3. /1 DECEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
Decese
- 1135: Henric I al Angliei
- 1455: Lorenzo Ghiberti, bijutier și sculptor italian (n. 1378)
- 1483: Charlotte de Savoia, a doua soție a regelui Ludovic al XI-lea al Franței (n. 1441)
- 1521: Papa Leon al X-lea
- 1530: Margareta de Austria, Ducesă de Savoia (n. 1480)
- 1633: Isabella Clara Eugenia, soția spaniolă a lui Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria (n. 1566)
- 1709: Abraham a Sancta Clara, scriitor austriac (n. 1644)
· 1755: Compozitorul englez Maurice Greene a incetat din viata la varsta de 59 de ani.
· 1825: S-a stins din viata tarul Alexandru I al Rusiei.
· 1866 – A încetat din viaţă Sir George Everest, alpinist şi geodez britanic; a condus Serviciul geodezic al Indiei şi a realizat cartografierea ţării. În onoarea lui, cel mai înalt vârf de munte de pe Terra, Chomolunga din Munţii Himalaya, i-a purtat numele, din 1865
* 1908: Leonida baron de Pop (în germană Leonidas Freiherr von Popp, n. 15 octombrie 1831, Năsăud - d. 1 decembrie 1908, Baden, Austria) a fost un Feldzeugmeister imperial austriac și adjutant general al cancelariei militare a împăratului Franz Joseph al Austriei, de origine română și confesiune română unită. Leonida Pop provenea dintr-o celebră familie grănicerească năsăudeană. Bunicul său, Grigore Pop (n. 1762, Bichigiu – d. 1851, Năsăud), a fost primul ofițer român în Regimentul nr. 2 Românesc de Graniță de la Năsăud. Bunicul a avut patru feciori: Ion, Matei, Gavrilă și Leon, tatăl viitorului general, Leonida. Leon (n. 1797, Feldru – d. 1880, Năsăud), grănicer în sus numitul regiment, s-a căsătorit cu fiica maiorului austriac Wurzer, ofițer in acest regiment, având trei fete și un băiat – Laura, Matilda, Ida și Leonida. Leonida Pop a absolvit școala primară la Năsăud, începând tot aici și Institutul Militar (1843. La vârsta de 13 ani îl urmează pe tatăl său într-o călătorie la Viena, unde sunt primiți cei doi în audiență la împăratul Ferdinand I al Austriei, care a rămas uimit de agerimea și istețimea tânărului, fapt pentru care l-a primit în Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, acolo unde puteau fi întâlniți de obicei doar copii de origine mai înaltă.[6]
În 1851 a terminat Academia Militară (1851) și, fiind un elev eminent, a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat la regimentul de infanterie nr. 51 “Karl Ferdinand”, garnizoana din Cluj. A fost primit la Cursul Militar Superior (Kriegschule) pe care-l termină în anul 1857 cu grad de locotenent, dovedind reale cunoștințe de strategie și tactică militară. Deja un an mai târziu a avansat în Statul Major General cu grad de căpitan.[7]
Meritele lui în bătăliile de la Magenta și Turbigo în 1859 au fost recunoscute si onorate cu Crucea de Cavaler al Ordinului Marelui Ducat Hessian de Merit și Ordinul de Merit Militar cu decorație de război (KD.), și prin urmare, la inaugurarea ei la 12 martie 1890, Medalia Militară de Merit (Signum Laudis) la banda Crucii Militare de Merit.[8] Pentru acțiunile sale curajoase în Războiul Austro-Prusac, el a fost promovat la gradul de maior și a primit distinctia "Cu cea mai mare expresie de satisfacție", de către împărat. Ofițerul a servit de la 13 noiembrie 1866 ca șef al Statului Major al diviziei 14 de infanterie și a avansat locotenent-colonel în Statul Major General la 19 septembrie 1869 (cu rang din 23 aprilie al anului).[9]
Calitățile sale de mare strateg îl saltă pe postul de profesor de strategie, fortificații și serviciul tehnic în cadrul Școli Centrale de Cavalerie de la Viena; La 1 septembrie 1875, Leonida Pop a fost avansat la gradul de colonel și comandant de rezervă al regimentului de infaterie nr. 6, apoi comandant al regimentului nr.48, iar din iunie 1876 șef de stat major la comanda generală din Agram. În august 1878 Leonida Pop a fost numit șef al cancelariei de operații al Armatei a V-a, luând parte la cucerirea Bosniei și Herțegovinei. Ca șef al brigăzii 15, Leonida Pop devine general de divizie, cu grad de general-maior la 1 mai 1880.[4]A[10]
Pentru serviciile sale valoroase generalul a fost onorat în 1881 de către împărat cu Ordinul Coroanei de Fier (Austria) de clasa 1, de acea și cu titlul de consilier secret și ridicat la rangul de baron.[11]
Pe 12 aprilie 1881 a devenit șeful Cancelariei Militare și la 11 Iunie al anului a fost ales de împăratul Franz Joseph I. ca președinte al cancelariei și adjutant general al domnitorului. În martie 1889 s-a retras din cauza unei boli grave, plecând într-o stațiune din Elveția. În timpul mandatului său ca adjutant general baronului a fost promovat la 1 noiembrie 1885 la gradul de general-locotenent (Feldmarschalleutnant). Cu acest prilej a fost onorat de către regele Carol I al României cu Marea Cruce a Ordinului Coroanei României.[7][12]
Pe 2 decembrie 1898 împăratul l-a onorat din nou, de această dată cu titlul de Feldzeugmeister, redenumit la 15 noiembrie 1908 în general de infanterie.[4][13]
Generalul a decis în testamentul său, ca corpul lui să fie incinerat. La Viena incinerarea n-a fost posibilă pe acest timp, așa ca rămășițele sale pământești au trebuit să fie transportate mai întâi la Ulm, înainte ca cenușă sa să-și facă drumul spre orașul său natal Năsăud.[14]
Prima sa piatră de mormânt păstra un text relevant pentru valoarea personalității sale: Feldgeneralhofmeister Baron Leonidas von Popp 1831-1908. „Latuosque decet cui dicet in diem dixise: Vixi!” („Despre cei mari se cuvine să se spună în veacuri: Am trăit!”)
General Leonida de Pop | |
· 1918 – A încetat din viaţă dramaturgul Edmond Rostand
· 1922 a încetat din viaţă Vasile Lucaciu (n.1852 Apa, jud.Satu Mare), preot şi om politic român, unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania. Ca secretar general al Partidului Naţional Român, a fost unul dintre iniţiatorii "Memorandumului" din 1892. Vasile Lucaciu a fost membru al Consiliului Dirigent.
· 1922 s-a stins din viaţă Take Ionescu (n.1858 Ploieşti), om politic român, lider al Partidului Conservator-Democrat (1908), de mai multe ori ministru şi prim-ministru (1921-1922).
· 1922 a încetat din viaţă Alexandru Ciurcu (n.1854 Şercaia, jud.Braşov), inventator român. Alexandru Ciurcu a construit, împreună cu Just Buisson, un motor cu reacţie (1886), brevetat în Europa şi Statele Unite.
· 1960: Ion Vasilescu (n. ,[1] București, România[2] – d. ,[1] București, Republica Populară Română[2]) a fost un compozitor de muzică ușoară, profesor și dirijor român. Dirijor la Teatrul Național din Craiova, profesor de muzică la liceele Frații Buzești, D. A. Sturdza și Nicolae Bălcescu din Craiova, profesor la Conservatorul Cornetti din Craiova, dirijor la teatrele de revistă Cărăbuș, Alhambra, Gioconda, Ion Vasilescu și Teatrul de Estradă din București, Ion Vasilescu a fost cea mai importantă personalitate a muzicii ușoare românești din secolul XX.[3] A creat o muzică ușoară cu caracter național precis conturat, valorificând intonațiile și ritmica cântecului popular. A mai compus muzică de cameră, de scenă și de film, precum și coruri.
· 1968: Nicolae Bretan (n. 25 martie 1887, Năsăud - d. 1 decembrie 1968, Cluj) a fost un compozitor, bariton și regizor de operă român.[1] Este revendicat și de maghiari sub numele de „Bretán Miklós“[2] pentru că și-a petrecut o parte din viață în Ungaria[3].
Nicolae Bretan era român greco-catolic și s-a însurat cu Nora Osvát, o unguroaică-evreică. Peste ani, 13 persoane din familia soției sale au murit în lagărul de concentrare Auschwitz.[4] Datorită afinității sale interetnice maghiaro-germano-iudaice a fost persecutat întreaga viață, atât în Ungaria (unde a trăit în perioada celui de-al Doilea Război Mondial), cât și în România postbelică. S-a considerat toată viața mai degrabă transilvănean, decât membru al unei etnii sau al alteia.
Prin grija fiicei lui, Judit Bretan, o seamă din lucrările pe care le-a compus au fost publicate în ultimii ani pe discuri compacte apărute la casa de discuri "Nimbus Records". Nicolae Bretan a studiat la Conservatorul din Cluj (1906-1908), la Academia de Muzică din Viena (1909) și la Magyar Királyi Zeneakadémia din Budapesta (1912), după care s-a afirmat ca prim-bariton al Operei din Bratislava. În 1916 și-a luat și licența la Facultatea de Filologie din Cluj. A fost regizor la Opera Maghiară din Cluj și director al Operei Române din Cluj, după revenirea acesteia din refugiul de la Timișoara. A compus 230 de cântece pe versuri de poeți români, maghiari și germani, cinci opere, poemul vocal simfonic „Luceafărul” și a compus, de asemenea, numeroase lucrări religioase și un requiem pentru doi soliști (sau cor) și orgă.[6]
· 1973 - A murit David Ben Gurion, fondatorul statului evreu (1948), primul deţinător al funcţiei de prim–ministru în noul stat (n.16.10.1886).
· 1981 - A murit Petre Botezatu, critic muzical, membru fondator al Uniunii Compozitorilor din România (n.27.02.1911).
· 1987 - A murit scriitorul american James Baldwin (romanul “Camera lui Giovanni”) (n.02.08.1942).
· 1991: Economistul american George Joseph Stigler, laureat cu premiul Nobel, a incetat din viata la 80 de ani.
* 1992: Petru Tocănel – citat și ca Petrus (latină) sau Pietro (italiană) Tocanel (n. 3 noiembrie 1911, Barticești, județul Roman (azi Județul Neamț) – d. 1 decembrie 1992, Roma) a fost un preot-călugăr franciscan conventual din România, asistent general al acestui ordin, profesor universitar de drept și de teologie la Vatican, avocat al Tribunalului colegial al Scaunului Apostolic Rota Romana, judecător prosinodal în cadrul Congregației pentru Doctrina Credinței, consultor și comisar deputat în Curia Romană, votant al Tribunalului suprem al Signaturii Apostolice și cercetător în domeniul științelor juridice și al istoriei Bisericii Catolice. Și-a început activitatea de pregătire pentru a deveni călugăr franciscan la gimnaziul de la Hălăucești în 1924 și a continuat-o ca elev de liceu la Beiuș, iar mai apoi ca novice la Săbăoani. Între 1932 și 1938 a studiat filozofia și teologia la Colegiul Franciscan „Sfântul Bonaventura” din Luizi-Călugăra[1][2], localitate în care fost sfințit ca și preot la 4 aprilie 1937.[1][3]
A obținut licența în teologie la Roma (1938).[4] Urmând voința superiorilor săi a mers din nou la Roma pentru studii de specializare[4], unde studiat și finalizat arhivistica[3], diplomatica și paleologia[2] la Arhivele de Stat din Roma[3] în 1942[1], și-a susținut doctoratul în Dreptul roman (drept civil) și în Utroque iure (drept canonic) în 1943 cu teza Organizatio iuridica Ecclesiae Romenae disidentis și doctoratul în teologie[2] în 1944 cu teza Vechile Episcopii din Moldova și Valahia[1]. Tot în 1944 a căpătat diploma de avocat la Rota Romana și pe cea în Dreptul oriental vechi.[1] La Roma s-a și stabilit pentru tot restul vieții[1][4].
După ce la începutul anilor '90 a revenit în România pentru a dirija învățământul superior franciscan din Moldova, s-a reântors la Roma datorită unor probleme de sănătate, unde a și decedat[5], fiind înmormântat în cimitirul Verano din Cetatea Eternă. Strămutarea rămășițelor pământești de la Roma la Roman ale preotului Tocănel s-a făcut în octombrie 2004[1] osemintele fiind reînhumate în capela Institutului Teologic[1][5], căruia părintele i-a donat biblioteca sa personală care cuprindea peste 40 de mii de volume.[6]
A fost un preot simplu și retras, auster cu sine și care și-a iubit țara sa natală. Adresându-se episcopului Ioan Duma, Sanctitatea Sa Papa Paul al VI-lea l-a caracterizat ca fiind cel mai mare jurist al Bisericii Catolice. Numele preotului Tocănel este întâlnit în relație cu dezghețul relațiilor diplomatice dintre România și Vatican, de după lucrările Conciliului Vatican II. Acesta s-a aflat începând cu 29 octombrie 1968 în București, în cadrul primei delegații oficiale de la Vatican de după expulzarea Regentului Nunțiaturii de la București.[7]
Tot în România preotul Tocănel a devenit după schimbarea de regim din 1989, primul rector al noului înființat Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman. La Roma s-a făcut remarcat prin opera sa juridică legată de dreptul canonic.[1][8]
Pentru România cercetările sale în arhivele Congregației „De Propaganda Fide” și ale Curiei Generale a OFMConv din Roma sunt relevante în ceea ce privește istoria locală a Bisericii Catolice, proiect căreia i-a pus bazele la mijlocul secolului XX. Acesta a fost unul amplu – 10 volume, dar nu a reușit să publice decât volumul al treilea – în două părți (1960 și 1965). Completări de referință privind istoriografia catolică românească au venit din partea sa și sub forma unor articolele publicate revista „Buna-Vestire”. Materialul său arhivistic și biografic recoltat este însă imens, fiind subiectul unui alt proiect de cercetare desfășurat sub patronajul Institutului Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman.[8]
- Scrieri
- I vescovadi latini e le missioni francescane in Moldavia e Valachia. Secoli XIII-XIX, Săbăoani, 1938
- Franciscanii minori conventuali și limba româna, Buna Vestire, 3(1946), pp 9-43
- De Organizatione Ecclesiae Romenae Orthodoxae. Dissertatio historico-juridica ad lauream in utroque iure, Roma, 1943 (teză de doctorat)
- Compendium praelectionum de normis generalibus et de personis in genere [Ad usum privatum Auditorum, 1949], Pontificia Università Lateranense - Institutum Utriusque Juris, 1950
- Institutiones iuris canonici: normae generales, de personis in genere, de clericis in genere, Pontificia Università Lateranense - Institutum Utriusque Juris, 1952
- De facultate Ordinarii loci prohibendi divina officia in ecclesiis et oratoriis religiosorum, Pontificia Università Lateranense - Institutum Utriusque Juris, Roma, 1958 (publicată inițial în Quaderni di Apollinaris, 1956 , 1957)
- Theologorum et canonistarum dissidentium opiniones de convocatione concilii oecumenici, Pontificia Università Lateranense - Institutum Utriusque Juris, 1959
- Storia della Chiesa Cattolica in Romania, vol.III, pt.I,II – Il vicariato apostolico e le missioni dei Frati minori conventuali in Moldavia, parte prima, Padova, Edizioni Messaggero, 1960; parte seconda ibidem, 1965
- Teologia dei concili ecumenici (scritti di Pietro Tocanel ... et al.), Collezione Alla vigilia del Concilio ecumenico vaticano 2, Officium libri catholici, Roma, 1961
- Methodologia iuridica, Pontificia Università Lateranense - Institutum Utriusque Juris, Roma, 1963
- Ius Canonicum, Pontificia Università Lateranense - Institutum Utriusque Juris, Roma, 1968
- De methodologia historico-iuridica, Pontificia Università Lateranense - Institutum Utriusque Juris, Roma, 1977
- De iuribus in genere, Pontificia Università Lateranense, Roma, 19??
- Istituzioni di diritto bizantino (greco-romano): esposizione storico-dottrinale, Roma, 19??
- Diritti antichi dell'Oriente mediterraneo, [Ad usum privatum Auditorum], Pontificia Università Lateranense - Institutum Utriusque Juris, Roma,19??
- În colaborare:
- Evoluzione storico-giuridica della Congregazione dei padri della dottrina cristiana: dissertazione per Laurea in Diritto canonico e civile, Renato Bonaveri ; relatori A. Gutierrez, P. Tocanel, A. Giacobbi, 1975
- Miscellanea in onore dei professori Anastasio Gutierrez, Pietro Tocanel in occasione del LXX genetliaco, Pontificia Università Lateranense - Institutum Utriusque Juris: Quaderni di Apollinaris, 1982
- Ediții îngrijite în limba română:
- Noul Testament, Ed. Messaggero, Padova, 1959
- Carte de Rugăciune seu Liber Precus Rumenus, Roma, 1970
· 2001 - A murit Robert Scipion, creatorul francez al careurilor de cuvinte încrucişate (n.1921).
· 2001 - A murit Jean–Pierre Chabrol, scriitor şi actor francez (n.11.06.1925).
- 2004: Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld (n. 1911)
- 2006: Claude Jade, actriță franceză (n. 1948)
- 2007: Ștefan Reiff (n. , Brașov, România – d. , Brașov, România) a fost un senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Brașov pe listele partidului UDMR. Ștefan Reiff a fost validat pe 10 iunie 1992, când l-a înlocuit pe Miklos Fazakas.
- 2008: Aurel Vernescu (n. 23 ianuarie 1939 – d. 1 decembrie 2008, Bucuresti[2]) a fost un caiacist român, dublu laureat cu bronz la Tokyo 1964 și cu argint la München 1972. A fost de trei ori portdrapelul României la Jocurile Olimpice.
- 2011: Andrei Blaer[2] (n. 16 mai 1933, București — d. 1 decembrie 2011, București) a fost un regizor și scenarist român. A absolvit cursurile Institutului Național de Artă Teatrală și Cinematografică în 1956. În paralel cu filmele de ficțiune, a realizat numeroase producții documentare și utilitare în cadrul Studioului Cinematografic București.Cineast îndeobște conformist[3], realizează un film surprinzător, original, în 1975 — Ilustrate cu flori de cîmp (pentru care primește premiul ACIN). Alte lungmetraje premiate au fost: Apoi s-a născut legenda, (Phnom Penh, 1968), Prin cenușa imperiului (premiul ACIN, 1976), Lumini și umbre (premiul ACIN, 1982), Bătălia din umbră (premiul ACIN, 1986).Andrei Blaier a decedat la 1 decembrie 2011. Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic.
FILMOGRAFIE
Ca regizor
Ficțiune
- Ora „H”, în colaborare cu Sinișa Ivetici (1956)
- Prima melodie, în colaborare cu Sinișa Ivetici (1958)
- Mingea, în colaborare cu Sinișa Ivetici (1958)
- Furtuna, în colaborare cu Sinișa Ivetici (1960)
- A fost prietenul meu (1962)
- Casa neterminată (1964)
- Diminețile unui băiat cuminte (1967)
- Apoi s-a născut legenda (1968)
- Vilegiatura (1971)
- Pădurea pierdută (1971)
- Cireșarii, serial TV (1972)
- Ilustrate cu flori de câmp (1975)
- Prin cenușa imperiului (1976)
- Urgia, în colaborare cu Iosif Demian (1977)
- Trepte spre cer (1977)
- Totul pentru fotbal (1978)
- Lumini și umbre, în colaborare cu Mircea Mureșan și Mihai Constantinescu, film serial, (1979–1982)
- Întunericul alb (1982)
- Rîdeți ca-n viață (1983)
- Fapt divers (1984)
- Bătălia din umbră (1986)
- Vacanța cea mare (1988)
- Dreptatea-Momentul adevărului (1989)
- Divorț... din dragoste (1992)
- Crucea de piatră (1993)
- Terente - regele bălților (1995)
- Dulcea saună a morții (2003)
Documentare
- Instruiți, controlați, sancționați (1970)
- Prietenii (1971)
- Datoria (1972)
- Școala (1975)
- Avertismentul (1975)
- Despre București (1975)
- Manevra (1975)
- Munca politică de masă, film serial, (1976)
Ca scenarist
- Ora „H” (1956)
- Diminețile unui băiat cuminte (1967) - adaptare cinematografică
- Despre o anume fericire (1973)
- Ilustrate cu flori de câmp (1975)
- Prin cenușa imperiului (1976) - adaptare cinematografică
- Trepte spre cer (1977)
- Întunericul alb (1982)
- Rîdeți ca-n viață (1983)
- Vacanța cea mare (1988)
- Divorț... din dragoste (1992) - ideea scenariului
În aprilie 2011, Andrei Blaier a fost acuzat de CNSAS că a fost recrutat de Securitate încă din 1956 și că ar fi dat mai multe note scrise care au dus la arestarea unor persoane.[5] Andrei Blaer, care ar fi avut numele de cod „Brateș”, ar fi turnat actori, scenariști și regizori
Sărbători
· Calendar religios 1 decembrie
- Calendar crestin ortodox:
SSfântul Proroc Naum; Cuv. Filaret cel Milostiv (Tedeum)
- România: Ziua Națională
- Republica Centrafricană: Ziua națională. Aniversarea republicii (1958)
- Ziua mondială de combatere a SIDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu