5. /27 DECEMBRIE 2022 - POEZIE
PIERRE DE RONSARD
| Pierre de Ronsard | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2]  Couture-sur-Loir, Centru, Franța |
| Decedat | (61 de ani)[2][3][4][5] La Riche, Centru, Franța |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | poet scriitor |
| Locul desfășurării activității | Franța[6] |
| Activitate | |
| Limbi | Middle French[*][1] |
| Studii | Universitatea din Paris |
| Pregătire | Jean Dorat[*] |
| Profesor pentru | Jean Vauquelin de La Fresnaye[*] |
| Mișcare/curent literar | Pléiade[*] |
| Semnătură | |
 | |
Modifică date / text  | |
Pierre de Ronsard (n. ,[2] Couture-sur-Loir, Centru, Franța – d. ,[2][3][4][5] La Riche, Centru, Franța) a fost un poet francez.
A fost poetul Curții, foarte apreciat de rege datorită ideilor sale în favoarea politicii reginei-mamă contra hughenoților, exprimate în opera sa Discours de la Misère de ce Temps (1562-1563) și s-a bucurat de o poziție privilegiată: aceea de a sta în dreapta suveranului.
Când în 1547 sosește la Paris, va crea în jurul său o școală poetică, urmând a fi cunoscută în epocă sub denumirea de Pleiada maestrului Ronsard, în care activau Jean Dinemandi, zis Dorat, Pontus de Tyard, și, nu în ultimul rând, Remi Belleu.
Maestrul Ronsard avea un proiect literar măreț, La Franciade, o epopee dedicată însuși regelui, dar, după moartea acestuia, survenită la 1574, poetul avea să își piardă întreaga inspirație.
În tot timpul festivităților s-a aflat la Curte, elogiindu-l pe rege în versuri și sonete, compuse pe placul invitaților. Din nefericire, el nu avea cum să audă aprecierile celor prezenți, suferind de surzenie.
Opere[modificare | modificare sursă]
Moartea Mariei Cum vezi în creangă roza în haina-i veșnic nouă, În tinerețea lumii de Mai, prin alte flori, Și cerul gelozind-o de viile-i culori, Când zorile o scaldă cu lacrime de rouă;
Corola-i poartă gingaș iubirea triumfală; Îmbălsămând grădina cu-arome dulci și moi: Dar sub arșița dură, sub grindină și ploi, Tânjește-ncet și moare, petală cu petală,
Tot astfel în avântu-ți de-ntâia tinerețe, Când lut și cer cinstitu-au suava-ți frumusețe, Ți-a fost tăiat de parcă al vieții fraged fir.
La groapa ta primește-mi a lacrimii ardoare, Și vasul plin cu lapte, și-acest belșug de floare, Ca trupul tău să fie și mort un tandafir.
Traducere: Nicu Porsenna
Ferice clipa Ferice clipa unică din viață, Și loc, și timp când ochii-ți m-au ucis, Ori barem m-au zvârlit într-un abis, Și-acolo m-am făcut un sloi de gheață.
Ci drept e că trupeasca trăsătură O am mereu, dar sufletu-mi fugit Trăiește-n tine ca-n sălaș iubit, Și m-a lăsat azi singur în natură.
Când galeș uneori întorci spre mine Focoșii ochi, simt cum îmi curge-n vine Un râu de flăcări ce-mi dă viață iar,
Și moaie frigul care-n sânge-l port; Dar ușurarea-i slabă și-n zadar, Căci fără suflet eu rămân tot mort.
Traducere: Nicu Porsenna
As vrea, furis, din dor ce ma-nfioara
Sa cad ca ploaia-n picuri, - sa raman
Ascuns in noapte-ntr-al Cassandrei san,
Cand somnu-ncet in ochi i se strecoara.
As vrea sa fiu un taur si-n spinare
s-o port, de-ar fi sa mearga sa se culce
In pajiste, in iarba cea mai dulce,
razlet, prin mii de flori, prin incantare
Vrand patima sa uit ca mi-i stapana
as vrea Narcis sa fiu si ea fantana…
Sa poti in noapte-n ea sa te cobori…
Si-as vrea ca noaptea-aceasta sa se-ntinda
In vesnicii si niciodata zori
de zi de desteptare sa se-aprinda.
CASANDRA
Hai, sa vedem de trandafirul
Ce-n zori involt si-avuse firul
Si-mpurpurat lucea la soare –
Nu si-a pierdut acuma oare
Voiosul strai gingas al sau
Ca pielea de pe-obrazul tau ?
Vai ! uita-te-n ce scurta vreme
Micuto, despuiat el geme,
O, cruda, vitrega Natura ! –
Ca moarte rozele-i cazura.
In ce putine ore curg
Abia din zori pana-n amurg.
Deci, crede-ma, Micuto draga,
Nu-i timp de preget, nici de saga,
Culege rozele vietii
Cat esti in floarea tineretii,
Cat varsta nu se va sili
Obrazul a ti-l ofili.
(traduce Alexandru Rally)
Vreau pentru frumusetea ta sa mor
Vreau pentru frumusetea ta sa mor,
vreau pentru ochiul care-adanc ma prinde
si pentru zambetul tau drag si plin
de dulceata ca sarutul zanelor
Vreau pentru parul tau bogat sa mor,
si pentru micii, rotunjorii sani
si pentru-asprimea-acestei fragezi maini
ce e, ranind, alean al ranilor
Sa mor vreau pentru chipul tau brun, Doamna,
si pentru portul tau zeesc ce-ndeamna
sa te ador; dar mai presus de toate
sa mor de-o lupta-n dragoste cumplita.
Sa-ti dau iubirea-asa cum mi se zbate
In brate-o noapte-ntreaga, nesfarsita.
Batrana cand vei fi, sezand la soba-n casa (→Elena)
Batrana cand vei fi, sezand la soba-n casa,
torcand la lumanare, firul depanandu-l,
tu versu-mi vei sopti rostind mirata gandul:
“Ronsard, cum m-a cantat pe cand eram frumoasa!”
Si n-a fi slujnica, ce auzind acestea,
chiar din odihna ei si tot sa nu tresara,
ca numele-mi soptit sa nu mi-l lege iara
De numele tau drag si vesnic ca povestea.
Eu in pamant voi fi Odihna-mi de naluca
voi cere mirtilor in umbra lor s-o duca
La gura sobei stand, batrana, ghemuita,
vei regreta iubirea-mi, focul tineretii
Traieste, sa n-ajungi, ca maine, ofilita !
Culege chiar de azi toti trandafirii vietii
Pe-alei vezi frumuseţea rătăcind? E-a mea.
Nu vezi? Sunt ochii ei ca licăriri de stea,
lumini în templu, lămpi de strajă ca să ardă...
ca frumuseţi resfrânte-n zâmbete din zori?
Şi cugetul nu-i vezi, Domn al destinelor,
în care Dumnezeu se uită ca-n oglindă?
Şi cum te-a-nfrânt când ea cu flori te-a-mpresurat...
Sub pasul ei şi iarba creşte fericită...
şi izvorând lumini din faţa îndrăgită
de-i cerul mohorât el tot se-nseninează...
Şi apele-ar seca pe orişiunde,
Şi soarele s-ar îneca în unde
Şi n-ar mai scânteia ca azi în ele;
Tot mai curând în haos s-ar ascunde
Decât aş vrea să-mi fac spre-o blondă punte,
Spre-albaştrii ochi, cu dorurile mele.
Ceilalţi nici vii în faţa mea să-mi pară!
Şi nu mă-ncântă părul auriu.
Căci numai ei mi-s dăruiţi de soarte -
Doi aştri peste inimă să-i ştiu.
Serghei Alexandrovici Esenin, (în rusă Сергей Александрович Есенин; n. ,[1][2][3][4] Konstantinovo(d), Q18400383(d), Moscova, Rusia[5] – d. ,[2][6][7][8] Leningrad, RSFS Rusă, URSS[9]) a fost un celebru poet liric rus.
| Serghei Alexandrovici Esenin | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4] Konstantinovo(d), Q18400383(d), Moscova, Rusia[5] |
| Decedat | (30 de ani)[2][6][7][8] Leningrad, RSFS Rusă, URSS[9] |
| Înmormântat | Cimitirul Vagankovo[*] |
| Cauza decesului | sinucidere[2][5][10] (spânzurare[11]) |
| Căsătorit cu | Zinaida Nikolaevna Raih[*] (–)[11] Isadora Duncan (–)[11] Sofia Andreevna Esenina-Tolstaia[*] (din )[11] Anna Izryadnov[*] (–) |
| Copii | Tatiana Sergheevna Esenina[*] Alexander Esenin-Volpin[*] Konstantin Sergheevici Esenin[*] |
| Naționalitate | rusă  |
| Cetățenie |  Imperiul Rus Republica Rusă.svg){kind=small} RSFS Rusă Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste |
| Ocupație | poet |
| Limbi | limba rusă |
| Studii | Universitatea de Stat din Moscova |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie |
| Operă de debut | Radunița, 1915 |
Biografie[modificare | modificare sursă]
Tinerețea[modificare | modificare sursă]
Născut într-o familie de țărani din satul Constantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din Rusia, Serghei Esenin a fost abandonat de părinții săi în copilărie și a trăit cu bunicii săi. A început să scrie poezii la nouă ani. Copil-minune al literaturii, în 1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a întreținut muncind ca și corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un an și jumătate, ca student extern. În această perioadă a scris poezii inspirate din folclorul rus și a devenit un apropiat al poeților Alexandr Blok, Serghei Gorodetsky, Nikolai Kliuev și Andrei Belîi. Esenin spunea că Belîi i-a dat înțelegerea formei, în timp ce Blok și Kliuev l-au învățat lirica.
Anii maturității[modificare | modificare sursă]
În 1915, Serghei Esenin a publicat prima sa carte de poezii, intitulată Radunița, urmată curând de Slujbă pentru morți (1916). Prin poeziile sale pătrunzătoare despre dragoste și despre viața simplă devenise unul dintre cei mai populari poeți din vremea sa.
În 1916-1917, Serghei Esenin a fost înrolat în armată, dar curând după Revoluția din Octombrie din 1917, Rusia a ieșit din Primul Război Mondial. Crezând că revoluția va aduce o viață mai bună, a susținut-o pentru o perioadă scurtă, dar, curând, a devenit dezamăgit și, uneori, chiar a criticat regimul bolșevic în poezii ca Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit.
În septembrie 1918, Esenin și-a înființat propria editură, numită "Трудовая Артель Художников Слова" („Compania de muncă a artiștilor cuvântului din Moscova.")
Viața sentimentală[modificare | modificare sursă]
Dăruit cu frumusețe fizică și cu o personalitate romantică, s-a îndrăgostit frecvent și, într-o perioadă scurtă, a fost căsătorit de cinci ori. Prima dată s-a căsătorit în 1913, cu o colegă de la tipografie, Anna Izriadnova, cu care a avut un fiu, Iuri. În timpul epurării staliniste, Iuri Esenin a fost arestat și a murit în 1937, într-un lagăr de muncă forțată din Gulag.
În 1918, Esenin s-a căsătorit pentru a doua oară, cu actrița Zinaida Raikh. Cu aceasta a avut o fiică, Tatiana, și un fiu, Constantin.
În toamna anului 1921, în timp ce vizita atelierul pictorului Gheorghi Iakulov, a cunoscut-o pe dansatoarea americană stabilită la Paris, Isadora Duncan, o femeie cu 17 ani mai în vârstă, care nu vorbea rusa, iar el nu vorbea engleza. Au reușit să comunice în limba franceză și s-au căsătorit în 2 mai 1922. Esenin și-a însoțit noua și celebra soție într-un turneu prin Europa și prin Statele Unite ale Americii, dar, în acest punct al vieții, dependența față de alcool scăpase de sub control. Adesea, aflat sub influența alcoolului sau a drogurilor, în timpul unor crize violente de furie, Esenin a distrus camere de hotel sau a provocat scandaluri în restaurante, acțiuni care au avut parte de multă publicitate în presa lumii. Căsnicia cu Isadora Duncan a durat doar o scurtă perioadă și, în mai 1923, s-a întors la Moscova. Aici, are o relație cu actrița Augusta Miklașevskaia și se crede că s-ar fi căsătorit cu ea printr-o ceremonie civilă de îndată ce a obținut divorțul de Isadora Duncan.
Relația lui Esenin cu Galina Benislavskaia s-a sfârșit tragic: la un an după moartea lui, ea s-a sinucis la mormântul acestuia.
Comportamentul lui Esenin a devenit tot mai dezechilibrat și, în același an, are un fiu, Alexandr, cu poeta Nadejda Volpin. Serghei Esenin nu a apucat să-și cunoască acest fiu, dar Alexander Esenin-Volpin a devenit un poet important și un activist în mișcarea dizidentă din Uniunea Sovietică a anilor 1960, alături de Andrei Saharov și de alții. După ce s-a stabilit în Statele Unite, Esenin-Volpin a devenit un matematician respectat.
Ultimii doi ani din viața lui Esenin au fost plini de rătăciri constante și comportament de alcoolic, dar a continuat să scrie opere poetice de calitate. În primăvara lui 1925, un Serghei Esenin foarte aerian o cunoaște și se căsătorește cu a cincea soție, Sofia Andreievna Tolstaia, o nepoată a scriitorului Lev Tolstoi. Ea a încercat să îl ajute, dar Esenin a suferit o criză mentală și a fost spitalizat vreme de o lună. Cu două zile înaintea externării de Crăciun, și-a tăiat venele de la mână și a scris un poem de adio, cu propriul sânge, după care s-a spânzurat de țevile de la încălzire de pe tavanul unei camere a hotelului „Anglia” din Sankt Petersburg.
Întâlnindu-l întâmplător pe Esenin în 1925, Vladimir Maiakovski nota:
... Cu mare greutate l-am recunoscut pe Esenin. Tot cu greutate, i-am refuzat invitațiile insistente de a merge împreună să bem ceva, invitații însoțite de fluturatul unui teanc gros de bancnote. Toată ziua am avut în fața mea imaginea lui deprimantă, iar seara, desigur, am discutat cu colegii mei despre ce s-ar putea face cu Esenin. Din nefericire, în asemenea situație, toată lumea se mărginește la discuții.
Potrivit memoriilor lui Ilya Ehrenburg, Oameni, ani, vieți (1961),
Esenin era întotdeauna înconjurat de sateliți. Cel mai trist lucru era să vezi, alături de Esenin, un grup întâmplător de oameni care nu aveau nimic de-a face cu literatura, ci doar le plăcea (și le mai place) să bea vodca altuia, să se încălzească la faima altuia și să se ascundă în spatele autorității sale. Și totuși, nu roiul acesta negru l-a distrus, el i-a atras spre el. El știa cât valorează ei; dar în starea lui, găsea că e mai ușor să fie împreună cu oameni pe care îi disprețuia.
Posteritatea[modificare | modificare sursă]
Serghei Esenin este înhumat în Cimitirul Vagankovskoie din Moscova. Mormântul său este marcat cu o sculptură din marmură albă.
Cu toate că a fost unul dintre poeții cei mai îndrăgiți ai Rusiei și că a avut parte de funeralii îngrijite de stat, multe dintre scrierile sale au fost interzise de către Kremlin în timpul conducerilor lui Stalin și Hrușciov, dar, în 1966, operele sale complete au fost republicate.
În zilele noastre, poeziile lui Esenin sunt învățate pe de rost de elevi și unele au fost puse pe muzică, fiind înregistrate drept cântece populare. Moartea timpurie, antipatia elitei literare contemporane lui, iubirea oamenilor simpli, purtarea ieșită din comun, toate au contribuit la imaginea persistentă și aproape legendară a poetului rus.
Poetul a fost tradus în limba română încă din anii '30, de către Zaharia Stancu și George Lesnea. Tălmăcirile lui Lesnea au rămas cunoscute ca fiind unele dintre cele mai reușite traduceri românești din lirica universală. George Călinescu a identificat influența lui Esenin printre poeții români Virgil Carianopol, Zaharia Stancu, Vladimir Cavarnali, George Lesnea, chiar dacă, în realitate, cel puțin un poet dintre cei enumerați mai sus (Carianopol) fusese, de fapt, influențat de Ilarie Voronca, un imagist puternic ca și Esenin. În perioada postbelică, influența lui Esenin s-a resimțit în poeziile lui Mircea Dinescu, ale lui Ioan Alexandru și ale lui Adrian Păunescu.
Opera[modificare | modificare sursă]
Lirica sa este contemplativă, de expresie modernă, caracterizată prin imagism și o mare varietate de tonuri afective, de la perceperea cosmică a naturii ruse până la evocarea miturilor vechi păgâne și creștine, de la nostalgia satului până la fronda față de formele civilizației orașului:
- 1915: Ziua pomenirii („Radunița”);
- 1918: Seninul („Goluben`”);
- 1918: Transfigurare („Preobrajenie”);
- 1918: Ceaslovul satelor („Selskii časoslov”)
- 1918: Inoniia;
- 1918: Toboșarul ceresc („Nebesnîi barabanscik”);
- 1919: Cheile Mariei („Kliuci Marii”);
- 1920: Confesiunea unui huligan („Ispoved` huligana”);
- 1921: Pugaciov;
- 1924: Moscova cârciumăreasă („Moskva kabațkaia”);
- 1924: Balada celor douăzeci și șase („Ballada o dvadțati șest`”);
- 1925: Rusia sovietică („Rus` sovetskaia”);
- 1925: Anna Sneghina.
Proza: Apărută în traducere românească la Societatea „Adevărul” S.A., în anul 1992, Serghei Esenin – „Văgăuna și alte scrieri în proză”, în românește de Laurențiu Duță și Simona Duță
POEZII:
Anii tinereţii cu frumoasa-mi slavă...
Anii tinereşii cu frumoasa-mi slavă
Eu mi i-am ucis cu-amară otravă.
Nu ştiu: mi-e sfârşitu-aproape, ori e-ndepărtat,
Fost-au ochii mei albaştri, dar s-au negurat.
În jur este numai beznă, groază şi-ntristare.
Unde mi-este bucuria? La bodegă, oare?
Întind mâna, pipăiesc, aud caii tropotind.
Ninge... sania o văd prind pădure alergând.
"Ei, dă bice, surugiu! Mergi numa-n galop!
Sufletul aş vrea să-mi scot prin atare gropi."
Surugiul zice-aşa: "Pe-aşa viscol mare,
Caii dac-ar asuda, ce ne facem, oare?"
"Cum văd, teamă parc-ţi e! Asta nu se cade!"
Biciul iau şi tot lovesc caii peste spate.
Biciui caii, iară ei bat cărarea lungă.
Simt un ghiont... şi în nămeţi troica mă aruncă.
Mă trezesc... Ce dracu-o fi? Troica unde-i oare?
Bandajat, zac în spital pe un pat cam tare.
Patul alb eu îl băteam cu o cârpă udă,
Iar nu caii ce aleargă până ce asudă.
Ceasul, parcă supărat, mustăcea din ace,
Somnoroasele surori murmurau buimace:
"Hei, tu, blond nefericit, ai făcut ispravă,
Singurel te-ai otrăvit cu o rea otravă.
Nu ştim, ţi-e sfârşitu-aproape, ori e-ndepărtat,
În bodegi, ochii-ţi albaştri s-au înnegurat"
Mixandra şi leandrul adormitor răsună.
Prin liniştea-nflorită ce bine-i să colinzi
Aceste locuri pline de răcoroasă lună.
Încolo, hăt departe,-i Bagdadul legendar,
Unde-a cântat odată şi-a râs Şeherezada.
Dar astăzi nu-i mai pasă de norii ce dispar,
De fermecatul freamăt s-a scuturat livada.
Vedeniile unui îndepărtat pământ
Sub iarba funerară zac odihnind cuminte,
Tu nu îi lua în seamă pe cei ce nu mai sunt
Şi nu-ţi surpa privirea pe lespezi de morminte.
Priveşte lung la plaiul de adieri pătruns,
Vezi, buzele-n neştire spre trandafiri te pleacă.
Dă mâna cu vrăjmaşul în inimă ascuns
Şi-ndată fericirea cu viaţa ta se-mpacă.
Trăieşte dacă-ţi place, iubeşte dacă poţi,
Plimbându-te sub lună, fii cu sărutul darnic.
Iar dacă vrei cu morţii amic să te socoti,
Nu-nvenina pe alţii cu somnul lor zadarnic.
Demult Şeherezada cântase-un cântec mic,
Azi frunzele-l îngână cât le ajunge glasul:
Pe-acei ce-n lumea asta nu mai doresc nimic,
De-i întâlneşti, deplânge-i, apoi grăbeşte-ţi pasul.
Şi nu oricui îi este dat
Să se rostogolească, măr, la picioare
străine.
Aceasta e cea mai mare spovedanie
Pe care o face un huligan.
Eu Înadins umblu nepieptănat
Cu capul ca o lampă de petrol pe umeri.
Toamna desfrunzită a sufletelor voastre
îmi place s-o luminez în amurguri.
îmi place cînd pietrele înjurăturii
Zboară spre mine ca grindina furtunii.
Atunci îmi strîng mai tare cu mîinile
Balonul clătinat al părului.
Mi-aşa de bine,
Mi-aşa de bine-atunci să-mi amintesc
Lacul verde şi foşnetul plopului,
Că undeva trăiesc ai mei, tata şi mama.
Lor puţin le pasă de poemele mele.
Lor le sînt drag ca apa şi cîmpul,
Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa.
Ei, dacă ar şti, ar veni şi v-ar străpunge cu furci
Pentru fiecare strigăt zvîrlit în mine.
Săraci, săraci țărani!
V-aţi făcut probabil urâți.
Vă e fiică şi-acum de Dumnezeu şi de
adîncurile băIților.
0! dacă aţi înţelege că fiul vostru, în Rusia,
E cel mai de seamă poet!
N-aţi tremurat voi oare, cu inima, pentru viaţa
mea,
Când umblam cu picioarele goale prin bălțile
toamnei
O!Acum port cilindru
Şi pantofi de lac.
Dar clocote în mine mîndria de altădată
A îndrăzneţului şi zburdalnicului din sat.
Vacile de pe finnele măcelariilor
Le salut de departe.
Birjarii pe care-i întîlnesc în piaţă
Îmi amintesc mirosul de bălegar de pe
cîmpiile noastre,
Şi-mi vine să port pe braţe coada fiecărui cal,
Ca trena unei rochi de nuntă.
Iubesc ținutul acela,
Iubesc mult de tot patria aceea,
Deşi stăruie în ea rugina sălcie a tristeții.
Îmi sînt dragi rîturile murdare ale porcilor
Şi în liniştea nopți glasul sonor al broaştelor.
Sînt bolnav de amintirea copilăriei.
Visez pîcla umedă a serilor de Aprilie,
Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească
La focul zorilor.
O, cîte ouă de corbi din cuiburi
Am furat căţărîndu-mă prin crengile lui.
O mai avea el creştetul capului verde?
Coaja lui tot atît de tare o fi?
Dar, tu, iubitul,
Credinciosul meu cîine?
De bătrîneţe te-ai prostit, ai orbit,
Şi rătăceşti prin orgradă tîrîndu-ţi coada.
Nu mai ghiceşti după miros unde e uşa şi
unde grajdul.
O, cît de dragi îmi sînt zilele cînd
Furînd de la mama o bucată de pîine
O mîncam amîndoi muşcînd pe rînd
Fără să ne fie greaţă unul de altul.
Eu am rămas acelaşi,
Cu inima eu am rămas acelaşi.
Ca albăstrelele în orz înfloresc pe faţa mea
ochii.
Ţesînd din poeme pînze de aur
Aş vrea să vă spun ceva duios.
Noapte bună!
Noapte bună, vouă tuturor!
A trecut coasa prin iarba amurgului.
Astăzi aş vrea
Să mă învîrtesc, în jurul lunii ca o viespe.
Lumina e atît de albastră
Că nu ţi-ar părea rău să mori.
Ei, şi ce dacă par un cinic
Care şi-a legat de spate o lanternă
Bătrînul şi mult căIăritule Pegas
îmi trebuie mie oare şaua ta moale?
Am venit ca un meşter aspru
Să cînt şi să proslăvesc guzganii.
Capul meu, ca luna August,
Varsă vinul părului vîlvoi.
Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia
Care pluteşte spre ţărmuri noi ...
| Emil Giurgiuca | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Diviciorii Mari, Sânmărtin, Cluj, România |
| Decedat | (85 de ani) București, România |
| Cetățenie |  Austro-Ungaria România |
| Ocupație | poet traducător |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea din București |
| Modifică date / text | |
Emil Giurgiuca (n. 27 decembrie 1906, Diviciorii Mari, comitatul Solnoc-Dăbâca, Austro-Ungaria – d. 3 martie 1992, București) a fost un poet și traducător român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în regiunea Transilvania; părinții săi erau preotul Ioan Giurgiuca și soția sa, Pelaghia (născută Băieșu). A urmat studii medii la Gherla din 1918 până în 1923, apoi cursurile Facultății de Litere și Filozofie din cadrul Universității din București în perioada 1925-1929. A predat ca profesor la liceele din Aiud (1929-1931), Uioara (1931-1933), Brad (1933-1934), Cluj (1934-1936; 1939-1940), Sighișoara (1936-1939) și București (1949-1965). Între 1933 și 1934, a condus revista Abecedar din Brad, la început împreună cu George Boldea și apoi cu Teodor Murășanu, Pavel Dan, Mihai Beniuc și Grigore Popa. De asemenea, el a lucrat în calitate de consilier la Editura Miron Neagu din Sighișoara și în perioada 1965-1970 a fost redactor-șef al revistei Colocvii.[1]
Giurgiuca a debutat publicistic în 1925, la scurt timp după liceu, cu poeme în stilul lui George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif și Octavian Goga care au apărut în revista Datina din Turnu Severin. Scrierile sale au apărut și în Universul literar, România literară din Aiud, Țara noastră, Gândirea, Gând românesc, Tribuna, Gazeta literară și România literară. Prima sa carte publicată a fost Anotimpuri (1938), urmată de Dincolo de pădure în 1943;ambele cărți erau tipice pentru poezia transilvăneană impregnată cu nostalgie pentru sat și pentru natură.[1] Supărat din cauza pierderii nordului Transilvaniei de către România în 1940, el a protestat în versuri. El a fost marginalizat la începuturile regimului comunist și nu a publicat timp de peste două decenii,[2] fie pentru că nu i-a fost permis, fie pentru că nu voia să practice realismul socialist.[3] Poemele verii (1964), Cântece de țară (1967) și Semne pe scurt (1972) au fost ultimele trei volume ale unui poet axat pe euforia soarelui și contemplarea elegiacă. Poeme, o antologie care a inclus câteva poezii nepublicate, a apărut în 1989.[1]
A alcătuit două antologii ale altor autori: Poeți tineri ardeleni (1940) și Transilvania în poezia românească (1943). Giurgiuca a tradus scrierilor mai multor autori maghiari precum Zsigmond Móricz, Kálmán Mikszáth, Géza Gárdonyi, István Örkény și József Darvas.[1] Un prim studiu monografic despre Giurgiuca a apărut în 2006, la centenarul nașterii sale, fiind urmat de un al doilea în 2013.[2] În plus, o antologie centenară a apărut la Brad în 2006.[3]
Opera literară[modificare | modificare sursă]
- Anotimpuri, București, 1938;
- Dincolo de pădure, București, 1943;
- Poemele verii, București, 1964;
- Cântece de țară, București, 1967;
- Poezii, București, 1968;
- Semne pe scut, București, 1972;
- Poeme, prefață de Ion Dodu Bălan, București, 1989.
Antologii[modificare | modificare sursă]
- Poeți tineri ardeleni, cu optsprezece măști de lut de Ion Vlasiu, București, 1940;
- Transilvania în poezia românească, București, 1943.
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Culegere din lirica maghiară, București, 1947;
- István Nagy, Toate drepturile rezervate, București, 1948;
- Béla Illés, Cânt omul și luptele lui, prefață de László Földes, București, 1950, Rapsodia Carpaților, I-III, prefață de Gall Erno, București, 1950-1951;
- Zoltán Vas, 16 ani de închisoare, București, 1951;
- József Jolán, La periferia orașului, București, 1952;
- István Örkény, Soții, București, 1953;
- Kálmán Mikszáth, Schițe, București, 1954;
- Zsigmond Móricz, Cel din urmă haiduc, București, 1955, Fii bun până la moarte, prefață de Sándor Fodor, București, 1956, Chef boieresc, București, 1961;
- Gyula Illyés, Poporul pustelor, București, 1956;
- Géza Gárdonyi, Stelele din Eger, prefață de János Szász, București, 1957;
- Béla Gy. Szabó, Schițe de călătorie din China, București, 1959;
- József Méliusz, Cât cuprind cu ochii. Poeme (1931-1960), prefață de Mihai Gafița, București, 1962 (în colaborare cu Radu Boureanu);
- József Darvas, Istoria unei familii de țărani, prefață de György Kovács, București, 1963;
- János Bartalis, Poezii, București, 1968;
- Jenő Dsida, Peisaj cu nori, prefață de Ștefan Augustin Doinaș, București, 1974.
Reflexe din jăratecul latent,
Esenţe vii, nescuturate flori
Şi semne unui sens incandescent.
Ca într-o stemă, şesuri, râuri, munţi.
Câmpul real pe care-l recompun,
Spre piscuri virtuale-ntinde punţi.
Şi singular în fiece cuvânt.
Miracolul acesta e: un vers,
Cristal şi undă în care mă cuprind.
În dimineţile de martie
Pe iezere - oglinzi în care bat
Munţii cu stelele şi codrii patriei.
Şi-a copilăriei mele cuib de cuc!
N-o să mai cresc, n-o să mai cânt pe drumul plugului
Şi smuls de lângă boii blânzi, mă duc, mă duc...
Precum tot câmpul îmi va creşte-n gând.
Prin tină şi pe trup cu biciul ploii
Pe drumul toamnei aş porni cântând.
La poartă doi părinţi bătrâni vor plânge,
Sub cer strein şi mohorât voi rătăci
Fără de ţintă, fără soare, fără sânge...
Un loc în strana dreaptă va fi mereu pustiu.
Mama va duce flori şi-a plânge la icoană
Şi satul va fi trist că nu mai viu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu