6. /22 DECEMBRIE 2022 - POEZIE
Mos cu barba de zapada,
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N'o s'o vada
Nici ãst an.
Torc paianjenii sub grinda,
Tara-i fara de baieti, -
Nu-ti mai vin cu ceata'n tinda
O colinda
Sa-i inveti.
De cu seara'naripatii
Ingeri nu mai canta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.
Plange biata gospodina,
Bratele in gol se'ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.
Tu, cel vesel de-altadata
Strangi pustiul astui an
La colinda'ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.
Garbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daramate
De vrajmas.
Cu tropare si podobii
Faci popas intr'un catun,
Sgribulit la gura sobii
Plangi ca robii,
Mos Craciun.
Plangi incet! Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e'n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!
Mã rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.
Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.
De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mã sã-i ierti.
Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.
Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.
Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.
Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.
Poet si prozator.
Fiul lui Traian Mutascu, ofiter, si al Virginiei (n. Iorga).
Liceele „Mihai Viteazul" (1957-l960) si „G. Cosbuc" din Bucuresti (1960-l962). Absolvent al Institutului Pedagogic, Facultatea de Filologie (1965), dupa care urmeaza doi ani Facultatea de Filosofie a Univ. din Bucuresti.
Licenta in filologie (1975). Din 1970, ret actor principal la revista Saptamtna.
Debuteaza in Ramuri (1965).
Debut editorial cu Substratum (1970).
Publica numeroase volum de versuri: Oglinda lui Cagliostro, 1972; Calatoriile lui Sindbad Marinarul, 1972; Ochiul lui Zamolxe, 1972; Levlcy, 1973; Stema din inimi, 1973; Scrisori bizantine, 1974; Tara ca meditatie, 1975; Cerbul din oglinda, 1984; Clipe si regi, 1984; Fastele oglinzilor, 1987, dominate de fantezism si calofilie.
Autor de romane (Bunul cetatean Arhimede, 1975; Lunea cea mare, 1977; Dans sub splnzuratoare, 1978; Vara si iarna, 1980; Mirii cei tristi, 1982) si povestiri (Ipoteca si alte povestiri, 1979; Casatorie din dragoste, 1981) ce mizeaza pe pitorescul balcanic. Lumea ca literatura (1979) aduna eseuri si art. prin care autorul isi precizeaza optiunile estetice. Premiul „Mihai Eminescu" al Acad. pe 1975.
Dan Mutascu este, in poezie, un fantezist livresc, un artizan ce cultiva o poezie rece, impersonala, construita cu abilitate metaforica. Volumele lui se caracterizeaza prin imagism si o calofilie disimulata in catifeaua unui vers barochist ce-si agita cu solemnitate „prapurii epitetelor", scaldat de „aurul fluid al adjectivului". Libera asociere a imaginilor ce par sa tisneasca dintr-un „havuz de cuvinte" (Scrisori bizantine, 1974), absenta unui centru ideatic iradiant au facut ca tehnica sa sa fie apropiata de cea suprarealista. Acumularea de imagini traduce la autorul Oglinzii lui Cagliostro (1972) nevoia specifica poetului barochizant de a multiplica la nesfirsit punctele de vedere ale unei imaginatii multiforme.
Compozita, plina de asociatii neasteptate, poezia lui Dan Mutascu decade, printr-un clasic paradox al imaginatiei, in pretiozitate, inventia se transforma in mecanica: „Si astfel devii chiriasul propriei tale sintaxe". Nu lipsit de abilitati de eseist in Lumea ca literatura (1979), Dan Mutascu se dovedeste un povestitor virtuoz in Ipoteca si alte povestiri (1979) sau in Casatorie din dragoste (1981). Predomina in aceste „schite" de atmosfera falsa detasare a povestitorului sedus de voluptatea descriptiei, a aviditatii de detalii, lirismul imaginii si al sugestiei. intr-un spatiu insolit se agita personaje stranii, pe care povestitorul le descrie din afara, cu un sentiment de melancolie si ironie ce nu le submineaza incarcatura poetica. in schimb. Bunul cetatean Arhimede (1975), Lumea cea mare (1977) (evocind ziua de capitulare a Plevnei), Dans sub spanzuratoare (1978), Vara si iarna (1980) sint romane istorice cladite pe investigatie documentara si bazate pe o reconstituire cit mai fidela.
Daca Bunul cetatean Arhimede este o evocare a epocii marelui geometru si a razboiului dintre Roma si Syracusa, Dans sub spinzuratoare figureaza o parabola a esecului vointei diabolice de putere. in linia Princepelui lui E. Barbu, Despot-Voda este vazut aici ca un fabulos personaj de Renastere, „om de carte si de condei, calatorit, scolit si subtilf], in corespondenta cu filosofi si alchimisti". O mitologie a personajului pitoresc poate fi descifrata si in microromanul Vara si iarna, cane cu un pronuntat caracter cinematografic, derulind istoria unei vendetta petrecute in epoca revolutiei lui Tudor Vladimirescu. Metoda de inregistrare a evenimentelor este caleidoscopica, privirea incercind sa capteze o avalansa de amanunte. in Lunea cea mare, detasata de evenimente, privirea romancierului patrunde deodata in cele trei tabere, inregistrind reactii, psihologii, controverse, comploturi, pregatiri febrile in vederea atacului Plevnei. Pitoresti, dar lipsite de viata interioara, personajele sint uneori schematice, alteori sufocate de amanuntele descriptiei. Cu certa vocatie a pamfletului, a grotescului si cu gustul imaginilor terifiante (scena executarii prizonierilor romani), Dan Mutascu cultiva si in romanele istorice o scriitura artista.
OPERA: Substratum, versuri, Bucuresti, 1970; Ochiul lui Zamolxe, versuri, Bucuresti, 1972; Oglinda lui Cagliostro, versuri, Cluj-Napoca, 1972; Calatoriile lui Sindbad Marinarul, versuri, Bucuresti. 1972; Levky, versuri. Bucuresti, 1973; Stema din inimi, versuri. Bucuresti, 1973; Scrisori bizantine, versuri, Bucuresti, 1974; Tara ca meditatie, versuri. Bucuresti, 1975; Bunul cetatean Arhimede, roman. Bucuresti, 1975; Lunea cea mare, roman, Bucuresti, 1977; Dans sub spinzuratoare, roman. Bucuresti, 1978; Ipoteca si alte povestiri, Bucuresti, 1979; Lumea ca literatura, eseuri, optiuni, repere. Timisoara, 1979; Vara si iarna, roman. Bucuresti, 1980; Casatorie din dragoste, schite. Timisoara, 1981; Mirii cei tristi, roman. Bucuresti, 1982; Cerbul din oglinda, versuri. Bucuresti, 1984; Clipe si regi, versuri, Bucuresti, 1984; Fastele oglinzilor, versuri, Bucuresti, . Traduceri: S. Salminen, Katrina, roman, in romaneste de -, Bucuresti, 1974. |
| Nicolae Labiș | |
 Bustul poetului Nicolae Labiș din fața casei memoriale din Mălini | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  Poiana Mărului, Mălini, Suceava, România |
| Decedat | (21 de ani)[1] București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | struck by vehicle[*] |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poet |
| Pseudonim | Niculai Mălin |
| Limbi | limba română |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1952–1956 |
| Specie literară | poezie |
| Operă de debut | Primele iubiri |
| Semnătură | |
 | |
Modifică date / text  | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Nicolae Labiș (n. ,[1] Poiana Mărului, Mălini, Suceava, România – d. ,[1] București, România) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generații”[2].
Biografie[modificare | modificare sursă]
Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]
A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în satul natal în clasa mamei sale. Încă de la 5 ani învață să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova și se stabilește la Mălini.[2][3]
A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 - 1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni[4], care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta poporului din Suceava.[3]
În mai 1951 a obținut premiul întâi, la Olimpiada națională de limba română care a avut loc la București, iar cu această ocazie câștigă admirația redactorilor revistei Viața Românească, care-i publică poezia Gazeta de stradă.[2][3]
În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.[2][3]
Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu (citat în: George Bădărău, Nicolae Labiș, Viața și opera, 2001) care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”
Activitatea literară[modificare | modificare sursă]
La data de 15 septembrie 1952, Labiș a început să urmeze cursurile de la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie.[3]
Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate de Mihail Sadoveanu, cel ce era la vremea respectivă președinte. De asemenea, acest fapt a fost relatat în cartea „O istorie anecdotică a literaturii române”.
La absolvire a fost angajat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru[3]. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.
În 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958.[3]
În poezia lui Nicolae Labiș se regăsesc influențe ale lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Ion Barbu.[5] O frapantă afinitate prezintă Labiș cu Arthur Rimbaud, amintit în versurile:
„Scuture-și pe bulevarde capitala româneascăGalbeni tei și scrie-și slăvii integral, semeț contur
Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească
Evocarea mea frățească, încâlcit ștrengar, Arthur!”
Influența lui Eminescu este vădită în versurile din poezia Primele iubiri:
„Dacă alte lumi, plecatăCu-ai tăi pași ai să alinți,
Îți va fi și-atunci păstrată
Urma pașilor fierbinți.
Căci formându-ți unduirea
Calmă-a palmelor subțiri,
Mi-ai stins până și-amintirea
Trecătoarelor iubiri”
Un poem excepțional este Rîsul. Animalul care ucidea numai pentru sânge, nu pentru hrană, „bătrân și mohorât”, omoară încă o dată , dar dinții nu-l mai ajută să-l sfâșie, iar „limba ostenită” nu-i mai poate linge sângele.[6]:
„Din ce în ce mai slabă și inima îi sunăȘi fiarei i se pare că-i iarnă, c-a-nghețat,
Că-n ultima lui pradă de astăzi, se răzbună
Tot sîngele pe care l-a vărsat.”
O semnificație morală se desprinde și din Moartea căprioarei. Copilul, chinuit de foame, are sentimentul de culpă pentru uciderea căprioarei care se jertfește spre a-i conserva viața:
„Ce-i inimă! Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vreaTu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul , ce adânc!
Plîng. Ce gîndește tata? Mănînc și plîng. Mănînc!”
În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămâne un vis întrerupt, un „albatros ucis,” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrângea în ochiu-i stins „un nou urcuș”. Al. Piru (op. cit.) estimează că „Dacă el însuși [Labiș] nu și-a mai putut relua zborul, o generație întreagă de poeți vor duce mai departe flacăra aprinsă de el în 1956.”
Lucian Raicu[7] scrie că: „...există în poezia sa nu numai Eminescu, Blaga, Arghezi, Fundoianu, Goga, dar și <<punctul de vedere>>, perspectiva criticii; clasicii și poeții interbelici sunt văzuți în ei înșiși, dar și prin E. Lovinescu și G. Ibrăileanu, G. Călinescu și Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu...”
Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai.[3][9]
După ce i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central[10] , spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:
- Pasărea cu clonț de rubin
- S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
- Nu mai pot s-o mângâi.
- M-a strivit,
- Pasărea cu clonț de rubin,
- Iar mâine
- Puii păsării cu clonț de rubin,
- Ciugulind prin țărână,
- Vor găsi poate
- Urmele poetului Nicolae Labiș
- Care va rămâne o amintire frumoasă...
Tudor Vianu scria: „Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiței, ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, <<o amintire frumoasă>>. A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit...”
În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiș, a declarat: Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile.[11]
Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu.[9]
Reputația lui Nicolae Labiș a crescut după moarte, fiind perceput ca simbolul unei noi generații, numită „generația Labiș” (Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Aurel Covaci, Alexandru Andrițoiu, Alexandru Căprariu, Ion Gheorghe ș.a.).
Controverse privind accidentul de tramvai[modificare | modificare sursă]
Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat fatal între bordura și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind prins între grătarele celor două vagoane ale tramvaiului. În procesul-verbal semnat în ziua de 25 decembrie 1956 de balerina Maria Polevoi, cu care poetul și-a dat întâlnire în acea noapte, aceasta a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident. Cele susținute de Maria Polevoi, au fost confirmate și de Isac-Grișa Schwartzman un alt martor ocular, mărturie consemnată de Gheorghe Tomozei în volumul Moartea unui poet[11] și de vatmanul tramvaiului, Udroiu Marin, care a declarat: ... când a ajuns la cca 4 metri de capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae , domiciliat în București,…care se afla sub influența băuturilor alcoolice a luat tramvaiul din mers urcându-se pe la ușa din față a remorcii. Urcându-se pe scară, neputând ținându-se a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara iar la țipetele publicului tramvaiul a oprit după care a fost scos de sub scară și transportat la Spitalui Colțea, rămânând internat.[12]
În cartea scriitoarei Stela Covaci[13] scena accidentului este descrisă altfel: „Patru persoane așteaptă să se urce [în tramvai], Labiș e al treilea, dar tot mai șovăie. Cel de al patrulea e Grișa [Isac Schwartzman, zis Grișa]. Când se pornește tramvaiul, cel de al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiș pe grătarul dintre cele două vagoane. Grișa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary [Maria Polevoi]...declară că îl cunoaște pe poetul Nicolae Labiș și roagă să fie dus la spital.” Stela Covaci mai relatează că la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiș, lui Schwartzman Isac-Grișa i s-au aprobat actele de plecare definitivă din țară. Prezența lui Isac Schwartzman la locul evenimentului este de netăgăduit, deoarece în procesul-verbal întocmit de sergentul major de miliție care a constatat accidentul de circulație figurează ca martori două persoane: Rotaru Jenica și Schwartzman Isac[14]
Controversele referitoare la un eventual asasinat au apărut în urma mărturiilor a celor declarate de Nicolae Labiș pe patul de spital apropiaților și a faptului că poetul era urmărit de Securitate, deoarece dintr-un scriitor care slăvea actele partidului și ale sovieticilor, a început să se îndoiască de doctrina acestora după Discursul secret al lui Hrușciov și după Revoluția ungară din 1956.[9]
Mihai Stoian a consemnat: La spital Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria” din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”.[12]
Scriitorul Cezar Ivănescu, în cartea sa scrisă în colaborare cu Stela Covaci, Timpul asasinilor. Documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș, susține că Labiș i-a povestit pe patul de moarte Mioarei Cremene că s-a dus să ia tramvaiul de la 2.40 noaptea de la stația Colțea, stație în care-și dăduse întâlnire cu Maria Polevoi, dansatoare, care voia să-l ia la ea acasă. Securistul care-l urmărea pe Labiș s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce și poetul, dar cum poetul era băut și se clătina, părea indecis, iar agentul de securitate a avut senzația că Labiș nu se va urca în acel tramvai și, deoarece nu voia să-l scape de sub observație a sărit prin ușa din față și, în săritură, l-a izbit pe Labiș și l-a băgat sub tramvai, Conform aceleași mărturii, a Mioarei Cremene, Labiș a fost vizitat la spital de către agentul de securitate și i-a solicitat să semneze o declarație prin care poetul renunța la orice pretenție materială în urma accidentului. [15]
În 2005, scriitorul Imre Portik, prieten de la Școala de Literatură[16], a publicat memoriile sale, Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș, în care a pretins că Labiș a fost împins din tramvai in seara accidentului:
- Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?
- Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza și în seara aceea, dar nici măcar amețit n-am fost, a răspuns Labiș.
- Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?
- Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva...
- De cine, îl cunoști?
- Nu știu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleștasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum sar din șine scântei galbene și verzui. În timp ce eram târât așa, am simțit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am așteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăși capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reușit să fac nici doi pași, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai și în ce vagon se urcă ea.[11]
Maria Polevoi a declarat[13]: „Cînd a sosit primul tramvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc, dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui...” Această declarație contravine clar celei relatate în cartea lui Gheorghe Tomozei de aceeași Maria Polevoi, în sensul că „a fost un simplu accident.” În cursul nopții de 10 spre 11 decembrie, Mary [Maria Polevoi] primește mai multe telefoane de amenințare cu moartea. Lasă să se înțeleagă că i-a recunoscut vocea lui Grișa Schwartzman
Gheorghe Tomozei a scris, după anul 1989: Labiș este primul poet român disident... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el.[12]
Opera[modificare | modificare sursă]
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
- Puiul de cerb, București, 1956
- Primele iubiri, București, 1956
- Lupta cu inerția, București, 1958
- Primele iubiri, București, 1962
- Păcălici și Tândăleț, București, 1964
- Moartea căprioarei, București, 1964
- Versuri, București, 1964
- Anotimpurile, București, 1964
- Albatrosul ucis, București, 1966
- Scufița roșie, București, 1967
- Poezii, București, 1968
- Moartea căprioarei, București, 1969
- Scrisoare mamei, București, 1969
- Poezii, lași, 1971
- Sînt spiritul adîncurilor, București, 1971
- Vârsta de bronz, București, 1971
- Poezii, București, 1976
- Păcălici și Tândăleț, București, 1977
- Descrierea chipurilor, lași, 1982
- Moartea căprioarei, București,1983
- Poezii, București, 1984, 1985, 1987, 1989
- Albatrosul ucis, Galați, 1993
- Vioară neagră-ntre oglinzi, Chișinău, 1993
- Trei poeme (ediție liliput), Suceava, 1995
- Poezii, București, 1997
- Moartea căprioarei. Poezii, Chișinău, 1997
- Moartea căprioarei (ediție bibliofilă), București, 1997
- Viața și opera, lași, 2001
- Lupta cu inerția la timpul prezent (ediție critică), Timișoara, 2001
- Doină întârziată, Suceava, 2005
- Moartea căprioarei (ediție bibliofilă), Suceava, 2005
- Opera poetică, Chișinău, 2005
- Dincolo de fruntariile poeziei, I (proză, dramaturgie), Suceava, 2005
- Nicolae Labiș, folclorist (antologie folclorică), Suceava, 2006
- Traduceri, Suceava, 2007
- Corespondență, Suceava, 2009
- Puiul de cerb, Suceava, 2010
- Dincolo de fruntariile poeziei, II (texte critice), Suceava, 2011
- Opera magna, Suceava 2013
- Poezii inedite, Suceava 2015
In memoriam[modificare | modificare sursă]
- Casa memorială „Nicolae Labiș” din Mălini, județul Suceava
- Mormântul lui Nicolae Labiș din Cimitirul Șerban Vodă - Bellu, București
Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii,
străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori
pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe
bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din
munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea
înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.
Am
iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în
inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept
voci necontenite.
M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al
filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri
înstrunate,
Săgetarea de idei...
Toată-această
măreţie
Ne-a fost dată din vecie...
Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarca
Si vibreaza sub zapezi
Satele-adormite parca.
Doamna Iarna-n goana trece
În calesti de vijelii –
Se turtesc de geamul rece
Nasuri cârne si hazlii.
Prin odai miroase-a pâine,
A fum cald si amarui
Zgreaptana la usa-un câine
Sa-si primeasca partea lui…
Tata iese sa mai puna
Apa si nutret la vaca;
Vine nins c-un fel de bruma
Si-n mustati cu promoroaca.
Iar bunicul desfasoara
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioara
Despre vremuri de-odinioara,
Vremi ce-n veci n-au sa mai fie.
N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune
Un om ce de pe-acasa a
venit
Cum c-a-nflorit la noi malinul
Si c-ai albit, mamuca, ai
albit.
Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava.
Eu nu stiu cum
să cred atatea vesti,
Când din scrisori eu vad precum matale
Din zi
în zi mereu intineresti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu