2. /28 DECEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători
Decese
* 1503: Piero de' Medici (n. 15 februarie 1472 - d. 28 decembrie 1503), cunoscut și sub numele de „Piero Nefericitul” sau „Ghinionistul”, a fost conducătorul Florenței din anul 1492 până la exilul său din 1494. Născut în Florența, Piero de'Medici a fost fiul cel mare al lui Lorenzo de' Medici și a soției sale Clarice Orsini, și fratele mai mare al viitorului Papa Leon al X-lea.
A fost educat pentru a reuși să-l succeadă pe tatăl său în calitate de cap al familiei Medici precum și în calitate de conducător de facto al statului florentin. Cu toate acestea, caracterul său slab, arogant și indisciplinat s-a dovedit a fi nepotrivit pentru acest rol.
Piero a preluat funcția de lider al Florenței în anul 1492. După o scurtă perioadă de un relativ calm în Republică, echilibrul fragil dintre statele italiene, construite laborios de tatăl său, Piero a prăbușit pacea în anul 1494, atunci când a luat decizia să susțină drepturile regelui Carol al VIII-lea al Franței de a trece Alpii împreună cu armata sa, pentru a prelua puterea Regatului Napoli. Carol a fost atras în Italia de către Ludovico Sforza (Ludovico il Moro), fost conducător al regatului Milano, ca o modalitate de a-i prelua Ducatul Milano de la nepotului său, Gian Galeazzo Sforza.
După soluționarea problemelor din Milano, Carol și-a mutat atenția către Napoli. Acesta avea nevoie să treacă prin Toscana și să-și lase câteva din trupe acolo, pentru a asigura liniile sale de comunicare cu Milano. Piero a încercat să rămână neutru însă acest lucru a fost inacceptabil pentru Carol, care intenționa să traverseze Toscana cu orice preț. Piero a încercat să construiască o rezistență, însă nu a primit suficient sprijin de la elitele florentine, care căzuseră sub influența fanaticului Dominican, Girolamo Savonarola.
Piero s-a predat atunci când armata lui Carol s-a apropiat de Florența și, de asemenea, a predat cetățile principale ale Toscanei, oferindu-i lui Carol tot ceea ce ceruse. Manipularea sa slabă în fața situației și eșecul de a negocia condițiile, a dus la un scandal în Florența. Familia Medici a fugit, familia Pazzi a fost jefuită, iar Republica Florentină a fost refăcută cu familia Medici aflată în exil. Nici un alt membru al familiei nu s-a mai întors în Florența până în anul 1512.
Piero și familia sa au fugit prima dată în Veneția, cu ajutorul lui Philippe de Commines. În anul 1503, în timp ce armata franceză și cea spaniolă au continuat lupta cu Italia pentru Regatul Napoli, Piero a murit înecat în râul Garigliano, în timp ce încerca să fugă din fața bătăliilor.
Piero s-a căsători cu Alfonsina Orsini în anul 1488. Aceasta a fost fiica lui Roberto Orsini, Conte de Tagliacozzo și a soției sale Caterina Sanseverino. Cei doi au avut împreună patru copiii:
- Lorenzo de' Medici (9 septembrie 1492 - a murit timpuriu).
- Lorenzo al II-lea, Duce de Urbino (4 septembrie 1493 - 4 mai 1519).
- Clarice de' Medici (1493 - 3 mai 1528). S-a căsătorit cu Filippo Strozzi cel Tânăr (1488–1538).
- Cosimo de' Medici (a murit la o vârstă fragedă).
| Piero de' Medici | |
 Portretul lui Piero de' Medici de Agnolo Bronzino | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Piero di Lorenzo de' Medici |
| Născut | 15 februarie 1472 Florența, Republica Florenței |
| Decedat | (31 de ani) Râul Garigliano, Statul Papal |
| Înmormântat | abația Monte Cassino[*]  |
| Cauza decesului | accident (înec) |
| Părinți | Lorenzo de' Medici Clarice Orsini |
| Frați și surori | Lucrezia de' Medici[*] Maddalena de' Medici Giuliano de' Medici Papa Leon al X-lea Contessina de' Medici[*] |
| Căsătorit cu | Alfonsina Orsini |
| Copii | Lorenzo II de Medici Clarice de' Medici[*] |
| Ocupație | om politic |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce |
| Familie nobiliară | Casa Medici |
| Senior al Florenței | |
| Domnie | 9 aprilie 1492 – 9 noiembrie 1494 |
| Predecesor | Lorenzo Magnificul |
| Succesor | Girolamo Savonarola |
* 1547: Konrad sau Conrad Peutinger (pronunțat în germană /Pɔɪ̯tɪŋɐ/, n. Augsburg, 14 octombrie 1465 - 28 decembrie 1547) a fost un umanist, jurist și amator german de antichități.
Peutinger era apropiat al împăratului Maximilian al Austriei. A fost unul dintre primii care au publicat inscripții romane. Numele său a rămas asociat îndeosebi cu Tabula Peutingeriana, copie a unei hărți care arată Imperiul Roman și drumurile militare care îl traversau. Moștenise harta la decesul prietenului său Conrad Celtes (Konrad Bickel, 1459-1508), bibliotecarul lui Maximilian, care pretindea că o descoperise în bibliotecă în 1494. Peutinger ar fi vrut să o publice, însă a murit înainte ca să-și fi dus la bun sfârșit această sarcină. Tabula Peutingeriana a fost în sfârșit publicată în 1753 de către Franz Christoph von Scheyb. Peutinger a publicat și Historia Gothorum de Jordanes, și Historia gentis Langobardorum de Paulus Diaconus.
· 1585: Pierre de Ronsard (n. ,[1] La Possonnière castle[*], Franța – d. La Riche, Franța) a fost un poet francez.
A fost poetul Curții, foarte apreciat de rege datorită ideilor sale în favoarea politicii reginei-mamă contra hughenoților, exprimate în opera sa Discours de la Misère de ce Temps(1562-1563) și s-a bucurat de o poziție privilegiată: aceea de a sta în dreapta suveranului.
Când în 1547 sosește la Paris, va crea în jurul său o școală poetică, urmând a fi cunoscută în epocă sub denumirea de Pleiada maestrului Ronsard, în care activau Jean Dinemandi, zis Dorat, Pontus de Tyard, și, nu în ultimul rând, Remi Belleu.
Maestrul Ronsard avea un proiect literar măreț, La Franciade, o epopeededicată însuși regelui, dar, după moartea acestuia, survenită la 1574, poetul avea să își piardă întreaga inspirație.
În tot timpul festivităților s-a aflat la Curte, elogiindu-l pe rege în versuri și sonete, compuse pe placul invitaților. Din nefericire, el nu avea cum să audă aprecierile celor prezenți, suferind de surzenie.
Opere:
Opere:
Moartea Mariei Cum vezi în creangă roza în haina-i veșnic nouă, În tinerețea lumii de Mai, prin alte flori, Și cerul gelozind-o de viile-i culori, Când zorile o scaldă cu lacrime de rouă;
Corola-i poartă gingaș iubirea triumfală; Îmbălsămând grădina cu-arome dulci și moi: Dar sub arșița dură, sub grindină și ploi, Tânjește-ncet și moare, petală cu petală,
Tot astfel în avântu-ți de-ntâia tinerețe, Când lut și cer cinstitu-au suava-ți frumusețe, Ți-a fost tăiat de parcă al vieții fraged fir.
La groapa ta primește-mi a lacrimii ardoare, Și vasul plin cu lapte, și-acest belșug de floare, Ca trupul tău să fie și mort un tandafir.
Traducere: Nicu Porsenna
Ferice clipa Ferice clipa unică din viață, Și loc, și timp când ochii-ți m-au ucis, Ori barem m-au zvârlit într-un abis, Și-acolo m-am făcut un sloi de gheață.
Ci drept e că trupeasca trăsătură O am mereu, dar sufletu-mi fugit Trăiește-n tine ca-n sălaș iubit, Și m-a lăsat azi singur în natură.
Când galeș uneori întorci spre mine Focoșii ochi, simt cum îmi curge-n vine Un râu de flăcări ce-mi dă viață iar,
Și moaie frigul care-n sânge-l port; Dar ușurarea-i slabă și-n zadar, Căci fără suflet eu rămân tot mort.
Traducere: Nicu Porsenna
| Pierre de Ronsard | |
 Pierre de Ronsard | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2] La Possonnière castle[*], Franța |
| Decedat | (61 de ani)[2][3][4][5] La Riche, Franța |
| Cetățenie |  Franța |
| Etnie | Francezi |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | poet scriitor |
· 1663: Francesco Maria Grimaldi, preot iezuit, matematician, fizician și astronom italian (n. 1618).
Observațiile sale au constituit un progres remarcabil în evoluția opticii. În 1665 menționează în lucrarea Physico-mathesis de lumine, coloribus et iride un fenomen pe care l-a numit difracție, sugerând astfel pentru prima dată că lumina nu se propagă neapărat în linie dreaptă, aceasta fiind capabilă să ocolească obstacolele, lucru inobservabil în cazul propagării prin reflexie sau refracție. Mai mult, în urma unor experiențe, Grimaldi ajunge la concluzia că
„... uneori lumina transformă o suprafață deja luminată într-una mai întunecoasă.”
Fizicianul italian descoperise încă un fenomen, care va fi studiat de Thomas Young un secol și jumătate mai târziu și va fi numit interferență. Grimaldi a construit și folosit instrumente pentru a măsura munții lunari, precum și înălțimea norilor, și a realizat o hartă precisă Lunii (selenografie). Harta respectivă a fost publicată de Riccioli și acum împodobește intrarea Muzeului Național al Aerului și Spațiului (de la Smithsonian Institution, Washington DC).
Din 1640 până în 1650 Grimaldi a fost asistentul lui Giovanni Riccioli și a contribuit la lucrarea acestuia, Almagestum novum (1651), unul din primele tratate de selenografie, în care sunt consemnate observațiile reliefului lunar. Această carte se află la originea nomenclaturii lunare, întrucât Grimaldi și Riccioli au dat numele unor astronomi și altor savanți celebri, craterelor lunare și altor forme de relief de pe Lună. Tot împreună cu Riccioli a încercat să calculeze meridianul terestru.
Craterul lunar Grimaldi este numit în cinstea lui.
| Francesco Maria Grimaldi | |
 Francesco Maria Grimaldi | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [3][4] Bologna, Statele Papale[5] |
| Decedat | (45 de ani)[3][4] Bologna, Statele Papale[5] |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | fizician matematician astronom preot catolic[*] |
| Activitate | |
| Domeniu | fizician astronom |
| Instituție | Universitatea din Bologna |
| Conducător de doctorat | Giovanni Battista Riccioli[1] |
| Doctoranzi | Giovanni Domenico Cassini[2 |
· 1694 - A murit Regina Maria a II-a a Angliei; (n. 30 aprilie 1662).
Mary II of England – Portrait by Peter Lely, 1677 – foto: ro.wikipedia.org
Maria a II-a a Angliei (30 aprilie 1662 – 28 decembrie 1694) a domnit ca regină a Angliei și a Irlandei din 13 februarie 1689 și ca regină a Scoției din 11 aprilie 1689 până la moartea sa. Maria s-a născut la palatul St. James din Londra ca cea mai mare fiică a lui Iacob, Duce de York (viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei) și a primei lui soții, Lady Anne Hyde si era de religie protestanta.
Unchiul Mariei a fost regele Carol al II-lea al Angliei. A suit pe tron in urma „Glorioasei Revolutii” conduse de sotul sau, printul olandez William de Orania, in urma careia a fost rasturnat de pe tron tatal sau care era de religie catolica.
· 1706: Pierre Bayle, filosof francez (n. 1647)
* 1728: Ducesa Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg (22 decembrie 1670 – 28 decembrie 1728) a fost prințesă de Saxa-Gotha-Altenburg și ducesă în Saxonia. A fost fiica cea mare a lui Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg(1646–1691) și a primei lui soții, Magdalena Sybille de Saxa-Weissenfels(1648–1680). Tatăl ei a fost descendent de a patra generație din Johann Frederick, Elector de Saxonia pe linie masculină directă.
* 1728: Ducesa Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg (22 decembrie 1670 – 28 decembrie 1728) a fost prințesă de Saxa-Gotha-Altenburg și ducesă în Saxonia. A fost fiica cea mare a lui Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg(1646–1691) și a primei lui soții, Magdalena Sybille de Saxa-Weissenfels(1648–1680). Tatăl ei a fost descendent de a patra generație din Johann Frederick, Elector de Saxonia pe linie masculină directă.
S-a căsătorit cu Louis Frederic I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (15 octombrie 1667 - 24 iunie 1718) și au avut 13 copii. Prin fiica ei omonimă, Anna Sophie a fost strămoașa atât a reginei Victoria și a Prințului Albert cât și a Charlottei a Belgiei și a lui Leopold al II-lea al Belgiei.
· 1157: Prințesa Caroline a Marii Britanii (Caroline Elizabeth; 10 iunie 1713 – 28 decembrie 1757) a fost membră a familiei regale britanice, al patrulea copil și a treia fiică a regelui George al II-lea. Prințesa Caroline[1] s-a născut la Palatul Herrenhausen în Hanovra, Germania, la 10 iunie 1713 (stil nou). Tatăl ei era Prințul Ereditar de Hanovra, fiul cel mare al Electorului de Hanovra. Mama ei era Caroline de Ansbach, fiica lui Johann Friedrich, Margraf de Brandenburg-Ansbach. A fost botezată a doua zi după naștere la Palatul Herrenhausen.[2]| Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg | |
| Prințesă de Schwarzburg-Rudolstadt | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 22 decembrie 1670 Gotha, Germania |
| Decedată | (58 de ani) Rudolstadt, Germania |
| Părinți | Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels |
| Frați și surori | Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Johann Wilhelm of Sachsen-Gotha-Altenburg[*] Fredericka of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Dorothea Marie de Saxa-Gotha Johanna of Saxe-Gotha-Altenburg[*] |
| Căsătorită cu | Louis Frederic I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt |
| Copii | Frederic Anton Prințesa Amalie Magdalene Sophie Louise Sophie Juliane William Louis Christiane Dorothea Albert Anton Emilie Juliane Anna Sophie Dorothea Sofie Louise Friederike Magdalene Sibylle Louis Günther II |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Regină Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Gotha-Altenburg Casa de Schwarzburg |
În urma "Act of Settlement" (1701), ea a devenit a șaptea în linia de succesiune la tronul britanic. În 1714, regina Anne a murit și bunicul Carolinei a devenit regele George I în timp ce tatăl ei a devenit Prinț de Wales. La vârsta de un an, Caroline și-a însoțit mama și surorile mai mari (Prințesa Anne și Prințesa Amelia) în Marea Britanie iar familia s-a stabilit la Palatul St James din Londra.
În 1722, la indicația mamei sale s-a imunizat de variolă prin variolizare, un tip de imunizare timpuriu popularizat de Lady Mary Wortley Montagu și Charles Maitland.[3]
Prințesa Caroline a fost favorita mamei ei,[4] și i se spunea "adevărul spus de Caroline Elizabeth" (sau "iubitoarea de adevăr").[5] Când avea loc un dezacord printre copiii regali, părinții ei o chemau pe Caroline pentru a afla adevărul.[6]
Potrivit credinței contemporanilor, Prințesa era nefericită din cauza iubirii ei pentru un curtean căsătorit, Lordul Hervey. Când Hervey a murit în 1743, Caroline s-a retras la Palatul St. James cu mulți ani înaintea morții și se vedea doar cu familia și câțiva prieteni apropiați.[7]
Era atât de nefericită încât își dorea să moară. Prinșesa Caroline a murit necăsătorită și fără copii la 28 decembrie 1757 la vârsta de 44 de ani la Palatul St James. A fost înmormântată la Westminster Abbey.
| Prințesa Caroline | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Caroline Elizabeth |
| Născută | 10 iunie 1713 (stil nou) Palatul Herrenhausen, Hanovra |
| Decedată | (44 de ani) Palatul St. James, Londra |
| Înmormântată | Westminster Abbey, Londra |
| Părinți | George al II-lea al Marii Britanii Carolina de Ansbach |
| Frați și surori | Prințesa Mary a Marii Britanii Prințesa Amelia a Marii Britanii Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei Anne, Prințesă Regală și Prințesă de Orania Frederick, Prinț de Wales Prințul George William al Marii Britanii Prințul William, Duce de Cumberland Johann Ludwig, Reichsgraf von Wallmoden-Gimborn[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Principatul Braunschweig-Lüneburg.svg){kind=small} Regatul Marii Britanii |
| Ocupație | pictoriță |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Hanovra |
* 1782: Maria Carolina de Savoia (Maria Carolina Antonietta Adelaide; 17 ianuarie 1764 – 28 decembrie 1782) a fost prin naștere prințesă de Savoia. A fost fiica cea mică a regelui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei și s-a căsătorit în 1781 cu Anton, Prinț de Saxonia. A murit de variolă la vârsta de 18 ani.
| Maria Carolina de Savoia | |
| Prințesă de Saxonia | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Maria Carolina Antonietta Adelaide di Savoia |
| Născută | 17 noiembrie 1764 Palatul regal din Torino |
| Decedată | (18 ani) Dresda, Germania |
| Înmormântată | Catedrala Sfânta Treime din Dresda |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (variolă) |
| Părinți | Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei Maria Antonia a Spaniei |
| Frați și surori | Prințesa Maria Ana de Savoia Marie Josephine de Savoia Marie-Thérèse de Savoia Victor Emmanuel I al Sardiniei Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei Carol Felix al Sardiniei Giuseppe Benedetto, Count of Asti[*] Prince Maurizio, Duke of Montferrat[*] Amedeus Alexander of Savoy[*] Maria Elisabetta Carlotta of Savoy[*] |
| Căsătorită cu | Anton, Prinț de Saxonia |
| Religie | catolicism |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Wettin Casa de Savoia |
* 1796: Prințul Louis Carol al Prusiei (germană Friedrich Ludwig Karl von Preußen) (5 noiembrie 1773 - 28 decembrie 1796) a fost al doilea fiu al regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a celei de-a doua soții, Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt.
A murit la vârsta de 23 de ani de difterie.
| Prințul Louis Carol | |
 Prințul Louis al Prusiei de Edward Francis Cunningham. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 5 noiembrie 1773 Berlin, Prusia |
| Decedat | (23 de ani) Berlin, Regatul Prusiei |
| Înmormântat | Berlin Cathedral[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (difterie) |
| Părinți | Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt |
| Frați și surori | Marianne von the Mark[*] Julie von Brandenburg[*] Wilhelmine a Prusiei Frederica Charlotte a Prusiei Prințesa Augusta a Prusiei Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Prințul Wilhelm al Prusiei Friedrich Wilhelm, Count Brandenburg[*] Alexander Mark[*] Hendrik van Pruisen[*] Gustav Adolf Ingenheim[*] |
| Căsătorit cu | Frederica de Mecklenburg-Strelitz |
| Copii | Prințul Frederic Frederica, Ducesă de Anhalt-Dessau |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Prusia |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prinț |
| Familie nobiliară | Casa de Hohenzollern |
· 1814: A murit József (Iosif) Benkő, preot şi profesor de teologie; istoric (studii privind istoria medievală a Transilvaniei), botanist şi geograf secui; (n. 1740).
* 1849: Antoine Chrysostome Quatremère de Quincy (n. 21 octombrie 1755, la Paris - d. 28 decembrie 1849, la Paris) a fost un arheolog, filosof, istoric de artă, critic de artă și om politic francez.
* 1849: Antoine Chrysostome Quatremère de Quincy (n. 21 octombrie 1755, la Paris - d. 28 decembrie 1849, la Paris) a fost un arheolog, filosof, istoric de artă, critic de artă și om politic francez.
Lucrările sale se caracterizează prin eleganța stilului, exaltarea frumuseții artei antice și a artei Renașterii italiene:
- Jupiter olimpianul
- Monumente și opere de artă antică
- Viața lui Rafael
- Viața lui Michelangelo.
| Antoine Chrysostome Quatremère de Quincy | |
 Antoine Chrysostome Quatremère de Quincy | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Paris, Regatul Franței[3] |
| Decedat | (94 de ani)[4][1][2][5][6] Paris, Franța[7] |
| Înmormântat | Cimitirul Montparnasse |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | om politic istoric de artă arheolog[*] arhitect filozof |
· 1889: Teresa Cristina (14 martie 1822 – 28 decembrie 1889), supranumită "Mamă a brazilienilor", a fost soția împăratului Pedro al II-lea al Braziliei, care a domnit din 1831 până în 1889. Numele ei complet a fost Teresa Cristina Maria Giuseppa Gaspare Baltassare Melchiore Gennara Francesca de Padova Donata Bonosa Andrea d'Avelino Rita Luitgarda Geltruda Venancia Taddea Spiridione Rocca Matilde.[5] Născută Prințesă a Regatului celor Două Sicilii, în prezent în sudul Italiei, a fost fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a infantei Doña Maria Isabella a Spaniei. A fost membră a ramurei italiene a Casei de Bourbon, numită Bourbon-Două Sicilii. Teresa Cristina a fost fiica Ducelui de Calabria, care mai târziu a condus Regatul celor Două Sicilii ca regele Francisc I. Prin tatăl ei, a fost membră a Casei de Bourbon-Două Sicilii, ramura italiană a bourbonilor spanioli. Teresa Cristina a fost descendentă a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței pe linia masculină a nepotului său, Filip al V-lea al Spaniei.[6]Mama Teresei Cristina a fost infanta Maria Isabel, fiica regelui Carol al IV-lea al Spaniei și sora mai mică a Carlota a Spaniei care s-a căsătorit cu regele Ioan al VI-lea al Portugaliei și deci bunica paternă a viitorului soț al Teresei Cristina.[6]
Născută la 14 martie 1822 la Neapole,[7] Teresa Cristina a devenit orfană când tatăl ei a murit în 1830. Mama ei a neglijat-o după ce s-a căsătorit cu un tânăr ofițer în 1839.[5] A fost crescută în izolare, într-un mediu de superstiții religioase, intoleranță și conservatorism.
* 1903: George Robert Gissing (n. ,[1][2][3][4][5] Wakefield, Regatul Unit[6] – d. ,[1][2][3][4][5] Saint-Jean-Pied-de-Port, Franța) a fost un romancier englez. Romanele sale sunt în maniera lui Charles Dickens, de un realism cu valențe naturaliste înfățișând medii și ambianțe degradate.
Vincenzo Ramirez, ministru al Regatului celor Două Sicilii s-a întâlnit la Viena cu un reprezentant brazilian care căuta, fără succes, o mireasă pentru împăratul său, tânărul Pedro al II-lea. Caselor regale europene le era teamă ca tânărul Pedro ar putea dezvolta o personalitate ca cea a tatălui său, Pedro I, care era cunoscut pentru infidelitățile sale.[8] Ramirez părea indiferent la acest aspect și a oferit mâna Teresei Cristina.[9][10][11][12] Atașamentul romantic era secundar într-o epocă în care rolul unui consort regal era producerea de moștenitorii pentru soțul și națiunea ei. Perspectiva de a se căsători cu un împărat era o ocazie care nu trebuia pierdută.[13]
Guvernul celor Două Sicilii a trimis lui Pedro al II-lea o pictură care descria o tânără femeie frumoasă, pe care el s-o accepte de soție.[9][14][15][16] Împăratul a fost încântat de portret spunând că femeia din portret pare "o zână din basme".[8] Potrivit istoricului James McMurtry Longo, portretul nu era al Teresei Cristina, ci a altcuiva. Atunci când "a descoperit decepția, era prea târziu".[8] Din cauza multelor legături de consangvinitate, a fost necesară o dispensă de la Papa Grigore al XVI-lea.[17] Permisia a fost obținută și, la 30 mai 1843, la Neapole a avut loc o căsătorie prin procură; Pedro a fost reprezentat de fratele miresei sale, Prințul Leopold, Conte de Siracuza.[9][18][19]
O mică flotă braziliană compusă dintr-o fregată și două corvete[20][21] a plecat în cele Două Sicilii la 3 martie 1843 pentru a o escorta pe noua împărăteasă a Braziliei.[22][23]
Escadronul brazilian însoțit de o divizie navală napolitană a revenit la Rio de Janeiro cu Teresa Cristina la 3 septembrie 1843.[9][24][25][26] Pedro s-a grăbit să urce la bordul navei pentru a-și saluta mireasa. Teresa Cristina s-a îndrăgostit de soțul ei la prima vedere. Era înalt, bine proporționat, blond, cu ochi albaștri, și l-a considerat frumos în ciuda unei pronunțări a maxilarului moștenit de la strămoșii săi habsburgi.[13]
Tânărul de 17 ani a fost în mod clar dezamăgit.[13][27][28][29][30] În ochii lui, Teresa Cristina părea mult mai în vârstă de 22 de ani, vârstă la care femeile din acea perioadă erau considerate în vârstă.
Unul dintre principalele scopuri ale căsătoriei era asigurarea unui succesor și anunțul unei sarcini era așteptat. Cum lunile treceau fără ca anunțul să vină, oamenii au început să facă speculații despre motivul întârzierii, inclusiv întrebări legate de potența împăratului.[31] Adevăratul motiv era diferit: împăratul nu-și plăcea mireasa și nu consumase relația.
În cele din urmă Teresa Cristina a cerut să fie trimisă înapoi în Italia, iar Pedro a cedat și relația lor conjugală a început. Chiar și așa, împăratul a continuat să-și trateze soția cu răceală.[32]
Fratele mai mic al Teresei Cristina, Luigi, Conte de Áquila, care a însoțit-o pe sora sa în Brazilia, s-a căsătorit cu sora lui Pedro, Januária. Pedro și cumnatul său nu s-au plăcut și de la mijlocul lunii iulie au încetat să mai vorbească unul cu celălalt. Personalitatea expansivă a contelui intra în conflict cu caracterul temperat al împăratului și înclinația contelui pentru plăceri frivole ofensa simțul datoriei și al proprietății a lui Pedro.[33] Januária era îndrăgostită de soțul ei și contrastul dintre cele două cupluri l-a iritat pe împărat.
Duhovnicul lui Aquila i-a hrănit ambiția contelui și l-a încurajat să creeze propria sa facțiune printre curteni. Paulo Barbosa da Silva (administratorul palatului) a fost alarmat de acest lucru. El împreună cu Aureliano de Sousa e Oliveira Coutinho, Viconte de Sepetiba, au format un grup cunoscut sub numele de "Facțiunea curtenilor", care era alcătuit din funcționari cu rang înalt la palat și politicieni notabili.[34] Ei au exercitat o puternică influență asupra lui Pedro al II-lea ani de zile și nu au permis rivali care să le conteste pozițiile.[35]
Facțiunea curtenilor a încercat să exploateze ruptura familiei imperiale în propriul avantaj. Curtenii i-au făcut aluzii împăratului că Áquila complotează împotriva tronului, deși acest lucru nu era adevărat. Tânărul și nesigurul împărat a fost înclinat să accepte acest fapt iar contele a început să fie disprețuit și exclus de la curte. Áquila a reacționat plângându-se deschis față de lipsa de considerație și respect și a cerut în mod repetat împăratului să-i permită să călătorească în Europa. Când el și împăratul s-au certat public pe chestiuni legate da banchet, pentru evitarea unui scandal i s-a acordat rapid permisiunea de a pleca. Contele de Áquila și Januária au pornit de la Rio de Janeiro spre Europa la 23 octombrie 1844.[36]
Deși căsătoria a fost tensionată de la început, Teresa Cristina a continuat să încerce să fie o soție bună. Aceasta, împreună cu naștere copiilor, l-au îmblânzit pe Pedro. Cei doi și-au descoperit interese comune și preocuparea pentru copiii lor a creat un sentiment de familie fericită.[37] După nașterea fiului lor, în februarie 1845, împărăteasa a născut copii în iulie 1846, iulie 1847 și iulie 1848 cu numele de Afonso, Isabela, Leopoldina și Pedro.[38]
Nașterile s-au oprit după iulie 1848. În iunie 1847 a murit primul lor copil, Alfonso. După decesul fiului cel mic Pedro în ianuarie 1850 au rămas numai cele două fiice ca moștenitoare a tronului. Deși Constituția permitea unei femei să succeadă la tron, atitudinea în acel moment era că doar un bărbat era capabil să exercite autoritate asupra întregii nații. Teresa Cristina a fost conștientă de obligația ei de a produce un moștenitor de sex masculin și, ca o soție cuminte nu a dat niciodată nici o indicație de a rezista în rolul ei.[38] În afara tragediilor, un alt motiv pentru oprirea perioadei fertile a fost probabil că împăratul era tot mai atras de alte femei care erau frumoase, aveau spirit și inteligență.[39]
Devotamentul Teresei Cristina pentru împărat a rămas ferm, deși ea se temea că avea să fie înlocuită.[40] A continuat să apară cu împăratul în public iar el a continuat să o trateze cu respect și considerație. Împărăteasa nu a fost respinsă sau disprețuită dar relația s-a schimbat.[40] Opinii ei nu mai erau căutate nici chiar pentru problemele de uz casnic; nu i s-a permis să-și construiască o viață independentă în afara palatului. Nu i se permitea nici măcar să-și viziteze fiicele adulte decât în compania împăratului.[40]
Împărăteasa a acceptat rolul ei din ce în ce mai restrâns. Viața ei, datoria și scopul erau încă legate de împărat, deși ea nu a avut nici un interes pentru politică. Își ocupa timpul scriind scrisori, citind, brodând și participând la obligațiile religioase și proiectele caritabile. Prieteniile ei erau limitate la doamnele de onoare și în special la Dona Josefina da Fonseca Costa.[40] Teresa Cristina era plăcută de însoțitoarele ei pentru o bună judecată a caracterului vizitatorilor și curtenilor, modestie, generozitate, amabilitate și pentru faptul că era o mamă și o bunică afectuoasă. S-a îmbrăcat și a acționat modest, purtând bijuterii doar pentru ocazii de stat și a dat impresia de a fi oarecum tristă.
Pedro al II-lea s-a schimbat considerabil în perioada cuprinsă între plecarea lui Áquila și a Januariei în 1844 și nașterea ultimului său copil în 1848. Era mai matur și încrezător și nu mai dădea crezare acuzațiilor de comploturi împotriva lui. A învățat să detecteze tentativele de manipulare a deciziilor sale și a respins traficul de influență.[41]
Odată cu trecerea timpului, punctele slabe ale împăratului s-au diminuat și punctele forte de caracter au ieșit în evidență. El a învățat să fie nu numai imparțial și harnic, dar, de asemenea, curtenitor, răbdător și plăcut. Și-a stăpânit emoțiile, niciodată nu și-a pierdut firea sau nu a fost grosolan în public. În timp, a trecut chiar și peste ruptura cu Áquilas.[42] Cel mai important, această perioadă a reprezentat sfârșitul Fracțiunii curtenilor.
Relația dintre Teresa și Pedro n-a fost niciodată pasională. Cu toate acestea, s-a dezvoltat o legătură bazată pe familie, respect reciproc și duioșie. Împărăteasa a fost o soție cuminte, a sprijinit neclintit pozițiile împăratului și nu s-a interpus cu punctele sale de vedere. A fost tăcută pe tema relațiilor lui cu alte femei. La rândul său, ea a fost tratată cu mare respect și nu se punea problema ca poziția ei să fie amenințată sau pusă în discuție.[43]
Teresa Cristina n-a putut să ignore gelozia după ce, la 9 noiembrie 1856, Pedro a numit-o guvernantă pentru fiicele lor pe Luísa de Barros, Contesă de Barral, soția braziliană a unui nobil francez.[44]
Barral a avut toate trăsăturile pe care Pedro al II-lea le-a admirat la o femeie: era fermecătoare, vioaie, elegantă, sofisticată, educată și încrezătoare.[45] Teresa Cristina nu era complet lipsită de interese intelectuale; îi plăceau arta, muzica și arheologia. Împărăteasa a început asamblarea unei colecții de artefacte arheologice din primele ei zile în Brazilia. Însărcinată cu educația și creșterea tinerelor prințese, curând Barral a câștigat atât inima lui Pedro cât și a fiicei lui mai mari, Isabel.[45] Leopoldina nu a fost câștigată și chiar o displăcea.[46] Deși Barral "poate nu a scăpat de îmbrățisările lui Pedro al II-lea", ea "a evitat cu siguranță patul lui".[47]
Cu toate acestea, purtarea împăratului cu contesa a pus-o uneori pe împărăteasă în poziții dificile, cum ar fi atunci când Leopoldina a întrebat-o naiv pe mama de ce tatăl ei a atins piciorul lui Barral în timpul lecției.[48] Creșterea intimității dintre contesă și fiica ei a fost dureroasă și supărătoare pentru Teresa Cristina. Deși ea a simulat ignorarea acestei situații, ea nu a trecut neobservată. Împărăteasa a notat în jurnal că Barral "dorește să mă facă să-i spun că n-o plac dar nu am spus nici da nici nu." Istoricul Tobias Monteiro a scris că "împărăteasa nu a putut ascunde faptul că a detestat-o pe Barral"
Isabel și Leopoldina s-au căsătorit cu Gaston de Orléans și August de Saxa-Coburg-Kohary la sfârșitul anului 1864.[49] Cum noile cupluri s-au mutat și și-au început noile vieți, Contesa de Barral s-a întors în Franța în martie 1865 unde trăia înainte să fie numită guvernantă a prințeselor.[50] La 7 februarie 1871, Leopoldina a murit de febră tifoidă, devastând întreaga familie imperială.[51]
Pedro a decis să facă o vizită în Europa împreună cu Teresa Cristina pentru "a-și înveseli soția" și pentru ai vizita pe cei patru nepoți de la Leopoldina.[51] Călătoria nu i-a făcut mare plăcere împărătesei care prefera viața din Brazilia. De fapt, vizitând țara natală a avut parte de momente dureroase; familia ei a fost detronată în 1861 și Regatul celor Două Sicilii a fost anexat Regatului Italiei. Toți oamenii pe care îi știa plecaseră. După prima călătorie în Europa, cuplul imperial au adus cu ei pe cei doi nepoți mai mari ai Leopoldinei, Pedro Augusto și Augusto. Ei au fost crescuți ca posibili moștenitori, deoarece Isabel încă nu avea copii.[52]
Liniștea s-a încheiat când trupele armatei rebele l-au detronat pe Pedro al II-lea la 15 noiembrie 1889 ordonând întregii familii imperiale să părăsească Brazilia.[53] Căderea monarhiei braziliene a avut mare impact asupra Teresei Cristina. Potrivit istoricului Roderick J. Barman, "evenimentele din 15 noiembrie 1889 au vătămat-o emoțional și fizic". Împărăteasa iubea Brazilia și locuitorii ei, nu dorea nimic decât să-și sfârșească zilele în Brazilia. La 66 de ani, cu astm cardiac și artrită ea se confruntă cu perspectiva de a-și însoți soțul într-o mișcare neîncetată de-a lungul Europei, petrecându-și ultimii ani ai vieții în locuințe străine și inconfortabile.[54]
După o traversare a Atlanticului în care aproape tot timpul s-a simțit rău, Teresa Cristina și familia ei au ajuns la Lisabona, Portugalia la 7 decembrie
De la Lisabona cuplul imperial a plecat la Porto.[56] Isabel și familia ei ca și Pedro Augusto au călătorit în Spania.[56] La 24 decembrie, familia imperială primește vești despre interzicerea oficială de a intra în Brazilia.[57] Împăratul a scris în jurnal la 28 decembrie 1889: "Vestea a distrus voința D. Teresei Cristina de a trăi"[57]
Lipsită de familia ei, aproape fără companie, în camera rece de hotel, fosta împărăteasă n-a putut rezista atacurilor de astm. La ora două după-amiaza a suferit o insuficiență respiratorie care a dus la stop cardiac.[57]
Pe moarte fiind, i-a spus Mariei Isabel de Andrade Pinto (cumnata marchizului de Tamandaré): "Maria Isabel, nu mor de boală ci de regret și păreri de rău!"[58] Ultimele ei cuvinte au fost: "Mi-e dor de fiica mea și de nepoți. Nu-i pot îmbrățișa pentru ultima oară. Brazilia, țară minunată...acolo nu mă pot întoarce..."[59] La cererea soțului ei, a fost înmormântată la mănăstirea din São Vicente de Fora în apropiere de Lisabona.[60]
Mai târziu, în 1922, rămășițele ei și ale lui Pedro al II-lea au fost aduse în Brazilia cu mare pompă iar în 1939 depuse definitiv la Catedrala Petrópolis.
.svg){kind=small}
· 1904 - A murit Milton Waldo Hanchett, inventatorul american al scaunului de dentist; (n.12.07.1822).
* 1922: Ahmed Midhat Efendi (n. 1844 - d. 28 decembrie 1922) a fost un ilustru scriitor de origine turcă din perioada Tanzimatului, în operele sale oglindindu-se dorința de modernizare a societății turce.
* 1922: Ahmed Midhat Efendi (n. 1844 - d. 28 decembrie 1922) a fost un ilustru scriitor de origine turcă din perioada Tanzimatului, în operele sale oglindindu-se dorința de modernizare a societății turce.
· 1923 - A murit inginerul francez Alexandre Gustave Eiffel, cel care a construit vestitul Turn Eiffel, simbol al Franţei (n.15.12.1832).
* 1925 - S-a sinucis poetul Serghei Aleksandrovici Esenin, unul dintre cei mai sensibili si iubiti poeti rusi; (n.1895).
Esenin pe patul de moarte în 1925 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Serghei Alexandrovici Esenin (n. 3 octombrie 1895, d. 28 decembrie 1925) a fost un poet liric rus celebru. (…) Ultimii doi ani din viața lui Esenin au fost plini de rătăciri constante și comportament de alcoolic, dar a continuat să scrie opere poetice de calitate. În primăvara lui 1925, un Serghei Esenin foarte aerian o cunoaște și se căsătorește cu a cincea soție, Sofia Andreievna Tolstaia, o nepoată a scriitorului Lev Tolstoi.
Ea a încercat să îl ajute, dar Esenin a suferit o criză mentală și a fost spitalizat vreme de o lună. Cu două zile înaintea externării de Crăciun, și-a tăiat venele de la mână și a scris un poem de adio, cu propriul sânge, după care s-a spânzurat de țevile de la încălzire de pe tavanul unei camere a hotelului „Anglia” din Sankt Petersburg.
· 1937: A încetat din viaţă Maurice Ravel, compozitor şi pianist, autorul celebrului “Bolero”; (n. 7 martie 1875). Joseph Maurice Ravel (n. 7 martie 1875, Ciboure – d. 28 decembrie 1937, Paris), compozitor francez impresionist, celebru mai ales datorită muzicii de balet pentru orchestră în Do major Boléro, compusă în 1928, una din ultimele piese compuse înainte ca boala să-l condamne la tăcere.
Joseph Maurice Ravel in 1925): ro.wikipedia.org
· 1945: A încetat din viaţă scriitorul american Theodore Dreiser; (“O tragedie americană”, “Sora Carrie”); (n. 27 august 1871).
· 1947: Victor Emmanuel al III-lea (cu numele întreg Il Principe Vittorio Emanuele Ferdinando Maria Gennaro di Savoia, Principe Ereditario d’Italia; italiană Vittorio Emanuele III.; n. 11 noiembrie 1869, Napoli, Italia – d. 28 decembrie 1947, Alexandria, Egipt) a fost membru al Casei de Savoia și rege al Italiei (1900-1946). În plus, el a pretins coroanele Etiopiei și Albaniei și titlurile de împărat al Etiopiei (1936-43) și rege al Albaniei (1939-43) care au fost recunoscute de marile puteri în 1937 și 1939. În timpul lungii sale domnii, Victor Emanuel al III-lea a văzut două războaie mondiale și nașterea, creșterea și căderea fascismului în regatul Italiei. Victor Emmanuel s-a născut la Neapole, Regatul Italiei. A fost singurul copil al regelui Umberto I al Italiei și a soției lui Margherita de Savoia.
* 1950: Constantin Karadja (nume complet Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja; n. 24 noiembrie 1889, Haga – d. 28 decembrie 1950, București) a fost un diplomat, jurist, istoric, bibliograf și bibliofil român, membru de onoare (1946) al Academiei Române (eliminat din Academia RPR în 1948). La 18 aprilie 2005 a fost declarat de Statul Israel „Drept între popoare”.
Spre deosebire de fiul vărului său patern care avea 1,98 m, Victor Emanuel era mic de statură chiar și după standardele secolului al XIX-lea, avea numai 1,53 m.[3] De la naștere, Victor Emanuel a primit titlul de Prinț de Neapole.
La 24 octombrie 1896, Prințul Victor Emmanuel s-a căsătorit cu Elena de Muntenegru, fiica regelui Nicolae I de Muntenegru.
La 29 iulie 1900, după asasinarea tatălui său, Victor Emmanuel în vârstă de 30 de ani, i-a succedat la tron. A devenit Victor Emanuel al III-lea al Italiei iar Elena, regina Elena a Italiei.
Când a început Primul Război Mondial, inițial Italia a rămas neutră, în ciuda faptului că făcea parte din Tripla Alianță. Totuși, în 1915, Italia a semnat câteva tratate secrete prin care s-a angajat să intre în război de partea Triplei Antante. Cei mai mulți oameni s-au opus războiului însă Camera italiană a deputaților l-a forțat pe primul ministrul Antonio Salandra să demisioneze.
Victor Emmanuel a refuzat demisia lui Salandra și a luat el însuși decizia pentru Italia de a intra în război. În mod legal el a avut dreptul de a lua această decizie în conformitate cu "Statuto Albertino". Corupția, eforturile dezorganizate ale războiului, pierderea imensă de vieți suferită de armata italiană în special în marea bătălie de la Caporetto, depresia economică care a urmat războiului a întors regele împotriva a ceea ce el a perceput ca o burghezie ineficientă politic.
Regele Victor Emmanuel al III-lea al Italiei și regina Elena au avut 5 copii:
- Yolanda Margherita Milena Elisabetta Romana Maria (1901-1986), căsătorită cu Giorgio Carlo Calvi, Cobte de Bergolo;
- Mafalda Maria Elisabetta Anna Romana (1902–44), căsătorită cu Prințul Filip de Hesse; ea a murit în lagărul de concentrare de la Buchenwald;
- Umberto Nicola Tommaso Giovanni Maria, mai târziu Umberto II, rege al Italiei (1904–1983) s-a căsătorit cu Prințesa Marie José a Belgiei (după abolirea monarhiei s-au despărțit)
- Giovanna Elisabetta Antonia Romana Maria (1907–2000), căsătorită cu Boris al III-lea al Bulgariei și mama lui Simeon, rege și mai târziu prim-ministru al Bulgariei.
- Maria Francesca Anna Romana (1914–2001), căsătorită cu Prințul Luigi de Bourbon-Parma.
| Victor Emanuel al III-lea | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 11 noiembrie 1869 Neapole, Italia |
| Decedat | (78 de ani) Alexandria, Egipt |
| Înmormântat | Alexandria |
| Părinți | Umberto I al Italiei Margareta de Savoia |
| Căsătorit cu | Elena de Muntenegru |
| Copii | Yolanda, Contesă de Bergolo Mafalda, Landgravine de Hesse Umberto II Giovanna, regină a Bulgariei Maria Francesca, Prințesă de Burbon-Parma |
| Cetățenie |  Italia.svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Religie | Ireligiozitate[1][2] Roman Catholicism in Italy[*] |
| Ocupație | numismat[*] om politic monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce |
| Familie nobiliară | Casa de Savoia |
| Rege al Italiei | |
| Domnie | 29 iulie 1900 – 9 mai 1946 |
| Predecesor | Umberto I |
| Succesor | Umberto II |
| Regent | 29 iulie 1900 |
| Rege al Albaniei | |
| Domnie | 1939 - 1943 |
| Predecesor | Zog |
| Împărat al Etiopiei | |
| Domnie | 1936 - 1941 |
| Predecesor | Haile Selassie I |
| Succesor | Haile Selassie I |
· 1952: Alexandrine Auguste de Mecklenburg-Schwerin (24 decembrie 1879– 28 decembrie 1952) a fost soția regelui Christian al X-lea al Danemarcei. S-a născut ducesă de Mecklenburg-Schwerin în orașul Schwerin. Tatăl ei a fost Frederick Francis al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin. Mama ei a fost Marea Ducesă Anastasia Mikhailovna a Rusiei, nepoată a împăratului Nicolae I al Rusiei. Prințesa Alexandrine s-a căsătorit cu Prințul Christian al Danemarcei la 26 aprilie 1898, la Cannes, Franța, la vârsta de 18 ani. Ei au avut doi copii:
- Prințul Frederick (1899–1972), mai târziu regele Frederic al IX-lea al Danemarcei; s-a căsătorit cu Prințesa Ingrid a Suediei
- Prințul Knud (1900–1976), mai târziu Knud, Prinț Ereditar al Danemarcei; s-a căsătorit cu Prințesa Caroline-Mathilde a Danemarcei
A murit la Copenhaga în 1952 și a fost înmormântată lângă soțul ei la Catedrala Roskilde.
Singurul frate al reginei Alexandrine a fost Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg și singura soră a fost Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin, soția lui Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, fiul cel mare al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.
| Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 24 decembrie 1879 Cannes, Franța |
| Decedată | (73 de ani) Copenhaga, Danemarca |
| Înmormântată | Roskilde Cathedral[*] |
| Părinți | Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei |
| Frați și surori | Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin |
| Căsătorită cu | Christian al X-lea al Danemarcei |
| Copii | Frederick al IX-lea al Danemarcei Knud, Prinț al Danemarcei |
| Cetățenie |  Mecklenburg-Schwerin Danemarca |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | consort[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | regină consoartă[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Glücksburg Casa de Mecklenburg |
| Regină a Danemarcei și a Islandei | |
| Domnie | 14 mai 1912 – 20 aprilie 1947 |
* 1959: Ante Pavelić (n. 14 iulie 1889, Bradina, Bosnia și Herțegovina, Austro-Ungaria – d. 28 decembrie 1959, Madrid, Spania) a fost un politician fascist croat, criminal de război și colaborator al Axei.[1] El a condus sub titulatura de Poglavnik[note 1] al Statului Independent al Croației (NDH), un stat-marionetă al Germaniei Naziste existent în timpul celui de al Doilea Război Mondial în Iugoslavia ocupată de forțele Axei.[2] În anii 1930, a fost membru fondator și lider al grupării croate fasciste[3]ultranaționaliste și separatiste, Ustaše. În 1941, după ce a fost instalat de forțele de ocupație ale Axei în funcția de lider al statului-marionetă croat, a instituit o politică rasistă care a dus la genocidul a sute de mii de sârbi, evrei și romi, precum și a adversarilor politici croați în lagărele de concentrare ale NDH. După război, Pavelić a fugit în străinătate. A murit în urma rănilor cauzate de o tentativă de asasinat la Madrid la 28 decembrie 1959. În mai 1945, Pavelić a fugit din calea partizanilor iugoslavi, prin Bleiburg în Austria. După câteva luni, s-a mutat la Roma, unde a fost ascuns de membri ai Bisericii Romano-Catolice (conform unor documente americane declasificate.)[25]
La șase luni după sosirea la Roma, Pavelić a plecat în America de Sud. Sosind în Argentina cu ajutorul rețelelor de refugiu ale naziștilor, a devenit consilier pe probleme de securitate al lui Juan Perón.[26] Perón a emis 34.000 de vize croaților, inclusiv celor ce colaboraseră cu naziștii și fugiseră de Aliați.[26]
La 10 aprilie 1957, la a 16-a aniversare a înființării Statului Independent al Croației, Pavelić a fost împușcat și grav rănit de un atacator necunoscut la Buenos Aires.[27] Atentatul a fost atribuit serviciilor secrete iugoslave. Deși un glonț i-a rămas în coloana vertebrală, Pavelić nu a vrut să fie spitalizat.
La două săptămâni după atentat, autoritățile argentiniene au acceptat cererea guvernului iugoslav de a-l extrăda pe Pavelić, dar el s-a ascuns înainte de a putea fi trimis în Iugoslavia. Deși s-a spus că Pavelić ar fi plecat în Paraguay să lucreze pentru regimul Stroessner, locul unde se afla el exact a rămas necunoscut până la sfârșitul lui 1959, când s-a aflat că i se acordase azil politic în Spania. Pavelić a murit la 28 decembrie 1959, la spitalul german din Madrid, probabil din cauza complicațiilor cauzate de glonțul din coloana vertebrală.[28] Pavelić a fost înmormântat în cimitirul San Isidro din Madrid.
* 1980: Marcel Langiller (născut în Charenton-le-Pont, Val-de-Marne, 2 iunie 1908 – decedat 28 decembrie 1980) a fost un jucător francez de fotbal. A jucat pe postul de atacant și a fost poreclit „La Caille”.
· 1989: Fizicianul Herman Oberth, inventator german născut la Sibiu, supranumit “părintele aviaţiei spaţiale”, a încetat din viaţă la vârsta de 95 de ani. S-a născut pe 25 iunie 1894, iar şcoala primară a urmat-o in localitatea natală unde a şi facut primele sale experimente, studiind efectele imponderabilitatii şi acceleraţiei asupra corpului uman. Pasiunea pentru zborul cosmic i-a fost inspirată de carţile lui Jules Verne, în special de volumul “De la Pământ la Lună”. Şi-a continuat studiile in Germania – la Munchen, Gottingen şi Heidelberg – la absolvire prezentand o lucrare cu tema “zborurile spatiale”, dar care a fost respinsa pe motiv ca era utopică. In ciuda ridiculizării teoriilor sale, Herman Oberth a realizat in 1917 primul model din lume al unei rachete cu combustibil lichid şi a continuat apoi cu şi mai multa determinare să lucreze la teoriile sale revoluţionare. Pe 23 iulie 1930, a testat motorul de rachetă, care a funcţionat 90 de secunde, ceea ce a reprezentat un adevarat succes. In perioada cât şi-a desfăşurat activitatea la Mediaş (1935) a reuşit lansarea primei rachete cu combustibil lichid, fapt care a deschis noi perspective omenirii. Trei ani mai tarziu s-a mutat in Germania, pe tot parcursul celui de-al Doilea Razboi Mondial familia sa avand de suferit din cauza nazistilor. Cat a lucrat la Peenemunde, si-a pus in aplicare idei mai vechi, cum ar fi combinatia oxigenului lichid cu alcoolul si racirea regenerativa, astfel incat in 1944 impreuna cu echipa sa a experimentat noi modele de rachete. Dupa razboi, a lucrat pentru marina italiana, la dezvoltarea unor rachete antiaeriene, si la modernizarea arsenalului armatei SUA, in Huntsville-Alabama. S-a pensionat la varsta de 68 de ani, insa si-a continuat studiile. Criza energetica din SUA, din 1977, l-a facut sa proiecteze o statie eoliana. Cercetarile sale acopera o mare parte a problemelor cosmonauticii: propulsia cu combustibil lichid, racheta electrica, studiul materialelor, oglinda cosmica. In 1958, a scris o carte despre automobilul lunar. Multe din ideile sale au facut ca omul sa ajunga in spatiul cosmic.
* 1995: Gheorghe Cunescu (n. 3 august 1914, Susleni – d. 28 decembrie 1995, București) a fost un preot, publicist, scriitor, critic literar și istoric literar, istoriograf muzical, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației Scriitorilor din București.
· 1997 - A încetat din viaţă pictorul roman Corneliu Baba; (n. 18 noiembrie 1906, Craiova).
Corneliu Baba (Autoportret) -foto: ro.wikipedia.org
Corneliu Baba (n. 18 noiembrie 1906, Craiova – d. 28 decembrie 1997, București), pictor român, cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar și pentru alte tipuri de tablouri și ilustrații de cărți.
· 2004 - A încetat din viaţă scriitoarea americană Susan Sontag, considerată drept cea mai europeană dintre scriitorii americani, cunoscută pentru eseurile sale despre artă şi literatură, pentru analizele critice la adresa Occidentului şi pentru părerile sale de stânga.(n. ianuarie 1933)
· 2004 - A murit pictorul Vasile Chinschi, preşedinte al Secţiei de Pictură a Uniunii Artiştilor Plastici (n.01.01.1939).
· 2007: A decedat la varsta de 94 de ani Clody Bertola, cunoscută actriţă romană de teatru şi film; (n.12 august 1913).
A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.[1]
Clody Bertola a decedat în București la 28 decembrie 2007, la vârsta de 94 ani. Corpul neînsuflețit a fost depus în capela din cimitirul Bellu catolic, după care a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzești, potrivit dorinței testamentare a răposatei.[2] A fost căsătorită de trei ori, iar doi dintre soții săi au fost Liviu Ciulei, mai mic cu 10 ani, și Lucian Pintilie, mai tânăr cu 20 de ani.[3] A jucat în:
- 1957 -- Ciulinii Bărăganului,
- 1971 -- Facerea lumii,
- 1972 -- Felix și Otilia - Aglae Tulea
- 1973 -- Ciprian Porumbescu - soția pastorului
- 1978 -- Profetul, aurul și ardelenii (1978)
· 2008: A murit scriitorul Haralamb Zincă (numele real: Hary Isac Zilberman), unul dintre pionierii romanului poliţist românesc; (n. 1923).
· 2008 - A încetat din viaţă interpretul şi compozitorul de rock, Delaney Bramlett (n. 1 iulie 1939)
* 2009: James Owen Sullivan (n. 9 februarie 1981 – d. 28 decembrie 2009), cunoscut ca și The Rev, a fost un cunoscut toboșar american, membru al trupei de metal americane Avenged Sevenfold. A fost și vocalistul trupei Pinkly Smooth, un proiect în care el era cunoscut drept Rat Head, împreună cu un alt membru al Avenged Sevenfold, chitaristul Synyster Gates.
* 2009: James Owen Sullivan (n. 9 februarie 1981 – d. 28 decembrie 2009), cunoscut ca și The Rev, a fost un cunoscut toboșar american, membru al trupei de metal americane Avenged Sevenfold. A fost și vocalistul trupei Pinkly Smooth, un proiect în care el era cunoscut drept Rat Head, împreună cu un alt membru al Avenged Sevenfold, chitaristul Synyster Gates.
· 2010 - A încetat din viaţă muzicianul de jazz Billy Taylor; cântecul său "I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free" a devenit un imn al mişcării pentru drepturile civile din Statele Unite ale Americii (n. 24 iulie 1921)
· 2010 - A încetat din viaţă Agathe von Trapp, fiica cea mare a familiei von Trapp, care a inspirat scenariul filmului "Sunetul Muzicii" (n. 12 martie 1913)
· 2012: Andrei Andrieș (n. , Chișinău, Regatul României – d. , Chișinău, Moldova) a fost un fizician din Republica Moldova, care a fost ales membru corespondent (1978) și apoi membru titular (1984) al Academiei de Științe a Moldovei. Membru PCUS, secretar al organizației de partid a Academiei de științe din RSSM în perioada sovietică.
Între anii 1984-1989 a îndeplinit funcția de secretar științific general și apoi în perioada 9 noiembrie 1989 - 5 februarie 2004 pe cea de președinte al Academiei de Științe a Moldovei.
În anul 1991, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
· 2012: A murit economistul Bogdan Baltazar, unul dinte bancherii influenţi din România (preşedinte al Băncii Române pentru Dezvoltare între anii 1998 şi 2004); a fost o personalitate publică marcantă, care a influenţat poziţionarea României în contextul economic mondial şi care a pus bazele şi a consolidat relaţia cu instituţiile financiare mondiale (n. 1939).
* 2012: Emmanuel Scheffer (ebraică עמנואל שפר; n. 1 februarie 1924 – d. 28 decembrie 2012[3]) a fost un fotbalist și antrenor născut în Germania.[4] A fost antrenorul echipei naționale de fotbal a Israelului în două mandate, între anii 1968–1970 și 1978–1979, conducând echipa la Jocurile Olimpice de vară din 1968,[5] și la singurul Campionat Mondial la care a luat parte, cel din 1970.[4][6]
* 2015: Ian Fraser Kilmister (n. 24 decembrie 1945, Burslem, Stoke-on-Trent, Anglia – d. 28 decembrie 2015), cunoscut după numele de scenă Lemmy, a fost un muzician și basist englez fiind cel mai cunoscut pentru faptul că a fondat formația de muzică rock Motörhead. Înfățișarea și vocea gravă l-au făcut o persoană cult de neconfundat.
Muzicianul a decedat la 28 decembrie 2015, la doar două zile după ce aflase că are o formă avansată de cancer. Lemmy locuia într-un apartament din Los Angeles, statul California, care era aproape de barul unde se întâlnea cu alți muzicieni. La începutul anului 2016, fusese programat un turneu împreuna cu trupa sa.
* 2017: Rose Marie Mazzetta (15 august 1923 – 28 decembrie 2017) a fost o actriță americană de film, televiziune și voce. La 28 decembrie 2017, Rose Marie a decedat în Van Nuys, California.[1]Actrița avea 94 de ani.
Sărbători
· Sfinții 20.000 mucenici din Nicomidia (Harți) (Calendar Creștin Ortodox)
Sfinţii 20.000 de Mucenici arşi în Nicomidia, Menologhionul lui Vasile al II-lea, sec. XI – foto: doxologia.ro
Sfinții 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia au pătimit în anul 287, pe când în Nicomidia păstorea episcopul Chiril. Pomenirea lor de catre Biserica Ortodoxa se face la data de 28 decembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu