3. /13 DECEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

 +) Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei; 

+ Sf. M. Mc. Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie și Orest; 

Sf. Mc. Lucia din Siracuza - Dezlegare la pește

 +) Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

Pătimind încercări și multe necazuri în această viață trecătoare, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viață sfântă și neîntrecut învățător al dreptei credințe în limba poporului său.

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinții săi Leontie și Misira, binecredincioși creștini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania și în ținutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătorește pe  sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.

Tânărul Dimitrie Barilă a învățat carte de la cei mai renumiți dascăli din Moldova și la școala Frăției Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligență deosebită și-a agonisit încă din anii copilăriei și ai tinereții multă știință de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi și învățăturile dumnezeieștilor Părinți ai Bisericii și a deprins cu mult drag meșteșugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învățase a vorbi și a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă și ucraineană.

Pe lângă învățătura adunată cu migală de la mulți dascăli, la școala mănăstirii Probota a deprins și învățătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia și nevoințele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfîntă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înțelepciune și vrednic împlinitor al nevoințelor călugărești, Cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste și rugăciune, devenind părinte duhovnicesc și începător al obștii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila și al Misirei”.

Timp de mai mulți ani învățatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoință și în cunoașterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult școala mănăstirii Probota și a crescut mulți ucenici luminați, aducând în obștea sa o adevărată înnoire duhovnicească.

Datorită prestigiului său de cărturar și virtuților care-i luminau chipul și faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huși, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând și smerit, înaltul ierarh uimea pe toți prin înțelepciune și bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Și era neam de mazâl. Prea învățat, multe limbi știa: elinește, slovenește, și altă adâncă carte și-nvățătură. Deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.

Iubitor și trăitor al dreptei credințe, purtător de grijă față de păstoriții săi în vremuri „nepașnice pentru țară”, cu dese schimbări de domnii, sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei și-a împlinit misiunea pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belșug: traducerea și tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniștea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie, sfântul a dăruit Bisericii și neamului românesc lucrări de mare valoare. Primele cărți tipărite a u fost Psaltirea în versuri și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev, 1673). Înțelegând în Duhul Sfânt poezia psalmilor, i-a transpus în versuri românești, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină și de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament, text care va fi  inclus în Biblia de la București, din 1688.

În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în țară și a convingerilor sale antiotomane. În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iași cu Teodosie, episcopul de Roman. În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana și peste puțină vreme va cunoaște moarte martirică.

După refacerea tipografiei de la Iași, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărți de slujbă și de învățătură în limba română: Dumnezăiasca Liturghie (1679 și 1683), Psaltirea de-nțăles (1680), cu text paralel în română și slavonă, Molitvănic de-nțăles (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forțate în Polonia. Această carte deosebit de necesară pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru sfinți și pentru sfințenie. De aceea, el scrie despre sfinți cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi venera cu multă evlavie: „Dară tocma și din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și vădzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț, și Rafil de Agapia, i-am sărutat și svintele moștii. Apucat-am în dzâlele noastre părinț nalț la bunătăț și-n podvig, și plecaț la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani. Și Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râșca, arhiepiscopul acel svânt și minunat, Inochentie de Pobrata și Istatie!”.

În 1686 regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir. Fiind nevoiți să se retragă, polonii au luat cu ei mulțime de pietre scumpe, odoare din aur și argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei și cu moaștele Sf. Ioan cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieții sale pământești departe de țară. Aici a continuat lucrarea sa cărturărească și a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocși de la Moscova și de la Kiev. Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul moldovean a tradus din elinește în slavo-rusă scrieri ale Sfinților Părinți Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman, patriarhul Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învățătură a Bisericii. Păstor dreptcredincios și jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile și lipsurile, purtând de grijă comunității sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfințenia vieții lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovnicești, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia și să-i dea cinstire cuvenită.

În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniație și a rămas ortodox până la trecerea sa la veșnicie, la 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoțit în exil aflăm că sfântul și-a cunoscut vremea chemării sale la veșnicie de către Domnul. Blândul ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Nașterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.

Pătimind încercări și multe necazuri în această viață trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viață sfântă și neîntrecut învățător al dreptei credințe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Hristos, cu smerenie și fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

+ Sf. M. Mc. Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie și Orest

Viața Sfântului Mare Mucenic Eustratie

VIEŢILE SFINŢILOR

Fiind dus Sfântul Eustratie spre ardere, se ruga în auzul tuturor în acest chip: „Te măresc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea și ai mântuit de nevoi sufletul meu”.

Pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian, toată stăpânirea romană era plină de nedumnezeiasca înțelepciune idolească și toți oamenii, râvnind unul altuia, ca niște turbați se sârguiau în acea păgânătate. Mai ales când se trimiteau porunci împărătești în unele zile, prin toate cetățile și locurile către domni și către judecători, poruncind ca să aducă idolilor multe daruri și jertfe în zilele cele hotărâte și de praznice, făgăduind celor care vor sluji cu osârdie idolilor răsplată împărătească, învrednicire de cinste și dregătorie. Iar celor care nu vor vrea să se închine idolilor și să le aducă jertfe, acelora mai întâi să li se ia averea; apoi pe dânșii, după felurite și multe munci, să-i supună la pedeapsă cu moartea. De aceea era prigoană mare în toată lumea, sârguindu-se pretutindeni domnii și stăpânitorii ca să piardă de pe pământ credința creștinească.

În acea vreme s-a vestit acelor împărați păgâni, cum că toată Armenia cea mare și Capadocia se împotrivesc poruncii lor și vor să iasă din stăpânirea romanilor, nădăjduind spre Hristos Cel răstignit, crezând cu tot sufletul într-Însul. Deci, s-a tulburat de aceasta împăratul Dioclețian și, chemând pe toți boierii săi, a ținut sfat trei zile, de dimineață până seara, gândind cum ar putea să dezrădăcineze creștinătatea. Mai întâi pe cei ce stăpâneau în cele două țări, adică în Armenia și Capadocia, i-au scos din stăpânire, ca pe niște neiscusiți și nevrednici care nu știau să ocârmuiască stăpânirile încredințate lor și să smerească nesupunerea poporului. Apoi a ales doi din neamul grecesc, învățați în limba elinească, pe Lisie și pe Agricolae, amândoi cu nărav rău și cumpliți, și i-a pus pe aceștia peste aceste țări. Lui Lisie i-a dat rânduiala limitaniei, adică păzirea hotarelor, iar lui Agricolae, poruncindu-i să stăpânească toată eparhia, i-a încredințat mulțimea ostașilor care erau rânduiți în acele cetăți.

Deci, ajungând acei tirani nemilostivi prin țările încredințate lor, mulțime mare de toată vârsta, era omorâtă fără cruțare și fără cercetare, numai cât de mică clevetire s-ar fi adus la dânșii asupra cuiva de la zavistuitorii vrăjmași. În toate zilele erau cercetați și prinși creștinii și aduși la pierzare, de către acei băutori de sânge, ca niște fiare mâncătoare de om. Lisie, fiind în cetatea Satalia, când află undeva oarecare bărbați sfinți și femei, după multe ispitiri și munci, sub strajă mare îi trimitea legați la Agricolae, care era în Sevastia, pentru ca să nu moară în patria lor și să nu fie dați obișnuitei îngropări de către rudenii și cunoscuții lor, ca, fiind omorâți în pământ străin, să piară fără știrea nimănui. Asemenea făcea și Agricolae, cu creștinii prinși în Sevastia. Îi trimitea în Satalia la Lisie, pentru că era între dânșii mare prietenie și unire în cuget și un gând aveau ticăloșii: ca, astfel, mai multă răutate să facă creștinilor, omorându-i afară de patria lor.

Acestea făcându-se astfel, Eustratie, bărbat însemnat în cetatea Satalia, cel dintâi cu bunul neam și cu dregătoria - căci era din rânduiala voievozilor -, binecredincios fiind și temător de Dumnezeu și petrecând viața fără prihană, văzând răutatea cea mare ce se făcea creștinilor în toate zilele, se necăjea cu sufletul, se mâhnea și strigacu lacrimi către Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând în post și în rugăciuni ca să fie milostiv robilor Săi. Apoi, căutând spre poporul său, se ruga să-i mântuiască de o nevoie ca aceea și să întoarcă răutatea ce era asupra lui. Dorea încă să intre în nevoințele sfinților și să se învrednicească a fi părtaș muceniciei lor. Dar, socotind muncile cele de multe feluri și iuțimea cea cumplită a muncitorului, se temea.

Atunci, în gândul său a socotit să-i facă o ispitire ca aceasta: luând brâul l-a dat credincioasei sale slugi și i-a poruncit să-l ducă în biserica Aravrachiei, de unde era de neam Eustratie. La biserica aceea era preot în acea vreme Auxentie, cel mărturisit rob al lui Dumnezeu. Și a învățat pe sluga sa să pună brâul în altar, iar el să se ascundă în biserică și să pândească cine va veni să ia mai întâi brâul. Dacă preotul Auxentie, intrând să se roage, va lua brâul, să nu-i zică nimic și să se întoarcă; iar de va voi mai întâi altcineva din clerici să-l ia, să nu-l lase nicidecum și să-l aducă înapoi.

Astfel învățând pe slugă, l-a trimis, gândind în mintea sa și zicând: „Dacă va lua preotul brâul, apoi acel semn îi va fi ca o purtare de grijă și ca o prevestire a bunăvoirii lui Dumnezeu, că se va da la munci pentru Hristos; iar de va fi să-l ia altcineva, să-i fie semn că nu se va da la munci, ci să-și păzească în taină credința”. După puține zile, întorcându-se slugă, a spus stăpânului său că în același ceas în care a pus brâul în altar, îndată a venit preotul Auxentie, ca și cum ar fi fost trimis și, intrând în altar, a luat brâul. Auzind acestea Eustratie s-a bucurat foarte mult și strălucea fața lui de bucurie și veselie, încât se miră de el prietenul său Evghenie.

În acea vreme fericitul Auxentie a fost prins împreună cu alți creștini și, fiind întrebat în divan și muncit, a fost aruncat în temniță și ținut în legături. Apoi, fiind pregătit un divan în mijlocul cetății pe loc înalt, a șezut Lisie cu mândrie și a poruncit să scoată pe cei legați ca să-i întrebe. Sfântul Eustratie, intrând în temniță, a rugat pe toți sfinții care erau legați pentru Hristos să se roage pentru dânsul, căci zicea că și el în aceeași zi are să se facă părtaș nevoinței lor. Atunci toți sfinții cei legați, plecându-și genunchii, s-au rugat pentru dânsul către Dumnezeu și, zicând „Amin”, mergeau în urma lui Eustratie.

Stând ceata ostașilor înaintea judecătorului, după obicei, a poruncit Lisie să aducă înaintea divanului său pe câte unul, adică pe acei care fuseseră mai înainte la întrebare. Iar Eustratie a zis: „În zilele trecute s-a citit în divan porunca cea împărătească, ca de pretutindeni creștinii, cei ce se vor afla în orice rânduială, să se aducă înaintea judecății tale. Deci s-a adus Auxentie, cel demult slăvit cu neamul și cu viața, iar acum și mai slăvit cu bărbăția și tăria care s-a arătat într-însul, căci s-a făcut rob al lui Hristos, Împăratul ceresc. Acela, stând în fața acelui divan, s-a nevoit cu nevoința nemuririi, mustrând a ta nedumnezeire, o! judecătorule, grăind cuvinte, arătând fapte prea înțelepte și răbdând munci. Și de vreme ce, pe cel ce l-ai pus în temniță tâlhăreasca, acum iarăși ai poruncit să se scoată la întrebare împreună cu sfinții săi, iată, toți stau înaintea ta, împreună cu mine, cu minte sănătoasă și cu vitejie, fiind gata a rușina și a risipi până la sfârșit măiestriile tale, spre care ești povățuit de tatăl tău, diavolul”.

Auzind această neașteptată îndrăzneală a bărbatului, s-a mirat Lisie și, cu ochii plini de cruzime, a căutat asupra lui; apoi, oftând mânios din adâncul pieptului, a strigat cu glas groaznic: „Niciodată nu mi s-a întâmplat să văd un mai rău divan și mai plin de împietrire elinească, decât acesta de acum, când vorbește astfel înaintea mea acest păcătos; deci să se ia de la dânsul brâul și haina ostășească și să fie spre știința tuturor, că este străin de rânduiala în care a fost până acum. După aceasta, cu trupul gol, legat de mâini și de picioare și întins pe pământ, să-și continue vorba sa”.

Făcându-se aceasta degrabă, Lisie a zis: „Oare nu te căiești de fapta ta cea pierzătoare, ca, dobândind bunătatea mea, să scapi de munci? Spune-mi, mai înainte de munci, numele și patria care te-a născut și ne arată credința care se ascunde în tine”. Sfântul a zis: „Sunt născut în cetatea Aravrachiei, numele îmi este Eustratie, iar după poreclă Chirisic, vorbesc limba părintească și sunt rob al Dumnezeului tuturor, al Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos și al Sfântului Duh. Din scutecele maicii mele am învățat a mă închina acestui Dumnezeu în Treime și a crede într-Însul”. Lisie a zis: „Să spună ceata câtă vreme are acesta în ostășie?”. Ostașii au răspuns: „De douăzeci și șapte ani, de când încă era tânăr, a început a ostăși”. Lisie a zis: „Acum, Eustratie, văzând nevoia care este de față, ce s-a pregătit pentru neascultarea ta, întoarce-te de la nebunia ta și, cugetând cele înțelepte, nu-ți lăsa cinstea și dregătoria pe care le-ai câștigat în atâția ani, prin atâtea osteneli în ostășie; ci cheamă puterea cea milostivă a zeilor și roagă blândețea împărătească și iubirea de oameni a divanului”.

Sfântul Eustratie a zis: „Nimeni, din cei ce au înțelegere sănătoasă, n-a judecat cândva să se închine idolilor și necuraților diavoli; idolilor celor surzi și muți pe care i-au făcut oamenii, pentru că se grăiește în Sfânta Scriptură: Zeii care n-au făcut cerul și pământul să piară”. Judecătorul a zis: „Dar acela oare are înțelegere sănătoasă, care se închină Dumnezeului Celui răstignit, ca voi cei plini de rătăcire?”. Sfântul Eustratie a zis: „De nu ți-ar fi schimbată puterea minții cu faptele deșarte și de nu s-ar fi prefăcut sufletul tău întru cugetul cel pământesc, ți-aș fi arătat pe acest răstignit, că este adevăratul nostru Mântuitor și Domnul ziditor a toată făptura, Care este mai înainte de veci în Tatăl și cu negrăită înțelepciune, prin naștere a ridicat pedeapsa noastră”.

Vrând sfântul să mai grăiască, i-a tăiat vorba necuratul judecător, zicând: „Cu frânghii să fie ridicat în văzduh îndrăznețul acesta. Deci, aduceți câlți să se aprindă sub pieptul său și să-l ardă, iar deasupra pe spate să fie bătut cu trei toiege împreunate, ca limbuția sa să o facă mai smerită cu noi”. Acestea făcându-se, sfântul a răbdat multă vreme dedesubt arzându-se, iar pe deasupra fiind bătut cumplit și rănit. În niște munci ca acestea fiind sfântul, nici o vorbă n-a scos, nici nu și-a schimbat fața și se vedea că și cum ar fi pătimit în trup străin, încât se mira chinuitorul. După ce a poruncit ca să-i slăbească muncile puțin, cu fața a zâmbit către mucenic: „Ce gândești, o! Eustratie? Oare voiești ca să-ți găsesc puțină ușurare rănilor ce s-au adus asupra ta?”. Și îndată a poruncit să aducă apă sărată amestecată cu oțet și să toarne multă peste rănile lui cele arse și cu hârburi ascuțite să-l frece tare. Dar și aceasta o suferea răbdătorul de chinuri cu bărbăție, ca și cum nu l-ar fi durut. Atunci se gândea muncitorul că prin oarecare farmece se face că nu simte durerile.

Apoi, sfântul a zis către dânsul: „Muncindu-mă cu aceste munci, multă facere de bine îmi faci, chiar nevrând. Pentru că, prin muncile acestea, ai îndepărtat de la mine negura care se face sufletului meu din grosimea trupului și pe mintea cea stăpânitoare peste patimile cele de demult, care mă necăjesc, ai păzit-o biruitoare și m-ai făcut a izgoni toate asupririle patimilor ce vin asupra mea, cum și tulburările sufletești. Apoi, mi-ai păzit tăria cea dinăuntru duhului, nebiruită de orice fel de ispite, care îmi gătește viața fără de moarte, unde îmi este păstrată bogăția nestricăciunii. Și mi-ai arătat cale scurtă și fără patimă, prin care voi putea, întru acest trup de tină, să ajung viața cea îngerească și să mă îndulcesc cu dulceața cea cerească și pururea fiitoare.

Acum știu că sunt biserică a lui Dumnezeu și a Sfântului Duh, care viețuiește în mine. Deci, depărtați-vă de la mine toți cei ce lucrați fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele și rugăciunea mea a primit-o. Sufletul meu cu adevărat se va bucura de Domnul, veseli-se-vă de mântuirea Lui. Toate oasele mele vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ție? Cel ce izbăvești pe săracul din mâna celor mai tari decât el și pe scăpătatul și săracul de la cei ce-l răpesc pe dânsul. Deci, sîrguiește-te și nevoiește-te, slujitorule al potrivnicului, nimic nu lăsa din scornirile cele tâlhărești care se află întru tine și lămurește-mă ca aurul în cuptor, încă și mai mult, și nu vei afla întru mine necurăția cea iubită de tine pe care o cauți cu fapta. Pentru că zeii tăi sunt urâciune, care te stăpânesc pe tine și pe împărații tăi cei nebuni”.

Atunci tiranul a zis: „Mi se pare că din multă durere a trupului s-a schimbat mintea ta și de aceea vorbești multe necuviințe. Pentru că de-ar fi putut Dumnezeul tău, precum zici, să te facă părtaș nemuririi, te-ar fi izbăvit de rănile ce sunt pe trupul tău. Deci, lăsând nălucirile visului și ale nădejdii cele deșarte, sîrguiește-te a dobândi izbăvirea pe care o arăt eu ție”. Iar Eustratie a zis: „Oare voiești a crede, orbitule cu toate simțirile, cum că nimic nu este cu neputință Dumnezeului meu? Ia aminte și uită-te la mine, care ți se pare că mă omori și mă pierzi cu muncile cele aflate de tine”.

Uitându-se toți spre dânsul cu mare băgare de seamă, deodată au văzut cum au dispărut bubele de pe trupul său, ca niște solzi și l-a făcut pe sfânt sănătos, neavând nici urmă de răni pe trupul său; apoi toți, văzând acea minune, au preamărit pe unul adevăratul Dumnezeu. Evghenie, prietenul lui Eustratie, care era dintr-o cetate cu dânsul și chiar rudenie - căci dintr-acea cetate a Aravrachiei era de neam și întru aceeași ceată fuseseră ostași -, a strigat cu glas mare: „O! Lisie, și eu sunt creștin și blestem credința ta și mă împotrivesc poruncii împărătești și voii tale, întocmai ca și domnul meu, Eustratie”.

Tiranul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit îndată să apuce pe Evghenie, să-l pună în mijloc, zicând astfel: „Întrebare și muncire multă vreme le trebuie acestora, dar acum îmi stă înainte o nevoie pentru rânduiala treburilor poporului; deci pe fermecătorul acesta și făcătorul de minuni vrăjitorești, Eustratie, cum și pe Evghenie, care acum s-a arătat la un gând cu dânsul, ferecându-i cu lanțuri peste tot trupul, poruncesc să se arunce în temniță împreună cu ceilalți creștini, ca să fie păziți pentru altă înfățișare”.

Acestea zicând, s-a sculat de la divan și sfinții au fost duși toți, bucurându-se și veselindu-se de atâta îndrăzneală și răbdare a sfântului Eustratie și mântuitoarea minune ce s-a făcut asupra lui, prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Și intrând în temniță au cântat cu toții într-un glas: Iată ce este bun și ce este frumos, fără numai a locui frații împreună, și celelalte ale psalmului până la sfârșit. Sfârșindu-se rugăciunea, ceilalți au învățat multe de la Sfântul Eustratie și s-au deșteptat către nevoința ce le stătea înainte.

Astfel trecând ziua aceea, în noaptea următoare s-a sculat Lisie și a poruncit ostașilor să se pregătească de drum, că vrea să meargă în cetatea Nicopolei. Pregătindu-se ostașii, într-acea vreme a venit singur la temniță și, poruncind să scoată pe Eustratie, a zâmbit și a zis: „Bucură-te, iubitule Eustratie”. Sfântul a răspuns: „Dumnezeu Cel atotputernic, Căruia îi slujesc eu, să te lumineze pe tine după vrednicie, judecătorule”. Lisie a răspuns: „Pentru Dumnezeul tău eu nu mă grijesc, dar acum primește încălțămintele acestea și te încalță, ca să mergi cu veselie cu noi în cale”. Și erau încălțămintele acelea de fier, având bătute într-însele cuie lungi și ascuțite, ca încălțându-se să-i pătrundă în picioare. Fiind încălțat Eustratie cu acele încălțări de fier, cu piroane ascuțite, le-a strâns tare cu curele de picioarele sfântului și le-a pecetluit tiranul cu inelul său, apoi a poruncit să ducă pe sfânt pe cale, după sine, legat împreună cu alții și în toată calea să-l bată și să-l izgonească, ca să alerge mai degrabă, iar el a plecat înainte cu ostașii.

După două zile au ajuns în cetatea Aravrachiei, patria lui Eustratie și a lui Evghenie. Iar când sfinții se apropiau de cetate, tot poporul cetății aceleia a ieșit în întâmpinare, vrând să-l vadă pe fericitul Eustratie. Dar nu îndrăznea nimeni din cunoscuții săi prieteni să se apropie de dânsul, temându-se să nu fie prinși și ei, după cum poruncise necuratul muncitor. Și era acolo un bărbat, cu numele Mardarie, unul din poporul cel de obște, nu prea bogat, dar îndestulat cu ale sale. Acesta, făcându-și o casă nouă, o acoperea tocmai atunci și, căutând spre sfinții cei legați și duși, a văzut în mijlocul lor ca o stea luminoasă pe Sfântul Eustratie. Deci, coborându-se degrabă jos de pe acoperiș, a zis către femeia sa în limba armenească: „Oare vezi, femeie, pe stăpânitorul ținutului acestuia, cel slăvit cu neamul și cu bogăția și în oaste cinstit, cum n-a băgat seamă de toate și merge să se aducă jertfă bine primită lui Dumnezeu? Fericit este acela care și în veacul acesta a fost slăvit și la stăpânul nostru Hristos va primi mare îndrăzneală, că împreună cu îngerii se va învrednici dulceții celei negrăite”.

Fericită femeie a răspuns: „Iubitul meu bărbat ce te oprește ca și tu să mergi acolo pe aceeași cale și să alergi împreună cu el, ca să te învrednicești sfântului sfârșit și să-mi fii mie ajutor, cum și acestor copii mici și la tot neamul tău?”. Bărbatul a zis: „Dă-mi încălțămintea ca să merg în calea cea dorită”. Iar ea îndată a făcut aceasta cu bucurie. Încălțându-se Mardarie, apoi îmbrăcându-se cu haina și încingându-se, a îmbrățișat pe amândoi fiii, care erau prunci mici și căutând spre răsărit s-a rugat spre Dumnezeu: „Stăpâne, Dumnezeule, Părinte Atotțiitorule, Doamne Iisuse Hristoase și Duhule Sfinte, o! dumnezeire și o putere, miluiește-mă pe mine păcătosul, milostivește-te și fii păzitor roabei Tale și acestor doi prunci, Apărătorule al văzutelor și Tatăl sărmanilor, pentru că eu, Stăpâne, cu multă bucurie și osârdie vin către Tine”.

Acestea zicând, a sărutat pe fiii săi și a zis: „De acum fii sănătoasă soția mea și nu te supăra, nici mâhni; ci te bucură și te veselește, pentru că pe tine, pe fiii noștri și sufletul meu îl dau în mâinile Atotputernicului și Preabunului Dumnezeului nostru”. Acestea zicând, a ieșit în grabă din casa sa, petrecându-l soția cu bucurie.

Mergând la un bărbat de cinste, cu nume Mucaror, cetățean al Aravrachiei, dregător slăvit și bogat, s-a închinat lui și a zis: „Iată, eu mă duc către prietenul și rudenia ta Chirisic și, cu voia lui Dumnezeu, am să fiu călător și să intru împreună cu dânsul la nevoința mucenicească. Deci, fii tu, după Dumnezeu, sprijinitorul femeii mele și al fiilor mei în viața aceasta; iar eu, de voi afla dar de la Dumnezeu, voi ajuta ție în ziua aceea când vom sta înaintea Lui toți, și-ți vei primi plata ta”. Bărbatul acela, fiind cucernic, i-a răspuns: „Mergi cu pace, fiul meu, săvârșește-ți acea cale frumoasă și nu purta grijă de acestea, căci eu voi împlini dorința ta, și voi fi ca tată soției tale și copiilor tăi”.

Acestea auzind Mardarie și sărutându-se cu bărbatul acela, s-a dus și a ajuns pe sfinți, care acum erau aproape de cetate și a strigat către Sfântul Eustratie: „Domnule Chirisic, precum oaia aleargă către păstorul său, așa și eu am alergat către tine, vrând să fiu și eu împreună cu voi călător. Deci, primește-mă pe mine și mă însoțește cu sfinții tăi soți și mă du, deși nu sunt vrednic de nevoința mucenicească, ca să fiu mărturisitor lui Hristos Domnul”. Zicând acestea, a strigat cu glas mare: „Și eu sunt creștin, precum și domnul meu Eustratie, auziți slugile diavolului, auziți!”.

Atunci, prinzindu-l ostașii, l-au legat împreună cu ceilalți sfinți și, aruncându-i în temnița cea de obște, au vestit despre dânșii pe Lisie, care, în acel ceas răcnind ca un leu, i-a chemat la întrebare. Ostașii aducând după obicei pe cei legați, Sfântul Auxentie a fost adus gol și cu mâinile legate cu frânghii, stând înainte și ceilalți sfinți. Judecătorul a zis către Sfântul Auxentie: „Izbăvindu-ne pe noi de osteneală și pe tine de munci, spune oare schimbatu-te-ai de împotrivirea ta cea deșartă și pierzătoare? Întorsu-te-ai oare către zeii cei făcători de bine?”. Iar Sfântul Auxentie a zis: „Ascultă, o! Lisie. Mă jur cu însuși Adevărul, Care este mai presus de toți și pe toate le vede mai înainte, că mintea mea este neschimbată de a cunoaște pe unul Dumnezeu și a mă închina Lui, deși iarăși vei aduce cu miile alte răni asupra mea și mai mari munci decât cele ce ai adus întâi; chiar de m-ai omorî cu fier și cu foc, niciodată nu vei putea să-mi pleci gândul meu; iar acum fă ceea ce voiești”.

Atunci tiranul a dat răspuns de moarte, astfel: „Auxentie, care după multe munci până acum petrece întru nebunia sa cea pierzătoare, prin tăiere de sabie, cea gătită lui, va muri, să-și piardă sufletul său cel de fier și neînduplecat. Apoi, în loc de a fi înmormântat, să primească hotărârea aceasta, pentru ca să nu se învrednicească cuviincioasei îngropări ticălosul lui trup; iar cel ce de curînd a îndrăznit a se amesteca cu cei legați, să se aducă aici la mijloc, ca să-și primească degrabă cinstea care o caută”. Atunci ostașii au dezlegat pe Sfântul Mardarie de lanțurile cu care era legat, iar el a zis către Sfântul Eustratie: „Domnul meu, Chirisic, roagă pe bunul Dumnezeu pentru mine și învață-mă ce voi răspunde acelui om pierzător, că nu cumva să mă înșele el, eu fiind om simplu și necărturar”.

Sfântul Eustratie i-a zis: „Fratele meu, Mardarie, zi numai această neschimbat: Sunt creștin rob al lui Hristos! Nimic alt răspuns să nu dai, orice-ți va grăi sau orice-ți va face!”. Fiind adus în mijloc Sfântul Mardarie, ostașii au zis: „Iarăși stă înainte legat cel de curând”. Grăit-a judecătorul: „Să-și spună numele, meșteșugul, patria, viața și de ce credință este”. Mardarie a răspuns: „Sunt creștin”. Și fiind întrebat de muncitori, ca să-și spună numele și patria, zicea mereu: „Sunt creștin”. Mult fiind întrebat, nimic altceva nu zicea decât numai această: „Sunt creștin”. „Sunt rob al lui Iisus Hristos”. Atunci, văzând necuratul judecător simplitatea lui, a poruncit să-i rănească cu sfredelul gleznele lui și, legându-l cu frânghie, să-l spânzure cu capul în jos și cu țepi înfocate să împungă tot trupul său, apoi să-l ardă. Astfel, fiind multă vreme spânzurat și muncit, a dat glas, zicând: „Doamne, îți mulțumesc că m-ai învrednicit acestor bunătăți; dorit-am mântuirea Ta și am iubit-o foarte: Primește sufletul meu în pace!”. Acestea zicând, și-a dat duhul.

Fiind luat apoi, trupul Sfântului Mardarie de la locul cel de muncă, judecătorul a zis: „Să se aducă gol, Evghenie, cel de la Satalia, care, în vremea întrebării lui Eustratie, a îndrăznit a sta împotrivă, căruia nu-i zic creștin, precum bârfesc ei, ci cu totul nevrednic”. Și, aducându-l pe el înainte, au zis: „Iată, Evghenie stă înainte”. Grăit-a judecătorul: „Spune-mi, răule, ce diavol te-a invitat de te-ai pornit spre atâta îndrăzneală, încât ne-ai ocărit cu atâta obrăznicie, nesocotind întru nimic asprimea judecății”. Sfântul Evghenie a zis: „Dumnezeul meu Cel ce preface întru nimic pe diavolii care se cinstesc de tine, Acela mi-a dat putere și mi-a dăruit îndrăzneală și grăire slobodă, ca să urăsc ticăloșia ta, câine rău, vas al satanei, care va fi dat la pierzare împreună cu tine”. Tiranul a zis: „Să se taie limba lui cea dosăditoare și să i se taie cu sabia amândouă mâinile și cu toiege să se sfarme fluierele lui, pentru ca să fie mai cuviincios către noi”. Făcându-se aceasta și-a dat și acesta duhul.

După aceasta de trei ori ticălosul Lisie a ieșit la câmp ca să-și încerce ostașii și când le lua seama acelora și fiecare își arăta meșteșugul său la arme, iar Lisie privea, unul dintr-înșii, cu numele Orest, bărbat înalt la stat și frumos la chip, fiind chemat pe nume, după dregătorie a stat înaintea lui Lisie. Acesta văzându-l, l-a lăudat și l-a numit pe el adevărat ostaș; apoi i-a poruncit ca să lovească cu sulița la țintă și îndreptându-și mina și învârtind sulița a ieșit din sânul lui Crucea de aur, pe care o purta la piept și au văzut-o toți și chiar Lisie.

Deci îndată a fost chemat și adus aproape și luând Lisie cu mâna Crucea ce era la pieptul lui, l-a întrebat: „Ce este aceasta? Oare și tu ești printre acei care sunt de partea Răstignitului?”. Iar el a răspuns: „Rob sunt al Celui răstignit, Stăpânului meu Dumnezeu și acest semn al Lui îl port spre izgonirea tuturor răutăților ce năvălesc asupra mea”. Lisie a zis: „Și acest ostaș ales să se lege împreună cu osânditul Eustratie, ca să-i fie tovarăș de călătorie până la Nicopole, unde se cuvine a face pentru dânșii întrebare”.

Venind Lisie în cetatea Nicopole, mulțime de ostași care erau în cetate au venit la dânsul și cu toții au strigat: „Lisie, și noi suntem ostași ai Domnului nostru Iisus Hristos, fă și cu noi ceea ce voiești”. Iar el mai întâi s-a înspăimântat, temându-se că nu cumva să cugete ceva nou împotriva lui. Apoi, văzând că singuri se dau ca niște oi, pe ei înșiși spre moarte, descingând brâul său, a poruncit să-i ia pe toți, întemnițându-i. Astfel, cugeta în sine cum i-ar pierde pe dânșii ca să nu se ridice vreo plângere din partea cetățenilor, sau din partea rudeniilor lor. Mai ales se temea de Sfântul Eustratie, că nu cumva în muncile ce se vor aduce asupra lui, să mai facă vreo minune, asemenea cu cea dintâi; căci nu numai pe creștini îi va întări, ci și pe elini îi va întoarce la credință. Deci, a socotit că să trimită a doua zi pe Sfântul Eustratie și pe Sfântul Orest la Agricolae, în cetatea Sevastiei.

Făcându-se ziuă, a poruncit să se facă așa și, scriind carte către Agricolae, a zis: „Preaîncuviințatului ighenon Agricolae, scrie Lisie, ducele. Văzând dumnezeieștii noștri împărați că în toată partea cea de sub soare, nici unul nu se află care ar putea mai bine decât tine a cerceta cele neștiute, ți-au dat stăpânire a îndrepta aceste laturi, pentru că te știu că și nopțile, ca și zilele te ocupi de rânduiala treburilor poporului, sau, mai binezis, somnul poate să adoarmă mai lesne stelele cele neadormite, decât ochii tăi până se va săvîrși ceea ce tu voiești să săvârșești, spre folosul cel de obște. Deci, în scurt, zic: când a văzut în tine o vrednicie mare ca aceasta, după dreptate, cu cinstea pe care o ai acum te-a cinstit pe tine.

Drept aceea și eu, martor fiind a atâtor bunătăți care se află întru tine, trimit la tine legat pe acest Eustratie, care este stăpânit de boală creștinească, mai ales că n-am putut afla nimic care ar fi cu îndestulare spre întoarcere de la îndrăzneala lui pe care o are. Dar, deși s-a învrednicit cinstei, punându-se mai mare peste ostașii care sunt sub mine, el cu mare mândrie s-a înălțat, aducând asupra noastră ocări. Deși l-am înfricoșat cu îngroziri, el prin părerea sa, prezice mai înainte cele ce au să fie, întărindu-se în vrăjitoriile sale. Măcar că a văzut și pe alții asemenea muncindu-se, nu s-a oprit de la a sa îndrăzneală, ci chiar muncile le socotește o fericire. Deci pe acesta și pe cel ce este cu el, anume Orest, care sunt de un cuget, îi trimitem la preaînțeleapta ta judecată, urmând rânduielilor împărătești”.

Luând-o ostașii această scrisoare, ca și întrebarea sfinților mucenici dată în scris, împreună cu cei legați, au plecat la drum. Pe cale Sfântul Eustratie și Orest cântau: Pe calea poruncilor tale am alergat, înțelepțește-mă și mă voi învăța poruncile Tale. După rugăciune, Eustratie a zis: „Frate Orest, spune-mi cum s-a săvârșit Sfântul Auxentie și în ce loc?”. Iar Sfântul Orest a spus: „După răspunsul cel hotărât asupra lui de către judecător, a rugat pe ostașii ce-l duceau să-l lase ca să vină să te vadă pe tine și să-ți dea sărutarea cea de pe urmă”. Dar n-a vrut nimeni să-l asculte, pentru că era vremea ospățului și se sârguiau robii pântecelui a împlini mai degrabă ceea ce li se poruncise. Apoi, l-au dus în pădurea ce se numea Ororia, iar sfântul, mergând, cânta psalmul: Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului... Și a cântat psalmul acela până la sfârșit.

Plecându-și genunchii, s-a rugat și și-a întins mâinile, ca și cum ar fi primit oarecare daruri; după aceea, zicând „Amin”, a căutat împrejur și văzându-mă pe mine stând aproape, m-a chemat la sine și mi-a zis: „Frate Orest, spune domnului Eustratie să se roage pentru mine, căci și el degrabă mă va ajunge pe mine, fiindcă îl aștept pe dânsul”. Și așa i-au tăiat capul, izgonind pe cei ce i-au priceput că erau creștini. Iar sfintele lui moaște s-au furat noaptea de către preoții Aravrachiei și, neaflându-se capul lui, au început a plânge și a se ruga lui Dumnezeu să le arate capul sfântului mucenic. După purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a dat semn un corb dintr-un stejar, unde mergând preoții au aflat capul sfântului în crengile stejarului, unde ședea corbul; apoi, luându-l, l-au pus lângă sfântul trup și l-au așezat la loc curat și cinstit”. Acestea auzind Sfântul Eustratie a plâns și, rugându-se lui Dumnezeu a zis lui Orest: „Să ne sârguim și noi, frate, ca să ajungem pe Sfântul Auxentie”.

După cinci zile, fiind aduși sfinții în Sevastia și, primind ighemonul Agricolae scrisoarea de la Lisie, a rânduit pe cei legați sub strajă mare. A doua zi i-a judecat înaintea poporului și a poruncit să aducă pe sfinți acolo unde era toată cetatea, să vadă pe cei ce erau să-i judece. Astfel Agricolae a zis: „Mai întâi să se citească scrisoarea de la luminatul Lisie, cum și cercetarea dată în scris acestor legați”. Fiind citită scrisoarea, Agricolae a zis: „Să nu socotești, Eustratie, că și aici vor fi muncile precum ți-au fost la Lisie; ci, mai înainte de a pieri cumplit, supune-te legilor împărătești și, apropiindu-te, adu jertfă zeilor!”. Iar sfântul a zis: „O, judecătorule, oare legile stăpânesc și pe împărați, sau nu?”. Ighemonul a zis: „Cu adevărat, pentru că și împărații păzesc legile”.

Sfântul Eustratie a zis: „Oare numai singur ție îți sunt date legile în scris, dar nu și în faptă?”. Ighemonul a întrebat: „Pentru ce grăiești așa, cap neînțelept? Cine a îndrăznit cândva a se împotrivi legilor cu ceva?”. Sfântul Eustratie a zis: „De vreme ce în legile împărătești se citește așa: Silă să nu fie în tot cuvântul și lucrul, ci mai vârtos prin sfătuire să se ocârmuiască poporul. Deci, din două una este de trebuință: ca cel ce stăpânește să sfătuiască pe cel stăpânit, vrând a dobândi ceea ce dorește; sau cel stăpânit, plecându-se sfatului, de voia sa să facă cele poruncite. După acestea iarăși se află astfel de scrieri pe margine: Și poruncim ca judecătorul să amestece frică cu blândețea, că nu cumva cei judecați prin frică îngrozirii să urască și să vrăjmășească judecătorul, nici pentru blîndețile lui să greșască. Acestea sunt sau nu scrise, judecătorule?”.

Ighemonul a zis: „Cu adevărat așa sunt”. Iar sfântul a răspuns: „Rogu-te ca această rânduială să fie păzită și pentru mine”. Ighemonul a răspuns: „Este de trebuință a se păzi neschimbate legile și pentru tine și pentru toți, cu cinstea ce se cuvine”. Iar sfântul a răspuns: „Rogu-te dar să fie frică ta amestecată cu blândețe, că precum ești mai înțelept decât alții, să voiești mai bine a cere sfat, decât a sfătui, socotind fiecare lucru cu înțelepciune, iar de nu, apoi îndată fără socoteală și rânduiala, muncește, omoară, fă ceea ce voiești”.

Ighemonul a răspuns: „Vorbește ceea ce voiești cu îndrăzneală și cu libertate, pentru că voiesc a se face judecata mai bine cu sfat, decât cu frică”. Sfântul Eustratie a zis: „La care dumnezei poruncești să jertfesc? La cei mari, sau la cei mici?”. Ighemonul a zis: „Mai întâi lui Die, apoi lui Apolon și apoi lui Poseidon”. Sfântul Eustratie a zis: „Pe care înțelepți sau proroci ascultând, ați aflat că se cuvine a ne închina lui Die și celorlalți, presupuși dumnezei?”. Ighemonul a zis: „Pe Platon și pe Aristotel, pe Ermet și pe alți înțelepți, pe care de i-ai fi știut tu, Eustratie, ai fi cinstit pomenirea lor ca a unor bărbați dumnezeiești și minunați”. Sfântul Eustratie a zis: „Nu-mi sunt neștiute tainele acelora, căci din tinerețe le-am deprins pe acelea și muzică am învățat-o bine, fiindcă tatăl meu era iubitor de înțelepciune și de vei porunci, să începem mai întâi de la Platon”.

Ighemonul a zis: „Aflăm pe Platon în cartea scrisă de Timeu, cum că s-a pogorât în Pireia ca să roage pe o zeiță. Deci, ți se pare a fi el înțelept sau nu?”. Eustratie a răspuns: „Foarte mult osândește Platon pe idolul tău Die. Ascultă cuvintele lui Platon de vreme ce ai început de la Timeu și din cuvintele lui cele istețe ascultă pe acelea ce sunt scrise într-a doua carte a lui: Dumnezeu de vreme ce este bun are a fi pricină a bunătăților, iar celor rele nicidecum. Deci, pe nimeni altul nu-l socotim că este pricinuitor de bine, fără numai pe Dumnezeu, iar celor rele nu este pricinuitor. Iar Homer și alți făcători de stihuri, grăiesc că Die este pricinuitor și celor bune și celor rele; pentru că păcii celei silite prin jurământ, adică a celei de la Pandora împotriva grecilor, cine a fost pricinuitor, oare, nu Die, prin Atena, precum grăiesc făcătorii de stihuri? Și Eschil a spus: că Dumnezeu este pricină a descoperirii oamenilor muritori, când voiește a răni casele și a le răsturna din temelie.

Iar Platon, în cartea sa Cetatea, pe nimeni nu lăsa a grăi aceea sau a o asculta, nici pe tânăr nici pe bătrân. Pentru că este cu necuviință la Dumnezeu a fi ucigaș de tată, precum a făcut Die, ce se cinstește acum de voi, care pe tatăl său, Cronos, l-a aruncat din cer, precum ziceți, și l-a zdrobit. Oare cu cuviință este lui Dumnezeu să se prefacă în lebădă, ca să înșele pe femeia cea muritoare și să o batjocorească? Pe lângă această iarăși se odihnește Platon, căci fiind cuprins cu nestăpânire spre femei zeul tău, judecătorule, plânge nemângâiat pentru moartea lui Sarpedon. Deci nu sunt astfel cele grăite? Oare nu sunt scrise aceste basme în cărțile voastre? Și dacă însuși Platon, scriitorul vostru cel prea înțelept, îl tăgăduiește de a fi Dumnezeu și a poruncit ca nimeni din oamenii cei ce se îngrijesc de faptele cele bune să nu urmeze acestor basme, căci sunt vătămătoare de suflet, voi pentru ce credeți faptelor, în care aceia s-au încurcat și ne siliți acum pe noi a ne închina lor?”.

Ighemonul a zis: „Îți rabd îndrăzneala ta pentru iubirea de înțelepciune pe care o am; iar tu spune-mi pe care Dumnezeu îl cinstești? Cum se crede de voi a fi Dumnezeu un om care a fost dus la divan și a fost pironit pe cruce?”. Grăit-a sfântul: „De mă vei asculta cu răbdare, te voi întreba eu mai întâi pe tine despre oarecare lucruri, de care am socotit să te întreb; și, după aceasta, voi spune ție pe rând, toate cele ce m-ai întrebat pe mine”. Ighemonul a zis: „Ți se dă stăpânire a grăi totul cu vreme și fără vreme; deci spune nouă ceea ce voiești”.

Grăit-a Eustratie: „Tot omul, care are minte sănătoasă, va înțelege pe Dumnezeu a fi drept, neajuns, nescris împrejur, nespus, neschimbat și cu dumnezeieștile sale deosebiri, mai presus decât toată puterea. Oare nu ți se pare ție aceasta a fi așa, judecătorule prea înțelepte?”. Judecătorul a zis: „Adevărat așa mi se pare”. Iar sfântul a răspuns: „Să mai adăugăm și aceasta că nu este întru El nici o neajungere sau nedesăvârșire, ci întru toate este desăvârșit”. Judecătorul a zis: „Desăvârșit, așa este”. Sfântul a grăit: „Deci, dacă vom zice că mai sunt și alți dumnezei și că stau în mijlocul firii celei nestricate, deci ceea ce se grăiește, nu are loc. Pentru că oricât de puțin, de nu va ajunge lor dintr-acea fericită însușire dumnezeiască, nu mi se pare a fi vrednici ca să se înțeleagă de oameni că sunt dumnezei; pentru că la Dumnezeu nu este nici o nedesăvârșire, precum s-a zis mai sus, întru care este de cuviință a se crede și a se închina toți oamenii”. Agricolae a zis: „Așa este cu adevărat”. Grăit-a Eustratie: „Acei mulți dumnezei, oare aflaseră întru acele bunătăți nestricăcioase și fără de moarte cele cuviincioase dumnezeirii? Oare au deopotrivă putere întru sine? Să nu se zică dumnezei mari și mici, ci un Dumnezeu care este întru neasemănată putere, unul având numele dumnezeirii; iar nu precum se socotesc de voi, că un Dumnezeu viețuiește în cer, altul în mare și altul pe pământ. Oare nu ți se par ție acestea că sunt așa?”.

Neputând răspunde la aceasta, ighemonul Agricolae a tăcut multă vreme, apoi abia târziu a răspuns: „Lăsând silogismele tale și vorbirea cea cu multă limbuție, răspunde la ceea ce te-am întrebat: De ce cinstiți voi ca pe un Dumnezeu pe Cel răstignit?”. Sfântul a zis: „Voi începe ca și făcătorul tău de stihuri, Exsiod: Întru început era întuneric și haos, adică negură și adânc de apă; iar Dumnezeu, când a făcut lumea cu această frumusețe, zidind-o nu din oarecare materie, ca aceea care ar fi fost de față sau care ar fi fost mai înainte, ci toate dintru neființă întru neființă adunându-se, a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa; iar îngerul cel rău, care era stăpân pe ceilalți îngeri, cu voința sa s-a depărtat de la Cel ce l-a făcut pe dânsul și înălțându-se cu mândrie, a căzut din rânduiala sa și s-a izgonit de la Dumnezeu; pentru că Dumnezeu, cu judecată Sa cea dreaptă, l-a surpat din stăpânirea cea de sus, pentru neascultarea lui și l-a lipsit de slava îngerească; iar pe om l-a pus în rai, dându-i porunca ce învață ascultare, ca să se sature de toate bunătățile ce erau în rai, dar numai de un pom să nu se atingă.

Acest fel de nevoință punându-i, că, dacă prin ispitirea diavolului care toate le meșteșugește împotriva lui, nu va călca porunca lui Dumnezeu și dacă va rușina pe vrăjmașul care pizmuia asupra lui, pentru cinstea lui cea mare, să fie fără moarte, petrecând în nestricăciune. Iar de nu va urma așa, nu se va lăsa mai mult a viețui în rai, ci va fi izgonit afară și cu moarte va muri. Deci diavolul cel rău, sculându-se cu zavistie asupra omului, multe măiestrii a adunat asupra lui și cu ajutorul șarpelui a amăgit pe femeia omului celui dintâi, apoi printr-însa și pe om l-a adus la călcarea poruncii, ca să fie izgonit de Dumnezeu din rai și să trăiască în osteneli, în sudori și în stricăciune.

Astfel, a dobândit biruință preaînrăutățitul și se lăuda c-o să ia pe om pentru o greșeală ca aceea sub stăpânirea sa. După ce s-a înmulțit neamul omenesc, el s-a sârguit, ca un tiran, să robească pe tot omul. Apoi mulți căzând în fărădelegi, Dumnezeu a prăpădit lumea cu potop și a păzit pe Noe, bărbatul cel drept, care bine s-a ostenit împotriva acelui diavol înrăutățit și, fiind nebiruit de acela, s-a izbăvit de potop într-o corabie de lemn, cu femeia și copiii săi. Și așezând pe Noe pe pământ în chipul cel dintâi, ca pe un cetățean l-a așezat într-un loc; iar după mulți ani oamenii s-au înmulțit iarăși, a sporit iarăși fărădelegea, încât toți erau biruiți de păcate, cădeau în moarte și se țineau legați în iad, atrăgându-se la pierdere de vrăjmașul diavol.

Deci, milostivindu-se Dumnezeu, Care ne-a zidit pe noi, și nevrând mai mult a trece cu vederea lucrul mâinilor Sale, a dăruit mai întâi elinilor acea înțelepciune, ca deschizând ochii cei sufletești, să cunoască pe Dumnezeu Cel atotputernic și să biruiască pe potrivnicul diavol. Iar dintre aceia, deși erau puțini oameni care și-au venit în sine și au pășit în dreapta credință, dar numai ca niște umbre năluceau prin cuvinte și iarăși cădeau în păcatul strămoșesc, fiind biruiți de credința cea mincinoasă și în mai rea păgânătate au alunecat rătăcindu-se pe cale. Dar nici așa n-a suferit puterea cea tare a milostivirii lui Dumnezeu, ca să zăcem în cădere, ci a dat lege, a trimis prooroci și în multe chipuri a arătat neamului evreiesc calea mântuirii. Și toți mergând înapoi, cădeau iarăși în neputința strămoșilor lor, căci toți erau supuși la moarte pentru păcat.

Deci cu dreptate a judecat să primească nevoința deopotrivă cu noi, Domnul nostru, adică Dumnezeu Cuvântul și să ne arate biruință asupra potrivnicului, făcându-se în toate asemenea nouă, afară de păcat; S-a smerit pe sine primind chipul robului și S-a născut din fecioară, neschimbându-se cu dumnezeirea și s-a făcut ca un miel, ca să piardă pe lup. Pentru că, dacă ar fi rănit pe cel potrivnic, cu dumnezeiască să putere cea din înălțime, și putea să facă aceasta ca un Atotputernic, i-ar fi dat diavolului pricină binecuvântată către un răspuns că acesta, cum că pe om l-a biruit, iar el, - diavolul - este biruit de Dumnezeu și așa cu înlesnire ar fi putut răspunde pentru sine; toate sunt cu putință lui Dumnezeu.

Să luăm o, judecătorule, o asemănare care s-ar potrivi povestirii mele. Dacă tu, fiind domn cetății acesteia, ai fi văzut năvălind asupra cetății tale un urs, sau altă fiară puternică, și ai fi poruncit unui rob al tău să-l omoare, iar el ascultând porunca ta, ar fi mers împotriva ei - acela fiind neiscusit și neputincios, neștiind a se lupta cu fiara, ar fi căzut mâncat de dânsa. Atunci oare nu ai fi voit să poruncești altui rob neputincios și neiscusit ca să intre în luptă din nou cu fiară? Tu însuți fiind tare puternic și știind bine a te lupta, oare n-ai fi ieșit singur să te lupți cu dânsa, ca un iscusit și viteaz luptător și ai fi omorât fiară? Tu ai fi ieșit nu cu slava domniei, ci în chipul robului, care știe a se lupta și ai fi învățat prin tine și pe ceilalți robi ai tăi, în acest chip a birui și a omorî asemenea fiare puternice, care s-ar fi întâmplat.

Așa și Domnul nostru, Mântuitorul tuturor, când robii Lui au căzut biruiți în războiul cu diavolul, atunci Domnul singur prin sfatul Său cel negrăit, pogorându-Se prin Preacurata și cea fără de prihană Fecioară, a primit chipul robului și toate neputințele trupului nostru afară de păcat. Ieșind la lupta vieții acesteia de bunăvoie și cu preaînțeleaptă smerenie, s-a tăinuit de diavolul cel înrăutățit, care se cinstește acum de voi, și l-a biruit pe acela care a năvălit asupra Lui, ca asupra unui om simplu și a sfărâmat toată puterea vrăjmașului prin patima Sa cea mântuitoare de pe Cruce, învățându-ne pe noi cei ce ne uităm la nevoința Lui, ca într-acel chip să ne luptăm cu diavolul și să-i slăbim puterea.

Deci, însuși El, primind asupră-Și patimile noastre, ne-a dăruit nepătimirea Sa, înviind pe cei ținuți în iad și ne-a dat har de a fi fiii lui Dumnezeu, prin mina Lui cea nebiruită și nădăjduim a dobândi cununi pentru nevoință. Cu trupul suntem biruiți, dar cu Duhul biruim; cădem în stricăciunea morții, dar ne facem nestricăcioși și fără de moarte. Noi ne întoarcem fața de la beția voastră și de la viața cea dobitocească și căutăm viața cea îngerească și petrecerea cea pururea viitoare. Nu căutăm jos ca dobitoacele, nici ne numim oameni cu năravuri de fiară, ci drept la cer ne uităm; și, fiind în trup, urmăm vieții celor fără de trup.

Noi știm războiul cel neîncetat al duhului nostru contra trupului și cu cuget înțelept și măsurat nu primim împărtășirea cu acest trup muritor, lepădând iubirea lui de plăceri și înălțându-ne sus cu gândul; iar mădulările le învățăm a le omorî totdeauna prin răbdare și prin înfrânare. Apoi ne săturăm cu pomenirea cea preacurată a Domnului nostru, încât iese din noi cuvânt fără de tulburare și lucrează în noi fără împiedicare o putere înțelegătoare.

Acestea și mai mult decât acestea ne-a dăruit nouă Dumnezeu, îmbrăcându-Se singur în om. Iar voi, precum toți știu, v-ați făcut robi ai trupului și numiți dumnezei pe acei care au făcut lucruri necurate și de rușine, apoi făcându-le capiște, îi cinstiți pe ei; v-ați înstrăinat de împărăția cea cerească și în toate zilele vă tulburați, temându-vă nu numai de întâmplările cele rele, dar și bună norocire vremelnică căutând-o cu sârguință ca în vis năluciți. Voi nu numai cu trupul, ci și cu sufletul muriți în pierderea cea fără de sfârșit. Iar noi ne-am învățat de la Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cum că trupul, prin stricăciunea cea de obște, prin moarte stricându-se și făcându-se țarina, iarăși va învia și va primi fire nestricată. Deci acestea în scurt ți-am spus, ca și tu plecându-te lui Platon al tău și adevărul de la mine învățându-te, să te lepezi de zeul tău cel ucigător de tată și de iubitul tău Lebăd, care a plâns mult pentru moartea fiului său”.

Ascultând cuvintele acestea pline de înțelepciune ale Sfântului Eustratie, cu răbdare, ighemonul Agricolae, în sfârșit, a zis: „Noi nu putem judeca înțelepciunea și voința zeilor și mărilor împărați, ci suntem datori a ne pleca legilor lor și a face poruncile lor. Pentru care lăsând și tu multă vorbă cea netrebnică, vino și jertfește zeilor. Iar de nu, apoi multe munci vei suferi, pe care nu le-ai auzit tu niciodată”. Sfântul Eustratie a zis: „Dar pentru ce ne-ai făcut atâta osteneală și n-ai început a ne munci mai de mult?”.

Atunci a poruncit muncitorul să aducă un pat de fier și înfierbîntîndu-l foarte mult, să-l pună deasupra lui mai întâi pe Sfântul Orest. Iar către Sfântul Eustratie a zis: „Se cuvine că muncile ce te așteaptă pe tine să le vezi asupra acestuia și după aceea și tu să le primești”. Iar Sfântul Orest, apropiindu-se de pat, s-a temut și căutând către Sfântul Eustratie a zis: „Roagă-te pentru mine, pentru că s-a înfricoșat gândul meu”. Iar Eustratie a răspuns: „Nu slăbi, frate Orest, pentru că numai vederea aduce frică și muncă, iar cu trupul nici o durere nu vei simți, dacă te vei sui cu îndrăzneală și cu nădejde; pentru că însuși Domnul ne stă înainte ajutător și sprijinitor. Adu-ți aminte de mărimea de suflet a Sfântului Auxentie și a celorlalți sfinți și nu fi mai slab decât aceia; pentru că muncile acestea degrabă se vor sfârși, iar nouă ne rămâne în cer răsplătirea veșnică”.

Acestea auzindu-le Sfântul Orest îndată a sărit cu multă îndrăzneală și cu mare bărbăție pe acel pat ars. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a culcat și cu tot trupul s-a întins pe foc, strigând cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”. Și și-a dat Domnului, sfântul său suflet. Iar Sfântul Eustratie a strigat: „Amin”.

Îndată a poruncit Agricolae ca să ducă pe Sfântul Eustratie în temniță, unde rugându-se lui Dumnezeu după obicei a chemat pe sluga ce era cu dânsul și a zis lui: „Adu-mi, fiule, o hârtie și să facem diată, căci nădăjduiesc că și eu mâine dimineață voi sta înaintea stăpânului meu Iisus”. Aducând fiul hârtia, a scris diata, însemnând într-însa ca să fie duse moaștele lui în cetatea Aravrachiei și nimeni să nu îndrăznească a lua din moaștele lui ceva; ci întregi să le pună la locul ce se numește Analicozora, împreună cu ale Sfinților Auxentie, Orest, Mardarie și Evghenie. Pentru că acei sfinți cu jurământ au spus Sfântului Eustratie, ca, după sfârșitul lui și trupurile lor să se pună împreună cu ale lui neclintite. Averea pe care o avea Sfântul Eustratie în Aravrachia a dat-o spre hrană slujitorilor bisericii; lucrurile cele trecătoare, toate le-a împărțit, jumătate le-a dat săracilor și jumătate le-a dat surorilor sale; iar pentru robi a poruncit să fie liberi și să primească fiecare darurile pe care le-a însemnat lor.

Acestea scriindu-le, a petrecut toată ziua postind și toată noaptea în rugăciune. Iar episcopul cetății Sevastia, fericitul Vlasie, care se ascundea în acea vreme de goană, a venit noaptea la sfânt, dând aur străjerilor, pentru că auzise de înțelepciunea cea mare a lui și că a rușinat pe ighemon cu zeii săi. Și, intrând în temniță, a căzut cu fața la pământ și s-a închinat sfântului, zicând: „Fericit ești, fiule Eustratie, că atât de mult te-a întărit pe tine Atotputernicul Dumnezeu; rogu-mă ție, pomenește-mă și pe mine”. Răspuns-a Sfântul Eustratie: „Nu face aceasta, duhovnicescule părinte; ci căutând la treapta dată ție, așteaptă de la mine cuvenita închinăciune”.

Apoi, șezând ei, Eustratie a zis către episcop: „De vreme ce, vrând Dumnezeu, dimineață într-al treilea ceas din zi, am să stau înaintea stăpânului meu Hristos, pentru că El mi s-a descoperit mie, primește hârtia testamentului meu și o citește”. Citind-o, episcopul l-a rugat pe el și pe clericii săi ce erau împreună cu dânsul, ca să iscălească acea diată a lui; și a spus episcopului că singur să ia trupul lui și al Sfântului Orest și să le pună la locul ce este scris în diată. Apoi și celelalte toate care sunt scrise, să se sârguiască a le împlini, făgăduindu-i pentru acea osteneală și sârguință, răsplătire de la Domnul nostru Iisus Hristos în viața ce va să fie. Iar episcopul a făgăduit că va împlini toate poruncile. Apoi Sfântul Eustratie l-a rugat pe episcop să-l învrednicească și pe el cu Sfânta Împărtășanie a dumnezeieștilor Taine, pentru că de când era în temniță nu se împărtășise.

Deci, fiind aduse cele de trebuință pentru slujbă și săvârșindu-se Sfânta Jertfă, Sfântul Eustratie s-a apropiat și a primit acel mărgăritar ceresc; și îndată a strălucit în temniță lumina unui fulger și s-a auzit glas: „Eustratie, bine te-ai nevoit, vino și te suie în ceruri, ca să primești cununa ta!”. Iar acel glas l-au auzit toți câți erau acolo și au căzut cu frică cu fețele la pământ. Și toată noaptea aceea a petrecut-o episcopul împreună cu Sfântul Eustratie, îndulcindu-se de cuvintele lui. Apoi, răsărind luceafărul, s-a dus, făgăduind a împlini cu fapta toate cele scrise în diată.

După ce s-a făcut ziuă, Agricolae, venind la judecată, a trimis să aducă pe Sfântul Eustratie și, chemându-l la sine, i-a zis în taină: „Martor îmi este dreptatea cea atotvăzătoare, o, Eustratie, că foarte mult mă doare inima pentru tine, pentru ce nu voiești a te supune poruncii împărătești? Măcar înaintea poporului fă-te ca și cum ai fi de o credință cu noi și numai de formă te închină zeilor, iar în tine crede și te roagă Dumnezeului tău, că acela te va ierta pe tine, căci faci acestea nu de voie, ci de nevoie; nu pofti a pieri ca unul din făcătorii de rele, fiind bărbat plin de atâta învățătură și înțelepciune. Și de aș ști că nu pătimesc ceva, apoi nici aceasta nu mi-ar fi trebuit de la tine. Pe mulți am pierdut din cei de credința ta și nici unul n-am miluit. Iar de tine foarte mult îmi pare rău și voiesc a te cruța, căci toată noaptea aceasta nedormind, am fost în mare mâhnire”.

Sfântul Eustratie a zis: „Nu te îngriji de aceasta, nici nu cădea în vreo nevoie pentru mine, ci ceea ce-ți este poruncit de împărații tăi, aceea să faci; pentru că eu nici cu fățărnicia, nici în vreun alt oarecare chip nu mă voi închina zeilor tăi; ci voi mărturisi pe Dumnezeul meu înaintea tuturor și în mijlocul multora, îl voi lăuda pe El. Și să știi cu tot dinadinsul că muncile tale sunt ca o veselie pentru mine; iar de voiești încearcă cu lucrul”. Ighemonul, acoperindu-și fața cu mâna sa, plângea, încât l-a văzut tot poporul ce stă împrejur. Și, pricepând toți că jelește pe nevinovatul Eustratie, plângeau și ei, făcându-se mare tânguire în cetate. Iar Sfântul Eustratie a zis către judecător: „Dumnezeu Cel preaînalt, să răsplătească meșteșugul cel cu vicleșug rău al tatălui tău, satana, că acela a dat această ispită asupra mea, ca să facă împiedicare cinstei ce-mi stă înainte; fă ceea ce voiești pentru că eu sunt rob al Stăpânului meu, Iisus Hristos, mă împotrivesc poruncii împărătești și mă îngrețoșez de uriciunile idolești; pentru că uriciune sunt și cei ce se închină lor”.

Văzând Agricolae stăruința lui Eustratie în credința creștinească și osârdia lui cea mare către Hristos, abia a dat asupra lui răspunsul cel desăvârșit, într-alt chip: „Pe Eustratie, cel ce nu s-a supus poruncii împărătești și n-a vrut să jertfească zeilor, poruncesc să se ardă, ca în foc să se piardă sufletul său de fier”. Acestea zicând, s-a sculat și a plecat degrabă din divan. Și fiind dus sfântul spre ardere, se ruga în auzul tuturor în acest chip: „Te măresc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea și ai mântuit de nevoi sufletul meu. Acum, Stăpâne, să mă acopere mâna Ta și să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu și cu durere va ieși din ticălosul și necuratul meu trup. Că nu cumva să-l întâmpine sfatul cel viclean al potrivnicului și să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele mele, făcute întru cunoștință și necunoștință. Milostiv fii mie, Stăpâne, și să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l primească îngerii Tăi cei prealuminați și străluciți. Arată slavă numelui Tău cel sfânt și cu puterea Ta ridică-mă la dumnezeiasca Ta judecată; când mă vei judeca, să nu mă apuce mina stăpânitorului lumii acesteia, ca să mă ducă pe mine păcătosul în adâncul iadului, ci stai lângă mine și fii mie mântuitor și sprijinitor. Pentru că muncile acestea trupești, veselie sunt robilor Tăi. Miluiește, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile vieții acesteia; și-l primește curat prin pocăință și prin mărturisire, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin”.

Astfel rugându-se sfântul și cuptorul fiind foarte ars, a făcut semnul Crucii lui Hristos și a intrat în cuptor, cântând și zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”. Și astfel și-a dat în pace duhul său. Dar n-a vătămat focul sfântul lui trup și nici de părul lui nu s-a atins. Deci, s-a săvârșit Sfântul Eustratie, în luna decembrie a treisprezecea zi. Iar episcopul cetății Sevastia, luând moaștele Sfântului Eustratie și ale Sfântului Orest, a făcut ceea ce era scris în viața mucenicului. Iată o minune a acestor sfinți mucenici.

Înaintea porților cetății Constantinopolului era o mănăstire ce se chema Olimp, în care era zidită o biserică, în numele celor cinci sfinți mucenici: Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie și Orest. Și era obicei vechi de venea împăratul și patriarhul în acea mănăstire la praznic, la pomenirea acestor sfinți mucenici și dădeau cele de trebuință monahilor. Pentru că era lăsat așezământ de la cel ce zidise mănăstirea, ca să nu agonisească nimic monahii cei ce viețuiau într-însa, să nu aibă nici sate, nici vii; ci să se lase pe ei în purtarea de grijă a sfinților mucenici și să ia aminte de mântuirea lor.

De vreme ce se păzea porunca celui ce o dăduse, de aceea nu se depărtau nici sfinții mucenici, îngrijindu-se de cele pentru trebuință mănăstirii. Însă darul lui Dumnezeu trebuie căutat, ca să se arate mai cu adeverire că cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu și-L caută, nu se lipsesc de tot binele, mai mult decât toți cei ce nădăjduiesc spre bogăție. Deci, Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, vrând mai mult a preamări locul răbdătorilor Săi de chinuri, a cerceta cu darul Său pe cei ce slujesc Lui și a-i mângâia întru sărăcia lor, a rânduit să fie în vremea praznicului o furtună mare, ploaie multă și frig mare, încât nimeni din cetate n-a venit la praznicul sfinților mucenici.

Cântând Vecernia și canonul, monahii de acolo erau în mare mâhnire, pentru că nu aveau ce să mănânce și făceau defăimare sfinților mucenici înaintea icoanei lor, zicând: „Dimineața, când vom ieși de la locul acesta, ne vom risipi fiecare pe unde va putea să-și afle cele de trebuință”. Iar după ce s-a întunecat, a venit portarul la egumen, zicând: „Binecuvintează, părinte, să aduc la tine un bărbat, care a venit de la împărat cu două cămile încărcate”. Poruncind egumenul, a intrat un bărbat foarte însemnat, zicând: „Împăratul v-a trimis bucate și vin”. Făcând rugăciune, le-a dus în pivniță, apoi au mâncat toți din bucate și au băut vin, iar celelalte bucate le-au păstrat”.

Fiind cu toții împreună, a venit iarăși portarul spunând despre altul care venise de la împărăteasă și, fiind și acela adus înăuntru, a zis egumenului: „Iată, v-a trimis împărăteasa pește bun și zece galbeni”. Și iarăși a venit portarul, spunând despre un alt bărbat ce venise de la patriarh și, adus fiind și acesta înăuntru, a dat egumenului vase bisericești, zicând: „Patriarhul a binevoit că dimineață aici să slujească Sfânta Liturghie”.

Egumenul a zis către bărbații aceia care veniseră: „Precum Dumnezeu va voi, așa se va face; dar voi vă veți duce de aici?”. Ei au răspuns: „De vom avea loc aici, vom rămâne până dimineață”. Deci, a poruncit egumenul ca să-i ducă în pridvorul bisericii, întrebându-i despre numele lor. Și a zis cel ce venise primul de la împărat: „Eu mă numesc Auxentie”; iar cel de la împărăteasă a spus că-l cheamă Evghenie; iar cel cu vasele de la patriarh, Mardarie.

În vremea cântării Utreniei, au mai intrat în biserică doi bărbați și, după citirea psaltirii, a zis egumenul să se citească din patimile sfinților mucenici. Însă monahii au zis să le lase necitite pentru că n-a venit nimeni la praznic din cetate. Iar un bărbat din cei ce intrase în biserică, „pe care nimeni nu-l știa cine este, a zis: Dați-mi cartea să citesc eu”. Și aceasta făcându-se, a ajuns povestirea la scriptura unde zice: a fost încălțat Eustratie cu încălțările de fier cu piroane ascuțite. Apoi, lovind în pardoseala bisericii cu toiagul, oftând și înfingându-se toiagul pe care-l avea în mina și cu care lovise pardoseală, a dat ramuri și s-a făcut copac. Atunci, cei ce stăteau la spatele lui, au zis: „Oare pentru tine ai făcut aceasta, Eustratie?”. Și a zis: „Nu. Puține sunt pătimirile mele în fața răsplătirii lui Dumnezeu. Ci această s-a făcut ca să nu rămână praznicul nostru fără cei din cetate”. Aceasta zicând el, îndată toți s-au făcut nevăzuți.

Egumenul, ieșind din biserică, a aflat beciul plin de pâine și de pește, iar vasele cele deșerte s-au aflat pline cu vin. Atunci au vestit degrabă pe împărat și pe patriarh de minunea ce se făcuse și, toți venind, au preamărit pe Dumnezeu și pe sfinții Lui mucenici. Iar toiagul ce se făcuse copac s-a frânt și l-au împărțit pentru binecuvântare. Și multe tămăduiri s-au făcut neputincioșilor într-acea zi, cu rugăciunile sfinților răbdători de chinuri. Cu ale căror sfinte rugăciuni slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava și stăpânirea în veci. Amin.

Viaţa Sfântului Mare Mucenic Auxentie

VIEŢILE SFINŢILOR

   Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, toată stăpânirea romană era plină de nedumnezeiasca înţelepciune idolească şi toţi oamenii, râvnind unul altuia, ca nişte turbaţi se sârguiau în acea păgânătate. Mai ales când se trimiteau porunci împărăteşti în unele zile, prin toate cetăţile şi locurile către domni şi către judecători, poruncind ca să aducă idolilor multe daruri şi jertfe în zilele cele hotărâte şi de praznice, făgăduind celor care vor sluji cu osârdie idolilor răsplată împărătească, învrednicire de cinste şi dregătorie. Iar celor care nu vor vrea să se închine idolilor şi să le aducă jertfe, acelora mai întâi să li se ia averea; apoi pe dânşii, după felurite şi multe munci, să-i supună la pedeapsă cu moartea. De aceea era prigoană mare în toată lumea, sîrguindu-se pretutindeni domnii şi stăpânitorii ca să piardă de pe pământ credinţa creştinească.

    În acea vreme s-a vestit acelor împăraţi păgâni, cum că toată Armenia cea mare şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi vor să iasă din stăpânirea romanilor, nădăjduind spre Hristos Cel răstignit, crezând cu tot sufletul într-Însul. Deci, s-a tulburat de aceasta împăratul Diocleţian şi, chemând pe toţi boierii săi, a ţinut sfat trei zile, de dimineaţă până seara, gândind cum ar putea să dezrădăcineze creştinătatea. Mai întâi pe cei ce stăpâneau în cele două ţări, adică în Armenia şi Capadocia, i-au scos din stăpânire, ca pe nişte neiscusiţi şi nevrednici care nu ştiau să ocârmuiască stăpânirile încredinţate lor şi să smerească nesupunerea poporului. Apoi a ales doi din neamul grecesc, învăţaţi în limba elinească, pe Lisie şi pe Agricolae, amândoi cu nărav rău şi cumpliţi, şi i-a pus pe aceştia peste aceste ţări. Lui Lisie i-a dat rânduiala limitaniei, adică păzirea hotarelor, iar lui Agricolae, poruncindu-i să stăpânească toată eparhia, i-a încredinţat mulţimea ostaşilor care erau rânduiţi în acele cetăţi.

    Deci, ajungând acei tirani nemilostivi prin ţările încredinţate lor, mulţime mare de toată vârsta, era omorâtă fără cruţare şi fără cercetare, numai cât de mică clevetire s-ar fi adus la dânşii asupra cuiva de la zavistuitorii vrăjmaşi. În toate zilele erau cercetaţi şi prinşi creştinii şi aduşi la pierzare, de către acei băutori de sânge, ca nişte fiare mâncătoare de om. Lisie, fiind în cetatea Satalia, când află undeva oarecare bărbaţi sfinţi şi femei, după multe ispitiri şi munci, sub strajă mare îi trimitea legaţi la Agricolae, care era în Sevastia, pentru ca să nu moară în patria lor şi să nu fie daţi obişnuitei îngropări de către rudenii şi cunoscuţii lor, ca, fiind omorâţi în pământ străin, să piară fără ştirea nimănui. Asemenea făcea şi Agricolae, cu creştinii prinşi în Sevastia. Îi trimitea în Satalia la Lisie, pentru că era între dânşii mare prietenie şi unire în cuget şi un gând aveau ticăloşii: ca, astfel, mai multă răutate să facă creştinilor, omorându-i afară de patria lor.

    Acestea făcându-se astfel, Eustratie, bărbat însemnat în cetatea Satalia, cel dintâi cu bunul neam şi cu dregătoria - căci era din rânduiala voievozilor -, binecredincios fiind şi temător de Dumnezeu şi petrecând viaţa fără prihană, văzând răutatea cea mare ce se făcea creştinilor în toate zilele, se necăjea cu sufletul, se mâhnea şi strigacu lacrimi către Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând în post şi în rugăciuni ca să fie milostiv robilor Săi. Apoi, căutând spre poporul său, se ruga să-i mântuiască de o nevoie ca aceea şi să întoarcă răutatea ce era asupra lui. Dorea încă să intre în nevoinţele sfinţilor şi să se învrednicească a fi părtaş muceniciei lor. Dar, socotind muncile cele de multe feluri şi iuţimea cea cumplită a muncitorului, se temea.

    Atunci, în gândul său a socotit să-i facă o ispitire ca aceasta: luând brâul l-a dat credincioasei sale slugi şi i-a poruncit să-l ducă în biserica Aravrachiei, de unde era de neam Eustratie. La biserica aceea era preot în acea vreme Auxentie, cel mărturisit rob al lui Dumnezeu. Şi a învăţat pe sluga sa să pună brâul în altar, iar el să se ascundă în biserică şi să pândească cine va veni să ia mai întâi brâul. Dacă preotul Auxentie, intrând să se roage, va lua brâul, să nu-i zică nimic şi să se întoarcă; iar de va voi mai întâi altcineva din clerici să-l ia, să nu-l lase nicidecum şi să-l aducă înapoi.

    Astfel învăţând pe slugă, l-a trimis, gândind în mintea sa şi zicând: "Dacă va lua preotul brâul, apoi acel semn îi va fi ca o purtare de grijă şi ca o prevestire a bunăvoirii lui Dumnezeu, că se va da la munci pentru Hristos; iar de va fi să-l ia altcineva, să-i fie semn că nu se va da la munci, ci să-şi păzească în taină credinţa". După puţine zile, întorcându-se slugă, a spus stăpânului său că în acelaşi ceas în care a pus brâul în altar, îndată a venit preotul Auxentie, ca şi cum ar fi fost trimis şi, intrând în altar, a luat brâul. Auzind acestea Eustratie s-a bucurat foarte mult şi strălucea faţa lui de bucurie şi veselie, încât se miră de el prietenul său Evghenie.

    În acea vreme fericitul Auxentie a fost prins împreună cu alţi creştini şi, fiind întrebat în divan şi muncit, a fost aruncat în temniţă şi ţinut în legături. Apoi, fiind pregătit un divan în mijlocul cetăţii pe loc înalt, a şezut Lisie cu mândrie şi a poruncit să scoată pe cei legaţi ca să-i întrebe. Sfântul Eustratie, intrând în temniţă, a rugat pe toţi sfinţii care erau legaţi pentru Hristos să se roage pentru dânsul, căci zicea că şi el în aceeaşi zi are să se facă părtaş nevoinţei lor. Atunci toţi sfinţii cei legaţi, plecându-şi genunchii, s-au rugat pentru dânsul către Dumnezeu şi, zicând "Amin", mergeau în urma lui Eustratie.

    Stând ceata ostaşilor înaintea judecătorului, după obicei, a poruncit Lisie să aducă înaintea divanului său pe câte unul, adică pe acei care fuseseră mai înainte la întrebare. Iar Eustratie a zis: "În zilele trecute s-a citit în divan porunca cea împărătească, ca de pretutindeni creştinii, cei ce se vor afla în orice rânduială, să se aducă înaintea judecăţii tale. Deci s-a adus Auxentie, cel demult slăvit cu neamul şi cu viaţa, iar acum şi mai slăvit cu bărbăţia şi tăria care s-a arătat într-însul, căci s-a făcut rob al lui Hristos, Împăratul ceresc. Acela, stând în faţa acelui divan, s-a nevoit cu nevoinţa nemuririi, mustrând a ta nedumnezeire, o! judecătorule, grăind cuvinte, arătând fapte prea înţelepte şi răbdând munci. Şi de vreme ce, pe cel ce l-ai pus în temniţă tâlhăreasca, acum iarăşi ai poruncit să se scoată la întrebare împreună cu sfinţii săi, iată, toţi stau înaintea ta, împreună cu mine, cu minte sănătoasă şi cu vitejie, fiind gata a ruşina şi a risipi până la sfârşit măiestriile tale, spre care eşti povăţuit de tatăl tău, diavolul".

    Auzind această neaşteptată îndrăzneală a bărbatului, s-a mirat Lisie şi, cu ochii plini de cruzime, a căutat asupra lui; apoi, oftând mânios din adâncul pieptului, a strigat cu glas groaznic: "Niciodată nu mi s-a întâmplat să văd un mai rău divan şi mai plin de împietrire elinească, decât acesta de acum, când vorbeşte astfel înaintea mea acest păcătos; deci să se ia de la dânsul brâul şi haina ostăşească şi să fie spre ştiinţa tuturor, că este străin de rânduiala în care a fost până acum. După aceasta, cu trupul gol, legat de mâini şi de picioare şi întins pe pământ, să-şi continue vorba sa".

    Făcându-se aceasta degrabă, Lisie a zis: "Oare nu te căieşti de fapta ta cea pierzătoare, ca, dobândind bunătatea mea, să scapi de munci? Spune-mi, mai înainte de munci, numele şi patria care te-a născut şi ne arată credinţa care se ascunde în tine". Sfântul a zis: "Sunt născut în cetatea Aravrachiei, numele îmi este Eustratie, iar după poreclă Chirisic, vorbesc limba părintească şi sunt rob al Dumnezeului tuturor, al Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos şi al Sfântului Duh. Din scutecele maicii mele am învăţat a mă închina acestui Dumnezeu în Treime şi a crede într-Însul". Lisie a zis: "Să spună ceata câtă vreme are acesta în ostăşie?" Ostaşii au răspuns: "De douăzeci şi şapte ani, de când încă era tânăr, a început a ostăşi". Lisie a zis: "Acum, Eustratie, văzând nevoia care este de faţă, ce s-a pregătit pentru neascultarea ta, întoarce-te de la nebunia ta şi, cugetând cele înţelepte, nu-ţi lăsa cinstea şi dregătoria pe care le-ai câştigat în atâţia ani, prin atâtea osteneli în ostăşie; ci cheamă puterea cea milostivă a zeilor şi roagă blândeţea împărătească şi iubirea de oameni a divanului".

    Sfântul Eustratie a zis: "Nimeni, din cei ce au înţelegere sănătoasă, n-a judecat cândva să se închine idolilor şi necuraţilor diavoli; idolilor celor surzi şi muţi pe care i-au făcut oamenii, pentru că se grăieşte în Sfânta Scriptură: Zeii care n-au făcut cerul şi pământul să piară". Judecătorul a zis: "Dar acela oare are înţelegere sănătoasă, care se închină Dumnezeului Celui răstignit, ca voi cei plini de rătăcire?" Sfântul Eustratie a zis: "De nu ţi-ar fi schimbată puterea minţii cu faptele deşarte şi de nu s-ar fi prefăcut sufletul tău întru cugetul cel pământesc, ţi-aş fi arătat pe acest răstignit, că este adevăratul nostru Mântuitor şi Domnul ziditor a toată făptura, Care este mai înainte de veci în Tatăl şi cu negrăită înţelepciune, prin naştere a ridicat pedeapsa noastră".

    Vrând sfântul să mai grăiască, i-a tăiat vorba necuratul judecător, zicând: "Cu frânghii să fie ridicat în văzduh îndrăzneţul acesta. Deci, aduceţi câlţi să se aprindă sub pieptul său şi să-l ardă, iar deasupra pe spate să fie bătut cu trei toiege împreunate, ca limbuţia sa să o facă mai smerită cu noi". Acestea făcându-se, sfântul a răbdat multă vreme dedesubt arzându-se, iar pe deasupra fiind bătut cumplit şi rănit. În nişte munci ca acestea fiind sfântul, nici o vorbă n-a scos, nici nu şi-a schimbat faţa şi se vedea că şi cum ar fi pătimit în trup străin, încât se mira chinuitorul. După ce a poruncit ca să-i slăbească muncile puţin, cu faţa a zâmbit către mucenic: "Ce gândeşti, o! Eustratie? Oare voieşti ca să-ţi găsesc puţină uşurare rănilor ce s-au adus asupra ta?" Şi îndată a poruncit să aducă apă sărată amestecată cu oţet şi să toarne multă peste rănile lui cele arse şi cu hârburi ascuţite să-l frece tare. Dar şi aceasta o suferea răbdătorul de chinuri cu bărbăţie, ca şi cum nu l-ar fi durut. Atunci se gândea muncitorul că prin oarecare farmece se face că nu simte durerile.

    Apoi, sfântul a zis către dânsul: "Muncindu-mă cu aceste munci, multă facere de bine îmi faci, chiar nevrând. Pentru că, prin muncile acestea, ai îndepărtat de la mine negura care se face sufletului meu din grosimea trupului şi pe mintea cea stăpânitoare peste patimile cele de demult, care mă necăjesc, ai păzit-o biruitoare şi m-ai făcut a izgoni toate asupririle patimilor ce vin asupra mea, cum şi tulburările sufleteşti. Apoi, mi-ai păzit tăria cea dinăuntru duhului, nebiruită de orice fel de ispite, care îmi găteşte viaţa fără de moarte, unde îmi este păstrată bogăţia nestricăciunii. Şi mi-ai arătat cale scurtă şi fără patimă, prin care voi putea, întru acest trup de tină, să ajung viaţa cea îngerească şi să mă îndulcesc cu dulceaţa cea cerească şi pururea fiitoare.

    Acum ştiu că sunt biserică a lui Dumnezeu şi a Sfântului Duh, care vieţuieşte în mine. Deci, depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele şi rugăciunea mea a primit-o. Sufletul meu cu adevărat se va bucura de Domnul, veseli-se-vă de mântuirea Lui. Toate oasele mele vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie? Cel ce izbăveşti pe săracul din mâna celor mai tari decât el şi pe scăpătatul şi săracul de la cei ce-l răpesc pe dânsul. Deci, sîrguieşte-te şi nevoieşte-te, slujitorule al potrivnicului, nimic nu lăsa din scornirile cele tâlhăreşti care se află întru tine şi lămureşte-mă ca aurul în cuptor, încă şi mai mult, şi nu vei afla întru mine necurăţia cea iubită de tine pe care o cauţi cu fapta. Pentru că zeii tăi sunt urâciune, care te stăpânesc pe tine şi pe împăraţii tăi cei nebuni".

    Atunci tiranul a zis: "Mi se pare că din multă durere a trupului s-a schimbat mintea ta şi de aceea vorbeşti multe necuviinţe. Pentru că de-ar fi putut Dumnezeul tău, precum zici, să te facă părtaş nemuririi, te-ar fi izbăvit de rănile ce sunt pe trupul tău. Deci, lăsând nălucirile visului şi ale nădejdii cele deşarte, sîrguieşte-te a dobândi izbăvirea pe care o arăt eu ţie". Iar Eustratie a zis: "Oare voieşti a crede, orbitule cu toate simţirile, cum că nimic nu este cu neputinţă Dumnezeului meu? Ia aminte şi uită-te la mine, care ţi se pare că mă omori şi mă pierzi cu muncile cele aflate de tine".

    Uitându-se toţi spre dânsul cu mare băgare de seamă, deodată au văzut cum au dispărut bubele de pe trupul său, ca nişte solzi şi l-a făcut pe sfânt sănătos, neavând nici urmă de răni pe trupul său; apoi toţi, văzând acea minune, au preamărit pe unul adevăratul Dumnezeu. Evghenie, prietenul lui Eustratie, care era dintr-o cetate cu dânsul şi chiar rudenie - căci dintr-acea cetate a Aravrachiei era de neam şi întru aceeaşi ceată fuseseră ostaşi -, a strigat cu glas mare: "O! Lisie, şi eu sunt creştin şi blestem credinţa ta şi mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi voii tale, întocmai ca şi domnul meu, Eustratie".

    Tiranul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit îndată să apuce pe Evghenie, să-l pună în mijloc, zicând astfel: "Întrebare şi muncire multă vreme le trebuie acestora, dar acum îmi stă înainte o nevoie pentru rânduiala treburilor poporului; deci pe fermecătorul acesta şi făcătorul de minuni vrăjitoreşti, Eustratie, cum şi pe Evghenie, care acum s-a arătat la un gând cu dânsul, ferecându-i cu lanţuri peste tot trupul, poruncesc să se arunce în temniţă împreună cu ceilalţi creştini, ca să fie păziţi pentru altă înfăţişare".

    Acestea zicând, s-a sculat de la divan şi sfinţii au fost duşi toţi, bucurându-se şi veselindu-se de atâta îndrăzneală şi răbdare a sfântului Eustratie şi mântuitoarea minune ce s-a făcut asupra lui, prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi intrând în temniţă au cântat cu toţii într-un glas: Iată ce este bun şi ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună, şi celelalte ale psalmului până la sfârşit. Sfârşindu-se rugăciunea, ceilalţi au învăţat multe de la Sfântul Eustratie şi s-au deşteptat către nevoinţa ce le stătea înainte.

    Astfel trecând ziua aceea, în noaptea următoare s-a sculat Lisie şi a poruncit ostaşilor să se pregătească de drum, că vrea să meargă în cetatea Nicopolei. Pregătindu-se ostaşii, într-acea vreme a venit singur la temniţă şi, poruncind să scoată pe Eustratie, a zâmbit şi a zis: "Bucură-te, iubitule Eustratie". Sfântul a răspuns: "Dumnezeu Cel atotputernic, Căruia îi slujesc eu, să te lumineze pe tine după vrednicie, judecătorule". Lisie a răspuns: "Pentru Dumnezeul tău eu nu mă grijesc, dar acum primeşte încălţămintele acestea şi te încalţă, ca să mergi cu veselie cu noi în cale". Şi erau încălţămintele acelea de fier, având bătute într-însele cuie lungi şi ascuţite, ca încălţându-se să-i pătrundă în picioare. Fiind încălţat Eustratie cu acele încălţări de fier, cu piroane ascuţite, le-a strâns tare cu curele de picioarele sfântului şi le-a pecetluit tiranul cu inelul său, apoi a poruncit să ducă pe sfânt pe cale, după sine, legat împreună cu alţii şi în toată calea să-l bată şi să-l izgonească, ca să alerge mai degrabă, iar el a plecat înainte cu ostaşii.

    După două zile au ajuns în cetatea Aravrachiei, patria lui Eustratie şi a lui Evghenie. Iar când sfinţii se apropiau de cetate, tot poporul cetăţii aceleia a ieşit în întâmpinare, vrând să-l vadă pe fericitul Eustratie. Dar nu îndrăznea nimeni din cunoscuţii săi prieteni să se apropie de dânsul, temându-se să nu fie prinşi şi ei, după cum poruncise necuratul muncitor. Şi era acolo un bărbat, cu numele Mardarie, unul din poporul cel de obşte, nu prea bogat, dar îndestulat cu ale sale. Acesta, făcându-şi o casă nouă, o acoperea tocmai atunci şi, căutând spre sfinţii cei legaţi şi duşi, a văzut în mijlocul lor ca o stea luminoasă pe Sfântul Eustratie. Deci, coborându-se degrabă jos de pe acoperiş, a zis către femeia sa în limba armenească: "Oare vezi, femeie, pe stăpânitorul ţinutului acestuia, cel slăvit cu neamul şi cu bogăţia şi în oaste cinstit, cum n-a băgat seamă de toate şi merge să se aducă jertfă bine primită lui Dumnezeu? Fericit este acela care şi în veacul acesta a fost slăvit şi la stăpânul nostru Hristos va primi mare îndrăzneală, că împreună cu îngerii se va învrednici dulceţii celei negrăite".

    Fericită femeie a răspuns: "Iubitul meu bărbat ce te opreşte ca şi tu să mergi acolo pe aceeaşi cale şi să alergi împreună cu el, ca să te învredniceşti sfântului sfârşit şi să-mi fii mie ajutor, cum şi acestor copii mici şi la tot neamul tău?" Bărbatul a zis: "Dă-mi încălţămintea ca să merg în calea cea dorită". Iar ea îndată a făcut aceasta cu bucurie. Încălţându-se Mardarie, apoi îmbrăcându-se cu haina şi încingându-se, a îmbrăţişat pe amândoi fiii, care erau prunci mici şi căutând spre răsărit s-a rugat spre Dumnezeu: "Stăpâne, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Doamne Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte, o! dumnezeire şi o putere, miluieşte-mă pe mine păcătosul, milostiveşte-te şi fii păzitor roabei Tale şi acestor doi prunci, Apărătorule al văzutelor şi Tatăl sărmanilor, pentru că eu, Stăpâne, cu multă bucurie şi osârdie vin către Tine".

    Acestea zicând, a sărutat pe fiii săi şi a zis: "De acum fii sănătoasă soţia mea şi nu te supăra, nici mâhni; ci te bucură şi te veseleşte, pentru că pe tine, pe fiii noştri şi sufletul meu îl dau în mâinile Atotputernicului şi Preabunului Dumnezeului nostru". Acestea zicând, a ieşit în grabă din casa sa, petrecându-l soţia cu bucurie.

    Mergând la un bărbat de cinste, cu nume Mucaror, cetăţean al Aravrachiei, dregător slăvit şi bogat, s-a închinat lui şi a zis: "Iată, eu mă duc către prietenul şi rudenia ta Chirisic şi, cu voia lui Dumnezeu, am să fiu călător şi să intru împreună cu dânsul la nevoinţa mucenicească. Deci, fii tu, după Dumnezeu, sprijinitorul femeii mele şi al fiilor mei în viaţa aceasta; iar eu, de voi afla dar de la Dumnezeu, voi ajuta ţie în ziua aceea când vom sta înaintea Lui toţi, şi-ţi vei primi plata ta". Bărbatul acela, fiind cucernic, i-a răspuns: "Mergi cu pace, fiul meu, săvârşeşte-ţi acea cale frumoasă şi nu purta grijă de acestea, căci eu voi împlini dorinţa ta, şi voi fi ca tată soţiei tale şi copiilor tăi".

    Acestea auzind Mardarie şi sărutându-se cu bărbatul acela, s-a dus şi a ajuns pe sfinţi, care acum erau aproape de cetate şi a strigat către Sfântul Eustratie: "Domnule Chirisic, precum oaia aleargă către păstorul său, aşa şi eu am alergat către tine, vrând să fiu şi eu împreună cu voi călător. Deci, primeşte-mă pe mine şi mă însoţeşte cu sfinţii tăi soţi şi mă du, deşi nu sunt vrednic de nevoinţa mucenicească, ca să fiu mărturisitor lui Hristos Domnul". Zicând acestea, a strigat cu glas mare: "Şi eu sunt creştin, precum şi domnul meu Eustratie, auziţi slugile diavolului, auziţi!"

    Atunci, prinzindu-l ostaşii, l-au legat împreună cu ceilalţi sfinţi şi, aruncându-i în temniţa cea de obşte, au vestit despre dânşii pe Lisie, care, în acel ceas răcnind ca un leu, i-a chemat la întrebare. Ostaşii aducând după obicei pe cei legaţi, Sfântul Auxentie a fost adus gol şi cu mâinile legate cu frânghii, stând înainte şi ceilalţi sfinţi. Judecătorul a zis către Sfântul Auxentie: "Izbăvindu-ne pe noi de osteneală şi pe tine de munci, spune oare schimbatu-te-ai de împotrivirea ta cea deşartă şi pierzătoare? Întorsu-te-ai oare către zeii cei făcători de bine?" Iar Sfântul Auxentie a zis: "Ascultă, o! Lisie. Mă jur cu însuşi Adevărul, Care este mai presus de toţi şi pe toate le vede mai înainte, că mintea mea este neschimbată de a cunoaşte pe unul Dumnezeu şi a mă închina Lui, deşi iarăşi vei aduce cu miile alte răni asupra mea şi mai mari munci decât cele ce ai adus întâi; chiar de m-ai omorî cu fier şi cu foc, niciodată nu vei putea să-mi pleci gândul meu; iar acum fă ceea ce voieşti".

    Atunci tiranul a dat răspuns de moarte, astfel: "Auxentie, care după multe munci până acum petrece întru nebunia sa cea pierzătoare, prin tăiere de sabie, cea gătită lui, va muri, să-şi piardă sufletul său cel de fier şi neînduplecat. Apoi, în loc de a fi înmormântat, să primească hotărârea aceasta, pentru ca să nu se învrednicească cuviincioasei îngropări ticălosul lui trup; iar cel ce de curînd a îndrăznit a se amesteca cu cei legaţi, să se aducă aici la mijloc, ca să-şi primească degrabă cinstea care o caută". Atunci ostaşii au dezlegat pe Sfântul Mardarie de lanţurile cu care era legat, iar el a zis către Sfântul Eustratie: "Domnul meu, Chirisic, roagă pe bunul Dumnezeu pentru mine şi învaţă-mă ce voi răspunde acelui om pierzător, că nu cumva să mă înşele el, eu fiind om simplu şi necărturar".

    Sfântul Eustratie i-a zis: "Fratele meu, Mardarie, zi numai această neschimbat: Sunt creştin rob al lui Hristos! Nimic alt răspuns să nu dai, orice-ţi va grăi sau orice-ţi va face!" Fiind adus în mijloc Sfântul Mardarie, ostaşii au zis: "Iarăşi stă înainte legat cel de curînd". Grăit-a judecătorul: "Să-şi spună numele, meşteşugul, patria, viaţa şi de ce credinţă este". Mardarie a răspuns: "Sunt creştin". Şi fiind întrebat de muncitori, ca să-şi spună numele şi patria, zicea mereu: "Sunt creştin". Mult fiind întrebat, nimic altceva nu zicea decât numai această: "Sunt creştin". "Sunt rob al lui Iisus Hristos". Atunci, văzând necuratul judecător simplitatea lui, a poruncit să-i rănească cu sfredelul gleznele lui şi, legându-l cu frânghie, să-l spânzure cu capul în jos şi cu ţepi înfocate să împungă tot trupul său, apoi să-l ardă. Astfel, fiind multă vreme spânzurat şi muncit, a dat glas, zicând: "Doamne, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit acestor bunătăţi; dorit-am mântuirea Ta şi am iubit-o foarte: Primeşte sufletul meu în pace!". Acestea zicând, şi-a dat duhul.

    Fiind luat apoi, trupul Sfântului Mardarie de la locul cel de muncă, judecătorul a zis: "Să se aducă gol, Evghenie, cel de la Satalia, care, în vremea întrebării lui Eustratie, a îndrăznit a sta împotrivă, căruia nu-i zic creştin, precum bârfesc ei, ci cu totul nevrednic". Şi, aducându-l pe el înainte, au zis: "Iată, Evghenie stă înainte". Grăit-a judecătorul: "Spune-mi, răule, ce diavol te-a invitat de te-ai pornit spre atâta îndrăzneală, încât ne-ai ocărit cu atâta obrăznicie, nesocotind întru nimic asprimea judecăţii". Sfântul Evghenie a zis: "Dumnezeul meu Cel ce preface întru nimic pe diavolii care se cinstesc de tine, Acela mi-a dat putere şi mi-a dăruit îndrăzneală şi grăire slobodă, ca să urăsc ticăloşia ta, câine rău, vas al satanei, care va fi dat la pierzare împreună cu tine". Tiranul a zis: "Să se taie limba lui cea dosăditoare şi să i se taie cu sabia amândouă mâinile şi cu toiege să se sfarme fluierele lui, pentru ca să fie mai cuviincios către noi". Făcându-se aceasta şi-a dat şi acesta duhul.

    După aceasta de trei ori ticălosul Lisie a ieşit la câmp ca să-şi încerce ostaşii şi când le lua seama acelora şi fiecare îşi arăta meşteşugul său la arme, iar Lisie privea, unul dintr-înşii, cu numele Orest, bărbat înalt la stat şi frumos la chip, fiind chemat pe nume, după dregătorie a stat înaintea lui Lisie. Acesta văzându-l, l-a lăudat şi l-a numit pe el adevărat ostaş; apoi i-a poruncit ca să lovească cu suliţa la ţintă şi îndreptându-şi mina şi învârtind suliţa a ieşit din sânul lui Crucea de aur, pe care o purta la piept şi au văzut-o toţi şi chiar Lisie.

    Deci îndată a fost chemat şi adus aproape şi luând Lisie cu mâna Crucea ce era la pieptul lui, l-a întrebat: "Ce este aceasta? Oare şi tu eşti printre acei care sunt de partea Răstignitului?" Iar el a răspuns: "Rob sunt al Celui răstignit, Stăpânului meu Dumnezeu şi acest semn al Lui îl port spre izgonirea tuturor răutăţilor ce năvălesc asupra mea". Lisie a zis: "Şi acest ostaş ales să se lege împreună cu osânditul Eustratie, ca să-i fie tovarăş de călătorie până la Nicopole, unde se cuvine a face pentru dânşii întrebare".

    Venind Lisie în cetatea Nicopole, mulţime de ostaşi care erau în cetate au venit la dânsul şi cu toţii au strigat: "Lisie, şi noi suntem ostaşi ai Domnului nostru Iisus Hristos, fă şi cu noi ceea ce voieşti". Iar el mai întâi s-a înspăimântat, temându-se că nu cumva să cugete ceva nou împotriva lui. Apoi, văzând că singuri se dau ca nişte oi, pe ei înşişi spre moarte, descingând brâul său, a poruncit să-i ia pe toţi, întemniţându-i. Astfel, cugeta în sine cum i-ar pierde pe dânşii ca să nu se ridice vreo plângere din partea cetăţenilor, sau din partea rudeniilor lor. Mai ales se temea de Sfântul Eustratie, că nu cumva în muncile ce se vor aduce asupra lui, să mai facă vreo minune, asemenea cu cea dintâi; căci nu numai pe creştini îi va întări, ci şi pe elini îi va întoarce la credinţă. Deci, a socotit că să trimită a doua zi pe Sfântul Eustratie şi pe Sfântul Orest la Agricolae, în cetatea Sevastiei.

    Făcându-se ziuă, a poruncit să se facă aşa şi, scriind carte către Agricolae, a zis: "Preaîncuviinţatului ighenon Agricolae, scrie Lisie, ducele. Văzând dumnezeieştii noştri împăraţi că în toată partea cea de sub soare, nici unul nu se află care ar putea mai bine decât tine a cerceta cele neştiute, ţi-au dat stăpânire a îndrepta aceste laturi, pentru că te ştiu că şi nopţile, ca şi zilele te ocupi de rânduiala treburilor poporului, sau, mai binezis, somnul poate să adoarmă mai lesne stelele cele neadormite, decât ochii tăi până se va săvîrşi ceea ce tu voieşti să săvârşeşti, spre folosul cel de obşte. Deci, în scurt, zic: când a văzut în tine o vrednicie mare ca aceasta, după dreptate, cu cinstea pe care o ai acum te-a cinstit pe tine.

    Drept aceea şi eu, martor fiind a atâtor bunătăţi care se află întru tine, trimit la tine legat pe acest Eustratie, care este stăpânit de boală creştinească, mai ales că n-am putut afla nimic care ar fi cu îndestulare spre întoarcere de la îndrăzneala lui pe care o are. Dar, deşi s-a învrednicit cinstei, punându-se mai mare peste ostaşii care sunt sub mine, el cu mare mândrie s-a înălţat, aducând asupra noastră ocări. Deşi l-am înfricoşat cu îngroziri, el prin părerea sa, prezice mai înainte cele ce au să fie, întărindu-se în vrăjitoriile sale. Măcar că a văzut şi pe alţii asemenea muncindu-se, nu s-a oprit de la a sa îndrăzneală, ci chiar muncile le socoteşte o fericire. Deci pe acesta şi pe cel ce este cu el, anume Orest, care sunt de un cuget, îi trimitem la preaînţeleapta ta judecată, urmând rânduielilor împărăteşti".

    Luând-o ostaşii această scrisoare, ca şi întrebarea sfinţilor mucenici dată în scris, împreună cu cei legaţi, au plecat la drum. Pe cale Sfântul Eustratie şi Orest cântau: Pe calea poruncilor tale am alergat, înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale. După rugăciune, Eustratie a zis: "Frate Orest, spune-mi cum s-a săvârşit Sfântul Auxentie şi în ce loc?" Iar Sfântul Orest a spus: "După răspunsul cel hotărât asupra lui de către judecător, a rugat pe ostaşii ce-l duceau să-l lase ca să vină să te vadă pe tine şi să-ţi dea sărutarea cea de pe urmă. Dar n-a vrut nimeni să-l asculte, pentru că era vremea ospăţului şi se sârguiau robii pântecelui a împlini mai degrabă ceea ce li se poruncise. Apoi, l-au dus în pădurea ce se numea Ororia, iar sfântul, mergând, cânta psalmul: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului... Şi a cântat psalmul acela până la sfârşit.

    Plecându-şi genunchii, s-a rugat şi şi-a întins mâinile, ca şi cum ar fi primit oarecare daruri; după aceea, zicând "Amin", a căutat împrejur şi văzându-mă pe mine stând aproape, m-a chemat la sine şi mi-a zis: "Frate Orest, spune domnului Eustratie să se roage pentru mine, căci şi el degrabă mă va ajunge pe mine, fiindcă îl aştept pe dânsul". Şi aşa i-au tăiat capul, izgonind pe cei ce i-au priceput că erau creştini. Iar sfintele lui moaşte s-au furat noaptea de către preoţii Aravrachiei şi, neaflându-se capul lui, au început a plânge şi a se ruga lui Dumnezeu să le arate capul sfântului mucenic. După purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a dat semn un corb dintr-un stejar, unde mergând preoţii au aflat capul sfântului în crengile stejarului, unde şedea corbul; apoi, luându-l, l-au pus lângă sfântul trup şi l-au aşezat la loc curat şi cinstit". Acestea auzind Sfântul Eustratie a plâns şi, rugându-se lui Dumnezeu a zis lui Orest: "Să ne sârguim şi noi, frate, ca să ajungem pe Sfântul Auxentie".

    După cinci zile, fiind aduşi sfinţii în Sevastia şi, primind ighemonul Agricolae scrisoarea de la Lisie, a rânduit pe cei legaţi sub strajă mare. A doua zi i-a judecat înaintea poporului şi a poruncit să aducă pe sfinţi acolo unde era toată cetatea, să vadă pe cei ce erau să-i judece. Astfel Agricolae a zis: "Mai întâi să se citească scrisoarea de la luminatul Lisie, cum şi cercetarea dată în scris acestor legaţi". Fiind citită scrisoarea, Agricolae a zis: "Să nu socoteşti, Eustratie, că şi aici vor fi muncile precum ţi-au fost la Lisie; ci, mai înainte de a pieri cumplit, supune-te legilor împărăteşti şi, apropiindu-te, adu jertfă zeilor!" Iar sfântul a zis: "O, judecătorule, oare legile stăpânesc şi pe împăraţi, sau nu?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat, pentru că şi împăraţii păzesc legile".

    Sfântul Eustratie a zis: "Oare numai singur ţie îţi sunt date legile în scris, dar nu şi în faptă?" Ighemonul a întrebat: "Pentru ce grăieşti aşa, cap neînţelept? Cine a îndrăznit cândva a se împotrivi legilor cu ceva?" Sfântul Eustratie a zis: "De vreme ce în legile împărăteşti se citeşte aşa: Silă să nu fie în tot cuvântul şi lucrul, ci mai vârtos prin sfătuire să se ocârmuiască poporul. Deci, din două una este de trebuinţă: ca cel ce stăpâneşte să sfătuiască pe cel stăpânit, vrând a dobândi ceea ce doreşte; sau cel stăpânit, plecându-se sfatului, de voia sa să facă cele poruncite.

    După acestea iarăşi se află astfel de scrieri pe margine: Şi poruncim ca judecătorul să amestece frică cu blândeţea, că nu cumva cei judecaţi prin frică îngrozirii să urască şi să vrăjmăşească judecătorul, nici pentru blîndeţile lui să greşască. Acestea sunt sau nu scrise, judecătorule?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat aşa sunt". Iar sfântul a răspuns: "Rogu-te ca această rânduială să fie păzită şi pentru mine". Ighemonul a răspuns: "Este de trebuinţă a se păzi neschimbate legile şi pentru tine şi pentru toţi, cu cinstea ce se cuvine". Iar sfântul a răspuns: "Rogu-te dar să fie frică ta amestecată cu blândeţe, că precum eşti mai înţelept decât alţii, să voieşti mai bine a cere sfat, decât a sfătui, socotind fiecare lucru cu înţelepciune, iar de nu, apoi îndată fără socoteală şi rânduiala, munceşte, omoară, fă ceea ce voieşti".

    Ighemonul a răspuns: "Vorbeşte ceea ce voieşti cu îndrăzneală şi cu libertate, pentru că voiesc a se face judecata mai bine cu sfat, decât cu frică". Sfântul Eustratie a zis: "La care dumnezei porunceşti să jertfesc? La cei mari, sau la cei mici?" Ighemonul a zis: "Mai întâi lui Die, apoi lui Apolon şi apoi lui Poseidon". Sfântul Eustratie a zis: "Pe care înţelepţi sau prooroci ascultând, aţi aflat că se cuvine a ne închina lui Die şi celorlalţi, presupuşi dumnezei?" Ighemonul a zis: "Pe Platon şi pe Aristotel, pe Ermet şi pe alţi înţelepţi, pe care de i-ai fi ştiut tu, Eustratie, ai fi cinstit pomenirea lor ca a unor bărbaţi dumnezeieşti şi minunaţi". Sfântul Eustratie a zis: "Nu-mi sunt neştiute tainele acelora, căci din tinereţe le-am deprins pe acelea şi muzică am învăţat-o bine, fiindcă tatăl meu era iubitor de înţelepciune şi de vei porunci, să începem mai întâi de la Platon".

    Ighemonul a zis: "Aflăm pe Platon în cartea scrisă de Timeu, cum că s-a pogorât în Pireia ca să roage pe o zeiţă. Deci, ţi se pare a fi el înţelept sau nu?" Eustratie a răspuns: "Foarte mult osândeşte Platon pe idolul tău Die. Ascultă cuvintele lui Platon de vreme ce ai început de la Timeu şi din cuvintele lui cele isteţe ascultă pe acelea ce sunt scrise într-a doua carte a lui: Dumnezeu de vreme ce este bun are a fi pricină a bunătăţilor, iar celor rele nicidecum. Deci, pe nimeni altul nu-l socotim că este pricinuitor de bine, fără numai pe Dumnezeu, iar celor rele nu este pricinuitor. Iar Homer şi alţi făcători de stihuri, grăiesc că Die este pricinuitor şi celor bune şi celor rele; pentru că păcii celei silite prin jurământ, adică a celei de la Pandora împotriva grecilor, cine a fost pricinuitor, oare, nu Die, prin Atena, precum grăiesc făcătorii de stihuri? Şi Eschil a spus: că Dumnezeu este pricină a descoperirii oamenilor muritori, când voieşte a răni casele şi a le răsturna din temelie.

    Iar Platon, în cartea sa Cetatea, pe nimeni nu lăsa a grăi aceea sau a o asculta, nici pe tânăr nici pe bătrân. Pentru că este cu necuviinţă la Dumnezeu a fi ucigaş de tată, precum a făcut Die, ce se cinsteşte acum de voi, care pe tatăl său, Cronos, l-a aruncat din cer, precum ziceţi, şi l-a zdrobit. Oare cu cuviinţă este lui Dumnezeu să se prefacă în lebădă, ca să înşele pe femeia cea muritoare şi să o batjocorească? Pe lângă această iarăşi se odihneşte Platon, căci fiind cuprins cu nestăpânire spre femei zeul tău, judecătorule, plânge nemângâiat pentru moartea lui Sarpedon. Deci nu sunt astfel cele grăite? Oare nu sunt scrise aceste basme în cărţile voastre? Şi dacă însuşi Platon, scriitorul vostru cel prea înţelept, îl tăgăduieşte de a fi Dumnezeu şi a poruncit ca nimeni din oamenii cei ce se îngrijesc de faptele cele bune să nu urmeze acestor basme, căci sunt vătămătoare de suflet, voi pentru ce credeţi faptelor, în care aceia s-au încurcat şi ne siliţi acum pe noi a ne închina lor?"

    Ighemonul a zis: "Îţi rabd îndrăzneala ta pentru iubirea de înţelepciune pe care o am; iar tu spune-mi pe care Dumnezeu îl cinsteşti? Cum se crede de voi a fi Dumnezeu un om care a fost dus la divan şi a fost pironit pe cruce?" Grăit-a sfântul: "De mă vei asculta cu răbdare, te voi întreba eu mai întâi pe tine despre oarecare lucruri, de care am socotit să te întreb; şi, după aceasta, voi spune ţie pe rând, toate cele ce m-ai întrebat pe mine". Ighemonul a zis: "Ţi se dă stăpânire a grăi totul cu vreme şi fără vreme; deci spune nouă ceea ce voieşti".

    Grăit-a Eustratie: "Tot omul, care are minte sănătoasă, va înţelege pe Dumnezeu a fi drept, neajuns, nescris împrejur, nespus, neschimbat şi cu dumnezeieştile sale deosebiri, mai presus decât toată puterea. Oare nu ţi se pare ţie aceasta a fi aşa, judecătorule prea înţelepte?" Judecătorul a zis: "Adevărat aşa mi se pare". Iar sfântul a răspuns: "Să mai adăugăm şi aceasta că nu este întru El nici o neajungere sau nedesăvârşire, ci întru toate este desăvârşit". Judecătorul a zis: "Desăvârşit, aşa este". Sfântul a grăit: "Deci, dacă vom zice că mai sunt şi alţi dumnezei şi că stau în mijlocul firii celei nestricate, deci ceea ce se grăieşte, nu are loc. Pentru că oricât de puţin, de nu va ajunge lor dintr-acea fericită însuşire dumnezeiască, nu mi se pare a fi vrednici ca să se înţeleagă de oameni că sunt dumnezei; pentru că la Dumnezeu nu este nici o nedesăvârşire, precum s-a zis mai sus, întru care este de cuviinţă a se crede şi a se închina toţi oamenii". Agricolae a zis: "Aşa este cu adevărat". Grăit-a Eustratie: "Acei mulţi dumnezei, oare aflaseră întru acele bunătăţi nestricăcioase şi fără de moarte cele cuviincioase dumnezeirii? Oare au deopotrivă putere întru sine? Să nu se zică dumnezei mari şi mici, ci un Dumnezeu care este întru neasemănată putere, unul având numele dumnezeirii; iar nu precum se socotesc de voi, că un Dumnezeu vieţuieşte în cer, altul în mare şi altul pe pământ. Oare nu ţi se par ţie acestea că sunt aşa?"

    Neputând răspunde la aceasta, ighemonul Agricolae a tăcut multă vreme, apoi abia târziu a răspuns: "Lăsând silogismele tale şi vorbirea cea cu multă limbuţie, răspunde la ceea ce te-am întrebat: De ce cinstiţi voi ca pe un Dumnezeu pe Cel răstignit?" Sfântul a zis: "Voi începe ca şi făcătorul tău de stihuri, Exsiod: Întru început era întuneric şi haos, adică negură şi adânc de apă; iar Dumnezeu, când a făcut lumea cu această frumuseţe, zidind-o nu din oarecare materie, ca aceea care ar fi fost de faţă sau care ar fi fost mai înainte, ci toate dintru nefiinţă întru nefiinţă adunându-se, a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa; iar îngerul cel rău, care era stăpân pe ceilalţi îngeri, cu voinţa sa s-a depărtat de la Cel ce l-a făcut pe dânsul şi înălţându-se cu mândrie, a căzut din rânduiala sa şi s-a izgonit de la Dumnezeu; pentru că Dumnezeu, cu judecată Sa cea dreaptă, l-a surpat din stăpânirea cea de sus, pentru neascultarea lui şi l-a lipsit de slava îngerească; iar pe om l-a pus în rai, dându-i porunca ce învaţă ascultare, ca să se sature de toate bunătăţile ce erau în rai, dar numai de un pom să nu se atingă.

    Acest fel de nevoinţă punându-i, că, dacă prin ispitirea diavolului care toate le meşteşugeşte împotriva lui, nu va călca porunca lui Dumnezeu şi dacă va ruşina pe vrăjmaşul care pizmuia asupra lui, pentru cinstea lui cea mare, să fie fără moarte, petrecând în nestricăciune. Iar de nu va urma aşa, nu se va lăsa mai mult a vieţui în rai, ci va fi izgonit afară şi cu moarte va muri. Deci diavolul cel rău, sculându-se cu zavistie asupra omului, multe măiestrii a adunat asupra lui şi cu ajutorul şarpelui a amăgit pe femeia omului celui dintâi, apoi printr-însa şi pe om l-a adus la călcarea poruncii, ca să fie izgonit de Dumnezeu din rai şi să trăiască în osteneli, în sudori şi în stricăciune.

    Astfel, a dobândit biruinţă preaînrăutăţitul şi se lăuda c-o să ia pe om pentru o greşeală ca aceea sub stăpânirea sa. După ce s-a înmulţit neamul omenesc, el s-a sârguit, ca un tiran, să robească pe tot omul. Apoi mulţi căzând în fărădelegi, Dumnezeu a prăpădit lumea cu potop şi a păzit pe Noe, bărbatul cel drept, care bine s-a ostenit împotriva acelui diavol înrăutăţit şi, fiind nebiruit de acela, s-a izbăvit de potop într-o corabie de lemn, cu femeia şi copiii săi. Şi aşezând pe Noe pe pământ în chipul cel dintâi, ca pe un cetăţean l-a aşezat într-un loc; iar după mulţi ani oamenii s-au înmulţit iarăşi, a sporit iarăşi fărădelegea, încât toţi erau biruiţi de păcate, cădeau în moarte şi se ţineau legaţi în iad, atrăgându-se la pierdere de vrăjmaşul diavol.

    Deci, milostivindu-se Dumnezeu, Care ne-a zidit pe noi, şi nevrând mai mult a trece cu vederea lucrul mâinilor Sale, a dăruit mai întâi elinilor acea înţelepciune, ca deschizând ochii cei sufleteşti, să cunoască pe Dumnezeu Cel atotputernic şi să biruiască pe potrivnicul diavol. Iar dintre aceia, deşi erau puţini oameni care şi-au venit în sine şi au păşit în dreapta credinţă, dar numai ca nişte umbre năluceau prin cuvinte şi iarăşi cădeau în păcatul strămoşesc, fiind biruiţi de credinţa cea mincinoasă şi în mai rea păgânătate au alunecat rătăcindu-se pe cale. Dar nici aşa n-a suferit puterea cea tare a milostivirii lui Dumnezeu, ca să zăcem în cădere, ci a dat lege, a trimis prooroci şi în multe chipuri a arătat neamului evreiesc calea mântuirii. Şi toţi mergând înapoi, cădeau iarăşi în neputinţa strămoşilor lor, căci toţi erau supuşi la moarte pentru păcat.

    Deci cu dreptate a judecat să primească nevoinţa deopotrivă cu noi, Domnul nostru, adică Dumnezeu Cuvântul şi să ne arate biruinţă asupra potrivnicului, făcându-se în toate asemenea nouă, afară de păcat; S-a smerit pe sine primind chipul robului şi S-a născut din fecioară, neschimbându-se cu dumnezeirea şi s-a făcut ca un miel, ca să piardă pe lup. Pentru că, dacă ar fi rănit pe cel potrivnic, cu dumnezeiască să putere cea din înălţime, şi putea să facă aceasta ca un Atotputernic, i-ar fi dat diavolului pricină binecuvântată către un răspuns că acesta, cum că pe om l-a biruit, iar el, - diavolul - este biruit de Dumnezeu şi aşa cu înlesnire ar fi putut răspunde pentru sine; toate sunt cu putinţă lui Dumnezeu.

    Să luăm o, judecătorule, o asemănare care s-ar potrivi povestirii mele. Dacă tu, fiind domn cetăţii acesteia, ai fi văzut năvălind asupra cetăţii tale un urs, sau altă fiară puternică, şi ai fi poruncit unui rob al tău să-l omoare, iar el ascultând porunca ta, ar fi mers împotriva ei - acela fiind neiscusit şi neputincios, neştiind a se lupta cu fiara, ar fi căzut mâncat de dânsa. Atunci oare nu ai fi voit să porunceşti altui rob neputincios şi neiscusit ca să intre în luptă din nou cu fiară? Tu însuţi fiind tare puternic şi ştiind bine a te lupta, oare n-ai fi ieşit singur să te lupţi cu dânsa, ca un iscusit şi viteaz luptător şi ai fi omorât fiară? Tu ai fi ieşit nu cu slava domniei, ci în chipul robului, care ştie a se lupta şi ai fi învăţat prin tine şi pe ceilalţi robi ai tăi, în acest chip a birui şi a omorî asemenea fiare puternice, care s-ar fi întâmplat.

    Aşa şi Domnul nostru, Mântuitorul tuturor, când robii Lui au căzut biruiţi în războiul cu diavolul, atunci Domnul singur prin sfatul Său cel negrăit, pogorându-Se prin Preacurata şi cea fără de prihană Fecioară, a primit chipul robului şi toate neputinţele trupului nostru afară de păcat. Ieşind la lupta vieţii acesteia de bunăvoie şi cu preaînţeleaptă smerenie, s-a tăinuit de diavolul cel înrăutăţit, care se cinsteşte acum de voi, şi l-a biruit pe acela care a năvălit asupra Lui, ca asupra unui om simplu şi a sfărâmat toată puterea vrăjmaşului prin patima Sa cea mântuitoare de pe Cruce, învăţându-ne pe noi cei ce ne uităm la nevoinţa Lui, ca într-acel chip să ne luptăm cu diavolul şi să-i slăbim puterea.

    Deci, însuşi El, primind asupră-Şi patimile noastre, ne-a dăruit nepătimirea Sa, înviind pe cei ţinuţi în iad şi ne-a dat har de a fi fiii lui Dumnezeu, prin mina Lui cea nebiruită şi nădăjduim a dobândi cununi pentru nevoinţă. Cu trupul suntem biruiţi, dar cu Duhul biruim; cădem în stricăciunea morţii, dar ne facem nestricăcioşi şi fără de moarte. Noi ne întoarcem faţa de la beţia voastră şi de la viaţa cea dobitocească şi căutăm viaţa cea îngerească şi petrecerea cea pururea viitoare. Nu căutăm jos ca dobitoacele, nici ne numim oameni cu năravuri de fiară, ci drept la cer ne uităm; şi, fiind în trup, urmăm vieţii celor fără de trup.

    Noi ştim războiul cel neîncetat al duhului nostru contra trupului şi cu cuget înţelept şi măsurat nu primim împărtăşirea cu acest trup muritor, lepădând iubirea lui de plăceri şi înălţându-ne sus cu gândul; iar mădulările le învăţăm a le omorî totdeauna prin răbdare şi prin înfrânare. Apoi ne săturăm cu pomenirea cea preacurată a Domnului nostru, încât iese din noi cuvânt fără de tulburare şi lucrează în noi fără împiedicare o putere înţelegătoare.

    Acestea şi mai mult decât acestea ne-a dăruit nouă Dumnezeu, îmbrăcându-Se singur în om. Iar voi, precum toţi ştiu, v-aţi făcut robi ai trupului şi numiţi dumnezei pe acei care au făcut lucruri necurate şi de ruşine, apoi făcându-le capişte, îi cinstiţi pe ei; v-aţi înstrăinat de împărăţia cea cerească şi în toate zilele vă tulburaţi, temându-vă nu numai de întâmplările cele rele, dar şi bună norocire vremelnică căutând-o cu sârguinţă ca în vis năluciţi. Voi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul muriţi în pierderea cea fără de sfârşit. Iar noi ne-am învăţat de la Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cum că trupul, prin stricăciunea cea de obşte, prin moarte stricându-se şi făcându-se ţarina, iarăşi va învia şi va primi fire nestricată. Deci acestea în scurt ţi-am spus, ca şi tu plecându-te lui Platon al tău şi adevărul de la mine învăţându-te, să te lepezi de zeul tău cel ucigător de tată şi de iubitul tău Lebăd, care a plâns mult pentru moartea fiului său".

    Ascultând cuvintele acestea pline de înţelepciune ale Sfântului Eustratie, cu răbdare, ighemonul Agricolae, în sfârşit, a zis: "Noi nu putem judeca înţelepciunea şi voinţa zeilor şi mărilor împăraţi, ci suntem datori a ne pleca legilor lor şi a face poruncile lor. Pentru care lăsând şi tu multă vorbă cea netrebnică, vino şi jertfeşte zeilor. Iar de nu, apoi multe munci vei suferi, pe care nu le-ai auzit tu niciodată". Sfântul Eustratie a zis: "Dar pentru ce ne-ai făcut atâta osteneală şi n-ai început a ne munci mai de mult?"

    Atunci a poruncit muncitorul să aducă un pat de fier şi înfierbîntîndu-l foarte mult, să-l pună deasupra lui mai întâi pe Sfântul Orest. Iar către Sfântul Eustratie a zis: "Se cuvine că muncile ce te aşteaptă pe tine să le vezi asupra acestuia şi după aceea şi tu să le primeşti". Iar Sfântul Orest, apropiindu-se de pat, s-a temut şi căutând către Sfântul Eustratie a zis: "Roagă-te pentru mine, pentru că s-a înfricoşat gândul meu". Iar Eustratie a răspuns: "Nu slăbi, frate Orest, pentru că numai vederea aduce frică şi muncă, iar cu trupul nici o durere nu vei simţi, dacă te vei sui cu îndrăzneală şi cu nădejde; pentru că însuşi Domnul ne stă înainte ajutător şi sprijinitor. Adu-ţi aminte de mărimea de suflet a Sfântului Auxentie şi a celorlalţi sfinţi şi nu fi mai slab decât aceia; pentru că muncile acestea degrabă se vor sfârşi, iar nouă ne rămâne în cer răsplătirea veşnică".

    Acestea auzindu-le Sfântul Orest îndată a sărit cu multă îndrăzneală şi cu mare bărbăţie pe acel pat ars. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a culcat şi cu tot trupul s-a întins pe foc, strigând cu glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi şi-a dat Domnului, sfântul său suflet. Iar Sfântul Eustratie a strigat: "Amin".

    Îndată a poruncit Agricolae ca să ducă pe Sfântul Eustratie în temniţă, unde rugându-se lui Dumnezeu după obicei a chemat pe sluga ce era cu dânsul şi a zis lui: "Adu-mi, fiule, o hârtie şi să facem diată, căci nădăjduiesc că şi eu mâine dimineaţă voi sta înaintea stăpânului meu Iisus". Aducând fiul hârtia, a scris diata, însemnând într-însa ca să fie duse moaştele lui în cetatea Aravrachiei şi nimeni să nu îndrăznească a lua din moaştele lui ceva; ci întregi să le pună la locul ce se numeşte Analicozora, împreună cu ale Sfinţilor Auxentie, Orest, Mardarie şi Evghenie. Pentru că acei sfinţi cu jurământ au spus Sfântului Eustratie, ca, după sfârşitul lui şi trupurile lor să se pună împreună cu ale lui neclintite. Averea pe care o avea Sfântul Eustratie în Aravrachia a dat-o spre hrană slujitorilor bisericii; lucrurile cele trecătoare, toate le-a împărţit, jumătate le-a dat săracilor şi jumătate le-a dat surorilor sale; iar pentru robi a poruncit să fie liberi şi să primească fiecare darurile pe care le-a însemnat lor.

    Acestea scriindu-le, a petrecut toată ziua postind şi toată noaptea în rugăciune. Iar episcopul cetăţii Sevastia, fericitul Vlasie, care se ascundea în acea vreme de goană, a venit noaptea la sfânt, dând aur străjerilor, pentru că auzise de înţelepciunea cea mare a lui şi că a ruşinat pe ighemon cu zeii săi. Şi, intrând în temniţă, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat sfântului, zicând: "Fericit eşti, fiule Eustratie, că atât de mult te-a întărit pe tine Atotputernicul Dumnezeu; rogu-mă ţie, pomeneşte-mă şi pe mine". Răspuns-a Sfântul Eustratie: "Nu face aceasta, duhovnicescule părinte; ci căutând la treapta dată ţie, aşteaptă de la mine cuvenita închinăciune".

    Apoi, şezând ei, Eustratie a zis către episcop: "De vreme ce, vrând Dumnezeu, dimineaţă într-al treilea ceas din zi, am să stau înaintea stăpânului meu Hristos, pentru că El mi s-a descoperit mie, primeşte hârtia testamentului meu şi o citeşte". Citind-o, episcopul l-a rugat pe el şi pe clericii săi ce erau împreună cu dânsul, ca să iscălească acea diată a lui; şi a spus episcopului că singur să ia trupul lui şi al Sfântului Orest şi să le pună la locul ce este scris în diată. Apoi şi celelalte toate care sunt scrise, să se sârguiască a le împlini, făgăduindu-i pentru acea osteneală şi sârguinţă, răsplătire de la Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa ce va să fie. Iar episcopul a făgăduit că va împlini toate poruncile. Apoi Sfântul Eustratie l-a rugat pe episcop să-l învrednicească şi pe el cu Sfânta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine, pentru că de când era în temniţă nu se împărtăşise.

    Deci, fiind aduse cele de trebuinţă pentru slujbă şi săvârşindu-se Sfânta Jertfă, Sfântul Eustratie s-a apropiat şi a primit acel mărgăritar ceresc; şi îndată a strălucit în temniţă lumina unui fulger şi s-a auzit glas: "Eustratie, bine te-ai nevoit, vino şi te suie în ceruri, ca să primeşti cununa ta!" Iar acel glas l-au auzit toţi câţi erau acolo şi au căzut cu frică cu feţele la pământ. Şi toată noaptea aceea a petrecut-o episcopul împreună cu Sfântul Eustratie, îndulcindu-se de cuvintele lui. Apoi, răsărind luceafărul, s-a dus, făgăduind a împlini cu fapta toate cele scrise în diată.

    După ce s-a făcut ziuă, Agricolae, venind la judecată, a trimis să aducă pe Sfântul Eustratie şi, chemându-l la sine, i-a zis în taină: "Martor îmi este dreptatea cea atotvăzătoare, o, Eustratie, că foarte mult mă doare inima pentru tine, pentru ce nu voieşti a te supune poruncii împărăteşti? Măcar înaintea poporului fă-te ca şi cum ai fi de o credinţă cu noi şi numai de formă te închină zeilor, iar în tine crede şi te roagă Dumnezeului tău, că acela te va ierta pe tine, căci faci acestea nu de voie, ci de nevoie; nu pofti a pieri ca unul din făcătorii de rele, fiind bărbat plin de atâta învăţătură şi înţelepciune. Şi de aş şti că nu pătimesc ceva, apoi nici aceasta nu mi-ar fi trebuit de la tine. Pe mulţi am pierdut din cei de credinţa ta şi nici unul n-am miluit. Iar de tine foarte mult îmi pare rău şi voiesc a te cruţa, căci toată noaptea aceasta nedormind, am fost în mare mâhnire".

    Sfântul Eustratie a zis: "Nu te îngriji de aceasta, nici nu cădea în vreo nevoie pentru mine, ci ceea ce-ţi este poruncit de împăraţii tăi, aceea să faci; pentru că eu nici cu făţărnicia, nici în vreun alt oarecare chip nu mă voi închina zeilor tăi; ci voi mărturisi pe Dumnezeul meu înaintea tuturor şi în mijlocul multora, îl voi lăuda pe El. Şi să ştii cu tot dinadinsul că muncile tale sunt ca o veselie pentru mine; iar de voieşti încearcă cu lucrul". Ighemonul, acoperindu-şi faţa cu mâna sa, plângea, încât l-a văzut tot poporul ce stă împrejur. Şi, pricepând toţi că jeleşte pe nevinovatul Eustratie, plângeau şi ei, făcându-se mare tânguire în cetate. Iar Sfântul Eustratie a zis către judecător: "Dumnezeu Cel preaînalt, să răsplătească meşteşugul cel cu vicleşug rău al tatălui tău, satana, că acela a dat această ispită asupra mea, ca să facă împiedicare cinstei ce-mi stă înainte; fă ceea ce voieşti pentru că eu sunt rob al Stăpânului meu, Iisus Hristos, mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi mă îngreţoşez de uriciunile idoleşti; pentru că uriciune sunt şi cei ce se închină lor".

    Văzând Agricolae stăruinţa lui Eustratie în credinţa creştinească şi osârdia lui cea mare către Hristos, abia a dat asupra lui răspunsul cel desăvârşit, într-alt chip: "Pe Eustratie, cel ce nu s-a supus poruncii împărăteşti şi n-a vrut să jertfească zeilor, poruncesc să se ardă, ca în foc să se piardă sufletul său de fier". Acestea zicând, s-a sculat şi a plecat degrabă din divan. Şi fiind dus sfântul spre ardere, se ruga în auzul tuturor în acest chip: "Te măresc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea şi ai mântuit de nevoi sufletul meu. Acum, Stăpâne, să mă acopere mâna Ta şi să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi cu durere va ieşi din ticălosul şi necuratul meu trup. Că nu cumva să-l întâmpine sfatul cel viclean al potrivnicului şi să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele mele, făcute întru cunoştinţă şi necunoştinţă. Milostiv fii mie, Stăpâne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l primească îngerii Tăi cei prealuminaţi şi străluciţi. Arată slavă numelui Tău cel sfânt şi cu puterea Ta ridică-mă la dumnezeiasca Ta judecată; când mă vei judeca, să nu mă apuce mina stăpânitorului lumii acesteia, ca să mă ducă pe mine păcătosul în adâncul iadului, ci stai lângă mine şi fii mie mântuitor şi sprijinitor. Pentru că muncile acestea trupeşti, veselie sunt robilor Tăi. Miluieşte, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile vieţii acesteia; şi-l primeşte curat prin pocăinţă şi prin mărturisire, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin".

    Astfel rugându-se sfântul şi cuptorul fiind foarte ars, a făcut semnul Crucii lui Hristos şi a intrat în cuptor, cântând şi zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi astfel şi-a dat în pace duhul său. Dar n-a vătămat focul sfântul lui trup şi nici de părul lui nu s-a atins. Deci, s-a săvârşit Sfântul Eustratie, în luna decembrie a treisprezecea zi. Iar episcopul cetăţii Sevastia, luând moaştele Sfântului Eustratie şi ale Sfântului Orest, a făcut ceea ce era scris în viaţa mucenicului. Iată o minune a acestor sfinţi mucenici.

    Înaintea porţilor cetăţii Constantinopolului era o mănăstire ce se chema Olimp, în care era zidită o biserică, în numele celor cinci sfinţi mucenici: Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest. Şi era obicei vechi de venea împăratul şi patriarhul în acea mănăstire la praznic, la pomenirea acestor sfinţi mucenici şi dădeau cele de trebuinţă monahilor. Pentru că era lăsat aşezământ de la cel ce zidise mănăstirea, ca să nu agonisească nimic monahii cei ce vieţuiau într-însa, să nu aibă nici sate, nici vii; ci să se lase pe ei în purtarea de grijă a sfinţilor mucenici şi să ia aminte de mântuirea lor.

    De vreme ce se păzea porunca celui ce o dăduse, de aceea nu se depărtau nici sfinţii mucenici, îngrijindu-se de cele pentru trebuinţă mănăstirii. Însă darul lui Dumnezeu trebuie căutat, ca să se arate mai cu adeverire că cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu şi-L caută, nu se lipsesc de tot binele, mai mult decât toţi cei ce nădăjduiesc spre bogăţie. Deci, Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, vrând mai mult a preamări locul răbdătorilor Săi de chinuri, a cerceta cu darul Său pe cei ce slujesc Lui şi a-i mângâia întru sărăcia lor, a rânduit să fie în vremea praznicului o furtună mare, ploaie multă şi frig mare, încât nimeni din cetate n-a venit la praznicul sfinţilor mucenici.

    Cântând Vecernia şi canonul, monahii de acolo erau în mare mâhnire, pentru că nu aveau ce să mănânce şi făceau defăimare sfinţilor mucenici înaintea icoanei lor, zicând: "Dimineaţa, când vom ieşi de la locul acesta, ne vom risipi fiecare pe unde va putea să-şi afle cele de trebuinţă". Iar după ce s-a întunecat, a venit portarul la egumen, zicând: "Binecuvintează, părinte, să aduc la tine un bărbat, care a venit de la împărat cu două cămile încărcate". Poruncind egumenul, a intrat un bărbat foarte însemnat, zicând: "Împăratul v-a trimis bucate şi vin". Făcând rugăciune, le-a dus în pivniţă, apoi au mâncat toţi din bucate şi au băut vin, iar celelalte bucate le-au păstrat".

    Fiind cu toţii împreună, a venit iarăşi portarul spunând despre altul care venise de la împărăteasă şi, fiind şi acela adus înăuntru, a zis egumenului: "Iată, v-a trimis împărăteasa peşte bun şi zece galbeni". Şi iarăşi a venit portarul, spunând despre un alt bărbat ce venise de la patriarh şi, adus fiind şi acesta înăuntru, a dat egumenului vase bisericeşti, zicând: "Patriarhul a binevoit că dimineaţă aici să slujească Sfânta Liturghie".

    Egumenul a zis către bărbaţii aceia care veniseră: "Precum Dumnezeu va voi, aşa se va face; dar voi vă veţi duce de aici?" Ei au răspuns: "De vom avea loc aici, vom rămâne până dimineaţă". Deci, a poruncit egumenul ca să-i ducă în pridvorul bisericii, întrebându-i despre numele lor. Şi a zis cel ce venise primul de la împărat: "Eu mă numesc Auxentie; iar cel de la împărăteasă a spus că-l cheamă Evghenie; iar cel cu vasele de la patriarh, Mardarie.

    În vremea cântării Utreniei, au mai intrat în biserică doi bărbaţi şi, după citirea psaltirii, a zis egumenul să se citească din patimile sfinţilor mucenici. Însă monahii au zis să le lase necitite pentru că n-a venit nimeni la praznic din cetate. Iar un bărbat din cei ce intrase în biserică, "pe care nimeni nu-l ştia cine este, a zis". Daţi-mi cartea să citesc eu. Şi aceasta făcându-se, a ajuns povestirea la scriptura unde zice: a fost încălţat Eustratie cu încălţările de fier cu piroane ascuţite. Apoi, lovind în pardoseala bisericii cu toiagul, oftând şi înfingându-se toiagul pe care-l avea în mina şi cu care lovise pardoseală, a dat ramuri şi s-a făcut copac. Atunci, cei ce stăteau la spatele lui, au zis: "Oare pentru tine ai făcut aceasta, Eustratie?" Şi a zis: "Nu. Puţine sunt pătimirile mele în faţa răsplătirii lui Dumnezeu. Ci această s-a făcut ca să nu rămână praznicul nostru fără cei din cetate". Aceasta zicând el, îndată toţi s-au făcut nevăzuţi.

    Egumenul, ieşind din biserică, a aflat beciul plin de pâine şi de peşte, iar vasele cele deşerte s-au aflat pline cu vin. Atunci au vestit degrabă pe împărat şi pe patriarh de minunea ce se făcuse şi, toţi venind, au preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui mucenici. Iar toiagul ce se făcuse copac s-a frânt şi l-au împărţit pentru binecuvântare. Şi multe tămăduiri s-au făcut neputincioşilor într-acea zi, cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri. Cu ale căror sfinte rugăciuni slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Viaţa Sfântului Mare Mucenic Evghenie

VIEŢILE SFINŢILOR

   Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, toată stăpânirea romană era plină de nedumnezeiasca înţelepciune idolească şi toţi oamenii, râvnind unul altuia, ca nişte turbaţi se sârguiau în acea păgânătate. Mai ales când se trimiteau porunci împărăteşti în unele zile, prin toate cetăţile şi locurile către domni şi către judecători, poruncind ca să aducă idolilor multe daruri şi jertfe în zilele cele hotărâte şi de praznice, făgăduind celor care vor sluji cu osârdie idolilor răsplată împărătească, învrednicire de cinste şi dregătorie. Iar celor care nu vor vrea să se închine idolilor şi să le aducă jertfe, acelora mai întâi să li se ia averea; apoi pe dânşii, după felurite şi multe munci, să-i supună la pedeapsă cu moartea. De aceea era prigoană mare în toată lumea, sârguindu-se pretutindeni domnii şi stăpânitorii ca să piardă de pe pământ credinţa creştinească.

    În acea vreme s-a vestit acelor împăraţi păgâni, cum că toată Armenia cea mare şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi vor să iasă din stăpânirea romanilor, nădăjduind spre Hristos Cel răstignit, crezând cu tot sufletul într-Însul. Deci, s-a tulburat de aceasta împăratul Diocleţian şi, chemând pe toţi boierii săi, a ţinut sfat trei zile, de dimineaţă până seara, gândind cum ar putea să dezrădăcineze creştinătatea. Mai întâi pe cei ce stăpâneau în cele două ţări, adică în Armenia şi Capadocia, i-au scos din stăpânire, ca pe nişte neiscusiţi şi nevrednici care nu ştiau să ocârmuiască stăpânirile încredinţate lor şi să smerească nesupunerea poporului. Apoi a ales doi din neamul grecesc, învăţaţi în limba elinească, pe Lisie şi pe Agricolae, amândoi cu nărav rău şi cumpliţi, şi i-a pus pe aceştia peste aceste ţări. Lui Lisie i-a dat rânduiala limitaniei, adică păzirea hotarelor, iar lui Agricolae, poruncindu-i să stăpânească toată eparhia, i-a încredinţat mulţimea ostaşilor care erau rânduiţi în acele cetăţi.

    Deci, ajungând acei tirani nemilostivi prin ţările încredinţate lor, mulţime mare de toată vârsta, era omorâtă fără cruţare şi fără cercetare, numai cât de mică clevetire s-ar fi adus la dânşii asupra cuiva de la zavistuitorii vrăjmaşi. În toate zilele erau cercetaţi şi prinşi creştinii şi aduşi la pierzare, de către acei băutori de sânge, ca nişte fiare mâncătoare de om. Lisie, fiind în cetatea Satalia, când află undeva oarecare bărbaţi sfinţi şi femei, după multe ispitiri şi munci, sub strajă mare îi trimitea legaţi la Agricolae, care era în Sevastia, pentru ca să nu moară în patria lor şi să nu fie daţi obişnuitei îngropări de către rudenii şi cunoscuţii lor, ca, fiind omorâţi în pământ străin, să piară fără ştirea nimănui. Asemenea făcea şi Agricolae, cu creştinii prinşi în Sevastia. Îi trimitea în Satalia la Lisie, pentru că era între dânşii mare prietenie şi unire în cuget şi un gând aveau ticăloşii: ca, astfel, mai multă răutate să facă creştinilor, omorându-i afară de patria lor.

    Acestea făcându-se astfel, Eustratie, bărbat însemnat în cetatea Satalia, cel dintâi cu bunul neam şi cu dregătoria - căci era din rânduiala voievozilor -, binecredincios fiind şi temător de Dumnezeu şi petrecând viaţa fără prihană, văzând răutatea cea mare ce se făcea creştinilor în toate zilele, se necăjea cu sufletul, se mâhnea şi strigacu lacrimi către Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând în post şi în rugăciuni ca să fie milostiv robilor Săi. Apoi, căutând spre poporul său, se ruga să-i mântuiască de o nevoie ca aceea şi să întoarcă răutatea ce era asupra lui. Dorea încă să intre în nevoinţele sfinţilor şi să se învrednicească a fi părtaş muceniciei lor. Dar, socotind muncile cele de multe feluri şi iuţimea cea cumplită a muncitorului, se temea.

    Atunci, în gândul său a socotit să-i facă o ispitire ca aceasta: luând brâul l-a dat credincioasei sale slugi şi i-a poruncit să-l ducă în biserica Aravrachiei, de unde era de neam Eustratie. La biserica aceea era preot în acea vreme Auxentie, cel mărturisit rob al lui Dumnezeu. Şi a învăţat pe sluga sa să pună brâul în altar, iar el să se ascundă în biserică şi să pândească cine va veni să ia mai întâi brâul. Dacă preotul Auxentie, intrând să se roage, va lua brâul, să nu-i zică nimic şi să se întoarcă; iar de va voi mai întâi altcineva din clerici să-l ia, să nu-l lase nicidecum şi să-l aducă înapoi.

    Astfel învăţând pe slugă, l-a trimis, gândind în mintea sa şi zicând: "Dacă va lua preotul brâul, apoi acel semn îi va fi ca o purtare de grijă şi ca o prevestire a bunăvoirii lui Dumnezeu, că se va da la munci pentru Hristos; iar de va fi să-l ia altcineva, să-i fie semn că nu se va da la munci, ci să-şi păzească în taină credinţa". După puţine zile, întorcându-se slugă, a spus stăpânului său că în acelaşi ceas în care a pus brâul în altar, îndată a venit preotul Auxentie, ca şi cum ar fi fost trimis şi, intrând în altar, a luat brâul. Auzind acestea Eustratie s-a bucurat foarte mult şi strălucea faţa lui de bucurie şi veselie, încât se miră de el prietenul său Evghenie.

    În acea vreme fericitul Auxentie a fost prins împreună cu alţi creştini şi, fiind întrebat în divan şi muncit, a fost aruncat în temniţă şi ţinut în legături. Apoi, fiind pregătit un divan în mijlocul cetăţii pe loc înalt, a şezut Lisie cu mândrie şi a poruncit să scoată pe cei legaţi ca să-i întrebe. Sfântul Eustratie, intrând în temniţă, a rugat pe toţi sfinţii care erau legaţi pentru Hristos să se roage pentru dânsul, căci zicea că şi el în aceeaşi zi are să se facă părtaş nevoinţei lor. Atunci toţi sfinţii cei legaţi, plecându-şi genunchii, s-au rugat pentru dânsul către Dumnezeu şi, zicând "Amin", mergeau în urma lui Eustratie.

    Stând ceata ostaşilor înaintea judecătorului, după obicei, a poruncit Lisie să aducă înaintea divanului său pe câte unul, adică pe acei care fuseseră mai înainte la întrebare. Iar Eustratie a zis: "În zilele trecute s-a citit în divan porunca cea împărătească, ca de pretutindeni creştinii, cei ce se vor afla în orice rânduială, să se aducă înaintea judecăţii tale. Deci s-a adus Auxentie, cel demult slăvit cu neamul şi cu viaţa, iar acum şi mai slăvit cu bărbăţia şi tăria care s-a arătat într-însul, căci s-a făcut rob al lui Hristos, Împăratul ceresc. Acela, stând în faţa acelui divan, s-a nevoit cu nevoinţa nemuririi, mustrând a ta nedumnezeire, o! judecătorule, grăind cuvinte, arătând fapte prea înţelepte şi răbdând munci. Şi de vreme ce, pe cel ce l-ai pus în temniţă tâlhăreasca, acum iarăşi ai poruncit să se scoată la întrebare împreună cu sfinţii săi, iată, toţi stau înaintea ta, împreună cu mine, cu minte sănătoasă şi cu vitejie, fiind gata a ruşina şi a risipi până la sfârşit măiestriile tale, spre care eşti povăţuit de tatăl tău, diavolul".

    Auzind această neaşteptată îndrăzneală a bărbatului, s-a mirat Lisie şi, cu ochii plini de cruzime, a căutat asupra lui; apoi, oftând mânios din adâncul pieptului, a strigat cu glas groaznic: "Niciodată nu mi s-a întâmplat să văd un mai rău divan şi mai plin de împietrire elinească, decât acesta de acum, când vorbeşte astfel înaintea mea acest păcătos; deci să se ia de la dânsul brâul şi haina ostăşească şi să fie spre ştiinţa tuturor, că este străin de rânduiala în care a fost până acum. După aceasta, cu trupul gol, legat de mâini şi de picioare şi întins pe pământ, să-şi continue vorba sa".

    Făcându-se aceasta degrabă, Lisie a zis: "Oare nu te căieşti de fapta ta cea pierzătoare, ca, dobândind bunătatea mea, să scapi de munci? Spune-mi, mai înainte de munci, numele şi patria care te-a născut şi ne arată credinţa care se ascunde în tine". Sfântul a zis: "Sunt născut în cetatea Aravrachiei, numele îmi este Eustratie, iar după poreclă Chirisic, vorbesc limba părintească şi sunt rob al Dumnezeului tuturor, al Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos şi al Sfântului Duh. Din scutecele maicii mele am învăţat a mă închina acestui Dumnezeu în Treime şi a crede într-Însul". Lisie a zis: "Să spună ceata câtă vreme are acesta în ostăşie?" Ostaşii au răspuns: "De douăzeci şi şapte ani, de când încă era tânăr, a început a ostăşi". Lisie a zis: "Acum, Eustratie, văzând nevoia care este de faţă, ce s-a pregătit pentru neascultarea ta, întoarce-te de la nebunia ta şi, cugetând cele înţelepte, nu-ţi lăsa cinstea şi dregătoria pe care le-ai câştigat în atâţia ani, prin atâtea osteneli în ostăşie; ci cheamă puterea cea milostivă a zeilor şi roagă blândeţea împărătească şi iubirea de oameni a divanului".

    Sfântul Eustratie a zis: "Nimeni, din cei ce au înţelegere sănătoasă, n-a judecat cândva să se închine idolilor şi necuraţilor diavoli; idolilor celor surzi şi muţi pe care i-au făcut oamenii, pentru că se grăieşte în Sfânta Scriptură: Zeii care n-au făcut cerul şi pământul să piară". Judecătorul a zis: "Dar acela oare are înţelegere sănătoasă, care se închină Dumnezeului Celui răstignit, ca voi cei plini de rătăcire?" Sfântul Eustratie a zis: "De nu ţi-ar fi schimbată puterea minţii cu faptele deşarte şi de nu s-ar fi prefăcut sufletul tău întru cugetul cel pământesc, ţi-aş fi arătat pe acest răstignit, că este adevăratul nostru Mântuitor şi Domnul ziditor a toată făptura, Care este mai înainte de veci în Tatăl şi cu negrăită înţelepciune, prin naştere a ridicat pedeapsa noastră".

    Vrând sfântul să mai grăiască, i-a tăiat vorba necuratul judecător, zicând: "Cu frânghii să fie ridicat în văzduh îndrăzneţul acesta. Deci, aduceţi câlţi să se aprindă sub pieptul său şi să-l ardă, iar deasupra pe spate să fie bătut cu trei toiege împreunate, ca limbuţia sa să o facă mai smerită cu noi". Acestea făcându-se, sfântul a răbdat multă vreme dedesubt arzându-se, iar pe deasupra fiind bătut cumplit şi rănit. În nişte munci ca acestea fiind sfântul, nici o vorbă n-a scos, nici nu şi-a schimbat faţa şi se vedea că şi cum ar fi pătimit în trup străin, încât se mira chinuitorul. După ce a poruncit ca să-i slăbească muncile puţin, cu faţa a zâmbit către mucenic: "Ce gândeşti, o! Eustratie? Oare voieşti ca să-ţi găsesc puţină uşurare rănilor ce s-au adus asupra ta?" Şi îndată a poruncit să aducă apă sărată amestecată cu oţet şi să toarne multă peste rănile lui cele arse şi cu hârburi ascuţite să-l frece tare. Dar şi aceasta o suferea răbdătorul de chinuri cu bărbăţie, ca şi cum nu l-ar fi durut. Atunci se gândea muncitorul că prin oarecare farmece se face că nu simte durerile.

    Apoi, sfântul a zis către dânsul: "Muncindu-mă cu aceste munci, multă facere de bine îmi faci, chiar nevrând. Pentru că, prin muncile acestea, ai îndepărtat de la mine negura care se face sufletului meu din grosimea trupului şi pe mintea cea stăpânitoare peste patimile cele de demult, care mă necăjesc, ai păzit-o biruitoare şi m-ai făcut a izgoni toate asupririle patimilor ce vin asupra mea, cum şi tulburările sufleteşti. Apoi, mi-ai păzit tăria cea dinăuntru duhului, nebiruită de orice fel de ispite, care îmi găteşte viaţa fără de moarte, unde îmi este păstrată bogăţia nestricăciunii. Şi mi-ai arătat cale scurtă şi fără patimă, prin care voi putea, întru acest trup de tină, să ajung viaţa cea îngerească şi să mă îndulcesc cu dulceaţa cea cerească şi pururea fiitoare.

    Acum ştiu că sunt biserică a lui Dumnezeu şi a Sfântului Duh, care vieţuieşte în mine. Deci, depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele şi rugăciunea mea a primit-o. Sufletul meu cu adevărat se va bucura de Domnul, veseli-se-vă de mântuirea Lui. Toate oasele mele vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie? Cel ce izbăveşti pe săracul din mâna celor mai tari decât el şi pe scăpătatul şi săracul de la cei ce-l răpesc pe dânsul. Deci, sîrguieşte-te şi nevoieşte-te, slujitorule al potrivnicului, nimic nu lăsa din scornirile cele tâlhăreşti care se află întru tine şi lămureşte-mă ca aurul în cuptor, încă şi mai mult, şi nu vei afla întru mine necurăţia cea iubită de tine pe care o cauţi cu fapta. Pentru că zeii tăi sunt urâciune, care te stăpânesc pe tine şi pe împăraţii tăi cei nebuni".

    Atunci tiranul a zis: "Mi se pare că din multă durere a trupului s-a schimbat mintea ta şi de aceea vorbeşti multe necuviinţe. Pentru că de-ar fi putut Dumnezeul tău, precum zici, să te facă părtaş nemuririi, te-ar fi izbăvit de rănile ce sunt pe trupul tău. Deci, lăsând nălucirile visului şi ale nădejdii cele deşarte, sîrguieşte-te a dobândi izbăvirea pe care o arăt eu ţie". Iar Eustratie a zis: "Oare voieşti a crede, orbitule cu toate simţirile, cum că nimic nu este cu neputinţă Dumnezeului meu? Ia aminte şi uită-te la mine, care ţi se pare că mă omori şi mă pierzi cu muncile cele aflate de tine".

    Uitându-se toţi spre dânsul cu mare băgare de seamă, deodată au văzut cum au dispărut bubele de pe trupul său, ca nişte solzi şi l-a făcut pe sfânt sănătos, neavând nici urmă de răni pe trupul său; apoi toţi, văzând acea minune, au preamărit pe unul adevăratul Dumnezeu. Evghenie, prietenul lui Eustratie, care era dintr-o cetate cu dânsul şi chiar rudenie - căci dintr-acea cetate a Aravrachiei era de neam şi întru aceeaşi ceată fuseseră ostaşi -, a strigat cu glas mare: "O! Lisie, şi eu sunt creştin şi blestem credinţa ta şi mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi voii tale, întocmai ca şi domnul meu, Eustratie".

    Tiranul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit îndată să apuce pe Evghenie, să-l pună în mijloc, zicând astfel: "Întrebare şi muncire multă vreme le trebuie acestora, dar acum îmi stă înainte o nevoie pentru rânduiala treburilor poporului; deci pe fermecătorul acesta şi făcătorul de minuni vrăjitoreşti, Eustratie, cum şi pe Evghenie, care acum s-a arătat la un gând cu dânsul, ferecându-i cu lanţuri peste tot trupul, poruncesc să se arunce în temniţă împreună cu ceilalţi creştini, ca să fie păziţi pentru altă înfăţişare".

    Acestea zicând, s-a sculat de la divan şi sfinţii au fost duşi toţi, bucurându-se şi veselindu-se de atâta îndrăzneală şi răbdare a sfântului Eustratie şi mântuitoarea minune ce s-a făcut asupra lui, prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi intrând în temniţă au cântat cu toţii într-un glas: Iată ce este bun şi ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună, şi celelalte ale psalmului până la sfârşit. Sfârşindu-se rugăciunea, ceilalţi au învăţat multe de la Sfântul Eustratie şi s-au deşteptat către nevoinţa ce le stătea înainte.

    Astfel trecând ziua aceea, în noaptea următoare s-a sculat Lisie şi a poruncit ostaşilor să se pregătească de drum, că vrea să meargă în cetatea Nicopolei. Pregătindu-se ostaşii, într-acea vreme a venit singur la temniţă şi, poruncind să scoată pe Eustratie, a zâmbit şi a zis: "Bucură-te, iubitule Eustratie". Sfântul a răspuns: "Dumnezeu Cel atotputernic, Căruia îi slujesc eu, să te lumineze pe tine după vrednicie, judecătorule". Lisie a răspuns: "Pentru Dumnezeul tău eu nu mă grijesc, dar acum primeşte încălţămintele acestea şi te încalţă, ca să mergi cu veselie cu noi în cale". Şi erau încălţămintele acelea de fier, având bătute într-însele cuie lungi şi ascuţite, ca încălţându-se să-i pătrundă în picioare. Fiind încălţat Eustratie cu acele încălţări de fier, cu piroane ascuţite, le-a strâns tare cu curele de picioarele sfântului şi le-a pecetluit tiranul cu inelul său, apoi a poruncit să ducă pe sfânt pe cale, după sine, legat împreună cu alţii şi în toată calea să-l bată şi să-l izgonească, ca să alerge mai degrabă, iar el a plecat înainte cu ostaşii.

    După două zile au ajuns în cetatea Aravrachiei, patria lui Eustratie şi a lui Evghenie. Iar când sfinţii se apropiau de cetate, tot poporul cetăţii aceleia a ieşit în întâmpinare, vrând să-l vadă pe fericitul Eustratie. Dar nu îndrăznea nimeni din cunoscuţii săi prieteni să se apropie de dânsul, temându-se să nu fie prinşi şi ei, după cum poruncise necuratul muncitor. Şi era acolo un bărbat, cu numele Mardarie, unul din poporul cel de obşte, nu prea bogat, dar îndestulat cu ale sale. Acesta, făcându-şi o casă nouă, o acoperea tocmai atunci şi, căutând spre sfinţii cei legaţi şi duşi, a văzut în mijlocul lor ca o stea luminoasă pe Sfântul Eustratie. Deci, coborându-se degrabă jos de pe acoperiş, a zis către femeia sa în limba armenească: "Oare vezi, femeie, pe stăpânitorul ţinutului acestuia, cel slăvit cu neamul şi cu bogăţia şi în oaste cinstit, cum n-a băgat seamă de toate şi merge să se aducă jertfă bine primită lui Dumnezeu? Fericit este acela care şi în veacul acesta a fost slăvit şi la stăpânul nostru Hristos va primi mare îndrăzneală, că împreună cu îngerii se va învrednici dulceţii celei negrăite".

    Fericită femeie a răspuns: "Iubitul meu bărbat ce te opreşte ca şi tu să mergi acolo pe aceeaşi cale şi să alergi împreună cu el, ca să te învredniceşti sfântului sfârşit şi să-mi fii mie ajutor, cum şi acestor copii mici şi la tot neamul tău?" Bărbatul a zis: "Dă-mi încălţămintea ca să merg în calea cea dorită". Iar ea îndată a făcut aceasta cu bucurie. Încălţându-se Mardarie, apoi îmbrăcându-se cu haina şi încingându-se, a îmbrăţişat pe amândoi fiii, care erau prunci mici şi căutând spre răsărit s-a rugat spre Dumnezeu: "Stăpâne, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Doamne Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte, o! dumnezeire şi o putere, miluieşte-mă pe mine păcătosul, milostiveşte-te şi fii păzitor roabei Tale şi acestor doi prunci, Apărătorule al văzutelor şi Tatăl sărmanilor, pentru că eu, Stăpâne, cu multă bucurie şi osârdie vin către Tine".

    Acestea zicând, a sărutat pe fiii săi şi a zis: "De acum fii sănătoasă soţia mea şi nu te supăra, nici mâhni; ci te bucură şi te veseleşte, pentru că pe tine, pe fiii noştri şi sufletul meu îl dau în mâinile Atotputernicului şi Preabunului Dumnezeului nostru". Acestea zicând, a ieşit în grabă din casa sa, petrecându-l soţia cu bucurie.

    Mergând la un bărbat de cinste, cu nume Mucaror, cetăţean al Aravrachiei, dregător slăvit şi bogat, s-a închinat lui şi a zis: "Iată, eu mă duc către prietenul şi rudenia ta Chirisic şi, cu voia lui Dumnezeu, am să fiu călător şi să intru împreună cu dânsul la nevoinţa mucenicească. Deci, fii tu, după Dumnezeu, sprijinitorul femeii mele şi al fiilor mei în viaţa aceasta; iar eu, de voi afla dar de la Dumnezeu, voi ajuta ţie în ziua aceea când vom sta înaintea Lui toţi, şi-ţi vei primi plata ta". Bărbatul acela, fiind cucernic, i-a răspuns: "Mergi cu pace, fiul meu, săvârşeşte-ţi acea cale frumoasă şi nu purta grijă de acestea, căci eu voi împlini dorinţa ta, şi voi fi ca tată soţiei tale şi copiilor tăi".

    Acestea auzind Mardarie şi sărutându-se cu bărbatul acela, s-a dus şi a ajuns pe sfinţi, care acum erau aproape de cetate şi a strigat către Sfântul Eustratie: "Domnule Chirisic, precum oaia aleargă către păstorul său, aşa şi eu am alergat către tine, vrând să fiu şi eu împreună cu voi călător. Deci, primeşte-mă pe mine şi mă însoţeşte cu sfinţii tăi soţi şi mă du, deşi nu sunt vrednic de nevoinţa mucenicească, ca să fiu mărturisitor lui Hristos Domnul". Zicând acestea, a strigat cu glas mare: "Şi eu sunt creştin, precum şi domnul meu Eustratie, auziţi slugile diavolului, auziţi!"

    Atunci, prinzindu-l ostaşii, l-au legat împreună cu ceilalţi sfinţi şi, aruncându-i în temniţa cea de obşte, au vestit despre dânşii pe Lisie, care, în acel ceas răcnind ca un leu, i-a chemat la întrebare. Ostaşii aducând după obicei pe cei legaţi, Sfântul Auxentie a fost adus gol şi cu mâinile legate cu frânghii, stând înainte şi ceilalţi sfinţi. Judecătorul a zis către Sfântul Auxentie: "Izbăvindu-ne pe noi de osteneală şi pe tine de munci, spune oare schimbatu-te-ai de împotrivirea ta cea deşartă şi pierzătoare? Întorsu-te-ai oare către zeii cei făcători de bine?" Iar Sfântul Auxentie a zis: "Ascultă, o! Lisie. Mă jur cu însuşi Adevărul, Care este mai presus de toţi şi pe toate le vede mai înainte, că mintea mea este neschimbată de a cunoaşte pe unul Dumnezeu şi a mă închina Lui, deşi iarăşi vei aduce cu miile alte răni asupra mea şi mai mari munci decât cele ce ai adus întâi; chiar de m-ai omorî cu fier şi cu foc, niciodată nu vei putea să-mi pleci gândul meu; iar acum fă ceea ce voieşti".

    Atunci tiranul a dat răspuns de moarte, astfel: "Auxentie, care după multe munci până acum petrece întru nebunia sa cea pierzătoare, prin tăiere de sabie, cea gătită lui, va muri, să-şi piardă sufletul său cel de fier şi neînduplecat. Apoi, în loc de a fi înmormântat, să primească hotărârea aceasta, pentru ca să nu se învrednicească cuviincioasei îngropări ticălosul lui trup; iar cel ce de curînd a îndrăznit a se amesteca cu cei legaţi, să se aducă aici la mijloc, ca să-şi primească degrabă cinstea care o caută". Atunci ostaşii au dezlegat pe Sfântul Mardarie de lanţurile cu care era legat, iar el a zis către Sfântul Eustratie: "Domnul meu, Chirisic, roagă pe bunul Dumnezeu pentru mine şi învaţă-mă ce voi răspunde acelui om pierzător, că nu cumva să mă înşele el, eu fiind om simplu şi necărturar".

    Sfântul Eustratie i-a zis: "Fratele meu, Mardarie, zi numai această neschimbat: Sunt creştin rob al lui Hristos! Nimic alt răspuns să nu dai, orice-ţi va grăi sau orice-ţi va face!" Fiind adus în mijloc Sfântul Mardarie, ostaşii au zis: "Iarăşi stă înainte legat cel de curînd". Grăit-a judecătorul: "Să-şi spună numele, meşteşugul, patria, viaţa şi de ce credinţă este". Mardarie a răspuns: "Sunt creştin". Şi fiind întrebat de muncitori, ca să-şi spună numele şi patria, zicea mereu: "Sunt creştin". Mult fiind întrebat, nimic altceva nu zicea decât numai această: "Sunt creştin". "Sunt rob al lui Iisus Hristos". Atunci, văzând necuratul judecător simplitatea lui, a poruncit să-i rănească cu sfredelul gleznele lui şi, legându-l cu frânghie, să-l spânzure cu capul în jos şi cu ţepi înfocate să împungă tot trupul său, apoi să-l ardă. Astfel, fiind multă vreme spânzurat şi muncit, a dat glas, zicând: "Doamne, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit acestor bunătăţi; dorit-am mântuirea Ta şi am iubit-o foarte: Primeşte sufletul meu în pace!". Acestea zicând, şi-a dat duhul.

    Fiind luat apoi, trupul Sfântului Mardarie de la locul cel de muncă, judecătorul a zis: "Să se aducă gol, Evghenie, cel de la Satalia, care, în vremea întrebării lui Eustratie, a îndrăznit a sta împotrivă, căruia nu-i zic creştin, precum bârfesc ei, ci cu totul nevrednic". Şi, aducându-l pe el înainte, au zis: "Iată, Evghenie stă înainte". Grăit-a judecătorul: "Spune-mi, răule, ce diavol te-a invitat de te-ai pornit spre atâta îndrăzneală, încât ne-ai ocărit cu atâta obrăznicie, nesocotind întru nimic asprimea judecăţii". Sfântul Evghenie a zis: "Dumnezeul meu Cel ce preface întru nimic pe diavolii care se cinstesc de tine, Acela mi-a dat putere şi mi-a dăruit îndrăzneală şi grăire slobodă, ca să urăsc ticăloşia ta, câine rău, vas al satanei, care va fi dat la pierzare împreună cu tine". Tiranul a zis: "Să se taie limba lui cea dosăditoare şi să i se taie cu sabia amândouă mâinile şi cu toiege să se sfarme fluierele lui, pentru ca să fie mai cuviincios către noi". Făcându-se aceasta şi-a dat şi acesta duhul.

    După aceasta de trei ori ticălosul Lisie a ieşit la câmp ca să-şi încerce ostaşii şi când le lua seama acelora şi fiecare îşi arăta meşteşugul său la arme, iar Lisie privea, unul dintr-înşii, cu numele Orest, bărbat înalt la stat şi frumos la chip, fiind chemat pe nume, după dregătorie a stat înaintea lui Lisie. Acesta văzându-l, l-a lăudat şi l-a numit pe el adevărat ostaş; apoi i-a poruncit ca să lovească cu suliţa la ţintă şi îndreptându-şi mina şi învârtind suliţa a ieşit din sânul lui Crucea de aur, pe care o purta la piept şi au văzut-o toţi şi chiar Lisie.

    Deci îndată a fost chemat şi adus aproape şi luând Lisie cu mâna Crucea ce era la pieptul lui, l-a întrebat: "Ce este aceasta? Oare şi tu eşti printre acei care sunt de partea Răstignitului?" Iar el a răspuns: "Rob sunt al Celui răstignit, Stăpânului meu Dumnezeu şi acest semn al Lui îl port spre izgonirea tuturor răutăţilor ce năvălesc asupra mea". Lisie a zis: "Şi acest ostaş ales să se lege împreună cu osânditul Eustratie, ca să-i fie tovarăş de călătorie până la Nicopole, unde se cuvine a face pentru dânşii întrebare".

    Venind Lisie în cetatea Nicopole, mulţime de ostaşi care erau în cetate au venit la dânsul şi cu toţii au strigat: "Lisie, şi noi suntem ostaşi ai Domnului nostru Iisus Hristos, fă şi cu noi ceea ce voieşti". Iar el mai întâi s-a înspăimântat, temându-se că nu cumva să cugete ceva nou împotriva lui. Apoi, văzând că singuri se dau ca nişte oi, pe ei înşişi spre moarte, descingând brâul său, a poruncit să-i ia pe toţi, întemniţându-i. Astfel, cugeta în sine cum i-ar pierde pe dânşii ca să nu se ridice vreo plângere din partea cetăţenilor, sau din partea rudeniilor lor. Mai ales se temea de Sfântul Eustratie, că nu cumva în muncile ce se vor aduce asupra lui, să mai facă vreo minune, asemenea cu cea dintâi; căci nu numai pe creştini îi va întări, ci şi pe elini îi va întoarce la credinţă. Deci, a socotit că să trimită a doua zi pe Sfântul Eustratie şi pe Sfântul Orest la Agricolae, în cetatea Sevastiei.

    Făcându-se ziuă, a poruncit să se facă aşa şi, scriind carte către Agricolae, a zis: "Preaîncuviinţatului ighenon Agricolae, scrie Lisie, ducele. Văzând dumnezeieştii noştri împăraţi că în toată partea cea de sub soare, nici unul nu se află care ar putea mai bine decât tine a cerceta cele neştiute, ţi-au dat stăpânire a îndrepta aceste laturi, pentru că te ştiu că şi nopţile, ca şi zilele te ocupi de rânduiala treburilor poporului, sau, mai binezis, somnul poate să adoarmă mai lesne stelele cele neadormite, decât ochii tăi până se va săvîrşi ceea ce tu voieşti să săvârşeşti, spre folosul cel de obşte. Deci, în scurt, zic: când a văzut în tine o vrednicie mare ca aceasta, după dreptate, cu cinstea pe care o ai acum te-a cinstit pe tine.

    Drept aceea şi eu, martor fiind a atâtor bunătăţi care se află întru tine, trimit la tine legat pe acest Eustratie, care este stăpânit de boală creştinească, mai ales că n-am putut afla nimic care ar fi cu îndestulare spre întoarcere de la îndrăzneala lui pe care o are. Dar, deşi s-a învrednicit cinstei, punându-se mai mare peste ostaşii care sunt sub mine, el cu mare mândrie s-a înălţat, aducând asupra noastră ocări. Deşi l-am înfricoşat cu îngroziri, el prin părerea sa, prezice mai înainte cele ce au să fie, întărindu-se în vrăjitoriile sale. Măcar că a văzut şi pe alţii asemenea muncindu-se, nu s-a oprit de la a sa îndrăzneală, ci chiar muncile le socoteşte o fericire. Deci pe acesta şi pe cel ce este cu el, anume Orest, care sunt de un cuget, îi trimitem la preaînţeleapta ta judecată, urmând rânduielilor împărăteşti".

    Luând-o ostaşii această scrisoare, ca şi întrebarea sfinţilor mucenici dată în scris, împreună cu cei legaţi, au plecat la drum. Pe cale Sfântul Eustratie şi Orest cântau: Pe calea poruncilor tale am alergat, înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale. După rugăciune, Eustratie a zis: "Frate Orest, spune-mi cum s-a săvârşit Sfântul Auxentie şi în ce loc?" Iar Sfântul Orest a spus: "După răspunsul cel hotărât asupra lui de către judecător, a rugat pe ostaşii ce-l duceau să-l lase ca să vină să te vadă pe tine şi să-ţi dea sărutarea cea de pe urmă. Dar n-a vrut nimeni să-l asculte, pentru că era vremea ospăţului şi se sârguiau robii pântecelui a împlini mai degrabă ceea ce li se poruncise. Apoi, l-au dus în pădurea ce se numea Ororia, iar sfântul, mergând, cânta psalmul: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului... Şi a cântat psalmul acela până la sfârşit.

    Plecându-şi genunchii, s-a rugat şi şi-a întins mâinile, ca şi cum ar fi primit oarecare daruri; după aceea, zicând "Amin", a căutat împrejur şi văzându-mă pe mine stând aproape, m-a chemat la sine şi mi-a zis: "Frate Orest, spune domnului Eustratie să se roage pentru mine, căci şi el degrabă mă va ajunge pe mine, fiindcă îl aştept pe dânsul". Şi aşa i-au tăiat capul, izgonind pe cei ce i-au priceput că erau creştini. Iar sfintele lui moaşte s-au furat noaptea de către preoţii Aravrachiei şi, neaflându-se capul lui, au început a plânge şi a se ruga lui Dumnezeu să le arate capul sfântului mucenic. După purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a dat semn un corb dintr-un stejar, unde mergând preoţii au aflat capul sfântului în crengile stejarului, unde şedea corbul; apoi, luându-l, l-au pus lângă sfântul trup şi l-au aşezat la loc curat şi cinstit". Acestea auzind Sfântul Eustratie a plâns şi, rugându-se lui Dumnezeu a zis lui Orest: "Să ne sârguim şi noi, frate, ca să ajungem pe Sfântul Auxentie".

    După cinci zile, fiind aduşi sfinţii în Sevastia şi, primind ighemonul Agricolae scrisoarea de la Lisie, a rânduit pe cei legaţi sub strajă mare. A doua zi i-a judecat înaintea poporului şi a poruncit să aducă pe sfinţi acolo unde era toată cetatea, să vadă pe cei ce erau să-i judece. Astfel Agricolae a zis: "Mai întâi să se citească scrisoarea de la luminatul Lisie, cum şi cercetarea dată în scris acestor legaţi". Fiind citită scrisoarea, Agricolae a zis: "Să nu socoteşti, Eustratie, că şi aici vor fi muncile precum ţi-au fost la Lisie; ci, mai înainte de a pieri cumplit, supune-te legilor împărăteşti şi, apropiindu-te, adu jertfă zeilor!" Iar sfântul a zis: "O, judecătorule, oare legile stăpânesc şi pe împăraţi, sau nu?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat, pentru că şi împăraţii păzesc legile".

    Sfântul Eustratie a zis: "Oare numai singur ţie îţi sunt date legile în scris, dar nu şi în faptă?" Ighemonul a întrebat: "Pentru ce grăieşti aşa, cap neînţelept? Cine a îndrăznit cândva a se împotrivi legilor cu ceva?" Sfântul Eustratie a zis: "De vreme ce în legile împărăteşti se citeşte aşa: Silă să nu fie în tot cuvântul şi lucrul, ci mai vârtos prin sfătuire să se ocârmuiască poporul. Deci, din două una este de trebuinţă: ca cel ce stăpâneşte să sfătuiască pe cel stăpânit, vrând a dobândi ceea ce doreşte; sau cel stăpânit, plecându-se sfatului, de voia sa să facă cele poruncite.

    După acestea iarăşi se află astfel de scrieri pe margine: Şi poruncim ca judecătorul să amestece frică cu blândeţea, că nu cumva cei judecaţi prin frică îngrozirii să urască şi să vrăjmăşească judecătorul, nici pentru blîndeţile lui să greşască. Acestea sunt sau nu scrise, judecătorule?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat aşa sunt". Iar sfântul a răspuns: "Rogu-te ca această rânduială să fie păzită şi pentru mine". Ighemonul a răspuns: "Este de trebuinţă a se păzi neschimbate legile şi pentru tine şi pentru toţi, cu cinstea ce se cuvine". Iar sfântul a răspuns: "Rogu-te dar să fie frică ta amestecată cu blândeţe, că precum eşti mai înţelept decât alţii, să voieşti mai bine a cere sfat, decât a sfătui, socotind fiecare lucru cu înţelepciune, iar de nu, apoi îndată fără socoteală şi rânduiala, munceşte, omoară, fă ceea ce voieşti".

    Ighemonul a răspuns: "Vorbeşte ceea ce voieşti cu îndrăzneală şi cu libertate, pentru că voiesc a se face judecata mai bine cu sfat, decât cu frică". Sfântul Eustratie a zis: "La care dumnezei porunceşti să jertfesc? La cei mari, sau la cei mici?" Ighemonul a zis: "Mai întâi lui Die, apoi lui Apolon şi apoi lui Poseidon". Sfântul Eustratie a zis: "Pe care înţelepţi sau prooroci ascultând, aţi aflat că se cuvine a ne închina lui Die şi celorlalţi, presupuşi dumnezei?" Ighemonul a zis: "Pe Platon şi pe Aristotel, pe Ermet şi pe alţi înţelepţi, pe care de i-ai fi ştiut tu, Eustratie, ai fi cinstit pomenirea lor ca a unor bărbaţi dumnezeieşti şi minunaţi". Sfântul Eustratie a zis: "Nu-mi sunt neştiute tainele acelora, căci din tinereţe le-am deprins pe acelea şi muzică am învăţat-o bine, fiindcă tatăl meu era iubitor de înţelepciune şi de vei porunci, să începem mai întâi de la Platon".

    Ighemonul a zis: "Aflăm pe Platon în cartea scrisă de Timeu, cum că s-a pogorât în Pireia ca să roage pe o zeiţă. Deci, ţi se pare a fi el înţelept sau nu?" Eustratie a răspuns: "Foarte mult osândeşte Platon pe idolul tău Die. Ascultă cuvintele lui Platon de vreme ce ai început de la Timeu şi din cuvintele lui cele isteţe ascultă pe acelea ce sunt scrise într-a doua carte a lui: Dumnezeu de vreme ce este bun are a fi pricină a bunătăţilor, iar celor rele nicidecum. Deci, pe nimeni altul nu-l socotim că este pricinuitor de bine, fără numai pe Dumnezeu, iar celor rele nu este pricinuitor. Iar Homer şi alţi făcători de stihuri, grăiesc că Die este pricinuitor şi celor bune şi celor rele; pentru că păcii celei silite prin jurământ, adică a celei de la Pandora împotriva grecilor, cine a fost pricinuitor, oare, nu Die, prin Atena, precum grăiesc făcătorii de stihuri? Şi Eschil a spus: că Dumnezeu este pricină a descoperirii oamenilor muritori, când voieşte a răni casele şi a le răsturna din temelie.

    Iar Platon, în cartea sa Cetatea, pe nimeni nu lăsa a grăi aceea sau a o asculta, nici pe tânăr nici pe bătrân. Pentru că este cu necuviinţă la Dumnezeu a fi ucigaş de tată, precum a făcut Die, ce se cinsteşte acum de voi, care pe tatăl său, Cronos, l-a aruncat din cer, precum ziceţi, şi l-a zdrobit. Oare cu cuviinţă este lui Dumnezeu să se prefacă în lebădă, ca să înşele pe femeia cea muritoare şi să o batjocorească? Pe lângă această iarăşi se odihneşte Platon, căci fiind cuprins cu nestăpânire spre femei zeul tău, judecătorule, plânge nemângâiat pentru moartea lui Sarpedon. Deci nu sunt astfel cele grăite? Oare nu sunt scrise aceste basme în cărţile voastre? Şi dacă însuşi Platon, scriitorul vostru cel prea înţelept, îl tăgăduieşte de a fi Dumnezeu şi a poruncit ca nimeni din oamenii cei ce se îngrijesc de faptele cele bune să nu urmeze acestor basme, căci sunt vătămătoare de suflet, voi pentru ce credeţi faptelor, în care aceia s-au încurcat şi ne siliţi acum pe noi a ne închina lor?"

    Ighemonul a zis: "Îţi rabd îndrăzneala ta pentru iubirea de înţelepciune pe care o am; iar tu spune-mi pe care Dumnezeu îl cinsteşti? Cum se crede de voi a fi Dumnezeu un om care a fost dus la divan şi a fost pironit pe cruce?" Grăit-a sfântul: "De mă vei asculta cu răbdare, te voi întreba eu mai întâi pe tine despre oarecare lucruri, de care am socotit să te întreb; şi, după aceasta, voi spune ţie pe rând, toate cele ce m-ai întrebat pe mine". Ighemonul a zis: "Ţi se dă stăpânire a grăi totul cu vreme şi fără vreme; deci spune nouă ceea ce voieşti".

    Grăit-a Eustratie: "Tot omul, care are minte sănătoasă, va înţelege pe Dumnezeu a fi drept, neajuns, nescris împrejur, nespus, neschimbat şi cu dumnezeieştile sale deosebiri, mai presus decât toată puterea. Oare nu ţi se pare ţie aceasta a fi aşa, judecătorule prea înţelepte?" Judecătorul a zis: "Adevărat aşa mi se pare". Iar sfântul a răspuns: "Să mai adăugăm şi aceasta că nu este întru El nici o neajungere sau nedesăvârşire, ci întru toate este desăvârşit". Judecătorul a zis: "Desăvârşit, aşa este". Sfântul a grăit: "Deci, dacă vom zice că mai sunt şi alţi dumnezei şi că stau în mijlocul firii celei nestricate, deci ceea ce se grăieşte, nu are loc. Pentru că oricât de puţin, de nu va ajunge lor dintr-acea fericită însuşire dumnezeiască, nu mi se pare a fi vrednici ca să se înţeleagă de oameni că sunt dumnezei; pentru că la Dumnezeu nu este nici o nedesăvârşire, precum s-a zis mai sus, întru care este de cuviinţă a se crede şi a se închina toţi oamenii". Agricolae a zis: "Aşa este cu adevărat". Grăit-a Eustratie: "Acei mulţi dumnezei, oare aflaseră întru acele bunătăţi nestricăcioase şi fără de moarte cele cuviincioase dumnezeirii? Oare au deopotrivă putere întru sine? Să nu se zică dumnezei mari şi mici, ci un Dumnezeu care este întru neasemănată putere, unul având numele dumnezeirii; iar nu precum se socotesc de voi, că un Dumnezeu vieţuieşte în cer, altul în mare şi altul pe pământ. Oare nu ţi se par ţie acestea că sunt aşa?"

    Neputând răspunde la aceasta, ighemonul Agricolae a tăcut multă vreme, apoi abia târziu a răspuns: "Lăsând silogismele tale şi vorbirea cea cu multă limbuţie, răspunde la ceea ce te-am întrebat: De ce cinstiţi voi ca pe un Dumnezeu pe Cel răstignit?" Sfântul a zis: "Voi începe ca şi făcătorul tău de stihuri, Exsiod: Întru început era întuneric şi haos, adică negură şi adânc de apă; iar Dumnezeu, când a făcut lumea cu această frumuseţe, zidind-o nu din oarecare materie, ca aceea care ar fi fost de faţă sau care ar fi fost mai înainte, ci toate dintru nefiinţă întru nefiinţă adunându-se, a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa; iar îngerul cel rău, care era stăpân pe ceilalţi îngeri, cu voinţa sa s-a depărtat de la Cel ce l-a făcut pe dânsul şi înălţându-se cu mândrie, a căzut din rânduiala sa şi s-a izgonit de la Dumnezeu; pentru că Dumnezeu, cu judecată Sa cea dreaptă, l-a surpat din stăpânirea cea de sus, pentru neascultarea lui şi l-a lipsit de slava îngerească; iar pe om l-a pus în rai, dându-i porunca ce învaţă ascultare, ca să se sature de toate bunătăţile ce erau în rai, dar numai de un pom să nu se atingă.

    Acest fel de nevoinţă punându-i, că, dacă prin ispitirea diavolului care toate le meşteşugeşte împotriva lui, nu va călca porunca lui Dumnezeu şi dacă va ruşina pe vrăjmaşul care pizmuia asupra lui, pentru cinstea lui cea mare, să fie fără moarte, petrecând în nestricăciune. Iar de nu va urma aşa, nu se va lăsa mai mult a vieţui în rai, ci va fi izgonit afară şi cu moarte va muri. Deci diavolul cel rău, sculându-se cu zavistie asupra omului, multe măiestrii a adunat asupra lui şi cu ajutorul şarpelui a amăgit pe femeia omului celui dintâi, apoi printr-însa şi pe om l-a adus la călcarea poruncii, ca să fie izgonit de Dumnezeu din rai şi să trăiască în osteneli, în sudori şi în stricăciune.

    Astfel, a dobândit biruinţă preaînrăutăţitul şi se lăuda c-o să ia pe om pentru o greşeală ca aceea sub stăpânirea sa. După ce s-a înmulţit neamul omenesc, el s-a sârguit, ca un tiran, să robească pe tot omul. Apoi mulţi căzând în fărădelegi, Dumnezeu a prăpădit lumea cu potop şi a păzit pe Noe, bărbatul cel drept, care bine s-a ostenit împotriva acelui diavol înrăutăţit şi, fiind nebiruit de acela, s-a izbăvit de potop într-o corabie de lemn, cu femeia şi copiii săi. Şi aşezând pe Noe pe pământ în chipul cel dintâi, ca pe un cetăţean l-a aşezat într-un loc; iar după mulţi ani oamenii s-au înmulţit iarăşi, a sporit iarăşi fărădelegea, încât toţi erau biruiţi de păcate, cădeau în moarte şi se ţineau legaţi în iad, atrăgându-se la pierdere de vrăjmaşul diavol.

    Deci, milostivindu-se Dumnezeu, Care ne-a zidit pe noi, şi nevrând mai mult a trece cu vederea lucrul mâinilor Sale, a dăruit mai întâi elinilor acea înţelepciune, ca deschizând ochii cei sufleteşti, să cunoască pe Dumnezeu Cel atotputernic şi să biruiască pe potrivnicul diavol. Iar dintre aceia, deşi erau puţini oameni care şi-au venit în sine şi au păşit în dreapta credinţă, dar numai ca nişte umbre năluceau prin cuvinte şi iarăşi cădeau în păcatul strămoşesc, fiind biruiţi de credinţa cea mincinoasă şi în mai rea păgânătate au alunecat rătăcindu-se pe cale. Dar nici aşa n-a suferit puterea cea tare a milostivirii lui Dumnezeu, ca să zăcem în cădere, ci a dat lege, a trimis prooroci şi în multe chipuri a arătat neamului evreiesc calea mântuirii. Şi toţi mergând înapoi, cădeau iarăşi în neputinţa strămoşilor lor, căci toţi erau supuşi la moarte pentru păcat.

    Deci cu dreptate a judecat să primească nevoinţa deopotrivă cu noi, Domnul nostru, adică Dumnezeu Cuvântul şi să ne arate biruinţă asupra potrivnicului, făcându-se în toate asemenea nouă, afară de păcat; S-a smerit pe sine primind chipul robului şi S-a născut din fecioară, neschimbându-se cu dumnezeirea şi s-a făcut ca un miel, ca să piardă pe lup. Pentru că, dacă ar fi rănit pe cel potrivnic, cu dumnezeiască să putere cea din înălţime, şi putea să facă aceasta ca un Atotputernic, i-ar fi dat diavolului pricină binecuvântată către un răspuns că acesta, cum că pe om l-a biruit, iar el, - diavolul - este biruit de Dumnezeu şi aşa cu înlesnire ar fi putut răspunde pentru sine; toate sunt cu putinţă lui Dumnezeu.

    Să luăm o, judecătorule, o asemănare care s-ar potrivi povestirii mele. Dacă tu, fiind domn cetăţii acesteia, ai fi văzut năvălind asupra cetăţii tale un urs, sau altă fiară puternică, şi ai fi poruncit unui rob al tău să-l omoare, iar el ascultând porunca ta, ar fi mers împotriva ei - acela fiind neiscusit şi neputincios, neştiind a se lupta cu fiara, ar fi căzut mâncat de dânsa. Atunci oare nu ai fi voit să porunceşti altui rob neputincios şi neiscusit ca să intre în luptă din nou cu fiară? Tu însuţi fiind tare puternic şi ştiind bine a te lupta, oare n-ai fi ieşit singur să te lupţi cu dânsa, ca un iscusit şi viteaz luptător şi ai fi omorât fiară? Tu ai fi ieşit nu cu slava domniei, ci în chipul robului, care ştie a se lupta şi ai fi învăţat prin tine şi pe ceilalţi robi ai tăi, în acest chip a birui şi a omorî asemenea fiare puternice, care s-ar fi întâmplat.

    Aşa şi Domnul nostru, Mântuitorul tuturor, când robii Lui au căzut biruiţi în războiul cu diavolul, atunci Domnul singur prin sfatul Său cel negrăit, pogorându-Se prin Preacurata şi cea fără de prihană Fecioară, a primit chipul robului şi toate neputinţele trupului nostru afară de păcat. Ieşind la lupta vieţii acesteia de bunăvoie şi cu preaînţeleaptă smerenie, s-a tăinuit de diavolul cel înrăutăţit, care se cinsteşte acum de voi, şi l-a biruit pe acela care a năvălit asupra Lui, ca asupra unui om simplu şi a sfărâmat toată puterea vrăjmaşului prin patima Sa cea mântuitoare de pe Cruce, învăţându-ne pe noi cei ce ne uităm la nevoinţa Lui, ca într-acel chip să ne luptăm cu diavolul şi să-i slăbim puterea.

    Deci, însuşi El, primind asupră-Şi patimile noastre, ne-a dăruit nepătimirea Sa, înviind pe cei ţinuţi în iad şi ne-a dat har de a fi fiii lui Dumnezeu, prin mina Lui cea nebiruită şi nădăjduim a dobândi cununi pentru nevoinţă. Cu trupul suntem biruiţi, dar cu Duhul biruim; cădem în stricăciunea morţii, dar ne facem nestricăcioşi şi fără de moarte. Noi ne întoarcem faţa de la beţia voastră şi de la viaţa cea dobitocească şi căutăm viaţa cea îngerească şi petrecerea cea pururea viitoare. Nu căutăm jos ca dobitoacele, nici ne numim oameni cu năravuri de fiară, ci drept la cer ne uităm; şi, fiind în trup, urmăm vieţii celor fără de trup.

    Noi ştim războiul cel neîncetat al duhului nostru contra trupului şi cu cuget înţelept şi măsurat nu primim împărtăşirea cu acest trup muritor, lepădând iubirea lui de plăceri şi înălţându-ne sus cu gândul; iar mădulările le învăţăm a le omorî totdeauna prin răbdare şi prin înfrânare. Apoi ne săturăm cu pomenirea cea preacurată a Domnului nostru, încât iese din noi cuvânt fără de tulburare şi lucrează în noi fără împiedicare o putere înţelegătoare.

    Acestea şi mai mult decât acestea ne-a dăruit nouă Dumnezeu, îmbrăcându-Se singur în om. Iar voi, precum toţi ştiu, v-aţi făcut robi ai trupului şi numiţi dumnezei pe acei care au făcut lucruri necurate şi de ruşine, apoi făcându-le capişte, îi cinstiţi pe ei; v-aţi înstrăinat de împărăţia cea cerească şi în toate zilele vă tulburaţi, temându-vă nu numai de întâmplările cele rele, dar şi bună norocire vremelnică căutând-o cu sârguinţă ca în vis năluciţi. Voi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul muriţi în pierderea cea fără de sfârşit. Iar noi ne-am învăţat de la Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cum că trupul, prin stricăciunea cea de obşte, prin moarte stricându-se şi făcându-se ţarina, iarăşi va învia şi va primi fire nestricată. Deci acestea în scurt ţi-am spus, ca şi tu plecându-te lui Platon al tău şi adevărul de la mine învăţându-te, să te lepezi de zeul tău cel ucigător de tată şi de iubitul tău Lebăd, care a plâns mult pentru moartea fiului său".

    Ascultând cuvintele acestea pline de înţelepciune ale Sfântului Eustratie, cu răbdare, ighemonul Agricolae, în sfârşit, a zis: "Noi nu putem judeca înţelepciunea şi voinţa zeilor şi mărilor împăraţi, ci suntem datori a ne pleca legilor lor şi a face poruncile lor. Pentru care lăsând şi tu multă vorbă cea netrebnică, vino şi jertfeşte zeilor. Iar de nu, apoi multe munci vei suferi, pe care nu le-ai auzit tu niciodată". Sfântul Eustratie a zis: "Dar pentru ce ne-ai făcut atâta osteneală şi n-ai început a ne munci mai de mult?"

    Atunci a poruncit muncitorul să aducă un pat de fier şi înfierbîntîndu-l foarte mult, să-l pună deasupra lui mai întâi pe Sfântul Orest. Iar către Sfântul Eustratie a zis: "Se cuvine că muncile ce te aşteaptă pe tine să le vezi asupra acestuia şi după aceea şi tu să le primeşti". Iar Sfântul Orest, apropiindu-se de pat, s-a temut şi căutând către Sfântul Eustratie a zis: "Roagă-te pentru mine, pentru că s-a înfricoşat gândul meu". Iar Eustratie a răspuns: "Nu slăbi, frate Orest, pentru că numai vederea aduce frică şi muncă, iar cu trupul nici o durere nu vei simţi, dacă te vei sui cu îndrăzneală şi cu nădejde; pentru că însuşi Domnul ne stă înainte ajutător şi sprijinitor. Adu-ţi aminte de mărimea de suflet a Sfântului Auxentie şi a celorlalţi sfinţi şi nu fi mai slab decât aceia; pentru că muncile acestea degrabă se vor sfârşi, iar nouă ne rămâne în cer răsplătirea veşnică".

    Acestea auzindu-le Sfântul Orest îndată a sărit cu multă îndrăzneală şi cu mare bărbăţie pe acel pat ars. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a culcat şi cu tot trupul s-a întins pe foc, strigând cu glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi şi-a dat Domnului, sfântul său suflet. Iar Sfântul Eustratie a strigat: "Amin".

    Îndată a poruncit Agricolae ca să ducă pe Sfântul Eustratie în temniţă, unde rugându-se lui Dumnezeu după obicei a chemat pe sluga ce era cu dânsul şi a zis lui: "Adu-mi, fiule, o hârtie şi să facem diată, căci nădăjduiesc că şi eu mâine dimineaţă voi sta înaintea stăpânului meu Iisus". Aducând fiul hârtia, a scris diata, însemnând într-însa ca să fie duse moaştele lui în cetatea Aravrachiei şi nimeni să nu îndrăznească a lua din moaştele lui ceva; ci întregi să le pună la locul ce se numeşte Analicozora, împreună cu ale Sfinţilor Auxentie, Orest, Mardarie şi Evghenie. Pentru că acei sfinţi cu jurământ au spus Sfântului Eustratie, ca, după sfârşitul lui şi trupurile lor să se pună împreună cu ale lui neclintite. Averea pe care o avea Sfântul Eustratie în Aravrachia a dat-o spre hrană slujitorilor bisericii; lucrurile cele trecătoare, toate le-a împărţit, jumătate le-a dat săracilor şi jumătate le-a dat surorilor sale; iar pentru robi a poruncit să fie liberi şi să primească fiecare darurile pe care le-a însemnat lor.

    Acestea scriindu-le, a petrecut toată ziua postind şi toată noaptea în rugăciune. Iar episcopul cetăţii Sevastia, fericitul Vlasie, care se ascundea în acea vreme de goană, a venit noaptea la sfânt, dând aur străjerilor, pentru că auzise de înţelepciunea cea mare a lui şi că a ruşinat pe ighemon cu zeii săi. Şi, intrând în temniţă, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat sfântului, zicând: "Fericit eşti, fiule Eustratie, că atât de mult te-a întărit pe tine Atotputernicul Dumnezeu; rogu-mă ţie, pomeneşte-mă şi pe mine". Răspuns-a Sfântul Eustratie: "Nu face aceasta, duhovnicescule părinte; ci căutând la treapta dată ţie, aşteaptă de la mine cuvenita închinăciune".

    Apoi, şezând ei, Eustratie a zis către episcop: "De vreme ce, vrând Dumnezeu, dimineaţă într-al treilea ceas din zi, am să stau înaintea stăpânului meu Hristos, pentru că El mi s-a descoperit mie, primeşte hârtia testamentului meu şi o citeşte". Citind-o, episcopul l-a rugat pe el şi pe clericii săi ce erau împreună cu dânsul, ca să iscălească acea diată a lui; şi a spus episcopului că singur să ia trupul lui şi al Sfântului Orest şi să le pună la locul ce este scris în diată. Apoi şi celelalte toate care sunt scrise, să se sârguiască a le împlini, făgăduindu-i pentru acea osteneală şi sârguinţă, răsplătire de la Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa ce va să fie. Iar episcopul a făgăduit că va împlini toate poruncile. Apoi Sfântul Eustratie l-a rugat pe episcop să-l învrednicească şi pe el cu Sfânta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine, pentru că de când era în temniţă nu se împărtăşise.

    Deci, fiind aduse cele de trebuinţă pentru slujbă şi săvârşindu-se Sfânta Jertfă, Sfântul Eustratie s-a apropiat şi a primit acel mărgăritar ceresc; şi îndată a strălucit în temniţă lumina unui fulger şi s-a auzit glas: "Eustratie, bine te-ai nevoit, vino şi te suie în ceruri, ca să primeşti cununa ta!" Iar acel glas l-au auzit toţi câţi erau acolo şi au căzut cu frică cu feţele la pământ. Şi toată noaptea aceea a petrecut-o episcopul împreună cu Sfântul Eustratie, îndulcindu-se de cuvintele lui. Apoi, răsărind luceafărul, s-a dus, făgăduind a împlini cu fapta toate cele scrise în diată.

    După ce s-a făcut ziuă, Agricolae, venind la judecată, a trimis să aducă pe Sfântul Eustratie şi, chemându-l la sine, i-a zis în taină: "Martor îmi este dreptatea cea atotvăzătoare, o, Eustratie, că foarte mult mă doare inima pentru tine, pentru ce nu voieşti a te supune poruncii împărăteşti? Măcar înaintea poporului fă-te ca şi cum ai fi de o credinţă cu noi şi numai de formă te închină zeilor, iar în tine crede şi te roagă Dumnezeului tău, că acela te va ierta pe tine, căci faci acestea nu de voie, ci de nevoie; nu pofti a pieri ca unul din făcătorii de rele, fiind bărbat plin de atâta învăţătură şi înţelepciune. Şi de aş şti că nu pătimesc ceva, apoi nici aceasta nu mi-ar fi trebuit de la tine. Pe mulţi am pierdut din cei de credinţa ta şi nici unul n-am miluit. Iar de tine foarte mult îmi pare rău şi voiesc a te cruţa, căci toată noaptea aceasta nedormind, am fost în mare mâhnire".

    Sfântul Eustratie a zis: "Nu te îngriji de aceasta, nici nu cădea în vreo nevoie pentru mine, ci ceea ce-ţi este poruncit de împăraţii tăi, aceea să faci; pentru că eu nici cu făţărnicia, nici în vreun alt oarecare chip nu mă voi închina zeilor tăi; ci voi mărturisi pe Dumnezeul meu înaintea tuturor şi în mijlocul multora, îl voi lăuda pe El. Şi să ştii cu tot dinadinsul că muncile tale sunt ca o veselie pentru mine; iar de voieşti încearcă cu lucrul". Ighemonul, acoperindu-şi faţa cu mâna sa, plângea, încât l-a văzut tot poporul ce stă împrejur. Şi, pricepând toţi că jeleşte pe nevinovatul Eustratie, plângeau şi ei, făcându-se mare tânguire în cetate. Iar Sfântul Eustratie a zis către judecător: "Dumnezeu Cel preaînalt, să răsplătească meşteşugul cel cu vicleşug rău al tatălui tău, satana, că acela a dat această ispită asupra mea, ca să facă împiedicare cinstei ce-mi stă înainte; fă ceea ce voieşti pentru că eu sunt rob al Stăpânului meu, Iisus Hristos, mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi mă îngreţoşez de uriciunile idoleşti; pentru că uriciune sunt şi cei ce se închină lor".

    Văzând Agricolae stăruinţa lui Eustratie în credinţa creştinească şi osârdia lui cea mare către Hristos, abia a dat asupra lui răspunsul cel desăvârşit, într-alt chip: "Pe Eustratie, cel ce nu s-a supus poruncii împărăteşti şi n-a vrut să jertfească zeilor, poruncesc să se ardă, ca în foc să se piardă sufletul său de fier". Acestea zicând, s-a sculat şi a plecat degrabă din divan. Şi fiind dus sfântul spre ardere, se ruga în auzul tuturor în acest chip: "Te măresc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea şi ai mântuit de nevoi sufletul meu. Acum, Stăpâne, să mă acopere mâna Ta şi să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi cu durere va ieşi din ticălosul şi necuratul meu trup. Că nu cumva să-l întâmpine sfatul cel viclean al potrivnicului şi să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele mele, făcute întru cunoştinţă şi necunoştinţă. Milostiv fii mie, Stăpâne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l primească îngerii Tăi cei prealuminaţi şi străluciţi. Arată slavă numelui Tău cel sfânt şi cu puterea Ta ridică-mă la dumnezeiasca Ta judecată; când mă vei judeca, să nu mă apuce mina stăpânitorului lumii acesteia, ca să mă ducă pe mine păcătosul în adâncul iadului, ci stai lângă mine şi fii mie mântuitor şi sprijinitor. Pentru că muncile acestea trupeşti, veselie sunt robilor Tăi. Miluieşte, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile vieţii acesteia; şi-l primeşte curat prin pocăinţă şi prin mărturisire, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin".

    Astfel rugându-se sfântul şi cuptorul fiind foarte ars, a făcut semnul Crucii lui Hristos şi a intrat în cuptor, cântând şi zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi astfel şi-a dat în pace duhul său. Dar n-a vătămat focul sfântul lui trup şi nici de părul lui nu s-a atins. Deci, s-a săvârşit Sfântul Eustratie, în luna decembrie a treisprezecea zi. Iar episcopul cetăţii Sevastia, luând moaştele Sfântului Eustratie şi ale Sfântului Orest, a făcut ceea ce era scris în viaţa mucenicului. Iată o minune a acestor sfinţi mucenici.

    Înaintea porţilor cetăţii Constantinopolului era o mănăstire ce se chema Olimp, în care era zidită o biserică, în numele celor cinci sfinţi mucenici: Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest. Şi era obicei vechi de venea împăratul şi patriarhul în acea mănăstire la praznic, la pomenirea acestor sfinţi mucenici şi dădeau cele de trebuinţă monahilor. Pentru că era lăsat aşezământ de la cel ce zidise mănăstirea, ca să nu agonisească nimic monahii cei ce vieţuiau într-însa, să nu aibă nici sate, nici vii; ci să se lase pe ei în purtarea de grijă a sfinţilor mucenici şi să ia aminte de mântuirea lor.

    De vreme ce se păzea porunca celui ce o dăduse, de aceea nu se depărtau nici sfinţii mucenici, îngrijindu-se de cele pentru trebuinţă mănăstirii. Însă darul lui Dumnezeu trebuie căutat, ca să se arate mai cu adeverire că cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu şi-L caută, nu se lipsesc de tot binele, mai mult decât toţi cei ce nădăjduiesc spre bogăţie. Deci, Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, vrând mai mult a preamări locul răbdătorilor Săi de chinuri, a cerceta cu darul Său pe cei ce slujesc Lui şi a-i mângâia întru sărăcia lor, a rânduit să fie în vremea praznicului o furtună mare, ploaie multă şi frig mare, încât nimeni din cetate n-a venit la praznicul sfinţilor mucenici.

    Cântând Vecernia şi canonul, monahii de acolo erau în mare mâhnire, pentru că nu aveau ce să mănânce şi făceau defăimare sfinţilor mucenici înaintea icoanei lor, zicând: "Dimineaţa, când vom ieşi de la locul acesta, ne vom risipi fiecare pe unde va putea să-şi afle cele de trebuinţă". Iar după ce s-a întunecat, a venit portarul la egumen, zicând: "Binecuvintează, părinte, să aduc la tine un bărbat, care a venit de la împărat cu două cămile încărcate". Poruncind egumenul, a intrat un bărbat foarte însemnat, zicând: "Împăratul v-a trimis bucate şi vin". Făcând rugăciune, le-a dus în pivniţă, apoi au mâncat toţi din bucate şi au băut vin, iar celelalte bucate le-au păstrat".

    Fiind cu toţii împreună, a venit iarăşi portarul spunând despre altul care venise de la împărăteasă şi, fiind şi acela adus înăuntru, a zis egumenului: "Iată, v-a trimis împărăteasa peşte bun şi zece galbeni". Şi iarăşi a venit portarul, spunând despre un alt bărbat ce venise de la patriarh şi, adus fiind şi acesta înăuntru, a dat egumenului vase bisericeşti, zicând: "Patriarhul a binevoit că dimineaţă aici să slujească Sfânta Liturghie".

    Egumenul a zis către bărbaţii aceia care veniseră: "Precum Dumnezeu va voi, aşa se va face; dar voi vă veţi duce de aici?" Ei au răspuns: "De vom avea loc aici, vom rămâne până dimineaţă". Deci, a poruncit egumenul ca să-i ducă în pridvorul bisericii, întrebându-i despre numele lor. Şi a zis cel ce venise primul de la împărat: "Eu mă numesc Auxentie; iar cel de la împărăteasă a spus că-l cheamă Evghenie; iar cel cu vasele de la patriarh, Mardarie.

    În vremea cântării Utreniei, au mai intrat în biserică doi bărbaţi şi, după citirea psaltirii, a zis egumenul să se citească din patimile sfinţilor mucenici. Însă monahii au zis să le lase necitite pentru că n-a venit nimeni la praznic din cetate. Iar un bărbat din cei ce intrase în biserică, "pe care nimeni nu-l ştia cine este, a zis". Daţi-mi cartea să citesc eu. Şi aceasta făcându-se, a ajuns povestirea la scriptura unde zice: a fost încălţat Eustratie cu încălţările de fier cu piroane ascuţite. Apoi, lovind în pardoseala bisericii cu toiagul, oftând şi înfingându-se toiagul pe care-l avea în mina şi cu care lovise pardoseală, a dat ramuri şi s-a făcut copac. Atunci, cei ce stăteau la spatele lui, au zis: "Oare pentru tine ai făcut aceasta, Eustratie?" Şi a zis: "Nu. Puţine sunt pătimirile mele în faţa răsplătirii lui Dumnezeu. Ci această s-a făcut ca să nu rămână praznicul nostru fără cei din cetate". Aceasta zicând el, îndată toţi s-au făcut nevăzuţi.

    Egumenul, ieşind din biserică, a aflat beciul plin de pâine şi de peşte, iar vasele cele deşerte s-au aflat pline cu vin. Atunci au vestit degrabă pe împărat şi pe patriarh de minunea ce se făcuse şi, toţi venind, au preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui mucenici. Iar toiagul ce se făcuse copac s-a frânt şi l-au împărţit pentru binecuvântare. Şi multe tămăduiri s-au făcut neputincioşilor într-acea zi, cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri. Cu ale căror sfinte rugăciuni slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Viaţa Sfântului Mare Mucenic Mardarie

VIEŢILE SFINŢILOR

   Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, toată stăpânirea romană era plină de nedumnezeiasca înţelepciune idolească şi toţi oamenii, râvnind unul altuia, ca nişte turbaţi se sârguiau în acea păgânătate. Mai ales când se trimiteau porunci împărăteşti în unele zile, prin toate cetăţile şi locurile către domni şi către judecători, poruncind ca să aducă idolilor multe daruri şi jertfe în zilele cele hotărâte şi de praznice, făgăduind celor care vor sluji cu osârdie idolilor răsplată împărătească, învrednicire de cinste şi dregătorie. Iar celor care nu vor vrea să se închine idolilor şi să le aducă jertfe, acelora mai întâi să li se ia averea; apoi pe dânşii, după felurite şi multe munci, să-i supună la pedeapsă cu moartea. De aceea era prigoană mare în toată lumea, sârguindu-se pretutindeni domnii şi stăpânitorii ca să piardă de pe pământ credinţa creştinească.

    În acea vreme s-a vestit acelor împăraţi păgâni, cum că toată Armenia cea mare şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi vor să iasă din stăpânirea romanilor, nădăjduind spre Hristos Cel răstignit, crezând cu tot sufletul într-Însul. Deci, s-a tulburat de aceasta împăratul Diocleţian şi, chemând pe toţi boierii săi, a ţinut sfat trei zile, de dimineaţă până seara, gândind cum ar putea să dezrădăcineze creştinătatea. Mai întâi pe cei ce stăpâneau în cele două ţări, adică în Armenia şi Capadocia, i-au scos din stăpânire, ca pe nişte neiscusiţi şi nevrednici care nu ştiau să ocârmuiască stăpânirile încredinţate lor şi să smerească nesupunerea poporului. Apoi a ales doi din neamul grecesc, învăţaţi în limba elinească, pe Lisie şi pe Agricolae, amândoi cu nărav rău şi cumpliţi, şi i-a pus pe aceştia peste aceste ţări. Lui Lisie i-a dat rânduiala limitaniei, adică păzirea hotarelor, iar lui Agricolae, poruncindu-i să stăpânească toată eparhia, i-a încredinţat mulţimea ostaşilor care erau rânduiţi în acele cetăţi.

    Deci, ajungând acei tirani nemilostivi prin ţările încredinţate lor, mulţime mare de toată vârsta, era omorâtă fără cruţare şi fără cercetare, numai cât de mică clevetire s-ar fi adus la dânşii asupra cuiva de la zavistuitorii vrăjmaşi. În toate zilele erau cercetaţi şi prinşi creştinii şi aduşi la pierzare, de către acei băutori de sânge, ca nişte fiare mâncătoare de om. Lisie, fiind în cetatea Satalia, când află undeva oarecare bărbaţi sfinţi şi femei, după multe ispitiri şi munci, sub strajă mare îi trimitea legaţi la Agricolae, care era în Sevastia, pentru ca să nu moară în patria lor şi să nu fie daţi obişnuitei îngropări de către rudenii şi cunoscuţii lor, ca, fiind omorâţi în pământ străin, să piară fără ştirea nimănui. Asemenea făcea şi Agricolae, cu creştinii prinşi în Sevastia. Îi trimitea în Satalia la Lisie, pentru că era între dânşii mare prietenie şi unire în cuget şi un gând aveau ticăloşii: ca, astfel, mai multă răutate să facă creştinilor, omorându-i afară de patria lor.

    Acestea făcându-se astfel, Eustratie, bărbat însemnat în cetatea Satalia, cel dintâi cu bunul neam şi cu dregătoria - căci era din rânduiala voievozilor -, binecredincios fiind şi temător de Dumnezeu şi petrecând viaţa fără prihană, văzând răutatea cea mare ce se făcea creştinilor în toate zilele, se necăjea cu sufletul, se mâhnea şi strigacu lacrimi către Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând în post şi în rugăciuni ca să fie milostiv robilor Săi. Apoi, căutând spre poporul său, se ruga să-i mântuiască de o nevoie ca aceea şi să întoarcă răutatea ce era asupra lui. Dorea încă să intre în nevoinţele sfinţilor şi să se învrednicească a fi părtaş muceniciei lor. Dar, socotind muncile cele de multe feluri şi iuţimea cea cumplită a muncitorului, se temea.

    Atunci, în gândul său a socotit să-i facă o ispitire ca aceasta: luând brâul l-a dat credincioasei sale slugi şi i-a poruncit să-l ducă în biserica Aravrachiei, de unde era de neam Eustratie. La biserica aceea era preot în acea vreme Auxentie, cel mărturisit rob al lui Dumnezeu. Şi a învăţat pe sluga sa să pună brâul în altar, iar el să se ascundă în biserică şi să pândească cine va veni să ia mai întâi brâul. Dacă preotul Auxentie, intrând să se roage, va lua brâul, să nu-i zică nimic şi să se întoarcă; iar de va voi mai întâi altcineva din clerici să-l ia, să nu-l lase nicidecum şi să-l aducă înapoi.

    Astfel învăţând pe slugă, l-a trimis, gândind în mintea sa şi zicând: "Dacă va lua preotul brâul, apoi acel semn îi va fi ca o purtare de grijă şi ca o prevestire a bunăvoirii lui Dumnezeu, că se va da la munci pentru Hristos; iar de va fi să-l ia altcineva, să-i fie semn că nu se va da la munci, ci să-şi păzească în taină credinţa". După puţine zile, întorcându-se slugă, a spus stăpânului său că în acelaşi ceas în care a pus brâul în altar, îndată a venit preotul Auxentie, ca şi cum ar fi fost trimis şi, intrând în altar, a luat brâul. Auzind acestea Eustratie s-a bucurat foarte mult şi strălucea faţa lui de bucurie şi veselie, încât se miră de el prietenul său Evghenie.

    În acea vreme fericitul Auxentie a fost prins împreună cu alţi creştini şi, fiind întrebat în divan şi muncit, a fost aruncat în temniţă şi ţinut în legături. Apoi, fiind pregătit un divan în mijlocul cetăţii pe loc înalt, a şezut Lisie cu mândrie şi a poruncit să scoată pe cei legaţi ca să-i întrebe. Sfântul Eustratie, intrând în temniţă, a rugat pe toţi sfinţii care erau legaţi pentru Hristos să se roage pentru dânsul, căci zicea că şi el în aceeaşi zi are să se facă părtaş nevoinţei lor. Atunci toţi sfinţii cei legaţi, plecându-şi genunchii, s-au rugat pentru dânsul către Dumnezeu şi, zicând "Amin", mergeau în urma lui Eustratie.

    Stând ceata ostaşilor înaintea judecătorului, după obicei, a poruncit Lisie să aducă înaintea divanului său pe câte unul, adică pe acei care fuseseră mai înainte la întrebare. Iar Eustratie a zis: "În zilele trecute s-a citit în divan porunca cea împărătească, ca de pretutindeni creştinii, cei ce se vor afla în orice rânduială, să se aducă înaintea judecăţii tale. Deci s-a adus Auxentie, cel demult slăvit cu neamul şi cu viaţa, iar acum şi mai slăvit cu bărbăţia şi tăria care s-a arătat într-însul, căci s-a făcut rob al lui Hristos, Împăratul ceresc. Acela, stând în faţa acelui divan, s-a nevoit cu nevoinţa nemuririi, mustrând a ta nedumnezeire, o! judecătorule, grăind cuvinte, arătând fapte prea înţelepte şi răbdând munci. Şi de vreme ce, pe cel ce l-ai pus în temniţă tâlhăreasca, acum iarăşi ai poruncit să se scoată la întrebare împreună cu sfinţii săi, iată, toţi stau înaintea ta, împreună cu mine, cu minte sănătoasă şi cu vitejie, fiind gata a ruşina şi a risipi până la sfârşit măiestriile tale, spre care eşti povăţuit de tatăl tău, diavolul".

    Auzind această neaşteptată îndrăzneală a bărbatului, s-a mirat Lisie şi, cu ochii plini de cruzime, a căutat asupra lui; apoi, oftând mânios din adâncul pieptului, a strigat cu glas groaznic: "Niciodată nu mi s-a întâmplat să văd un mai rău divan şi mai plin de împietrire elinească, decât acesta de acum, când vorbeşte astfel înaintea mea acest păcătos; deci să se ia de la dânsul brâul şi haina ostăşească şi să fie spre ştiinţa tuturor, că este străin de rânduiala în care a fost până acum. După aceasta, cu trupul gol, legat de mâini şi de picioare şi întins pe pământ, să-şi continue vorba sa".

    Făcându-se aceasta degrabă, Lisie a zis: "Oare nu te căieşti de fapta ta cea pierzătoare, ca, dobândind bunătatea mea, să scapi de munci? Spune-mi, mai înainte de munci, numele şi patria care te-a născut şi ne arată credinţa care se ascunde în tine". Sfântul a zis: "Sunt născut în cetatea Aravrachiei, numele îmi este Eustratie, iar după poreclă Chirisic, vorbesc limba părintească şi sunt rob al Dumnezeului tuturor, al Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos şi al Sfântului Duh. Din scutecele maicii mele am învăţat a mă închina acestui Dumnezeu în Treime şi a crede într-Însul". Lisie a zis: "Să spună ceata câtă vreme are acesta în ostăşie?" Ostaşii au răspuns: "De douăzeci şi şapte ani, de când încă era tânăr, a început a ostăşi". Lisie a zis: "Acum, Eustratie, văzând nevoia care este de faţă, ce s-a pregătit pentru neascultarea ta, întoarce-te de la nebunia ta şi, cugetând cele înţelepte, nu-ţi lăsa cinstea şi dregătoria pe care le-ai câştigat în atâţia ani, prin atâtea osteneli în ostăşie; ci cheamă puterea cea milostivă a zeilor şi roagă blândeţea împărătească şi iubirea de oameni a divanului".

    Sfântul Eustratie a zis: "Nimeni, din cei ce au înţelegere sănătoasă, n-a judecat cândva să se închine idolilor şi necuraţilor diavoli; idolilor celor surzi şi muţi pe care i-au făcut oamenii, pentru că se grăieşte în Sfânta Scriptură: Zeii care n-au făcut cerul şi pământul să piară". Judecătorul a zis: "Dar acela oare are înţelegere sănătoasă, care se închină Dumnezeului Celui răstignit, ca voi cei plini de rătăcire?" Sfântul Eustratie a zis: "De nu ţi-ar fi schimbată puterea minţii cu faptele deşarte şi de nu s-ar fi prefăcut sufletul tău întru cugetul cel pământesc, ţi-aş fi arătat pe acest răstignit, că este adevăratul nostru Mântuitor şi Domnul ziditor a toată făptura, Care este mai înainte de veci în Tatăl şi cu negrăită înţelepciune, prin naştere a ridicat pedeapsa noastră".

    Vrând sfântul să mai grăiască, i-a tăiat vorba necuratul judecător, zicând: "Cu frânghii să fie ridicat în văzduh îndrăzneţul acesta. Deci, aduceţi câlţi să se aprindă sub pieptul său şi să-l ardă, iar deasupra pe spate să fie bătut cu trei toiege împreunate, ca limbuţia sa să o facă mai smerită cu noi". Acestea făcându-se, sfântul a răbdat multă vreme dedesubt arzându-se, iar pe deasupra fiind bătut cumplit şi rănit. În nişte munci ca acestea fiind sfântul, nici o vorbă n-a scos, nici nu şi-a schimbat faţa şi se vedea că şi cum ar fi pătimit în trup străin, încât se mira chinuitorul. După ce a poruncit ca să-i slăbească muncile puţin, cu faţa a zâmbit către mucenic: "Ce gândeşti, o! Eustratie? Oare voieşti ca să-ţi găsesc puţină uşurare rănilor ce s-au adus asupra ta?" Şi îndată a poruncit să aducă apă sărată amestecată cu oţet şi să toarne multă peste rănile lui cele arse şi cu hârburi ascuţite să-l frece tare. Dar şi aceasta o suferea răbdătorul de chinuri cu bărbăţie, ca şi cum nu l-ar fi durut. Atunci se gândea muncitorul că prin oarecare farmece se face că nu simte durerile.

    Apoi, sfântul a zis către dânsul: "Muncindu-mă cu aceste munci, multă facere de bine îmi faci, chiar nevrând. Pentru că, prin muncile acestea, ai îndepărtat de la mine negura care se face sufletului meu din grosimea trupului şi pe mintea cea stăpânitoare peste patimile cele de demult, care mă necăjesc, ai păzit-o biruitoare şi m-ai făcut a izgoni toate asupririle patimilor ce vin asupra mea, cum şi tulburările sufleteşti. Apoi, mi-ai păzit tăria cea dinăuntru duhului, nebiruită de orice fel de ispite, care îmi găteşte viaţa fără de moarte, unde îmi este păstrată bogăţia nestricăciunii. Şi mi-ai arătat cale scurtă şi fără patimă, prin care voi putea, întru acest trup de tină, să ajung viaţa cea îngerească şi să mă îndulcesc cu dulceaţa cea cerească şi pururea fiitoare.

    Acum ştiu că sunt biserică a lui Dumnezeu şi a Sfântului Duh, care vieţuieşte în mine. Deci, depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele şi rugăciunea mea a primit-o. Sufletul meu cu adevărat se va bucura de Domnul, veseli-se-vă de mântuirea Lui. Toate oasele mele vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie? Cel ce izbăveşti pe săracul din mâna celor mai tari decât el şi pe scăpătatul şi săracul de la cei ce-l răpesc pe dânsul. Deci, sîrguieşte-te şi nevoieşte-te, slujitorule al potrivnicului, nimic nu lăsa din scornirile cele tâlhăreşti care se află întru tine şi lămureşte-mă ca aurul în cuptor, încă şi mai mult, şi nu vei afla întru mine necurăţia cea iubită de tine pe care o cauţi cu fapta. Pentru că zeii tăi sunt urâciune, care te stăpânesc pe tine şi pe împăraţii tăi cei nebuni".

    Atunci tiranul a zis: "Mi se pare că din multă durere a trupului s-a schimbat mintea ta şi de aceea vorbeşti multe necuviinţe. Pentru că de-ar fi putut Dumnezeul tău, precum zici, să te facă părtaş nemuririi, te-ar fi izbăvit de rănile ce sunt pe trupul tău. Deci, lăsând nălucirile visului şi ale nădejdii cele deşarte, sîrguieşte-te a dobândi izbăvirea pe care o arăt eu ţie". Iar Eustratie a zis: "Oare voieşti a crede, orbitule cu toate simţirile, cum că nimic nu este cu neputinţă Dumnezeului meu? Ia aminte şi uită-te la mine, care ţi se pare că mă omori şi mă pierzi cu muncile cele aflate de tine".

    Uitându-se toţi spre dânsul cu mare băgare de seamă, deodată au văzut cum au dispărut bubele de pe trupul său, ca nişte solzi şi l-a făcut pe sfânt sănătos, neavând nici urmă de răni pe trupul său; apoi toţi, văzând acea minune, au preamărit pe unul adevăratul Dumnezeu. Evghenie, prietenul lui Eustratie, care era dintr-o cetate cu dânsul şi chiar rudenie - căci dintr-acea cetate a Aravrachiei era de neam şi întru aceeaşi ceată fuseseră ostaşi -, a strigat cu glas mare: "O! Lisie, şi eu sunt creştin şi blestem credinţa ta şi mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi voii tale, întocmai ca şi domnul meu, Eustratie".

    Tiranul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit îndată să apuce pe Evghenie, să-l pună în mijloc, zicând astfel: "Întrebare şi muncire multă vreme le trebuie acestora, dar acum îmi stă înainte o nevoie pentru rânduiala treburilor poporului; deci pe fermecătorul acesta şi făcătorul de minuni vrăjitoreşti, Eustratie, cum şi pe Evghenie, care acum s-a arătat la un gând cu dânsul, ferecându-i cu lanţuri peste tot trupul, poruncesc să se arunce în temniţă împreună cu ceilalţi creştini, ca să fie păziţi pentru altă înfăţişare".

    Acestea zicând, s-a sculat de la divan şi sfinţii au fost duşi toţi, bucurându-se şi veselindu-se de atâta îndrăzneală şi răbdare a sfântului Eustratie şi mântuitoarea minune ce s-a făcut asupra lui, prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi intrând în temniţă au cântat cu toţii într-un glas: Iată ce este bun şi ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună, şi celelalte ale psalmului până la sfârşit. Sfârşindu-se rugăciunea, ceilalţi au învăţat multe de la Sfântul Eustratie şi s-au deşteptat către nevoinţa ce le stătea înainte.

    Astfel trecând ziua aceea, în noaptea următoare s-a sculat Lisie şi a poruncit ostaşilor să se pregătească de drum, că vrea să meargă în cetatea Nicopolei. Pregătindu-se ostaşii, într-acea vreme a venit singur la temniţă şi, poruncind să scoată pe Eustratie, a zâmbit şi a zis: "Bucură-te, iubitule Eustratie". Sfântul a răspuns: "Dumnezeu Cel atotputernic, Căruia îi slujesc eu, să te lumineze pe tine după vrednicie, judecătorule". Lisie a răspuns: "Pentru Dumnezeul tău eu nu mă grijesc, dar acum primeşte încălţămintele acestea şi te încalţă, ca să mergi cu veselie cu noi în cale". Şi erau încălţămintele acelea de fier, având bătute într-însele cuie lungi şi ascuţite, ca încălţându-se să-i pătrundă în picioare. Fiind încălţat Eustratie cu acele încălţări de fier, cu piroane ascuţite, le-a strâns tare cu curele de picioarele sfântului şi le-a pecetluit tiranul cu inelul său, apoi a poruncit să ducă pe sfânt pe cale, după sine, legat împreună cu alţii şi în toată calea să-l bată şi să-l izgonească, ca să alerge mai degrabă, iar el a plecat înainte cu ostaşii.

    După două zile au ajuns în cetatea Aravrachiei, patria lui Eustratie şi a lui Evghenie. Iar când sfinţii se apropiau de cetate, tot poporul cetăţii aceleia a ieşit în întâmpinare, vrând să-l vadă pe fericitul Eustratie. Dar nu îndrăznea nimeni din cunoscuţii săi prieteni să se apropie de dânsul, temându-se să nu fie prinşi şi ei, după cum poruncise necuratul muncitor. Şi era acolo un bărbat, cu numele Mardarie, unul din poporul cel de obşte, nu prea bogat, dar îndestulat cu ale sale. Acesta, făcându-şi o casă nouă, o acoperea tocmai atunci şi, căutând spre sfinţii cei legaţi şi duşi, a văzut în mijlocul lor ca o stea luminoasă pe Sfântul Eustratie. Deci, coborându-se degrabă jos de pe acoperiş, a zis către femeia sa în limba armenească: "Oare vezi, femeie, pe stăpânitorul ţinutului acestuia, cel slăvit cu neamul şi cu bogăţia şi în oaste cinstit, cum n-a băgat seamă de toate şi merge să se aducă jertfă bine primită lui Dumnezeu? Fericit este acela care şi în veacul acesta a fost slăvit şi la stăpânul nostru Hristos va primi mare îndrăzneală, că împreună cu îngerii se va învrednici dulceţii celei negrăite".

    Fericită femeie a răspuns: "Iubitul meu bărbat ce te opreşte ca şi tu să mergi acolo pe aceeaşi cale şi să alergi împreună cu el, ca să te învredniceşti sfântului sfârşit şi să-mi fii mie ajutor, cum şi acestor copii mici şi la tot neamul tău?" Bărbatul a zis: "Dă-mi încălţămintea ca să merg în calea cea dorită". Iar ea îndată a făcut aceasta cu bucurie. Încălţându-se Mardarie, apoi îmbrăcându-se cu haina şi încingându-se, a îmbrăţişat pe amândoi fiii, care erau prunci mici şi căutând spre răsărit s-a rugat spre Dumnezeu: "Stăpâne, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Doamne Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte, o! dumnezeire şi o putere, miluieşte-mă pe mine păcătosul, milostiveşte-te şi fii păzitor roabei Tale şi acestor doi prunci, Apărătorule al văzutelor şi Tatăl sărmanilor, pentru că eu, Stăpâne, cu multă bucurie şi osârdie vin către Tine".

    Acestea zicând, a sărutat pe fiii săi şi a zis: "De acum fii sănătoasă soţia mea şi nu te supăra, nici mâhni; ci te bucură şi te veseleşte, pentru că pe tine, pe fiii noştri şi sufletul meu îl dau în mâinile Atotputernicului şi Preabunului Dumnezeului nostru". Acestea zicând, a ieşit în grabă din casa sa, petrecându-l soţia cu bucurie.

    Mergând la un bărbat de cinste, cu nume Mucaror, cetăţean al Aravrachiei, dregător slăvit şi bogat, s-a închinat lui şi a zis: "Iată, eu mă duc către prietenul şi rudenia ta Chirisic şi, cu voia lui Dumnezeu, am să fiu călător şi să intru împreună cu dânsul la nevoinţa mucenicească. Deci, fii tu, după Dumnezeu, sprijinitorul femeii mele şi al fiilor mei în viaţa aceasta; iar eu, de voi afla dar de la Dumnezeu, voi ajuta ţie în ziua aceea când vom sta înaintea Lui toţi, şi-ţi vei primi plata ta". Bărbatul acela, fiind cucernic, i-a răspuns: "Mergi cu pace, fiul meu, săvârşeşte-ţi acea cale frumoasă şi nu purta grijă de acestea, căci eu voi împlini dorinţa ta, şi voi fi ca tată soţiei tale şi copiilor tăi".

    Acestea auzind Mardarie şi sărutându-se cu bărbatul acela, s-a dus şi a ajuns pe sfinţi, care acum erau aproape de cetate şi a strigat către Sfântul Eustratie: "Domnule Chirisic, precum oaia aleargă către păstorul său, aşa şi eu am alergat către tine, vrând să fiu şi eu împreună cu voi călător. Deci, primeşte-mă pe mine şi mă însoţeşte cu sfinţii tăi soţi şi mă du, deşi nu sunt vrednic de nevoinţa mucenicească, ca să fiu mărturisitor lui Hristos Domnul". Zicând acestea, a strigat cu glas mare: "Şi eu sunt creştin, precum şi domnul meu Eustratie, auziţi slugile diavolului, auziţi!"

    Atunci, prinzindu-l ostaşii, l-au legat împreună cu ceilalţi sfinţi şi, aruncându-i în temniţa cea de obşte, au vestit despre dânşii pe Lisie, care, în acel ceas răcnind ca un leu, i-a chemat la întrebare. Ostaşii aducând după obicei pe cei legaţi, Sfântul Auxentie a fost adus gol şi cu mâinile legate cu frânghii, stând înainte şi ceilalţi sfinţi. Judecătorul a zis către Sfântul Auxentie: "Izbăvindu-ne pe noi de osteneală şi pe tine de munci, spune oare schimbatu-te-ai de împotrivirea ta cea deşartă şi pierzătoare? Întorsu-te-ai oare către zeii cei făcători de bine?" Iar Sfântul Auxentie a zis: "Ascultă, o! Lisie. Mă jur cu însuşi Adevărul, Care este mai presus de toţi şi pe toate le vede mai înainte, că mintea mea este neschimbată de a cunoaşte pe unul Dumnezeu şi a mă închina Lui, deşi iarăşi vei aduce cu miile alte răni asupra mea şi mai mari munci decât cele ce ai adus întâi; chiar de m-ai omorî cu fier şi cu foc, niciodată nu vei putea să-mi pleci gândul meu; iar acum fă ceea ce voieşti".

    Atunci tiranul a dat răspuns de moarte, astfel: "Auxentie, care după multe munci până acum petrece întru nebunia sa cea pierzătoare, prin tăiere de sabie, cea gătită lui, va muri, să-şi piardă sufletul său cel de fier şi neînduplecat. Apoi, în loc de a fi înmormântat, să primească hotărârea aceasta, pentru ca să nu se învrednicească cuviincioasei îngropări ticălosul lui trup; iar cel ce de curînd a îndrăznit a se amesteca cu cei legaţi, să se aducă aici la mijloc, ca să-şi primească degrabă cinstea care o caută". Atunci ostaşii au dezlegat pe Sfântul Mardarie de lanţurile cu care era legat, iar el a zis către Sfântul Eustratie: "Domnul meu, Chirisic, roagă pe bunul Dumnezeu pentru mine şi învaţă-mă ce voi răspunde acelui om pierzător, că nu cumva să mă înşele el, eu fiind om simplu şi necărturar".

    Sfântul Eustratie i-a zis: "Fratele meu, Mardarie, zi numai această neschimbat: Sunt creştin rob al lui Hristos! Nimic alt răspuns să nu dai, orice-ţi va grăi sau orice-ţi va face!" Fiind adus în mijloc Sfântul Mardarie, ostaşii au zis: "Iarăşi stă înainte legat cel de curînd". Grăit-a judecătorul: "Să-şi spună numele, meşteşugul, patria, viaţa şi de ce credinţă este". Mardarie a răspuns: "Sunt creştin". Şi fiind întrebat de muncitori, ca să-şi spună numele şi patria, zicea mereu: "Sunt creştin". Mult fiind întrebat, nimic altceva nu zicea decât numai această: "Sunt creştin". "Sunt rob al lui Iisus Hristos". Atunci, văzând necuratul judecător simplitatea lui, a poruncit să-i rănească cu sfredelul gleznele lui şi, legându-l cu frânghie, să-l spânzure cu capul în jos şi cu ţepi înfocate să împungă tot trupul său, apoi să-l ardă. Astfel, fiind multă vreme spânzurat şi muncit, a dat glas, zicând: "Doamne, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit acestor bunătăţi; dorit-am mântuirea Ta şi am iubit-o foarte: Primeşte sufletul meu în pace!". Acestea zicând, şi-a dat duhul.

    Fiind luat apoi, trupul Sfântului Mardarie de la locul cel de muncă, judecătorul a zis: "Să se aducă gol, Evghenie, cel de la Satalia, care, în vremea întrebării lui Eustratie, a îndrăznit a sta împotrivă, căruia nu-i zic creştin, precum bârfesc ei, ci cu totul nevrednic". Şi, aducându-l pe el înainte, au zis: "Iată, Evghenie stă înainte". Grăit-a judecătorul: "Spune-mi, răule, ce diavol te-a invitat de te-ai pornit spre atâta îndrăzneală, încât ne-ai ocărit cu atâta obrăznicie, nesocotind întru nimic asprimea judecăţii". Sfântul Evghenie a zis: "Dumnezeul meu Cel ce preface întru nimic pe diavolii care se cinstesc de tine, Acela mi-a dat putere şi mi-a dăruit îndrăzneală şi grăire slobodă, ca să urăsc ticăloşia ta, câine rău, vas al satanei, care va fi dat la pierzare împreună cu tine". Tiranul a zis: "Să se taie limba lui cea dosăditoare şi să i se taie cu sabia amândouă mâinile şi cu toiege să se sfarme fluierele lui, pentru ca să fie mai cuviincios către noi". Făcându-se aceasta şi-a dat şi acesta duhul.

    După aceasta de trei ori ticălosul Lisie a ieşit la câmp ca să-şi încerce ostaşii şi când le lua seama acelora şi fiecare îşi arăta meşteşugul său la arme, iar Lisie privea, unul dintr-înşii, cu numele Orest, bărbat înalt la stat şi frumos la chip, fiind chemat pe nume, după dregătorie a stat înaintea lui Lisie. Acesta văzându-l, l-a lăudat şi l-a numit pe el adevărat ostaş; apoi i-a poruncit ca să lovească cu suliţa la ţintă şi îndreptându-şi mina şi învârtind suliţa a ieşit din sânul lui Crucea de aur, pe care o purta la piept şi au văzut-o toţi şi chiar Lisie.

    Deci îndată a fost chemat şi adus aproape şi luând Lisie cu mâna Crucea ce era la pieptul lui, l-a întrebat: "Ce este aceasta? Oare şi tu eşti printre acei care sunt de partea Răstignitului?" Iar el a răspuns: "Rob sunt al Celui răstignit, Stăpânului meu Dumnezeu şi acest semn al Lui îl port spre izgonirea tuturor răutăţilor ce năvălesc asupra mea". Lisie a zis: "Şi acest ostaş ales să se lege împreună cu osânditul Eustratie, ca să-i fie tovarăş de călătorie până la Nicopole, unde se cuvine a face pentru dânşii întrebare".

    Venind Lisie în cetatea Nicopole, mulţime de ostaşi care erau în cetate au venit la dânsul şi cu toţii au strigat: "Lisie, şi noi suntem ostaşi ai Domnului nostru Iisus Hristos, fă şi cu noi ceea ce voieşti". Iar el mai întâi s-a înspăimântat, temându-se că nu cumva să cugete ceva nou împotriva lui. Apoi, văzând că singuri se dau ca nişte oi, pe ei înşişi spre moarte, descingând brâul său, a poruncit să-i ia pe toţi, întemniţându-i. Astfel, cugeta în sine cum i-ar pierde pe dânşii ca să nu se ridice vreo plângere din partea cetăţenilor, sau din partea rudeniilor lor. Mai ales se temea de Sfântul Eustratie, că nu cumva în muncile ce se vor aduce asupra lui, să mai facă vreo minune, asemenea cu cea dintâi; căci nu numai pe creştini îi va întări, ci şi pe elini îi va întoarce la credinţă. Deci, a socotit că să trimită a doua zi pe Sfântul Eustratie şi pe Sfântul Orest la Agricolae, în cetatea Sevastiei.

    Făcându-se ziuă, a poruncit să se facă aşa şi, scriind carte către Agricolae, a zis: "Preaîncuviinţatului ighenon Agricolae, scrie Lisie, ducele. Văzând dumnezeieştii noştri împăraţi că în toată partea cea de sub soare, nici unul nu se află care ar putea mai bine decât tine a cerceta cele neştiute, ţi-au dat stăpânire a îndrepta aceste laturi, pentru că te ştiu că şi nopţile, ca şi zilele te ocupi de rânduiala treburilor poporului, sau, mai binezis, somnul poate să adoarmă mai lesne stelele cele neadormite, decât ochii tăi până se va săvîrşi ceea ce tu voieşti să săvârşeşti, spre folosul cel de obşte. Deci, în scurt, zic: când a văzut în tine o vrednicie mare ca aceasta, după dreptate, cu cinstea pe care o ai acum te-a cinstit pe tine.

    Drept aceea şi eu, martor fiind a atâtor bunătăţi care se află întru tine, trimit la tine legat pe acest Eustratie, care este stăpânit de boală creştinească, mai ales că n-am putut afla nimic care ar fi cu îndestulare spre întoarcere de la îndrăzneala lui pe care o are. Dar, deşi s-a învrednicit cinstei, punându-se mai mare peste ostaşii care sunt sub mine, el cu mare mândrie s-a înălţat, aducând asupra noastră ocări. Deşi l-am înfricoşat cu îngroziri, el prin părerea sa, prezice mai înainte cele ce au să fie, întărindu-se în vrăjitoriile sale. Măcar că a văzut şi pe alţii asemenea muncindu-se, nu s-a oprit de la a sa îndrăzneală, ci chiar muncile le socoteşte o fericire. Deci pe acesta şi pe cel ce este cu el, anume Orest, care sunt de un cuget, îi trimitem la preaînţeleapta ta judecată, urmând rânduielilor împărăteşti".

    Luând-o ostaşii această scrisoare, ca şi întrebarea sfinţilor mucenici dată în scris, împreună cu cei legaţi, au plecat la drum. Pe cale Sfântul Eustratie şi Orest cântau: Pe calea poruncilor tale am alergat, înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale. După rugăciune, Eustratie a zis: "Frate Orest, spune-mi cum s-a săvârşit Sfântul Auxentie şi în ce loc?" Iar Sfântul Orest a spus: "După răspunsul cel hotărât asupra lui de către judecător, a rugat pe ostaşii ce-l duceau să-l lase ca să vină să te vadă pe tine şi să-ţi dea sărutarea cea de pe urmă. Dar n-a vrut nimeni să-l asculte, pentru că era vremea ospăţului şi se sârguiau robii pântecelui a împlini mai degrabă ceea ce li se poruncise. Apoi, l-au dus în pădurea ce se numea Ororia, iar sfântul, mergând, cânta psalmul: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului... Şi a cântat psalmul acela până la sfârşit.

    Plecându-şi genunchii, s-a rugat şi şi-a întins mâinile, ca şi cum ar fi primit oarecare daruri; după aceea, zicând "Amin", a căutat împrejur şi văzându-mă pe mine stând aproape, m-a chemat la sine şi mi-a zis: "Frate Orest, spune domnului Eustratie să se roage pentru mine, căci şi el degrabă mă va ajunge pe mine, fiindcă îl aştept pe dânsul". Şi aşa i-au tăiat capul, izgonind pe cei ce i-au priceput că erau creştini. Iar sfintele lui moaşte s-au furat noaptea de către preoţii Aravrachiei şi, neaflându-se capul lui, au început a plânge şi a se ruga lui Dumnezeu să le arate capul sfântului mucenic. După purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a dat semn un corb dintr-un stejar, unde mergând preoţii au aflat capul sfântului în crengile stejarului, unde şedea corbul; apoi, luându-l, l-au pus lângă sfântul trup şi l-au aşezat la loc curat şi cinstit". Acestea auzind Sfântul Eustratie a plâns şi, rugându-se lui Dumnezeu a zis lui Orest: "Să ne sârguim şi noi, frate, ca să ajungem pe Sfântul Auxentie".

    După cinci zile, fiind aduşi sfinţii în Sevastia şi, primind ighemonul Agricolae scrisoarea de la Lisie, a rânduit pe cei legaţi sub strajă mare. A doua zi i-a judecat înaintea poporului şi a poruncit să aducă pe sfinţi acolo unde era toată cetatea, să vadă pe cei ce erau să-i judece. Astfel Agricolae a zis: "Mai întâi să se citească scrisoarea de la luminatul Lisie, cum şi cercetarea dată în scris acestor legaţi". Fiind citită scrisoarea, Agricolae a zis: "Să nu socoteşti, Eustratie, că şi aici vor fi muncile precum ţi-au fost la Lisie; ci, mai înainte de a pieri cumplit, supune-te legilor împărăteşti şi, apropiindu-te, adu jertfă zeilor!" Iar sfântul a zis: "O, judecătorule, oare legile stăpânesc şi pe împăraţi, sau nu?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat, pentru că şi împăraţii păzesc legile".

    Sfântul Eustratie a zis: "Oare numai singur ţie îţi sunt date legile în scris, dar nu şi în faptă?" Ighemonul a întrebat: "Pentru ce grăieşti aşa, cap neînţelept? Cine a îndrăznit cândva a se împotrivi legilor cu ceva?" Sfântul Eustratie a zis: "De vreme ce în legile împărăteşti se citeşte aşa: Silă să nu fie în tot cuvântul şi lucrul, ci mai vârtos prin sfătuire să se ocârmuiască poporul. Deci, din două una este de trebuinţă: ca cel ce stăpâneşte să sfătuiască pe cel stăpânit, vrând a dobândi ceea ce doreşte; sau cel stăpânit, plecându-se sfatului, de voia sa să facă cele poruncite.

    După acestea iarăşi se află astfel de scrieri pe margine: Şi poruncim ca judecătorul să amestece frică cu blândeţea, că nu cumva cei judecaţi prin frică îngrozirii să urască şi să vrăjmăşească judecătorul, nici pentru blîndeţile lui să greşască. Acestea sunt sau nu scrise, judecătorule?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat aşa sunt". Iar sfântul a răspuns: "Rogu-te ca această rânduială să fie păzită şi pentru mine". Ighemonul a răspuns: "Este de trebuinţă a se păzi neschimbate legile şi pentru tine şi pentru toţi, cu cinstea ce se cuvine". Iar sfântul a răspuns: "Rogu-te dar să fie frică ta amestecată cu blândeţe, că precum eşti mai înţelept decât alţii, să voieşti mai bine a cere sfat, decât a sfătui, socotind fiecare lucru cu înţelepciune, iar de nu, apoi îndată fără socoteală şi rânduiala, munceşte, omoară, fă ceea ce voieşti".

    Ighemonul a răspuns: "Vorbeşte ceea ce voieşti cu îndrăzneală şi cu libertate, pentru că voiesc a se face judecata mai bine cu sfat, decât cu frică". Sfântul Eustratie a zis: "La care dumnezei porunceşti să jertfesc? La cei mari, sau la cei mici?" Ighemonul a zis: "Mai întâi lui Die, apoi lui Apolon şi apoi lui Poseidon". Sfântul Eustratie a zis: "Pe care înţelepţi sau prooroci ascultând, aţi aflat că se cuvine a ne închina lui Die şi celorlalţi, presupuşi dumnezei?" Ighemonul a zis: "Pe Platon şi pe Aristotel, pe Ermet şi pe alţi înţelepţi, pe care de i-ai fi ştiut tu, Eustratie, ai fi cinstit pomenirea lor ca a unor bărbaţi dumnezeieşti şi minunaţi". Sfântul Eustratie a zis: "Nu-mi sunt neştiute tainele acelora, căci din tinereţe le-am deprins pe acelea şi muzică am învăţat-o bine, fiindcă tatăl meu era iubitor de înţelepciune şi de vei porunci, să începem mai întâi de la Platon".

    Ighemonul a zis: "Aflăm pe Platon în cartea scrisă de Timeu, cum că s-a pogorât în Pireia ca să roage pe o zeiţă. Deci, ţi se pare a fi el înţelept sau nu?" Eustratie a răspuns: "Foarte mult osândeşte Platon pe idolul tău Die. Ascultă cuvintele lui Platon de vreme ce ai început de la Timeu şi din cuvintele lui cele isteţe ascultă pe acelea ce sunt scrise într-a doua carte a lui: Dumnezeu de vreme ce este bun are a fi pricină a bunătăţilor, iar celor rele nicidecum. Deci, pe nimeni altul nu-l socotim că este pricinuitor de bine, fără numai pe Dumnezeu, iar celor rele nu este pricinuitor. Iar Homer şi alţi făcători de stihuri, grăiesc că Die este pricinuitor şi celor bune şi celor rele; pentru că păcii celei silite prin jurământ, adică a celei de la Pandora împotriva grecilor, cine a fost pricinuitor, oare, nu Die, prin Atena, precum grăiesc făcătorii de stihuri? Şi Eschil a spus: că Dumnezeu este pricină a descoperirii oamenilor muritori, când voieşte a răni casele şi a le răsturna din temelie.

    Iar Platon, în cartea sa Cetatea, pe nimeni nu lăsa a grăi aceea sau a o asculta, nici pe tânăr nici pe bătrân. Pentru că este cu necuviinţă la Dumnezeu a fi ucigaş de tată, precum a făcut Die, ce se cinsteşte acum de voi, care pe tatăl său, Cronos, l-a aruncat din cer, precum ziceţi, şi l-a zdrobit. Oare cu cuviinţă este lui Dumnezeu să se prefacă în lebădă, ca să înşele pe femeia cea muritoare şi să o batjocorească? Pe lângă această iarăşi se odihneşte Platon, căci fiind cuprins cu nestăpânire spre femei zeul tău, judecătorule, plânge nemângâiat pentru moartea lui Sarpedon. Deci nu sunt astfel cele grăite? Oare nu sunt scrise aceste basme în cărţile voastre? Şi dacă însuşi Platon, scriitorul vostru cel prea înţelept, îl tăgăduieşte de a fi Dumnezeu şi a poruncit ca nimeni din oamenii cei ce se îngrijesc de faptele cele bune să nu urmeze acestor basme, căci sunt vătămătoare de suflet, voi pentru ce credeţi faptelor, în care aceia s-au încurcat şi ne siliţi acum pe noi a ne închina lor?"

    Ighemonul a zis: "Îţi rabd îndrăzneala ta pentru iubirea de înţelepciune pe care o am; iar tu spune-mi pe care Dumnezeu îl cinsteşti? Cum se crede de voi a fi Dumnezeu un om care a fost dus la divan şi a fost pironit pe cruce?" Grăit-a sfântul: "De mă vei asculta cu răbdare, te voi întreba eu mai întâi pe tine despre oarecare lucruri, de care am socotit să te întreb; şi, după aceasta, voi spune ţie pe rând, toate cele ce m-ai întrebat pe mine". Ighemonul a zis: "Ţi se dă stăpânire a grăi totul cu vreme şi fără vreme; deci spune nouă ceea ce voieşti".

    Grăit-a Eustratie: "Tot omul, care are minte sănătoasă, va înţelege pe Dumnezeu a fi drept, neajuns, nescris împrejur, nespus, neschimbat şi cu dumnezeieştile sale deosebiri, mai presus decât toată puterea. Oare nu ţi se pare ţie aceasta a fi aşa, judecătorule prea înţelepte?" Judecătorul a zis: "Adevărat aşa mi se pare". Iar sfântul a răspuns: "Să mai adăugăm şi aceasta că nu este întru El nici o neajungere sau nedesăvârşire, ci întru toate este desăvârşit". Judecătorul a zis: "Desăvârşit, aşa este". Sfântul a grăit: "Deci, dacă vom zice că mai sunt şi alţi dumnezei şi că stau în mijlocul firii celei nestricate, deci ceea ce se grăieşte, nu are loc. Pentru că oricât de puţin, de nu va ajunge lor dintr-acea fericită însuşire dumnezeiască, nu mi se pare a fi vrednici ca să se înţeleagă de oameni că sunt dumnezei; pentru că la Dumnezeu nu este nici o nedesăvârşire, precum s-a zis mai sus, întru care este de cuviinţă a se crede şi a se închina toţi oamenii". Agricolae a zis: "Aşa este cu adevărat". Grăit-a Eustratie: "Acei mulţi dumnezei, oare aflaseră întru acele bunătăţi nestricăcioase şi fără de moarte cele cuviincioase dumnezeirii? Oare au deopotrivă putere întru sine? Să nu se zică dumnezei mari şi mici, ci un Dumnezeu care este întru neasemănată putere, unul având numele dumnezeirii; iar nu precum se socotesc de voi, că un Dumnezeu vieţuieşte în cer, altul în mare şi altul pe pământ. Oare nu ţi se par ţie acestea că sunt aşa?"

    Neputând răspunde la aceasta, ighemonul Agricolae a tăcut multă vreme, apoi abia târziu a răspuns: "Lăsând silogismele tale şi vorbirea cea cu multă limbuţie, răspunde la ceea ce te-am întrebat: De ce cinstiţi voi ca pe un Dumnezeu pe Cel răstignit?" Sfântul a zis: "Voi începe ca şi făcătorul tău de stihuri, Exsiod: Întru început era întuneric şi haos, adică negură şi adânc de apă; iar Dumnezeu, când a făcut lumea cu această frumuseţe, zidind-o nu din oarecare materie, ca aceea care ar fi fost de faţă sau care ar fi fost mai înainte, ci toate dintru nefiinţă întru nefiinţă adunându-se, a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa; iar îngerul cel rău, care era stăpân pe ceilalţi îngeri, cu voinţa sa s-a depărtat de la Cel ce l-a făcut pe dânsul şi înălţându-se cu mândrie, a căzut din rânduiala sa şi s-a izgonit de la Dumnezeu; pentru că Dumnezeu, cu judecată Sa cea dreaptă, l-a surpat din stăpânirea cea de sus, pentru neascultarea lui şi l-a lipsit de slava îngerească; iar pe om l-a pus în rai, dându-i porunca ce învaţă ascultare, ca să se sature de toate bunătăţile ce erau în rai, dar numai de un pom să nu se atingă.

    Acest fel de nevoinţă punându-i, că, dacă prin ispitirea diavolului care toate le meşteşugeşte împotriva lui, nu va călca porunca lui Dumnezeu şi dacă va ruşina pe vrăjmaşul care pizmuia asupra lui, pentru cinstea lui cea mare, să fie fără moarte, petrecând în nestricăciune. Iar de nu va urma aşa, nu se va lăsa mai mult a vieţui în rai, ci va fi izgonit afară şi cu moarte va muri. Deci diavolul cel rău, sculându-se cu zavistie asupra omului, multe măiestrii a adunat asupra lui şi cu ajutorul şarpelui a amăgit pe femeia omului celui dintâi, apoi printr-însa şi pe om l-a adus la călcarea poruncii, ca să fie izgonit de Dumnezeu din rai şi să trăiască în osteneli, în sudori şi în stricăciune.

    Astfel, a dobândit biruinţă preaînrăutăţitul şi se lăuda c-o să ia pe om pentru o greşeală ca aceea sub stăpânirea sa. După ce s-a înmulţit neamul omenesc, el s-a sârguit, ca un tiran, să robească pe tot omul. Apoi mulţi căzând în fărădelegi, Dumnezeu a prăpădit lumea cu potop şi a păzit pe Noe, bărbatul cel drept, care bine s-a ostenit împotriva acelui diavol înrăutăţit şi, fiind nebiruit de acela, s-a izbăvit de potop într-o corabie de lemn, cu femeia şi copiii săi. Şi aşezând pe Noe pe pământ în chipul cel dintâi, ca pe un cetăţean l-a aşezat într-un loc; iar după mulţi ani oamenii s-au înmulţit iarăşi, a sporit iarăşi fărădelegea, încât toţi erau biruiţi de păcate, cădeau în moarte şi se ţineau legaţi în iad, atrăgându-se la pierdere de vrăjmaşul diavol.

    Deci, milostivindu-se Dumnezeu, Care ne-a zidit pe noi, şi nevrând mai mult a trece cu vederea lucrul mâinilor Sale, a dăruit mai întâi elinilor acea înţelepciune, ca deschizând ochii cei sufleteşti, să cunoască pe Dumnezeu Cel atotputernic şi să biruiască pe potrivnicul diavol. Iar dintre aceia, deşi erau puţini oameni care şi-au venit în sine şi au păşit în dreapta credinţă, dar numai ca nişte umbre năluceau prin cuvinte şi iarăşi cădeau în păcatul strămoşesc, fiind biruiţi de credinţa cea mincinoasă şi în mai rea păgânătate au alunecat rătăcindu-se pe cale. Dar nici aşa n-a suferit puterea cea tare a milostivirii lui Dumnezeu, ca să zăcem în cădere, ci a dat lege, a trimis prooroci şi în multe chipuri a arătat neamului evreiesc calea mântuirii. Şi toţi mergând înapoi, cădeau iarăşi în neputinţa strămoşilor lor, căci toţi erau supuşi la moarte pentru păcat.

    Deci cu dreptate a judecat să primească nevoinţa deopotrivă cu noi, Domnul nostru, adică Dumnezeu Cuvântul şi să ne arate biruinţă asupra potrivnicului, făcându-se în toate asemenea nouă, afară de păcat; S-a smerit pe sine primind chipul robului şi S-a născut din fecioară, neschimbându-se cu dumnezeirea şi s-a făcut ca un miel, ca să piardă pe lup. Pentru că, dacă ar fi rănit pe cel potrivnic, cu dumnezeiască să putere cea din înălţime, şi putea să facă aceasta ca un Atotputernic, i-ar fi dat diavolului pricină binecuvântată către un răspuns că acesta, cum că pe om l-a biruit, iar el, - diavolul - este biruit de Dumnezeu şi aşa cu înlesnire ar fi putut răspunde pentru sine; toate sunt cu putinţă lui Dumnezeu.

    Să luăm o, judecătorule, o asemănare care s-ar potrivi povestirii mele. Dacă tu, fiind domn cetăţii acesteia, ai fi văzut năvălind asupra cetăţii tale un urs, sau altă fiară puternică, şi ai fi poruncit unui rob al tău să-l omoare, iar el ascultând porunca ta, ar fi mers împotriva ei - acela fiind neiscusit şi neputincios, neştiind a se lupta cu fiara, ar fi căzut mâncat de dânsa. Atunci oare nu ai fi voit să porunceşti altui rob neputincios şi neiscusit ca să intre în luptă din nou cu fiară? Tu însuţi fiind tare puternic şi ştiind bine a te lupta, oare n-ai fi ieşit singur să te lupţi cu dânsa, ca un iscusit şi viteaz luptător şi ai fi omorât fiară? Tu ai fi ieşit nu cu slava domniei, ci în chipul robului, care ştie a se lupta şi ai fi învăţat prin tine şi pe ceilalţi robi ai tăi, în acest chip a birui şi a omorî asemenea fiare puternice, care s-ar fi întâmplat.

    Aşa şi Domnul nostru, Mântuitorul tuturor, când robii Lui au căzut biruiţi în războiul cu diavolul, atunci Domnul singur prin sfatul Său cel negrăit, pogorându-Se prin Preacurata şi cea fără de prihană Fecioară, a primit chipul robului şi toate neputinţele trupului nostru afară de păcat. Ieşind la lupta vieţii acesteia de bunăvoie şi cu preaînţeleaptă smerenie, s-a tăinuit de diavolul cel înrăutăţit, care se cinsteşte acum de voi, şi l-a biruit pe acela care a năvălit asupra Lui, ca asupra unui om simplu şi a sfărâmat toată puterea vrăjmaşului prin patima Sa cea mântuitoare de pe Cruce, învăţându-ne pe noi cei ce ne uităm la nevoinţa Lui, ca într-acel chip să ne luptăm cu diavolul şi să-i slăbim puterea.

    Deci, însuşi El, primind asupră-Şi patimile noastre, ne-a dăruit nepătimirea Sa, înviind pe cei ţinuţi în iad şi ne-a dat har de a fi fiii lui Dumnezeu, prin mina Lui cea nebiruită şi nădăjduim a dobândi cununi pentru nevoinţă. Cu trupul suntem biruiţi, dar cu Duhul biruim; cădem în stricăciunea morţii, dar ne facem nestricăcioşi şi fără de moarte. Noi ne întoarcem faţa de la beţia voastră şi de la viaţa cea dobitocească şi căutăm viaţa cea îngerească şi petrecerea cea pururea viitoare. Nu căutăm jos ca dobitoacele, nici ne numim oameni cu năravuri de fiară, ci drept la cer ne uităm; şi, fiind în trup, urmăm vieţii celor fără de trup.

    Noi ştim războiul cel neîncetat al duhului nostru contra trupului şi cu cuget înţelept şi măsurat nu primim împărtăşirea cu acest trup muritor, lepădând iubirea lui de plăceri şi înălţându-ne sus cu gândul; iar mădulările le învăţăm a le omorî totdeauna prin răbdare şi prin înfrânare. Apoi ne săturăm cu pomenirea cea preacurată a Domnului nostru, încât iese din noi cuvânt fără de tulburare şi lucrează în noi fără împiedicare o putere înţelegătoare.

    Acestea şi mai mult decât acestea ne-a dăruit nouă Dumnezeu, îmbrăcându-Se singur în om. Iar voi, precum toţi ştiu, v-aţi făcut robi ai trupului şi numiţi dumnezei pe acei care au făcut lucruri necurate şi de ruşine, apoi făcându-le capişte, îi cinstiţi pe ei; v-aţi înstrăinat de împărăţia cea cerească şi în toate zilele vă tulburaţi, temându-vă nu numai de întâmplările cele rele, dar şi bună norocire vremelnică căutând-o cu sârguinţă ca în vis năluciţi. Voi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul muriţi în pierderea cea fără de sfârşit. Iar noi ne-am învăţat de la Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cum că trupul, prin stricăciunea cea de obşte, prin moarte stricându-se şi făcându-se ţarina, iarăşi va învia şi va primi fire nestricată. Deci acestea în scurt ţi-am spus, ca şi tu plecându-te lui Platon al tău şi adevărul de la mine învăţându-te, să te lepezi de zeul tău cel ucigător de tată şi de iubitul tău Lebăd, care a plâns mult pentru moartea fiului său".

    Ascultând cuvintele acestea pline de înţelepciune ale Sfântului Eustratie, cu răbdare, ighemonul Agricolae, în sfârşit, a zis: "Noi nu putem judeca înţelepciunea şi voinţa zeilor şi mărilor împăraţi, ci suntem datori a ne pleca legilor lor şi a face poruncile lor. Pentru care lăsând şi tu multă vorbă cea netrebnică, vino şi jertfeşte zeilor. Iar de nu, apoi multe munci vei suferi, pe care nu le-ai auzit tu niciodată". Sfântul Eustratie a zis: "Dar pentru ce ne-ai făcut atâta osteneală şi n-ai început a ne munci mai de mult?"

    Atunci a poruncit muncitorul să aducă un pat de fier şi înfierbîntîndu-l foarte mult, să-l pună deasupra lui mai întâi pe Sfântul Orest. Iar către Sfântul Eustratie a zis: "Se cuvine că muncile ce te aşteaptă pe tine să le vezi asupra acestuia şi după aceea şi tu să le primeşti". Iar Sfântul Orest, apropiindu-se de pat, s-a temut şi căutând către Sfântul Eustratie a zis: "Roagă-te pentru mine, pentru că s-a înfricoşat gândul meu". Iar Eustratie a răspuns: "Nu slăbi, frate Orest, pentru că numai vederea aduce frică şi muncă, iar cu trupul nici o durere nu vei simţi, dacă te vei sui cu îndrăzneală şi cu nădejde; pentru că însuşi Domnul ne stă înainte ajutător şi sprijinitor. Adu-ţi aminte de mărimea de suflet a Sfântului Auxentie şi a celorlalţi sfinţi şi nu fi mai slab decât aceia; pentru că muncile acestea degrabă se vor sfârşi, iar nouă ne rămâne în cer răsplătirea veşnică".

    Acestea auzindu-le Sfântul Orest îndată a sărit cu multă îndrăzneală şi cu mare bărbăţie pe acel pat ars. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a culcat şi cu tot trupul s-a întins pe foc, strigând cu glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi şi-a dat Domnului, sfântul său suflet. Iar Sfântul Eustratie a strigat: "Amin".

    Îndată a poruncit Agricolae ca să ducă pe Sfântul Eustratie în temniţă, unde rugându-se lui Dumnezeu după obicei a chemat pe sluga ce era cu dânsul şi a zis lui: "Adu-mi, fiule, o hârtie şi să facem diată, căci nădăjduiesc că şi eu mâine dimineaţă voi sta înaintea stăpânului meu Iisus". Aducând fiul hârtia, a scris diata, însemnând într-însa ca să fie duse moaştele lui în cetatea Aravrachiei şi nimeni să nu îndrăznească a lua din moaştele lui ceva; ci întregi să le pună la locul ce se numeşte Analicozora, împreună cu ale Sfinţilor Auxentie, Orest, Mardarie şi Evghenie. Pentru că acei sfinţi cu jurământ au spus Sfântului Eustratie, ca, după sfârşitul lui şi trupurile lor să se pună împreună cu ale lui neclintite. Averea pe care o avea Sfântul Eustratie în Aravrachia a dat-o spre hrană slujitorilor bisericii; lucrurile cele trecătoare, toate le-a împărţit, jumătate le-a dat săracilor şi jumătate le-a dat surorilor sale; iar pentru robi a poruncit să fie liberi şi să primească fiecare darurile pe care le-a însemnat lor.

    Acestea scriindu-le, a petrecut toată ziua postind şi toată noaptea în rugăciune. Iar episcopul cetăţii Sevastia, fericitul Vlasie, care se ascundea în acea vreme de goană, a venit noaptea la sfânt, dând aur străjerilor, pentru că auzise de înţelepciunea cea mare a lui şi că a ruşinat pe ighemon cu zeii săi. Şi, intrând în temniţă, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat sfântului, zicând: "Fericit eşti, fiule Eustratie, că atât de mult te-a întărit pe tine Atotputernicul Dumnezeu; rogu-mă ţie, pomeneşte-mă şi pe mine". Răspuns-a Sfântul Eustratie: "Nu face aceasta, duhovnicescule părinte; ci căutând la treapta dată ţie, aşteaptă de la mine cuvenita închinăciune".

    Apoi, şezând ei, Eustratie a zis către episcop: "De vreme ce, vrând Dumnezeu, dimineaţă într-al treilea ceas din zi, am să stau înaintea stăpânului meu Hristos, pentru că El mi s-a descoperit mie, primeşte hârtia testamentului meu şi o citeşte". Citind-o, episcopul l-a rugat pe el şi pe clericii săi ce erau împreună cu dânsul, ca să iscălească acea diată a lui; şi a spus episcopului că singur să ia trupul lui şi al Sfântului Orest şi să le pună la locul ce este scris în diată. Apoi şi celelalte toate care sunt scrise, să se sârguiască a le împlini, făgăduindu-i pentru acea osteneală şi sârguinţă, răsplătire de la Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa ce va să fie. Iar episcopul a făgăduit că va împlini toate poruncile. Apoi Sfântul Eustratie l-a rugat pe episcop să-l învrednicească şi pe el cu Sfânta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine, pentru că de când era în temniţă nu se împărtăşise.

    Deci, fiind aduse cele de trebuinţă pentru slujbă şi săvârşindu-se Sfânta Jertfă, Sfântul Eustratie s-a apropiat şi a primit acel mărgăritar ceresc; şi îndată a strălucit în temniţă lumina unui fulger şi s-a auzit glas: "Eustratie, bine te-ai nevoit, vino şi te suie în ceruri, ca să primeşti cununa ta!" Iar acel glas l-au auzit toţi câţi erau acolo şi au căzut cu frică cu feţele la pământ. Şi toată noaptea aceea a petrecut-o episcopul împreună cu Sfântul Eustratie, îndulcindu-se de cuvintele lui. Apoi, răsărind luceafărul, s-a dus, făgăduind a împlini cu fapta toate cele scrise în diată.

    După ce s-a făcut ziuă, Agricolae, venind la judecată, a trimis să aducă pe Sfântul Eustratie şi, chemându-l la sine, i-a zis în taină: "Martor îmi este dreptatea cea atotvăzătoare, o, Eustratie, că foarte mult mă doare inima pentru tine, pentru ce nu voieşti a te supune poruncii împărăteşti? Măcar înaintea poporului fă-te ca şi cum ai fi de o credinţă cu noi şi numai de formă te închină zeilor, iar în tine crede şi te roagă Dumnezeului tău, că acela te va ierta pe tine, căci faci acestea nu de voie, ci de nevoie; nu pofti a pieri ca unul din făcătorii de rele, fiind bărbat plin de atâta învăţătură şi înţelepciune. Şi de aş şti că nu pătimesc ceva, apoi nici aceasta nu mi-ar fi trebuit de la tine. Pe mulţi am pierdut din cei de credinţa ta şi nici unul n-am miluit. Iar de tine foarte mult îmi pare rău şi voiesc a te cruţa, căci toată noaptea aceasta nedormind, am fost în mare mâhnire".

    Sfântul Eustratie a zis: "Nu te îngriji de aceasta, nici nu cădea în vreo nevoie pentru mine, ci ceea ce-ţi este poruncit de împăraţii tăi, aceea să faci; pentru că eu nici cu făţărnicia, nici în vreun alt oarecare chip nu mă voi închina zeilor tăi; ci voi mărturisi pe Dumnezeul meu înaintea tuturor şi în mijlocul multora, îl voi lăuda pe El. Şi să ştii cu tot dinadinsul că muncile tale sunt ca o veselie pentru mine; iar de voieşti încearcă cu lucrul". Ighemonul, acoperindu-şi faţa cu mâna sa, plângea, încât l-a văzut tot poporul ce stă împrejur. Şi, pricepând toţi că jeleşte pe nevinovatul Eustratie, plângeau şi ei, făcându-se mare tânguire în cetate. Iar Sfântul Eustratie a zis către judecător: "Dumnezeu Cel preaînalt, să răsplătească meşteşugul cel cu vicleşug rău al tatălui tău, satana, că acela a dat această ispită asupra mea, ca să facă împiedicare cinstei ce-mi stă înainte; fă ceea ce voieşti pentru că eu sunt rob al Stăpânului meu, Iisus Hristos, mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi mă îngreţoşez de uriciunile idoleşti; pentru că uriciune sunt şi cei ce se închină lor".

    Văzând Agricolae stăruinţa lui Eustratie în credinţa creştinească şi osârdia lui cea mare către Hristos, abia a dat asupra lui răspunsul cel desăvârşit, într-alt chip: "Pe Eustratie, cel ce nu s-a supus poruncii împărăteşti şi n-a vrut să jertfească zeilor, poruncesc să se ardă, ca în foc să se piardă sufletul său de fier". Acestea zicând, s-a sculat şi a plecat degrabă din divan. Şi fiind dus sfântul spre ardere, se ruga în auzul tuturor în acest chip: "Te măresc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea şi ai mântuit de nevoi sufletul meu. Acum, Stăpâne, să mă acopere mâna Ta şi să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi cu durere va ieşi din ticălosul şi necuratul meu trup. Că nu cumva să-l întâmpine sfatul cel viclean al potrivnicului şi să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele mele, făcute întru cunoştinţă şi necunoştinţă. Milostiv fii mie, Stăpâne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l primească îngerii Tăi cei prealuminaţi şi străluciţi. Arată slavă numelui Tău cel sfânt şi cu puterea Ta ridică-mă la dumnezeiasca Ta judecată; când mă vei judeca, să nu mă apuce mina stăpânitorului lumii acesteia, ca să mă ducă pe mine păcătosul în adâncul iadului, ci stai lângă mine şi fii mie mântuitor şi sprijinitor. Pentru că muncile acestea trupeşti, veselie sunt robilor Tăi. Miluieşte, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile vieţii acesteia; şi-l primeşte curat prin pocăinţă şi prin mărturisire, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin".

    Astfel rugându-se sfântul şi cuptorul fiind foarte ars, a făcut semnul Crucii lui Hristos şi a intrat în cuptor, cântând şi zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi astfel şi-a dat în pace duhul său. Dar n-a vătămat focul sfântul lui trup şi nici de părul lui nu s-a atins. Deci, s-a săvârşit Sfântul Eustratie, în luna decembrie a treisprezecea zi. Iar episcopul cetăţii Sevastia, luând moaştele Sfântului Eustratie şi ale Sfântului Orest, a făcut ceea ce era scris în viaţa mucenicului. Iată o minune a acestor sfinţi mucenici.

    Înaintea porţilor cetăţii Constantinopolului era o mănăstire ce se chema Olimp, în care era zidită o biserică, în numele celor cinci sfinţi mucenici: Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest. Şi era obicei vechi de venea împăratul şi patriarhul în acea mănăstire la praznic, la pomenirea acestor sfinţi mucenici şi dădeau cele de trebuinţă monahilor. Pentru că era lăsat aşezământ de la cel ce zidise mănăstirea, ca să nu agonisească nimic monahii cei ce vieţuiau într-însa, să nu aibă nici sate, nici vii; ci să se lase pe ei în purtarea de grijă a sfinţilor mucenici şi să ia aminte de mântuirea lor.

    De vreme ce se păzea porunca celui ce o dăduse, de aceea nu se depărtau nici sfinţii mucenici, îngrijindu-se de cele pentru trebuinţă mănăstirii. Însă darul lui Dumnezeu trebuie căutat, ca să se arate mai cu adeverire că cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu şi-L caută, nu se lipsesc de tot binele, mai mult decât toţi cei ce nădăjduiesc spre bogăţie. Deci, Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, vrând mai mult a preamări locul răbdătorilor Săi de chinuri, a cerceta cu darul Său pe cei ce slujesc Lui şi a-i mângâia întru sărăcia lor, a rânduit să fie în vremea praznicului o furtună mare, ploaie multă şi frig mare, încât nimeni din cetate n-a venit la praznicul sfinţilor mucenici.

    Cântând Vecernia şi canonul, monahii de acolo erau în mare mâhnire, pentru că nu aveau ce să mănânce şi făceau defăimare sfinţilor mucenici înaintea icoanei lor, zicând: "Dimineaţa, când vom ieşi de la locul acesta, ne vom risipi fiecare pe unde va putea să-şi afle cele de trebuinţă". Iar după ce s-a întunecat, a venit portarul la egumen, zicând: "Binecuvintează, părinte, să aduc la tine un bărbat, care a venit de la împărat cu două cămile încărcate". Poruncind egumenul, a intrat un bărbat foarte însemnat, zicând: "Împăratul v-a trimis bucate şi vin". Făcând rugăciune, le-a dus în pivniţă, apoi au mâncat toţi din bucate şi au băut vin, iar celelalte bucate le-au păstrat".

    Fiind cu toţii împreună, a venit iarăşi portarul spunând despre altul care venise de la împărăteasă şi, fiind şi acela adus înăuntru, a zis egumenului: "Iată, v-a trimis împărăteasa peşte bun şi zece galbeni". Şi iarăşi a venit portarul, spunând despre un alt bărbat ce venise de la patriarh şi, adus fiind şi acesta înăuntru, a dat egumenului vase bisericeşti, zicând: "Patriarhul a binevoit că dimineaţă aici să slujească Sfânta Liturghie".

    Egumenul a zis către bărbaţii aceia care veniseră: "Precum Dumnezeu va voi, aşa se va face; dar voi vă veţi duce de aici?" Ei au răspuns: "De vom avea loc aici, vom rămâne până dimineaţă". Deci, a poruncit egumenul ca să-i ducă în pridvorul bisericii, întrebându-i despre numele lor. Şi a zis cel ce venise primul de la împărat: "Eu mă numesc Auxentie; iar cel de la împărăteasă a spus că-l cheamă Evghenie; iar cel cu vasele de la patriarh, Mardarie.

    În vremea cântării Utreniei, au mai intrat în biserică doi bărbaţi şi, după citirea psaltirii, a zis egumenul să se citească din patimile sfinţilor mucenici. Însă monahii au zis să le lase necitite pentru că n-a venit nimeni la praznic din cetate. Iar un bărbat din cei ce intrase în biserică, "pe care nimeni nu-l ştia cine este, a zis". Daţi-mi cartea să citesc eu. Şi aceasta făcându-se, a ajuns povestirea la scriptura unde zice: a fost încălţat Eustratie cu încălţările de fier cu piroane ascuţite. Apoi, lovind în pardoseala bisericii cu toiagul, oftând şi înfingându-se toiagul pe care-l avea în mina şi cu care lovise pardoseală, a dat ramuri şi s-a făcut copac. Atunci, cei ce stăteau la spatele lui, au zis: "Oare pentru tine ai făcut aceasta, Eustratie?" Şi a zis: "Nu. Puţine sunt pătimirile mele în faţa răsplătirii lui Dumnezeu. Ci această s-a făcut ca să nu rămână praznicul nostru fără cei din cetate". Aceasta zicând el, îndată toţi s-au făcut nevăzuţi.

    Egumenul, ieşind din biserică, a aflat beciul plin de pâine şi de peşte, iar vasele cele deşerte s-au aflat pline cu vin. Atunci au vestit degrabă pe împărat şi pe patriarh de minunea ce se făcuse şi, toţi venind, au preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui mucenici. Iar toiagul ce se făcuse copac s-a frânt şi l-au împărţit pentru binecuvântare. Şi multe tămăduiri s-au făcut neputincioşilor într-acea zi, cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri. Cu ale căror sfinte rugăciuni slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Viaţa Sfântului Mare Mucenic Orest

VIEŢILE SFINŢILOR

   Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, toată stăpânirea romană era plină de nedumnezeiasca înţelepciune idolească şi toţi oamenii, râvnind unul altuia, ca nişte turbaţi se sârguiau în acea păgânătate. Mai ales când se trimiteau porunci împărăteşti în unele zile, prin toate cetăţile şi locurile către domni şi către judecători, poruncind ca să aducă idolilor multe daruri şi jertfe în zilele cele hotărâte şi de praznice, făgăduind celor care vor sluji cu osârdie idolilor răsplată împărătească, învrednicire de cinste şi dregătorie. Iar celor care nu vor vrea să se închine idolilor şi să le aducă jertfe, acelora mai întâi să li se ia averea; apoi pe dânşii, după felurite şi multe munci, să-i supună la pedeapsă cu moartea. De aceea era prigoană mare în toată lumea, sârguindu-se pretutindeni domnii şi stăpânitorii ca să piardă de pe pământ credinţa creştinească.

    În acea vreme s-a vestit acelor împăraţi păgâni, cum că toată Armenia cea mare şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi vor să iasă din stăpânirea romanilor, nădăjduind spre Hristos Cel răstignit, crezând cu tot sufletul într-Însul. Deci, s-a tulburat de aceasta împăratul Diocleţian şi, chemând pe toţi boierii săi, a ţinut sfat trei zile, de dimineaţă până seara, gândind cum ar putea să dezrădăcineze creştinătatea. Mai întâi pe cei ce stăpâneau în cele două ţări, adică în Armenia şi Capadocia, i-au scos din stăpânire, ca pe nişte neiscusiţi şi nevrednici care nu ştiau să ocârmuiască stăpânirile încredinţate lor şi să smerească nesupunerea poporului. Apoi a ales doi din neamul grecesc, învăţaţi în limba elinească, pe Lisie şi pe Agricolae, amândoi cu nărav rău şi cumpliţi, şi i-a pus pe aceştia peste aceste ţări. Lui Lisie i-a dat rânduiala limitaniei, adică păzirea hotarelor, iar lui Agricolae, poruncindu-i să stăpânească toată eparhia, i-a încredinţat mulţimea ostaşilor care erau rânduiţi în acele cetăţi.

    Deci, ajungând acei tirani nemilostivi prin ţările încredinţate lor, mulţime mare de toată vârsta, era omorâtă fără cruţare şi fără cercetare, numai cât de mică clevetire s-ar fi adus la dânşii asupra cuiva de la zavistuitorii vrăjmaşi. În toate zilele erau cercetaţi şi prinşi creştinii şi aduşi la pierzare, de către acei băutori de sânge, ca nişte fiare mâncătoare de om. Lisie, fiind în cetatea Satalia, când află undeva oarecare bărbaţi sfinţi şi femei, după multe ispitiri şi munci, sub strajă mare îi trimitea legaţi la Agricolae, care era în Sevastia, pentru ca să nu moară în patria lor şi să nu fie daţi obişnuitei îngropări de către rudenii şi cunoscuţii lor, ca, fiind omorâţi în pământ străin, să piară fără ştirea nimănui. Asemenea făcea şi Agricolae, cu creştinii prinşi în Sevastia. Îi trimitea în Satalia la Lisie, pentru că era între dânşii mare prietenie şi unire în cuget şi un gând aveau ticăloşii: ca, astfel, mai multă răutate să facă creştinilor, omorându-i afară de patria lor.

    Acestea făcându-se astfel, Eustratie, bărbat însemnat în cetatea Satalia, cel dintâi cu bunul neam şi cu dregătoria - căci era din rânduiala voievozilor -, binecredincios fiind şi temător de Dumnezeu şi petrecând viaţa fără prihană, văzând răutatea cea mare ce se făcea creştinilor în toate zilele, se necăjea cu sufletul, se mâhnea şi strigacu lacrimi către Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând în post şi în rugăciuni ca să fie milostiv robilor Săi. Apoi, căutând spre poporul său, se ruga să-i mântuiască de o nevoie ca aceea şi să întoarcă răutatea ce era asupra lui. Dorea încă să intre în nevoinţele sfinţilor şi să se învrednicească a fi părtaş muceniciei lor. Dar, socotind muncile cele de multe feluri şi iuţimea cea cumplită a muncitorului, se temea.

    Atunci, în gândul său a socotit să-i facă o ispitire ca aceasta: luând brâul l-a dat credincioasei sale slugi şi i-a poruncit să-l ducă în biserica Aravrachiei, de unde era de neam Eustratie. La biserica aceea era preot în acea vreme Auxentie, cel mărturisit rob al lui Dumnezeu. Şi a învăţat pe sluga sa să pună brâul în altar, iar el să se ascundă în biserică şi să pândească cine va veni să ia mai întâi brâul. Dacă preotul Auxentie, intrând să se roage, va lua brâul, să nu-i zică nimic şi să se întoarcă; iar de va voi mai întâi altcineva din clerici să-l ia, să nu-l lase nicidecum şi să-l aducă înapoi.

    Astfel învăţând pe slugă, l-a trimis, gândind în mintea sa şi zicând: "Dacă va lua preotul brâul, apoi acel semn îi va fi ca o purtare de grijă şi ca o prevestire a bunăvoirii lui Dumnezeu, că se va da la munci pentru Hristos; iar de va fi să-l ia altcineva, să-i fie semn că nu se va da la munci, ci să-şi păzească în taină credinţa". După puţine zile, întorcându-se slugă, a spus stăpânului său că în acelaşi ceas în care a pus brâul în altar, îndată a venit preotul Auxentie, ca şi cum ar fi fost trimis şi, intrând în altar, a luat brâul. Auzind acestea Eustratie s-a bucurat foarte mult şi strălucea faţa lui de bucurie şi veselie, încât se miră de el prietenul său Evghenie.

    În acea vreme fericitul Auxentie a fost prins împreună cu alţi creştini şi, fiind întrebat în divan şi muncit, a fost aruncat în temniţă şi ţinut în legături. Apoi, fiind pregătit un divan în mijlocul cetăţii pe loc înalt, a şezut Lisie cu mândrie şi a poruncit să scoată pe cei legaţi ca să-i întrebe. Sfântul Eustratie, intrând în temniţă, a rugat pe toţi sfinţii care erau legaţi pentru Hristos să se roage pentru dânsul, căci zicea că şi el în aceeaşi zi are să se facă părtaş nevoinţei lor. Atunci toţi sfinţii cei legaţi, plecându-şi genunchii, s-au rugat pentru dânsul către Dumnezeu şi, zicând "Amin", mergeau în urma lui Eustratie.

    Stând ceata ostaşilor înaintea judecătorului, după obicei, a poruncit Lisie să aducă înaintea divanului său pe câte unul, adică pe acei care fuseseră mai înainte la întrebare. Iar Eustratie a zis: "În zilele trecute s-a citit în divan porunca cea împărătească, ca de pretutindeni creştinii, cei ce se vor afla în orice rânduială, să se aducă înaintea judecăţii tale. Deci s-a adus Auxentie, cel demult slăvit cu neamul şi cu viaţa, iar acum şi mai slăvit cu bărbăţia şi tăria care s-a arătat într-însul, căci s-a făcut rob al lui Hristos, Împăratul ceresc. Acela, stând în faţa acelui divan, s-a nevoit cu nevoinţa nemuririi, mustrând a ta nedumnezeire, o! judecătorule, grăind cuvinte, arătând fapte prea înţelepte şi răbdând munci. Şi de vreme ce, pe cel ce l-ai pus în temniţă tâlhăreasca, acum iarăşi ai poruncit să se scoată la întrebare împreună cu sfinţii săi, iată, toţi stau înaintea ta, împreună cu mine, cu minte sănătoasă şi cu vitejie, fiind gata a ruşina şi a risipi până la sfârşit măiestriile tale, spre care eşti povăţuit de tatăl tău, diavolul".

    Auzind această neaşteptată îndrăzneală a bărbatului, s-a mirat Lisie şi, cu ochii plini de cruzime, a căutat asupra lui; apoi, oftând mânios din adâncul pieptului, a strigat cu glas groaznic: "Niciodată nu mi s-a întâmplat să văd un mai rău divan şi mai plin de împietrire elinească, decât acesta de acum, când vorbeşte astfel înaintea mea acest păcătos; deci să se ia de la dânsul brâul şi haina ostăşească şi să fie spre ştiinţa tuturor, că este străin de rânduiala în care a fost până acum. După aceasta, cu trupul gol, legat de mâini şi de picioare şi întins pe pământ, să-şi continue vorba sa".

    Făcându-se aceasta degrabă, Lisie a zis: "Oare nu te căieşti de fapta ta cea pierzătoare, ca, dobândind bunătatea mea, să scapi de munci? Spune-mi, mai înainte de munci, numele şi patria care te-a născut şi ne arată credinţa care se ascunde în tine". Sfântul a zis: "Sunt născut în cetatea Aravrachiei, numele îmi este Eustratie, iar după poreclă Chirisic, vorbesc limba părintească şi sunt rob al Dumnezeului tuturor, al Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos şi al Sfântului Duh. Din scutecele maicii mele am învăţat a mă închina acestui Dumnezeu în Treime şi a crede într-Însul". Lisie a zis: "Să spună ceata câtă vreme are acesta în ostăşie?" Ostaşii au răspuns: "De douăzeci şi şapte ani, de când încă era tânăr, a început a ostăşi". Lisie a zis: "Acum, Eustratie, văzând nevoia care este de faţă, ce s-a pregătit pentru neascultarea ta, întoarce-te de la nebunia ta şi, cugetând cele înţelepte, nu-ţi lăsa cinstea şi dregătoria pe care le-ai câştigat în atâţia ani, prin atâtea osteneli în ostăşie; ci cheamă puterea cea milostivă a zeilor şi roagă blândeţea împărătească şi iubirea de oameni a divanului".

    Sfântul Eustratie a zis: "Nimeni, din cei ce au înţelegere sănătoasă, n-a judecat cândva să se închine idolilor şi necuraţilor diavoli; idolilor celor surzi şi muţi pe care i-au făcut oamenii, pentru că se grăieşte în Sfânta Scriptură: Zeii care n-au făcut cerul şi pământul să piară". Judecătorul a zis: "Dar acela oare are înţelegere sănătoasă, care se închină Dumnezeului Celui răstignit, ca voi cei plini de rătăcire?" Sfântul Eustratie a zis: "De nu ţi-ar fi schimbată puterea minţii cu faptele deşarte şi de nu s-ar fi prefăcut sufletul tău întru cugetul cel pământesc, ţi-aş fi arătat pe acest răstignit, că este adevăratul nostru Mântuitor şi Domnul ziditor a toată făptura, Care este mai înainte de veci în Tatăl şi cu negrăită înţelepciune, prin naştere a ridicat pedeapsa noastră".

    Vrând sfântul să mai grăiască, i-a tăiat vorba necuratul judecător, zicând: "Cu frânghii să fie ridicat în văzduh îndrăzneţul acesta. Deci, aduceţi câlţi să se aprindă sub pieptul său şi să-l ardă, iar deasupra pe spate să fie bătut cu trei toiege împreunate, ca limbuţia sa să o facă mai smerită cu noi". Acestea făcându-se, sfântul a răbdat multă vreme dedesubt arzându-se, iar pe deasupra fiind bătut cumplit şi rănit. În nişte munci ca acestea fiind sfântul, nici o vorbă n-a scos, nici nu şi-a schimbat faţa şi se vedea că şi cum ar fi pătimit în trup străin, încât se mira chinuitorul. După ce a poruncit ca să-i slăbească muncile puţin, cu faţa a zâmbit către mucenic: "Ce gândeşti, o! Eustratie? Oare voieşti ca să-ţi găsesc puţină uşurare rănilor ce s-au adus asupra ta?" Şi îndată a poruncit să aducă apă sărată amestecată cu oţet şi să toarne multă peste rănile lui cele arse şi cu hârburi ascuţite să-l frece tare. Dar şi aceasta o suferea răbdătorul de chinuri cu bărbăţie, ca şi cum nu l-ar fi durut. Atunci se gândea muncitorul că prin oarecare farmece se face că nu simte durerile.

    Apoi, sfântul a zis către dânsul: "Muncindu-mă cu aceste munci, multă facere de bine îmi faci, chiar nevrând. Pentru că, prin muncile acestea, ai îndepărtat de la mine negura care se face sufletului meu din grosimea trupului şi pe mintea cea stăpânitoare peste patimile cele de demult, care mă necăjesc, ai păzit-o biruitoare şi m-ai făcut a izgoni toate asupririle patimilor ce vin asupra mea, cum şi tulburările sufleteşti. Apoi, mi-ai păzit tăria cea dinăuntru duhului, nebiruită de orice fel de ispite, care îmi găteşte viaţa fără de moarte, unde îmi este păstrată bogăţia nestricăciunii. Şi mi-ai arătat cale scurtă şi fără patimă, prin care voi putea, întru acest trup de tină, să ajung viaţa cea îngerească şi să mă îndulcesc cu dulceaţa cea cerească şi pururea fiitoare.

    Acum ştiu că sunt biserică a lui Dumnezeu şi a Sfântului Duh, care vieţuieşte în mine. Deci, depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele şi rugăciunea mea a primit-o. Sufletul meu cu adevărat se va bucura de Domnul, veseli-se-vă de mântuirea Lui. Toate oasele mele vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie? Cel ce izbăveşti pe săracul din mâna celor mai tari decât el şi pe scăpătatul şi săracul de la cei ce-l răpesc pe dânsul. Deci, sîrguieşte-te şi nevoieşte-te, slujitorule al potrivnicului, nimic nu lăsa din scornirile cele tâlhăreşti care se află întru tine şi lămureşte-mă ca aurul în cuptor, încă şi mai mult, şi nu vei afla întru mine necurăţia cea iubită de tine pe care o cauţi cu fapta. Pentru că zeii tăi sunt urâciune, care te stăpânesc pe tine şi pe împăraţii tăi cei nebuni".

    Atunci tiranul a zis: "Mi se pare că din multă durere a trupului s-a schimbat mintea ta şi de aceea vorbeşti multe necuviinţe. Pentru că de-ar fi putut Dumnezeul tău, precum zici, să te facă părtaş nemuririi, te-ar fi izbăvit de rănile ce sunt pe trupul tău. Deci, lăsând nălucirile visului şi ale nădejdii cele deşarte, sîrguieşte-te a dobândi izbăvirea pe care o arăt eu ţie". Iar Eustratie a zis: "Oare voieşti a crede, orbitule cu toate simţirile, cum că nimic nu este cu neputinţă Dumnezeului meu? Ia aminte şi uită-te la mine, care ţi se pare că mă omori şi mă pierzi cu muncile cele aflate de tine".

    Uitându-se toţi spre dânsul cu mare băgare de seamă, deodată au văzut cum au dispărut bubele de pe trupul său, ca nişte solzi şi l-a făcut pe sfânt sănătos, neavând nici urmă de răni pe trupul său; apoi toţi, văzând acea minune, au preamărit pe unul adevăratul Dumnezeu. Evghenie, prietenul lui Eustratie, care era dintr-o cetate cu dânsul şi chiar rudenie - căci dintr-acea cetate a Aravrachiei era de neam şi întru aceeaşi ceată fuseseră ostaşi -, a strigat cu glas mare: "O! Lisie, şi eu sunt creştin şi blestem credinţa ta şi mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi voii tale, întocmai ca şi domnul meu, Eustratie".

    Tiranul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit îndată să apuce pe Evghenie, să-l pună în mijloc, zicând astfel: "Întrebare şi muncire multă vreme le trebuie acestora, dar acum îmi stă înainte o nevoie pentru rânduiala treburilor poporului; deci pe fermecătorul acesta şi făcătorul de minuni vrăjitoreşti, Eustratie, cum şi pe Evghenie, care acum s-a arătat la un gând cu dânsul, ferecându-i cu lanţuri peste tot trupul, poruncesc să se arunce în temniţă împreună cu ceilalţi creştini, ca să fie păziţi pentru altă înfăţişare".

    Acestea zicând, s-a sculat de la divan şi sfinţii au fost duşi toţi, bucurându-se şi veselindu-se de atâta îndrăzneală şi răbdare a sfântului Eustratie şi mântuitoarea minune ce s-a făcut asupra lui, prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi intrând în temniţă au cântat cu toţii într-un glas: Iată ce este bun şi ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună, şi celelalte ale psalmului până la sfârşit. Sfârşindu-se rugăciunea, ceilalţi au învăţat multe de la Sfântul Eustratie şi s-au deşteptat către nevoinţa ce le stătea înainte.

    Astfel trecând ziua aceea, în noaptea următoare s-a sculat Lisie şi a poruncit ostaşilor să se pregătească de drum, că vrea să meargă în cetatea Nicopolei. Pregătindu-se ostaşii, într-acea vreme a venit singur la temniţă şi, poruncind să scoată pe Eustratie, a zâmbit şi a zis: "Bucură-te, iubitule Eustratie". Sfântul a răspuns: "Dumnezeu Cel atotputernic, Căruia îi slujesc eu, să te lumineze pe tine după vrednicie, judecătorule". Lisie a răspuns: "Pentru Dumnezeul tău eu nu mă grijesc, dar acum primeşte încălţămintele acestea şi te încalţă, ca să mergi cu veselie cu noi în cale". Şi erau încălţămintele acelea de fier, având bătute într-însele cuie lungi şi ascuţite, ca încălţându-se să-i pătrundă în picioare. Fiind încălţat Eustratie cu acele încălţări de fier, cu piroane ascuţite, le-a strâns tare cu curele de picioarele sfântului şi le-a pecetluit tiranul cu inelul său, apoi a poruncit să ducă pe sfânt pe cale, după sine, legat împreună cu alţii şi în toată calea să-l bată şi să-l izgonească, ca să alerge mai degrabă, iar el a plecat înainte cu ostaşii.

    După două zile au ajuns în cetatea Aravrachiei, patria lui Eustratie şi a lui Evghenie. Iar când sfinţii se apropiau de cetate, tot poporul cetăţii aceleia a ieşit în întâmpinare, vrând să-l vadă pe fericitul Eustratie. Dar nu îndrăznea nimeni din cunoscuţii săi prieteni să se apropie de dânsul, temându-se să nu fie prinşi şi ei, după cum poruncise necuratul muncitor. Şi era acolo un bărbat, cu numele Mardarie, unul din poporul cel de obşte, nu prea bogat, dar îndestulat cu ale sale. Acesta, făcându-şi o casă nouă, o acoperea tocmai atunci şi, căutând spre sfinţii cei legaţi şi duşi, a văzut în mijlocul lor ca o stea luminoasă pe Sfântul Eustratie. Deci, coborându-se degrabă jos de pe acoperiş, a zis către femeia sa în limba armenească: "Oare vezi, femeie, pe stăpânitorul ţinutului acestuia, cel slăvit cu neamul şi cu bogăţia şi în oaste cinstit, cum n-a băgat seamă de toate şi merge să se aducă jertfă bine primită lui Dumnezeu? Fericit este acela care şi în veacul acesta a fost slăvit şi la stăpânul nostru Hristos va primi mare îndrăzneală, că împreună cu îngerii se va învrednici dulceţii celei negrăite".

    Fericită femeie a răspuns: "Iubitul meu bărbat ce te opreşte ca şi tu să mergi acolo pe aceeaşi cale şi să alergi împreună cu el, ca să te învredniceşti sfântului sfârşit şi să-mi fii mie ajutor, cum şi acestor copii mici şi la tot neamul tău?" Bărbatul a zis: "Dă-mi încălţămintea ca să merg în calea cea dorită". Iar ea îndată a făcut aceasta cu bucurie. Încălţându-se Mardarie, apoi îmbrăcându-se cu haina şi încingându-se, a îmbrăţişat pe amândoi fiii, care erau prunci mici şi căutând spre răsărit s-a rugat spre Dumnezeu: "Stăpâne, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Doamne Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte, o! dumnezeire şi o putere, miluieşte-mă pe mine păcătosul, milostiveşte-te şi fii păzitor roabei Tale şi acestor doi prunci, Apărătorule al văzutelor şi Tatăl sărmanilor, pentru că eu, Stăpâne, cu multă bucurie şi osârdie vin către Tine".

    Acestea zicând, a sărutat pe fiii săi şi a zis: "De acum fii sănătoasă soţia mea şi nu te supăra, nici mâhni; ci te bucură şi te veseleşte, pentru că pe tine, pe fiii noştri şi sufletul meu îl dau în mâinile Atotputernicului şi Preabunului Dumnezeului nostru". Acestea zicând, a ieşit în grabă din casa sa, petrecându-l soţia cu bucurie.

    Mergând la un bărbat de cinste, cu nume Mucaror, cetăţean al Aravrachiei, dregător slăvit şi bogat, s-a închinat lui şi a zis: "Iată, eu mă duc către prietenul şi rudenia ta Chirisic şi, cu voia lui Dumnezeu, am să fiu călător şi să intru împreună cu dânsul la nevoinţa mucenicească. Deci, fii tu, după Dumnezeu, sprijinitorul femeii mele şi al fiilor mei în viaţa aceasta; iar eu, de voi afla dar de la Dumnezeu, voi ajuta ţie în ziua aceea când vom sta înaintea Lui toţi, şi-ţi vei primi plata ta". Bărbatul acela, fiind cucernic, i-a răspuns: "Mergi cu pace, fiul meu, săvârşeşte-ţi acea cale frumoasă şi nu purta grijă de acestea, căci eu voi împlini dorinţa ta, şi voi fi ca tată soţiei tale şi copiilor tăi".

    Acestea auzind Mardarie şi sărutându-se cu bărbatul acela, s-a dus şi a ajuns pe sfinţi, care acum erau aproape de cetate şi a strigat către Sfântul Eustratie: "Domnule Chirisic, precum oaia aleargă către păstorul său, aşa şi eu am alergat către tine, vrând să fiu şi eu împreună cu voi călător. Deci, primeşte-mă pe mine şi mă însoţeşte cu sfinţii tăi soţi şi mă du, deşi nu sunt vrednic de nevoinţa mucenicească, ca să fiu mărturisitor lui Hristos Domnul". Zicând acestea, a strigat cu glas mare: "Şi eu sunt creştin, precum şi domnul meu Eustratie, auziţi slugile diavolului, auziţi!"

    Atunci, prinzindu-l ostaşii, l-au legat împreună cu ceilalţi sfinţi şi, aruncându-i în temniţa cea de obşte, au vestit despre dânşii pe Lisie, care, în acel ceas răcnind ca un leu, i-a chemat la întrebare. Ostaşii aducând după obicei pe cei legaţi, Sfântul Auxentie a fost adus gol şi cu mâinile legate cu frânghii, stând înainte şi ceilalţi sfinţi. Judecătorul a zis către Sfântul Auxentie: "Izbăvindu-ne pe noi de osteneală şi pe tine de munci, spune oare schimbatu-te-ai de împotrivirea ta cea deşartă şi pierzătoare? Întorsu-te-ai oare către zeii cei făcători de bine?" Iar Sfântul Auxentie a zis: "Ascultă, o! Lisie. Mă jur cu însuşi Adevărul, Care este mai presus de toţi şi pe toate le vede mai înainte, că mintea mea este neschimbată de a cunoaşte pe unul Dumnezeu şi a mă închina Lui, deşi iarăşi vei aduce cu miile alte răni asupra mea şi mai mari munci decât cele ce ai adus întâi; chiar de m-ai omorî cu fier şi cu foc, niciodată nu vei putea să-mi pleci gândul meu; iar acum fă ceea ce voieşti".

    Atunci tiranul a dat răspuns de moarte, astfel: "Auxentie, care după multe munci până acum petrece întru nebunia sa cea pierzătoare, prin tăiere de sabie, cea gătită lui, va muri, să-şi piardă sufletul său cel de fier şi neînduplecat. Apoi, în loc de a fi înmormântat, să primească hotărârea aceasta, pentru ca să nu se învrednicească cuviincioasei îngropări ticălosul lui trup; iar cel ce de curînd a îndrăznit a se amesteca cu cei legaţi, să se aducă aici la mijloc, ca să-şi primească degrabă cinstea care o caută". Atunci ostaşii au dezlegat pe Sfântul Mardarie de lanţurile cu care era legat, iar el a zis către Sfântul Eustratie: "Domnul meu, Chirisic, roagă pe bunul Dumnezeu pentru mine şi învaţă-mă ce voi răspunde acelui om pierzător, că nu cumva să mă înşele el, eu fiind om simplu şi necărturar".

    Sfântul Eustratie i-a zis: "Fratele meu, Mardarie, zi numai această neschimbat: Sunt creştin rob al lui Hristos! Nimic alt răspuns să nu dai, orice-ţi va grăi sau orice-ţi va face!" Fiind adus în mijloc Sfântul Mardarie, ostaşii au zis: "Iarăşi stă înainte legat cel de curînd". Grăit-a judecătorul: "Să-şi spună numele, meşteşugul, patria, viaţa şi de ce credinţă este". Mardarie a răspuns: "Sunt creştin". Şi fiind întrebat de muncitori, ca să-şi spună numele şi patria, zicea mereu: "Sunt creştin". Mult fiind întrebat, nimic altceva nu zicea decât numai această: "Sunt creştin". "Sunt rob al lui Iisus Hristos". Atunci, văzând necuratul judecător simplitatea lui, a poruncit să-i rănească cu sfredelul gleznele lui şi, legându-l cu frânghie, să-l spânzure cu capul în jos şi cu ţepi înfocate să împungă tot trupul său, apoi să-l ardă. Astfel, fiind multă vreme spânzurat şi muncit, a dat glas, zicând: "Doamne, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit acestor bunătăţi; dorit-am mântuirea Ta şi am iubit-o foarte: Primeşte sufletul meu în pace!". Acestea zicând, şi-a dat duhul.

    Fiind luat apoi, trupul Sfântului Mardarie de la locul cel de muncă, judecătorul a zis: "Să se aducă gol, Evghenie, cel de la Satalia, care, în vremea întrebării lui Eustratie, a îndrăznit a sta împotrivă, căruia nu-i zic creştin, precum bârfesc ei, ci cu totul nevrednic". Şi, aducându-l pe el înainte, au zis: "Iată, Evghenie stă înainte". Grăit-a judecătorul: "Spune-mi, răule, ce diavol te-a invitat de te-ai pornit spre atâta îndrăzneală, încât ne-ai ocărit cu atâta obrăznicie, nesocotind întru nimic asprimea judecăţii". Sfântul Evghenie a zis: "Dumnezeul meu Cel ce preface întru nimic pe diavolii care se cinstesc de tine, Acela mi-a dat putere şi mi-a dăruit îndrăzneală şi grăire slobodă, ca să urăsc ticăloşia ta, câine rău, vas al satanei, care va fi dat la pierzare împreună cu tine". Tiranul a zis: "Să se taie limba lui cea dosăditoare şi să i se taie cu sabia amândouă mâinile şi cu toiege să se sfarme fluierele lui, pentru ca să fie mai cuviincios către noi". Făcându-se aceasta şi-a dat şi acesta duhul.

    După aceasta de trei ori ticălosul Lisie a ieşit la câmp ca să-şi încerce ostaşii şi când le lua seama acelora şi fiecare îşi arăta meşteşugul său la arme, iar Lisie privea, unul dintr-înşii, cu numele Orest, bărbat înalt la stat şi frumos la chip, fiind chemat pe nume, după dregătorie a stat înaintea lui Lisie. Acesta văzându-l, l-a lăudat şi l-a numit pe el adevărat ostaş; apoi i-a poruncit ca să lovească cu suliţa la ţintă şi îndreptându-şi mina şi învârtind suliţa a ieşit din sânul lui Crucea de aur, pe care o purta la piept şi au văzut-o toţi şi chiar Lisie.

    Deci îndată a fost chemat şi adus aproape şi luând Lisie cu mâna Crucea ce era la pieptul lui, l-a întrebat: "Ce este aceasta? Oare şi tu eşti printre acei care sunt de partea Răstignitului?" Iar el a răspuns: "Rob sunt al Celui răstignit, Stăpânului meu Dumnezeu şi acest semn al Lui îl port spre izgonirea tuturor răutăţilor ce năvălesc asupra mea". Lisie a zis: "Şi acest ostaş ales să se lege împreună cu osânditul Eustratie, ca să-i fie tovarăş de călătorie până la Nicopole, unde se cuvine a face pentru dânşii întrebare".

    Venind Lisie în cetatea Nicopole, mulţime de ostaşi care erau în cetate au venit la dânsul şi cu toţii au strigat: "Lisie, şi noi suntem ostaşi ai Domnului nostru Iisus Hristos, fă şi cu noi ceea ce voieşti". Iar el mai întâi s-a înspăimântat, temându-se că nu cumva să cugete ceva nou împotriva lui. Apoi, văzând că singuri se dau ca nişte oi, pe ei înşişi spre moarte, descingând brâul său, a poruncit să-i ia pe toţi, întemniţându-i. Astfel, cugeta în sine cum i-ar pierde pe dânşii ca să nu se ridice vreo plângere din partea cetăţenilor, sau din partea rudeniilor lor. Mai ales se temea de Sfântul Eustratie, că nu cumva în muncile ce se vor aduce asupra lui, să mai facă vreo minune, asemenea cu cea dintâi; căci nu numai pe creştini îi va întări, ci şi pe elini îi va întoarce la credinţă. Deci, a socotit că să trimită a doua zi pe Sfântul Eustratie şi pe Sfântul Orest la Agricolae, în cetatea Sevastiei.

    Făcându-se ziuă, a poruncit să se facă aşa şi, scriind carte către Agricolae, a zis: "Preaîncuviinţatului ighenon Agricolae, scrie Lisie, ducele. Văzând dumnezeieştii noştri împăraţi că în toată partea cea de sub soare, nici unul nu se află care ar putea mai bine decât tine a cerceta cele neştiute, ţi-au dat stăpânire a îndrepta aceste laturi, pentru că te ştiu că şi nopţile, ca şi zilele te ocupi de rânduiala treburilor poporului, sau, mai binezis, somnul poate să adoarmă mai lesne stelele cele neadormite, decât ochii tăi până se va săvîrşi ceea ce tu voieşti să săvârşeşti, spre folosul cel de obşte. Deci, în scurt, zic: când a văzut în tine o vrednicie mare ca aceasta, după dreptate, cu cinstea pe care o ai acum te-a cinstit pe tine.

    Drept aceea şi eu, martor fiind a atâtor bunătăţi care se află întru tine, trimit la tine legat pe acest Eustratie, care este stăpânit de boală creştinească, mai ales că n-am putut afla nimic care ar fi cu îndestulare spre întoarcere de la îndrăzneala lui pe care o are. Dar, deşi s-a învrednicit cinstei, punându-se mai mare peste ostaşii care sunt sub mine, el cu mare mândrie s-a înălţat, aducând asupra noastră ocări. Deşi l-am înfricoşat cu îngroziri, el prin părerea sa, prezice mai înainte cele ce au să fie, întărindu-se în vrăjitoriile sale. Măcar că a văzut şi pe alţii asemenea muncindu-se, nu s-a oprit de la a sa îndrăzneală, ci chiar muncile le socoteşte o fericire. Deci pe acesta şi pe cel ce este cu el, anume Orest, care sunt de un cuget, îi trimitem la preaînţeleapta ta judecată, urmând rânduielilor împărăteşti".

    Luând-o ostaşii această scrisoare, ca şi întrebarea sfinţilor mucenici dată în scris, împreună cu cei legaţi, au plecat la drum. Pe cale Sfântul Eustratie şi Orest cântau: Pe calea poruncilor tale am alergat, înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale. După rugăciune, Eustratie a zis: "Frate Orest, spune-mi cum s-a săvârşit Sfântul Auxentie şi în ce loc?" Iar Sfântul Orest a spus: "După răspunsul cel hotărât asupra lui de către judecător, a rugat pe ostaşii ce-l duceau să-l lase ca să vină să te vadă pe tine şi să-ţi dea sărutarea cea de pe urmă. Dar n-a vrut nimeni să-l asculte, pentru că era vremea ospăţului şi se sârguiau robii pântecelui a împlini mai degrabă ceea ce li se poruncise. Apoi, l-au dus în pădurea ce se numea Ororia, iar sfântul, mergând, cânta psalmul: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului... Şi a cântat psalmul acela până la sfârşit.

    Plecându-şi genunchii, s-a rugat şi şi-a întins mâinile, ca şi cum ar fi primit oarecare daruri; după aceea, zicând "Amin", a căutat împrejur şi văzându-mă pe mine stând aproape, m-a chemat la sine şi mi-a zis: "Frate Orest, spune domnului Eustratie să se roage pentru mine, căci şi el degrabă mă va ajunge pe mine, fiindcă îl aştept pe dânsul". Şi aşa i-au tăiat capul, izgonind pe cei ce i-au priceput că erau creştini. Iar sfintele lui moaşte s-au furat noaptea de către preoţii Aravrachiei şi, neaflându-se capul lui, au început a plânge şi a se ruga lui Dumnezeu să le arate capul sfântului mucenic. După purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a dat semn un corb dintr-un stejar, unde mergând preoţii au aflat capul sfântului în crengile stejarului, unde şedea corbul; apoi, luându-l, l-au pus lângă sfântul trup şi l-au aşezat la loc curat şi cinstit". Acestea auzind Sfântul Eustratie a plâns şi, rugându-se lui Dumnezeu a zis lui Orest: "Să ne sârguim şi noi, frate, ca să ajungem pe Sfântul Auxentie".

    După cinci zile, fiind aduşi sfinţii în Sevastia şi, primind ighemonul Agricolae scrisoarea de la Lisie, a rânduit pe cei legaţi sub strajă mare. A doua zi i-a judecat înaintea poporului şi a poruncit să aducă pe sfinţi acolo unde era toată cetatea, să vadă pe cei ce erau să-i judece. Astfel Agricolae a zis: "Mai întâi să se citească scrisoarea de la luminatul Lisie, cum şi cercetarea dată în scris acestor legaţi". Fiind citită scrisoarea, Agricolae a zis: "Să nu socoteşti, Eustratie, că şi aici vor fi muncile precum ţi-au fost la Lisie; ci, mai înainte de a pieri cumplit, supune-te legilor împărăteşti şi, apropiindu-te, adu jertfă zeilor!" Iar sfântul a zis: "O, judecătorule, oare legile stăpânesc şi pe împăraţi, sau nu?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat, pentru că şi împăraţii păzesc legile".

    Sfântul Eustratie a zis: "Oare numai singur ţie îţi sunt date legile în scris, dar nu şi în faptă?" Ighemonul a întrebat: "Pentru ce grăieşti aşa, cap neînţelept? Cine a îndrăznit cândva a se împotrivi legilor cu ceva?" Sfântul Eustratie a zis: "De vreme ce în legile împărăteşti se citeşte aşa: Silă să nu fie în tot cuvântul şi lucrul, ci mai vârtos prin sfătuire să se ocârmuiască poporul. Deci, din două una este de trebuinţă: ca cel ce stăpâneşte să sfătuiască pe cel stăpânit, vrând a dobândi ceea ce doreşte; sau cel stăpânit, plecându-se sfatului, de voia sa să facă cele poruncite.

    După acestea iarăşi se află astfel de scrieri pe margine: Şi poruncim ca judecătorul să amestece frică cu blândeţea, că nu cumva cei judecaţi prin frică îngrozirii să urască şi să vrăjmăşească judecătorul, nici pentru blîndeţile lui să greşască. Acestea sunt sau nu scrise, judecătorule?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat aşa sunt". Iar sfântul a răspuns: "Rogu-te ca această rânduială să fie păzită şi pentru mine". Ighemonul a răspuns: "Este de trebuinţă a se păzi neschimbate legile şi pentru tine şi pentru toţi, cu cinstea ce se cuvine". Iar sfântul a răspuns: "Rogu-te dar să fie frică ta amestecată cu blândeţe, că precum eşti mai înţelept decât alţii, să voieşti mai bine a cere sfat, decât a sfătui, socotind fiecare lucru cu înţelepciune, iar de nu, apoi îndată fără socoteală şi rânduiala, munceşte, omoară, fă ceea ce voieşti".

    Ighemonul a răspuns: "Vorbeşte ceea ce voieşti cu îndrăzneală şi cu libertate, pentru că voiesc a se face judecata mai bine cu sfat, decât cu frică". Sfântul Eustratie a zis: "La care dumnezei porunceşti să jertfesc? La cei mari, sau la cei mici?" Ighemonul a zis: "Mai întâi lui Die, apoi lui Apolon şi apoi lui Poseidon". Sfântul Eustratie a zis: "Pe care înţelepţi sau prooroci ascultând, aţi aflat că se cuvine a ne închina lui Die şi celorlalţi, presupuşi dumnezei?" Ighemonul a zis: "Pe Platon şi pe Aristotel, pe Ermet şi pe alţi înţelepţi, pe care de i-ai fi ştiut tu, Eustratie, ai fi cinstit pomenirea lor ca a unor bărbaţi dumnezeieşti şi minunaţi". Sfântul Eustratie a zis: "Nu-mi sunt neştiute tainele acelora, căci din tinereţe le-am deprins pe acelea şi muzică am învăţat-o bine, fiindcă tatăl meu era iubitor de înţelepciune şi de vei porunci, să începem mai întâi de la Platon".

    Ighemonul a zis: "Aflăm pe Platon în cartea scrisă de Timeu, cum că s-a pogorât în Pireia ca să roage pe o zeiţă. Deci, ţi se pare a fi el înţelept sau nu?" Eustratie a răspuns: "Foarte mult osândeşte Platon pe idolul tău Die. Ascultă cuvintele lui Platon de vreme ce ai început de la Timeu şi din cuvintele lui cele isteţe ascultă pe acelea ce sunt scrise într-a doua carte a lui: Dumnezeu de vreme ce este bun are a fi pricină a bunătăţilor, iar celor rele nicidecum. Deci, pe nimeni altul nu-l socotim că este pricinuitor de bine, fără numai pe Dumnezeu, iar celor rele nu este pricinuitor. Iar Homer şi alţi făcători de stihuri, grăiesc că Die este pricinuitor şi celor bune şi celor rele; pentru că păcii celei silite prin jurământ, adică a celei de la Pandora împotriva grecilor, cine a fost pricinuitor, oare, nu Die, prin Atena, precum grăiesc făcătorii de stihuri? Şi Eschil a spus: că Dumnezeu este pricină a descoperirii oamenilor muritori, când voieşte a răni casele şi a le răsturna din temelie.

    Iar Platon, în cartea sa Cetatea, pe nimeni nu lăsa a grăi aceea sau a o asculta, nici pe tânăr nici pe bătrân. Pentru că este cu necuviinţă la Dumnezeu a fi ucigaş de tată, precum a făcut Die, ce se cinsteşte acum de voi, care pe tatăl său, Cronos, l-a aruncat din cer, precum ziceţi, şi l-a zdrobit. Oare cu cuviinţă este lui Dumnezeu să se prefacă în lebădă, ca să înşele pe femeia cea muritoare şi să o batjocorească? Pe lângă această iarăşi se odihneşte Platon, căci fiind cuprins cu nestăpânire spre femei zeul tău, judecătorule, plânge nemângâiat pentru moartea lui Sarpedon. Deci nu sunt astfel cele grăite? Oare nu sunt scrise aceste basme în cărţile voastre? Şi dacă însuşi Platon, scriitorul vostru cel prea înţelept, îl tăgăduieşte de a fi Dumnezeu şi a poruncit ca nimeni din oamenii cei ce se îngrijesc de faptele cele bune să nu urmeze acestor basme, căci sunt vătămătoare de suflet, voi pentru ce credeţi faptelor, în care aceia s-au încurcat şi ne siliţi acum pe noi a ne închina lor?"

    Ighemonul a zis: "Îţi rabd îndrăzneala ta pentru iubirea de înţelepciune pe care o am; iar tu spune-mi pe care Dumnezeu îl cinsteşti? Cum se crede de voi a fi Dumnezeu un om care a fost dus la divan şi a fost pironit pe cruce?" Grăit-a sfântul: "De mă vei asculta cu răbdare, te voi întreba eu mai întâi pe tine despre oarecare lucruri, de care am socotit să te întreb; şi, după aceasta, voi spune ţie pe rând, toate cele ce m-ai întrebat pe mine". Ighemonul a zis: "Ţi se dă stăpânire a grăi totul cu vreme şi fără vreme; deci spune nouă ceea ce voieşti".

    Grăit-a Eustratie: "Tot omul, care are minte sănătoasă, va înţelege pe Dumnezeu a fi drept, neajuns, nescris împrejur, nespus, neschimbat şi cu dumnezeieştile sale deosebiri, mai presus decât toată puterea. Oare nu ţi se pare ţie aceasta a fi aşa, judecătorule prea înţelepte?" Judecătorul a zis: "Adevărat aşa mi se pare". Iar sfântul a răspuns: "Să mai adăugăm şi aceasta că nu este întru El nici o neajungere sau nedesăvârşire, ci întru toate este desăvârşit". Judecătorul a zis: "Desăvârşit, aşa este". Sfântul a grăit: "Deci, dacă vom zice că mai sunt şi alţi dumnezei şi că stau în mijlocul firii celei nestricate, deci ceea ce se grăieşte, nu are loc. Pentru că oricât de puţin, de nu va ajunge lor dintr-acea fericită însuşire dumnezeiască, nu mi se pare a fi vrednici ca să se înţeleagă de oameni că sunt dumnezei; pentru că la Dumnezeu nu este nici o nedesăvârşire, precum s-a zis mai sus, întru care este de cuviinţă a se crede şi a se închina toţi oamenii". Agricolae a zis: "Aşa este cu adevărat". Grăit-a Eustratie: "Acei mulţi dumnezei, oare aflaseră întru acele bunătăţi nestricăcioase şi fără de moarte cele cuviincioase dumnezeirii? Oare au deopotrivă putere întru sine? Să nu se zică dumnezei mari şi mici, ci un Dumnezeu care este întru neasemănată putere, unul având numele dumnezeirii; iar nu precum se socotesc de voi, că un Dumnezeu vieţuieşte în cer, altul în mare şi altul pe pământ. Oare nu ţi se par ţie acestea că sunt aşa?"

    Neputând răspunde la aceasta, ighemonul Agricolae a tăcut multă vreme, apoi abia târziu a răspuns: "Lăsând silogismele tale şi vorbirea cea cu multă limbuţie, răspunde la ceea ce te-am întrebat: De ce cinstiţi voi ca pe un Dumnezeu pe Cel răstignit?" Sfântul a zis: "Voi începe ca şi făcătorul tău de stihuri, Exsiod: Întru început era întuneric şi haos, adică negură şi adânc de apă; iar Dumnezeu, când a făcut lumea cu această frumuseţe, zidind-o nu din oarecare materie, ca aceea care ar fi fost de faţă sau care ar fi fost mai înainte, ci toate dintru nefiinţă întru nefiinţă adunându-se, a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa; iar îngerul cel rău, care era stăpân pe ceilalţi îngeri, cu voinţa sa s-a depărtat de la Cel ce l-a făcut pe dânsul şi înălţându-se cu mândrie, a căzut din rânduiala sa şi s-a izgonit de la Dumnezeu; pentru că Dumnezeu, cu judecată Sa cea dreaptă, l-a surpat din stăpânirea cea de sus, pentru neascultarea lui şi l-a lipsit de slava îngerească; iar pe om l-a pus în rai, dându-i porunca ce învaţă ascultare, ca să se sature de toate bunătăţile ce erau în rai, dar numai de un pom să nu se atingă.

    Acest fel de nevoinţă punându-i, că, dacă prin ispitirea diavolului care toate le meşteşugeşte împotriva lui, nu va călca porunca lui Dumnezeu şi dacă va ruşina pe vrăjmaşul care pizmuia asupra lui, pentru cinstea lui cea mare, să fie fără moarte, petrecând în nestricăciune. Iar de nu va urma aşa, nu se va lăsa mai mult a vieţui în rai, ci va fi izgonit afară şi cu moarte va muri. Deci diavolul cel rău, sculându-se cu zavistie asupra omului, multe măiestrii a adunat asupra lui şi cu ajutorul şarpelui a amăgit pe femeia omului celui dintâi, apoi printr-însa şi pe om l-a adus la călcarea poruncii, ca să fie izgonit de Dumnezeu din rai şi să trăiască în osteneli, în sudori şi în stricăciune.

    Astfel, a dobândit biruinţă preaînrăutăţitul şi se lăuda c-o să ia pe om pentru o greşeală ca aceea sub stăpânirea sa. După ce s-a înmulţit neamul omenesc, el s-a sârguit, ca un tiran, să robească pe tot omul. Apoi mulţi căzând în fărădelegi, Dumnezeu a prăpădit lumea cu potop şi a păzit pe Noe, bărbatul cel drept, care bine s-a ostenit împotriva acelui diavol înrăutăţit şi, fiind nebiruit de acela, s-a izbăvit de potop într-o corabie de lemn, cu femeia şi copiii săi. Şi aşezând pe Noe pe pământ în chipul cel dintâi, ca pe un cetăţean l-a aşezat într-un loc; iar după mulţi ani oamenii s-au înmulţit iarăşi, a sporit iarăşi fărădelegea, încât toţi erau biruiţi de păcate, cădeau în moarte şi se ţineau legaţi în iad, atrăgându-se la pierdere de vrăjmaşul diavol.

    Deci, milostivindu-se Dumnezeu, Care ne-a zidit pe noi, şi nevrând mai mult a trece cu vederea lucrul mâinilor Sale, a dăruit mai întâi elinilor acea înţelepciune, ca deschizând ochii cei sufleteşti, să cunoască pe Dumnezeu Cel atotputernic şi să biruiască pe potrivnicul diavol. Iar dintre aceia, deşi erau puţini oameni care şi-au venit în sine şi au păşit în dreapta credinţă, dar numai ca nişte umbre năluceau prin cuvinte şi iarăşi cădeau în păcatul strămoşesc, fiind biruiţi de credinţa cea mincinoasă şi în mai rea păgânătate au alunecat rătăcindu-se pe cale. Dar nici aşa n-a suferit puterea cea tare a milostivirii lui Dumnezeu, ca să zăcem în cădere, ci a dat lege, a trimis prooroci şi în multe chipuri a arătat neamului evreiesc calea mântuirii. Şi toţi mergând înapoi, cădeau iarăşi în neputinţa strămoşilor lor, căci toţi erau supuşi la moarte pentru păcat.

    Deci cu dreptate a judecat să primească nevoinţa deopotrivă cu noi, Domnul nostru, adică Dumnezeu Cuvântul şi să ne arate biruinţă asupra potrivnicului, făcându-se în toate asemenea nouă, afară de păcat; S-a smerit pe sine primind chipul robului şi S-a născut din fecioară, neschimbându-se cu dumnezeirea şi s-a făcut ca un miel, ca să piardă pe lup. Pentru că, dacă ar fi rănit pe cel potrivnic, cu dumnezeiască să putere cea din înălţime, şi putea să facă aceasta ca un Atotputernic, i-ar fi dat diavolului pricină binecuvântată către un răspuns că acesta, cum că pe om l-a biruit, iar el, - diavolul - este biruit de Dumnezeu şi aşa cu înlesnire ar fi putut răspunde pentru sine; toate sunt cu putinţă lui Dumnezeu.

    Să luăm o, judecătorule, o asemănare care s-ar potrivi povestirii mele. Dacă tu, fiind domn cetăţii acesteia, ai fi văzut năvălind asupra cetăţii tale un urs, sau altă fiară puternică, şi ai fi poruncit unui rob al tău să-l omoare, iar el ascultând porunca ta, ar fi mers împotriva ei - acela fiind neiscusit şi neputincios, neştiind a se lupta cu fiara, ar fi căzut mâncat de dânsa. Atunci oare nu ai fi voit să porunceşti altui rob neputincios şi neiscusit ca să intre în luptă din nou cu fiară? Tu însuţi fiind tare puternic şi ştiind bine a te lupta, oare n-ai fi ieşit singur să te lupţi cu dânsa, ca un iscusit şi viteaz luptător şi ai fi omorât fiară? Tu ai fi ieşit nu cu slava domniei, ci în chipul robului, care ştie a se lupta şi ai fi învăţat prin tine şi pe ceilalţi robi ai tăi, în acest chip a birui şi a omorî asemenea fiare puternice, care s-ar fi întâmplat.

    Aşa şi Domnul nostru, Mântuitorul tuturor, când robii Lui au căzut biruiţi în războiul cu diavolul, atunci Domnul singur prin sfatul Său cel negrăit, pogorându-Se prin Preacurata şi cea fără de prihană Fecioară, a primit chipul robului şi toate neputinţele trupului nostru afară de păcat. Ieşind la lupta vieţii acesteia de bunăvoie şi cu preaînţeleaptă smerenie, s-a tăinuit de diavolul cel înrăutăţit, care se cinsteşte acum de voi, şi l-a biruit pe acela care a năvălit asupra Lui, ca asupra unui om simplu şi a sfărâmat toată puterea vrăjmaşului prin patima Sa cea mântuitoare de pe Cruce, învăţându-ne pe noi cei ce ne uităm la nevoinţa Lui, ca într-acel chip să ne luptăm cu diavolul şi să-i slăbim puterea.

    Deci, însuşi El, primind asupră-Şi patimile noastre, ne-a dăruit nepătimirea Sa, înviind pe cei ţinuţi în iad şi ne-a dat har de a fi fiii lui Dumnezeu, prin mina Lui cea nebiruită şi nădăjduim a dobândi cununi pentru nevoinţă. Cu trupul suntem biruiţi, dar cu Duhul biruim; cădem în stricăciunea morţii, dar ne facem nestricăcioşi şi fără de moarte. Noi ne întoarcem faţa de la beţia voastră şi de la viaţa cea dobitocească şi căutăm viaţa cea îngerească şi petrecerea cea pururea viitoare. Nu căutăm jos ca dobitoacele, nici ne numim oameni cu năravuri de fiară, ci drept la cer ne uităm; şi, fiind în trup, urmăm vieţii celor fără de trup.

    Noi ştim războiul cel neîncetat al duhului nostru contra trupului şi cu cuget înţelept şi măsurat nu primim împărtăşirea cu acest trup muritor, lepădând iubirea lui de plăceri şi înălţându-ne sus cu gândul; iar mădulările le învăţăm a le omorî totdeauna prin răbdare şi prin înfrânare. Apoi ne săturăm cu pomenirea cea preacurată a Domnului nostru, încât iese din noi cuvânt fără de tulburare şi lucrează în noi fără împiedicare o putere înţelegătoare.

    Acestea şi mai mult decât acestea ne-a dăruit nouă Dumnezeu, îmbrăcându-Se singur în om. Iar voi, precum toţi ştiu, v-aţi făcut robi ai trupului şi numiţi dumnezei pe acei care au făcut lucruri necurate şi de ruşine, apoi făcându-le capişte, îi cinstiţi pe ei; v-aţi înstrăinat de împărăţia cea cerească şi în toate zilele vă tulburaţi, temându-vă nu numai de întâmplările cele rele, dar şi bună norocire vremelnică căutând-o cu sârguinţă ca în vis năluciţi. Voi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul muriţi în pierderea cea fără de sfârşit. Iar noi ne-am învăţat de la Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cum că trupul, prin stricăciunea cea de obşte, prin moarte stricându-se şi făcându-se ţarina, iarăşi va învia şi va primi fire nestricată. Deci acestea în scurt ţi-am spus, ca şi tu plecându-te lui Platon al tău şi adevărul de la mine învăţându-te, să te lepezi de zeul tău cel ucigător de tată şi de iubitul tău Lebăd, care a plâns mult pentru moartea fiului său".

    Ascultând cuvintele acestea pline de înţelepciune ale Sfântului Eustratie, cu răbdare, ighemonul Agricolae, în sfârşit, a zis: "Noi nu putem judeca înţelepciunea şi voinţa zeilor şi mărilor împăraţi, ci suntem datori a ne pleca legilor lor şi a face poruncile lor. Pentru care lăsând şi tu multă vorbă cea netrebnică, vino şi jertfeşte zeilor. Iar de nu, apoi multe munci vei suferi, pe care nu le-ai auzit tu niciodată". Sfântul Eustratie a zis: "Dar pentru ce ne-ai făcut atâta osteneală şi n-ai început a ne munci mai de mult?"

    Atunci a poruncit muncitorul să aducă un pat de fier şi înfierbîntîndu-l foarte mult, să-l pună deasupra lui mai întâi pe Sfântul Orest. Iar către Sfântul Eustratie a zis: "Se cuvine că muncile ce te aşteaptă pe tine să le vezi asupra acestuia şi după aceea şi tu să le primeşti". Iar Sfântul Orest, apropiindu-se de pat, s-a temut şi căutând către Sfântul Eustratie a zis: "Roagă-te pentru mine, pentru că s-a înfricoşat gândul meu". Iar Eustratie a răspuns: "Nu slăbi, frate Orest, pentru că numai vederea aduce frică şi muncă, iar cu trupul nici o durere nu vei simţi, dacă te vei sui cu îndrăzneală şi cu nădejde; pentru că însuşi Domnul ne stă înainte ajutător şi sprijinitor. Adu-ţi aminte de mărimea de suflet a Sfântului Auxentie şi a celorlalţi sfinţi şi nu fi mai slab decât aceia; pentru că muncile acestea degrabă se vor sfârşi, iar nouă ne rămâne în cer răsplătirea veşnică".

    Acestea auzindu-le Sfântul Orest îndată a sărit cu multă îndrăzneală şi cu mare bărbăţie pe acel pat ars. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a culcat şi cu tot trupul s-a întins pe foc, strigând cu glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi şi-a dat Domnului, sfântul său suflet. Iar Sfântul Eustratie a strigat: "Amin".

    Îndată a poruncit Agricolae ca să ducă pe Sfântul Eustratie în temniţă, unde rugându-se lui Dumnezeu după obicei a chemat pe sluga ce era cu dânsul şi a zis lui: "Adu-mi, fiule, o hârtie şi să facem diată, căci nădăjduiesc că şi eu mâine dimineaţă voi sta înaintea stăpânului meu Iisus". Aducând fiul hârtia, a scris diata, însemnând într-însa ca să fie duse moaştele lui în cetatea Aravrachiei şi nimeni să nu îndrăznească a lua din moaştele lui ceva; ci întregi să le pună la locul ce se numeşte Analicozora, împreună cu ale Sfinţilor Auxentie, Orest, Mardarie şi Evghenie. Pentru că acei sfinţi cu jurământ au spus Sfântului Eustratie, ca, după sfârşitul lui şi trupurile lor să se pună împreună cu ale lui neclintite. Averea pe care o avea Sfântul Eustratie în Aravrachia a dat-o spre hrană slujitorilor bisericii; lucrurile cele trecătoare, toate le-a împărţit, jumătate le-a dat săracilor şi jumătate le-a dat surorilor sale; iar pentru robi a poruncit să fie liberi şi să primească fiecare darurile pe care le-a însemnat lor.

    Acestea scriindu-le, a petrecut toată ziua postind şi toată noaptea în rugăciune. Iar episcopul cetăţii Sevastia, fericitul Vlasie, care se ascundea în acea vreme de goană, a venit noaptea la sfânt, dând aur străjerilor, pentru că auzise de înţelepciunea cea mare a lui şi că a ruşinat pe ighemon cu zeii săi. Şi, intrând în temniţă, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat sfântului, zicând: "Fericit eşti, fiule Eustratie, că atât de mult te-a întărit pe tine Atotputernicul Dumnezeu; rogu-mă ţie, pomeneşte-mă şi pe mine". Răspuns-a Sfântul Eustratie: "Nu face aceasta, duhovnicescule părinte; ci căutând la treapta dată ţie, aşteaptă de la mine cuvenita închinăciune".

    Apoi, şezând ei, Eustratie a zis către episcop: "De vreme ce, vrând Dumnezeu, dimineaţă într-al treilea ceas din zi, am să stau înaintea stăpânului meu Hristos, pentru că El mi s-a descoperit mie, primeşte hârtia testamentului meu şi o citeşte". Citind-o, episcopul l-a rugat pe el şi pe clericii săi ce erau împreună cu dânsul, ca să iscălească acea diată a lui; şi a spus episcopului că singur să ia trupul lui şi al Sfântului Orest şi să le pună la locul ce este scris în diată. Apoi şi celelalte toate care sunt scrise, să se sârguiască a le împlini, făgăduindu-i pentru acea osteneală şi sârguinţă, răsplătire de la Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa ce va să fie. Iar episcopul a făgăduit că va împlini toate poruncile. Apoi Sfântul Eustratie l-a rugat pe episcop să-l învrednicească şi pe el cu Sfânta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine, pentru că de când era în temniţă nu se împărtăşise.

    Deci, fiind aduse cele de trebuinţă pentru slujbă şi săvârşindu-se Sfânta Jertfă, Sfântul Eustratie s-a apropiat şi a primit acel mărgăritar ceresc; şi îndată a strălucit în temniţă lumina unui fulger şi s-a auzit glas: "Eustratie, bine te-ai nevoit, vino şi te suie în ceruri, ca să primeşti cununa ta!" Iar acel glas l-au auzit toţi câţi erau acolo şi au căzut cu frică cu feţele la pământ. Şi toată noaptea aceea a petrecut-o episcopul împreună cu Sfântul Eustratie, îndulcindu-se de cuvintele lui. Apoi, răsărind luceafărul, s-a dus, făgăduind a împlini cu fapta toate cele scrise în diată.

    După ce s-a făcut ziuă, Agricolae, venind la judecată, a trimis să aducă pe Sfântul Eustratie şi, chemându-l la sine, i-a zis în taină: "Martor îmi este dreptatea cea atotvăzătoare, o, Eustratie, că foarte mult mă doare inima pentru tine, pentru ce nu voieşti a te supune poruncii împărăteşti? Măcar înaintea poporului fă-te ca şi cum ai fi de o credinţă cu noi şi numai de formă te închină zeilor, iar în tine crede şi te roagă Dumnezeului tău, că acela te va ierta pe tine, căci faci acestea nu de voie, ci de nevoie; nu pofti a pieri ca unul din făcătorii de rele, fiind bărbat plin de atâta învăţătură şi înţelepciune. Şi de aş şti că nu pătimesc ceva, apoi nici aceasta nu mi-ar fi trebuit de la tine. Pe mulţi am pierdut din cei de credinţa ta şi nici unul n-am miluit. Iar de tine foarte mult îmi pare rău şi voiesc a te cruţa, căci toată noaptea aceasta nedormind, am fost în mare mâhnire".

    Sfântul Eustratie a zis: "Nu te îngriji de aceasta, nici nu cădea în vreo nevoie pentru mine, ci ceea ce-ţi este poruncit de împăraţii tăi, aceea să faci; pentru că eu nici cu făţărnicia, nici în vreun alt oarecare chip nu mă voi închina zeilor tăi; ci voi mărturisi pe Dumnezeul meu înaintea tuturor şi în mijlocul multora, îl voi lăuda pe El. Şi să ştii cu tot dinadinsul că muncile tale sunt ca o veselie pentru mine; iar de voieşti încearcă cu lucrul". Ighemonul, acoperindu-şi faţa cu mâna sa, plângea, încât l-a văzut tot poporul ce stă împrejur. Şi, pricepând toţi că jeleşte pe nevinovatul Eustratie, plângeau şi ei, făcându-se mare tânguire în cetate. Iar Sfântul Eustratie a zis către judecător: "Dumnezeu Cel preaînalt, să răsplătească meşteşugul cel cu vicleşug rău al tatălui tău, satana, că acela a dat această ispită asupra mea, ca să facă împiedicare cinstei ce-mi stă înainte; fă ceea ce voieşti pentru că eu sunt rob al Stăpânului meu, Iisus Hristos, mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi mă îngreţoşez de uriciunile idoleşti; pentru că uriciune sunt şi cei ce se închină lor".

    Văzând Agricolae stăruinţa lui Eustratie în credinţa creştinească şi osârdia lui cea mare către Hristos, abia a dat asupra lui răspunsul cel desăvârşit, într-alt chip: "Pe Eustratie, cel ce nu s-a supus poruncii împărăteşti şi n-a vrut să jertfească zeilor, poruncesc să se ardă, ca în foc să se piardă sufletul său de fier". Acestea zicând, s-a sculat şi a plecat degrabă din divan. Şi fiind dus sfântul spre ardere, se ruga în auzul tuturor în acest chip: "Te măresc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea şi ai mântuit de nevoi sufletul meu. Acum, Stăpâne, să mă acopere mâna Ta şi să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi cu durere va ieşi din ticălosul şi necuratul meu trup. Că nu cumva să-l întâmpine sfatul cel viclean al potrivnicului şi să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele mele, făcute întru cunoştinţă şi necunoştinţă. Milostiv fii mie, Stăpâne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l primească îngerii Tăi cei prealuminaţi şi străluciţi. Arată slavă numelui Tău cel sfânt şi cu puterea Ta ridică-mă la dumnezeiasca Ta judecată; când mă vei judeca, să nu mă apuce mina stăpânitorului lumii acesteia, ca să mă ducă pe mine păcătosul în adâncul iadului, ci stai lângă mine şi fii mie mântuitor şi sprijinitor. Pentru că muncile acestea trupeşti, veselie sunt robilor Tăi. Miluieşte, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile vieţii acesteia; şi-l primeşte curat prin pocăinţă şi prin mărturisire, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin".

    Astfel rugându-se sfântul şi cuptorul fiind foarte ars, a făcut semnul Crucii lui Hristos şi a intrat în cuptor, cântând şi zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi astfel şi-a dat în pace duhul său. Dar n-a vătămat focul sfântul lui trup şi nici de părul lui nu s-a atins. Deci, s-a săvârşit Sfântul Eustratie, în luna decembrie a treisprezecea zi. Iar episcopul cetăţii Sevastia, luând moaştele Sfântului Eustratie şi ale Sfântului Orest, a făcut ceea ce era scris în viaţa mucenicului. Iată o minune a acestor sfinţi mucenici.

    Înaintea porţilor cetăţii Constantinopolului era o mănăstire ce se chema Olimp, în care era zidită o biserică, în numele celor cinci sfinţi mucenici: Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest. Şi era obicei vechi de venea împăratul şi patriarhul în acea mănăstire la praznic, la pomenirea acestor sfinţi mucenici şi dădeau cele de trebuinţă monahilor. Pentru că era lăsat aşezământ de la cel ce zidise mănăstirea, ca să nu agonisească nimic monahii cei ce vieţuiau într-însa, să nu aibă nici sate, nici vii; ci să se lase pe ei în purtarea de grijă a sfinţilor mucenici şi să ia aminte de mântuirea lor.

    De vreme ce se păzea porunca celui ce o dăduse, de aceea nu se depărtau nici sfinţii mucenici, îngrijindu-se de cele pentru trebuinţă mănăstirii. Însă darul lui Dumnezeu trebuie căutat, ca să se arate mai cu adeverire că cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu şi-L caută, nu se lipsesc de tot binele, mai mult decât toţi cei ce nădăjduiesc spre bogăţie. Deci, Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, vrând mai mult a preamări locul răbdătorilor Săi de chinuri, a cerceta cu darul Său pe cei ce slujesc Lui şi a-i mângâia întru sărăcia lor, a rânduit să fie în vremea praznicului o furtună mare, ploaie multă şi frig mare, încât nimeni din cetate n-a venit la praznicul sfinţilor mucenici.

    Cântând Vecernia şi canonul, monahii de acolo erau în mare mâhnire, pentru că nu aveau ce să mănânce şi făceau defăimare sfinţilor mucenici înaintea icoanei lor, zicând: "Dimineaţa, când vom ieşi de la locul acesta, ne vom risipi fiecare pe unde va putea să-şi afle cele de trebuinţă". Iar după ce s-a întunecat, a venit portarul la egumen, zicând: "Binecuvintează, părinte, să aduc la tine un bărbat, care a venit de la împărat cu două cămile încărcate". Poruncind egumenul, a intrat un bărbat foarte însemnat, zicând: "Împăratul v-a trimis bucate şi vin". Făcând rugăciune, le-a dus în pivniţă, apoi au mâncat toţi din bucate şi au băut vin, iar celelalte bucate le-au păstrat".

    Fiind cu toţii împreună, a venit iarăşi portarul spunând despre altul care venise de la împărăteasă şi, fiind şi acela adus înăuntru, a zis egumenului: "Iată, v-a trimis împărăteasa peşte bun şi zece galbeni". Şi iarăşi a venit portarul, spunând despre un alt bărbat ce venise de la patriarh şi, adus fiind şi acesta înăuntru, a dat egumenului vase bisericeşti, zicând: "Patriarhul a binevoit că dimineaţă aici să slujească Sfânta Liturghie".

    Egumenul a zis către bărbaţii aceia care veniseră: "Precum Dumnezeu va voi, aşa se va face; dar voi vă veţi duce de aici?" Ei au răspuns: "De vom avea loc aici, vom rămâne până dimineaţă". Deci, a poruncit egumenul ca să-i ducă în pridvorul bisericii, întrebându-i despre numele lor. Şi a zis cel ce venise primul de la împărat: "Eu mă numesc Auxentie; iar cel de la împărăteasă a spus că-l cheamă Evghenie; iar cel cu vasele de la patriarh, Mardarie.

    În vremea cântării Utreniei, au mai intrat în biserică doi bărbaţi şi, după citirea psaltirii, a zis egumenul să se citească din patimile sfinţilor mucenici. Însă monahii au zis să le lase necitite pentru că n-a venit nimeni la praznic din cetate. Iar un bărbat din cei ce intrase în biserică, "pe care nimeni nu-l ştia cine este, a zis". Daţi-mi cartea să citesc eu. Şi aceasta făcându-se, a ajuns povestirea la scriptura unde zice: a fost încălţat Eustratie cu încălţările de fier cu piroane ascuţite. Apoi, lovind în pardoseala bisericii cu toiagul, oftând şi înfingându-se toiagul pe care-l avea în mina şi cu care lovise pardoseală, a dat ramuri şi s-a făcut copac. Atunci, cei ce stăteau la spatele lui, au zis: "Oare pentru tine ai făcut aceasta, Eustratie?" Şi a zis: "Nu. Puţine sunt pătimirile mele în faţa răsplătirii lui Dumnezeu. Ci această s-a făcut ca să nu rămână praznicul nostru fără cei din cetate". Aceasta zicând el, îndată toţi s-au făcut nevăzuţi.

    Egumenul, ieşind din biserică, a aflat beciul plin de pâine şi de peşte, iar vasele cele deşerte s-au aflat pline cu vin. Atunci au vestit degrabă pe împărat şi pe patriarh de minunea ce se făcuse şi, toţi venind, au preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui mucenici. Iar toiagul ce se făcuse copac s-a frânt şi l-au împărţit pentru binecuvântare. Şi multe tămăduiri s-au făcut neputincioşilor într-acea zi, cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri. Cu ale căror sfinte rugăciuni slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Sf. Mc. Lucia din Siracuza

Atunci a poruncit să aprindă un foc mare împrejurul Sfintei Lucia și să toarne peste dânsa smoală arsă, pucioasă și untdelemn fiert.

Când se răspândea prin toate părțile Siciliei cinstirea Sfintei mucenițe Agatia și poporul Siracuzei venea de departe să se închine sfântului ei mormânt, în cetatea Catanei, Lucia, fecioara cea lăudată a fost între siracuzeni cea mai de frunte la praznic împreună cu alții și cu maică să Evtihia, care avea boala curgerii de sânge de patru ani, și care nu se vindeca cu nici o doctorie de la doctori. Și, săvârșindu-se slujbele bisericești, se citea Evanghelia în care se pomenește de femeia căreia îi curgea sânge și care, prin atingerea hainei lui Hristos s-a tămăduit. Lucia a zis mamei sale: „De crezi celor ce s-au citit, mamă, crede și aceasta, cum că Agatia, care a pătimit pentru Hristos, s-a învrednicit a avea de față totdeauna pe Acela, pentru a Cărui nume a pătimit. Deci atinge-te de mormântul ei cu credință și te vei tămădui”.

După săvârșirea cântării bisericești, ducându-se poporul, a căzut înaintea mormântului sfintei mucenițe, mama împreună cu fiica și au început cu lacrimi a se ruga, cerând ajutor. Deci, rugându-se ele mult, a adormit Lucia și a avut vedenie, văzând-o pe Sfânta muceniță Agatia în mijlocul îngerilor, foarte împodobită cu mărgăritare și zicându-i: „Sora mea, Lucia, fecioara Domnului, pentru ce ceri de la mine ceea ce singură poți îndată să dai? Căci credința ta ajută mamei tale și, iată, s-a făcut sănătoasă! Și precum prin mine se slăvește cetatea Catania, așa și prin tine se va slăvi și împodobi cetatea Siracuzei, pentru că ai gătit sălășuire bine primită lui Hristos întru a ta feciorie”.

Acestea auzindu-le Lucia, s-a deșteptat și cu cutremur s-a sculat, apoi a zis către mama ei: „Mamă, mamă, iată te-ai vindecat. Deci, rogu-te pe tine prin sfânta aceasta care cu rugăciunile sale te-a tămăduit, să nu-mi mai pomenești de logodnic niciodată – pentru că acum era logodită –, nici să poftești a vedea din trupul meu rodul cel muritor. Ci toate acelea ce le-ai pregătit să mi le dai mie, ca și când aș fi mers după bărbatul cel muritor, dă-mi-le acum, ca să merg la mirele cel fără de moarte, Hristos Domnul, Care va păzi fecioria mea”. Iar mama sa Evtihia a zis către dânsa: „Toate cele ce sunt ale tatălui tău, care a murit de nouă ani, păzindu-le întregi le-am înmulțit și nu le-am împuținat, spre a le da moștenire ție. Iar cele ce sunt ale mele și cele ce mai pot să fie, singură le știi bine. Deci, să acoperi mai întâi cu țarina ochii mei și apoi ceea ce va fi ție cu plăcere, vei face cu toată avuția”. Lucia a zis: „Ascultă, mamă, sfatul meu, că nu este iubit de Dumnezeu acela care Îi dă Lui ceea ce nu poate duce cu sine, nici singur pentru el nu poate să le cheltuiască. Ci de voiești a face lucru bine primit lui Dumnezeu, dă-I Lui ceea ce-ți este cu putință a cheltui; pentru că după ce vei muri, nimic nu vei mai putea cheltui și ceea ce dai acum, dai ce nu poți duce cu tine. Deci, fiind vie și sănătoasă, dă lui Hristos ceea ce ai, și toate cele ce ai vrut să mi le dai mie, începe a le da de acum lui Hristos”.

Astfel, în toate zilele vorbind fecioara cu mama sa, s-a făcut împărțirea lucrurilor, pe care le-a dat spre trebuința săracilor. Deci, vânzând satele, podoabele cele de mult preț și mărgăritarele, s-a înștiințat despre aceea logodnicul ei, care, mâhnindu-se, a început a întreba pe doica Luciei: „Ce va să fie aceasta, că am auzit despre vinderea satelor, podoabelor și a mărgăritarelor?”. Iar doica, fiind pricepută, a zis: „Logodnica ta a aflat că se vinde o moștenire, a cărui preț este de o mie de galbeni și mai mult; și vrând a o cumpăra pe aceea, pentru tine, vinde asemenea lucruri ca să adune banii aceia”. Logodnicul, crezând cuvintele ei și socotind că se face negustorie, a tăcut; ba chiar el îndemna la vânzare.

Dar când s-a înștiințat că toate s-au împărțit săracilor și scăpătaților, și toate s-au cheltuit cu străinii și slujitorii lui Dumnezeu, mergând la Pashasie, domnul cetății, a clevetit-o, zicând că logodnica sa este creștină și potrivnică legilor împărătești. Iar ighemonul, chemând-o la sine, o sfătuia cu cuvinte și o silea a jertfi idolilor. Atunci Lucia fericită a zis: „Aceasta este jertfa cea vie, precum și credința cea curată, înaintea lui Dumnezeu: a cerceta pe cei săraci și pe văduve în necazurile lor. Eu într-acești trei ani nimic altceva n-am făcut, decât numai am adus jerfă lui Dumnezeu Cel viu. Acum nemaiavând nimic din averea mea ce să aduc, pe mine mă jertfesc vie lui Dumnezeu și ceea ce va fi cu plăcerea Lui, aceea să facă cu jertfa Sa”.

Pashasie a zis: „Aceste cuvinte spune-le creștinilor, celor asemenea ție, iar mie celui ce păzesc așezămintele împărătești, în deșert mi le povestești”. Lucia a zis: „Tu ia aminte la legile împărătești, iar eu iau aminte la legile lui Dumnezeu. Tu te temi de împărați, iar eu mă tem de Dumnezeu. Tu nu voiești a-i mânia pe dânșii, iar eu foarte cu dinadinsul mă păzesc a nu mânia pe Dumnezeu. Tu te sârguiești a plăcea acelora, iar eu doresc a-i plăcea lui Hristos. Deci, tu fă ceea ce socotești că-ți este de folos, iar eu voi face aceea ce voi cunoaște că-mi este de folos”. Pashasie a zis: „Ai cheltuit moștenirea ta cu desfrânații tăi și ai risipit-o și pentru ceea vorbești ca o desfrânată”. Lucia a zis: „Eu moștenirea mea la loc bun am așezat-o, iar pe stricătorii sufletului și ai trupului meu niciodată nu i-am primit”. Pashasie a zis: „Și care sunt stricătorii sufletului și trupului tău?”.

Lucia a zis: „Stricătorii sufletului voi sunteți, de care grăiește apostolul: Vorbele cele rele, strică obiceiurile cele bune. Pentru că sfătuiți sufletele omenești, ca lăsând pe Ziditorul lor, să urmeze idolilor celor deșerți. Iar stricătorii trupului sunt aceia care iubesc dulceața vremelnică, mai mult decât desfătarea cea veșnică și aceia care cinstesc veselia ce degrabă piere mai mult decât bucuriile cele nesfârșite”. Pashasie a zis: „Vor înceta și vor amuți cuvintele tale, când vor veni bătăile și rănile”. Lucia a zis: „Cuvintele lui Dumnezeu, niciodată nu vor tăcea”. Pashasie a zis: „Au doară tu ești Dumnezeu?”. Lucia a răspuns: „Sunt roaba lui Dumnezeu și pentru aceasta grăiesc cuvintele Lui, pentru că însuși El a zis: Că nu veți grăi voi înaintea împăraților și a domnilor, ci Duhul Sfânt, Acela va grăi întru voi”. Pashasie a zis: „Dar în tine este Duhul Sfânt și Acela grăiește în tine?”. Lucia a zis: „Apostolul zice că cei ce viețuiesc întru curăție, sunt biserici ale lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu viețuiește într-înșii”.

Pashasie a zis: „Eu voi porunci să te ducă în casa cea de desfrânare, ca după ce vei fi batjocorită, să fugă de tine Duhul Sfânt”. „Niciodată nu se spurcă trupul de nu se va învoi cu mintea; pentru că chiar de vei pune tămâie în mâinile mele și pe acea tămâie o vei arunca spre jertfă diavolească, Dumnezeu, uitându-se spre acesta, va râde pentru că voia și cugetul îl judecă, iar nu lucrul ce se face cu sila. Iar pe siluitorul și stricătorul fecioriei îl socotește ca pe un balaur, ca pe un tâlhar și ca pe un barbar. Deci dacă pe mine, care nu voiesc, vei porunci a mă silui, apoi atunci vei îndoi cununa fecioriei mele”. Pashasie a zis: „Voi porunci ca prin desfrânare să te omoare, de nu te vei supune poruncii împărătești”. Lucia a zis: „Acum ți-am spus că niciodată nu vei putea atrage voia mea către învoirea spre păcat; și de acum orice vei face trupului meu, care ți se pare a fi întru a ta stăpânire, de aceasta nu bagă seamă roaba lui Hristos”.

Atunci Pashasie, judecătorul cel necurat și nedrept, a poruncit să vină cei ce țineau casa de desfrânare și, venind, le-a dat pe sfânta, zicând: „Chemați poporul și faceți ca să-și bată joc de dânsa până când aceasta va muri”. Și când a început a o duce în casa de desfrânare, atâta greutate i-a dat trupului ei Duhul Sfânt, încât nicidecum n-au putut să o miște din loc. Apropiindu-se mulți, după porunca muncitorului, munceau să o urnească din loc, dar în zadar osteneau și slăbeau asudând fără rezultat, că fecioara Domnului stătea neclintită. Atunci, aducând o funie și legând-o de mâini și de picioare, au început cu toții a o târî, dar ea ca un munte stătea neclintită.

Atunci Pashasie, cu mare supărare și fiind în mare nepricepere, a chemat vrăjitorii, fermecătorii și pe toți popii idolești și le-a poruncit să facă vrăjile lor împrejurul Luciei ca să fie urnită. Însă nimic n-au sporit căci stătea ca și cum ar fi fost pironită cu trupul de pământ, iar picioarele ei nu le puteau mișca din loc. Apoi a poruncit să o stropească cu ud de om, socotind că cu oarecare vrăjitorii stă nemișcată, dar degeaba. Și au adus multe perechi de boi, ca să o poată mișca din loc, însă nici așa n-a fost cu putință a o clinti.

Deci, a zis către dânsa Pashasie: „Care sunt farmecele tale?”. Lucia a zis: „Nu sunt acestea farmecele mele, ci faceri de bine ale lui Dumnezeu”. Pashasie a zis: „Ce pricină este că fiind copilă neputinciosă și de o mie de oameni fiind târâtă, stai neclintită?”. Sfântă a zis: „De vei aduce și zece mii, vor auzi pe Sfântul Duh care îmi grăiește; cădea-vor despre laturea ta o mie și zece mii de-a dreapta ta”. Iar ticălosul judecător care o muncea, se chinuia cu sufletul său să scornescă chinuri, dar se tulbura cu gândurile, apoi i-a zis sfânta fecioară: „Pentru ce te muncești și te tulburi cu multe feluri de gânduri? Ai văzut că sunt biserică a lui Dumnezeu Celui viu? Crede acum, dacă nu te-ai cumințit și mai mult te învață!”. Iar Pashasie se tulbură și mai mult, oftă, văzând că sfânta își bate joc de dânsul.

Atunci a poruncit să aprindă un foc mare împrejurul ei și să toarne peste dânsa smoală arsă, pucioasă și untdelemn fiert. Dar ea în numele Domnului Iisus Hristos stă nemișcată și nevătămată, zicând către tiran: „Eu am rugat pe Domnul meu Iisus Hristos, ca să nu aibă stăpânire asupra mea focul acesta; și pentru ca să râdă de tine cei ce nădăjduiesc în Hristos, de aceea am cerut îndelungare pătimirii mele, ca să ridic frica muncilor, de la cei ce cred, iar pe cei ce nu cred, să-i lipsesc de glasul batjocoririi, ca să nu-și mai bată joc de creștini”. Iar unii din prietenii lui Pashasie, nesuferind a-l vedea pe acesta în mare supărare și în nepricepere, au poruncit s-o lovească cu sabia peste grumazul ei.

Deci s-au dus acasă cu Pashasie, iar sfânta, deși era foarte rănită, n-a slăbit, ci se ruga și vorbea către popor: „Binevestesc vouă că s-a dat pace Bisericii lui Dumnezeu, pentru că Dioclețian a căzut din împărăție, iar Maximian a murit acum; și precum cetatea Cătăniei are mijlocitoare către Dumnezeu pe sora mea, Sfânta Agatia, așa și pe mine să mă știți că trimisă de la Dumnezeu cetății acesteia; însă numai dacă veți face voia Lui și veți primi credința Lui”. Acestea zicând Lucia, roaba lui Dumnezeu, cu gâtlejul cel străpuns de sabie, iată înaintea ochilor ei se aducea Pashasie legat în lanțuri. Pentru că sicilienii trimiseseră în taină la Roma, vestind că Pashasie fără de milă necăjește acea latură, jefuind-o, luând cu sila și răpind cele străine.

Deci a venit în acea vreme poruncă de la Roma, ca să fie dus la judecată ferecat, unde, fiind întrebat, a fost osândit la moarte, apoi, tăindu-i-se capul, a pierit cu sunet ticălosul. Acea ducere a lui în fiare a văzut-o sfânta, încă fiind vie, și stând la locul cel de muncă, unde fiind rănită, n-a ieșit dintr-însa duhul ei, până când au venit preoții și au împărtășit-o cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos. Apoi, zicând toți: „Amin”, sfânta muceniță și-a dat cinstitul său suflet în mâinile Domnului. Și a fost pusă într-acel loc de cinste, unde a zidit peste dânsa biserică, în numele ei și în cinstea lui Dumnezeu în Treime, închinat Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.