6. /24 DECEMBRIE 2022 - POEZIE

Louis Aragon

Biografie Louis Aragon
Louis Aragon (n. 3 octombrie 1897, Paris - d. 24 decembrie 1982, Paris) a fost pseudonimul literar al lui Louis-Marie Andrieux, poet şi scriitor francez.

Influenţat de Charles Dickens, contele de Lautréamont, Lev Tolstoi, Maxim Gorki, este unul din reprezentanţii realismului. Împreună cu André Breton şi Paul Éluard fomează în 1924 suprarealismul.

După absolvirea liceului Carnot, studiază medicina la Sorbona, unde îl cunoaşte pe André Breton.

În 1917, se înrolează şi participă la Primul Război Mondial, lucrând la un spital militar. Aici îl cunoaşte pe Guillaume Apollinaire, devenind prieteni apropiaţi.

În 1927 aderă la mişcarea comunistă.

În 1928 o cunoaşte pe Elsa Triolet, scriitoare şi participantă la Rezistenţa franceză, cu care se căsătoreşte în 1939.

Poezie
1942: "C"; 
1943: Muzeul Grévin ("Le Musée Grévin"); 
1919: Foc de bucurie ("Feu de joie"); 
1926: Mişcarea perpetuă ("Le Mouvement perpétuel"); 
1929: Marea bucurie ("La Grande Gaîté"); 
1930 - 1931: Acuzatul-acuzator ("Persécuté persécuteur"); 
1934: "Hourra l'Oural"; 
1941: Necaz ("Le Crève-Cœur"); 
1942: "Cantique à Elsa"; 
1942: Ochii Elsei ("Les Yeux d'Elsa"); 
1942: "Brocéliande"; 
1943: Onoarea poeţilor ("L'Honneur des poètes"); 
1943: "La Rose et le Réséda"; 
1944: Diana franceză ("La Diane Française"); 
1945: "En étrange pays dans mon pays lui-même"; 
1948: Un alt necaz ("Le Nouveau Crève-Cœur"); 
1956: Romanul neterminat ("Le Roman inachevé"); 
1959: Elsa ("Elsa"); 
1960: Poeţii ("Les Poètes"); 
1963: "Le Fou d'Elsa"; 
1964: "Il ne m'est Paris que d'Elsa"; 
1969: "Les Chambres, poème du temps qui ne passe pas"; 
1955: Afiş roşu ("Affiche rouge"). 

Proză

1921: "Anicet ou le Panorama"; 
1922: Aventurile lui Telemac ("Les Aventures de Télémaque"); 
1924: "Le Libertinage"; 
1926: Ţăranul din Paris ("Le Paysan de Paris"); 
1927; "Le Con d'Irène"; 
1934: Clopotele din Basel ("Les Cloches de Bâle"); 
1936; Frumoasele cartiere ("Les Beaux Quartiers"); 
1942: Călătorii din imperială ("Les Voyageurs de l'Impériale"); 
1944: Aurélien ("Aurélien"); 
1945; Servitute şi măreţie franceză ("Servitude et Grandeur des Français. Scènes des années terribles"); 
1949 - 1951: Comuniştii ("Les Communistes") (6 vol.); 
1953: "Le Neveu de Monsieur Paul"; 
1958: Săptămâna patimilor ("La Semaine Sainte"); 
1962: "Histoire parrallèle"; 
1965: "La Mise à mort"; 
1967: "Blanche ou l'oubli"; 
1971: Henri Matisse ("Henri Matisse"); 
1974: Teatru/roman ("Théâtre/Roman"); 
1980: "Le Mentir-vrai"; 
1986: Apărarea infinitului ("La Défense de l'infini"); 
1986: Aventurile lui Jean-Foutre La Bite ("Les Aventures de Jean-Foutre La Bite"); 
1989: Pentru a explica ceea ce am fost ("Pour expliquer ce que j'étais"). 

Crima perfectă

Mi-am privit mâinile
Întrebându-mă
Dacă-au ucis
Vreodată

Întrebându-mă

Pe cine
Mâinile acelea

Când
Aceste mâini

Şi unde

Întrebându-mă
Dacă vreodată

Cinstit vorbind nu ştiu
Să răspund.

Aşchii

Opreşte-ţi gemetele. Nu-i nimic mai caraghios
Decât un om gemând
De nu cumva e unul care plânge.
*
Mă plimb
Cu un tăiş de umbră în mine;
Mă plimb
Cu o pisică în memorie;
Mă plimb
Cu un mănunchi de flori fanate
Şi cu fotografii îngălbenite;
Mă plimb
Cu un veşmânt ireparabil;
Mă plimb cu-o gură cât toate zilele în inimă.
*
Cu cât poemul e mai scurt
Cu atât pătrunde mai adânc în carne
*
Acest poem trebuie alungat
Căci în cetate nu e loc
Pentru exemplele durerii
*
Duceţi în altă parte paşii aceştia răniţi.
*
Cine spune: Mi-e rău
Îi uită pe ceilalţi.
*
Nu e de ajuns să taci:
Trebuie să ştii să spui altceva.
*
Blestemată fie planta
Care nu bucură ochii;
Poetul n-are dreptul
Să rămână astfel, fără să-nflorească.
*
Nu există rană
Pe care un pic de fard
Să n-o astupe,
Ţipăt să nu se poată încovoia;
Singură crima este discordantă.

Poetul Victor Torynopol

TORYNOPOL Victor (pseudonimul lui Victor Comei Fiorescu), se naste la 24 dec. 1922, Lugoj - moare in 16 febr. 1985, Bucuresti. 

Poet. 

Fiul lui Valeriu Fiorescu, functionar la primaria Lugoj, si al Mariei (n. Kakcir), originara din Cehoslovacia. 

Studii la Scoala normala de invatatori din Caransebes (1934-l942) si Scoala superioara de cooperatie din Bucuresti (1942-l945). Bacalaureat la Liceul „C. Brediceanu" din Lugoj (1945); Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (1946-l950), licenta in filosofie (1950). Functionar la Institutul National al Cooperatiei (1945-l947) si Banca Nationala (1947-l948); asistent (1946-l948), apoi lector (1948-l953) la I.S.E. Bucuresti; director de cabinet in Ministerul Cultelor (1948-l950); consilier la Directia Presei si Relatiilor Culturale din M.A.E. (1950-l953); atasat cultural la ambasada romana din R.P.D. Coreana (1953-l955) si Elvetia (1956-l959); director adjunct in Directia Relatiilor Culturale din M.A.E. (1960-l961); consilier cultural la ambasada romana din Franta (196l-l963); director adjunct la Directia Presei din M.A.E. (1963-l968 si 1973-l982); ambasador in Argentina, Uruguay si Chile (1968-l973). Debut in revista Vremea (1942). Debut editorial cu volum Cartea cu singe, piine si cocs (1945), premiata de editura „Forum", urmat, abia in 1967, de Viscolul si armonia, apoi de Zbor prin subcuvinte (1974), Artere de taina (1979), Cinepa iubirii (1982). Impresii de calatorie in volum Franta in patru anotimpuri (1967; ed. revazuta si adaugita, 1980).


Solidar, la debut, cu grupul poetilor premiati de editura „Forum" si, in mare, cu „generatia razboiului", Victor Torynopol participa, prin Cartea cu singe, piine si cocs (1945) la configurarea lirismului specific poeziei tinere a momentului, orientata spre regasirea „vietii imediate", cu peisajul sau accidentat si tensionat, dezbracat de orice aura poetizanta. Viziunea eschatologica de factura expresionista sau notatia evenimentului brut, prozaic, adesea sordid, caracterizau deopotriva aceste prime versuri strabatute de suflu protestatar si luminate de speranta „intiiei sarbatori" a „truditilor". „Incendiile poeme" erau opera unui revoltat vorbind despre o lume sumbra si mizera, mocnind intr-o incordare surda si izbucnind uneori in gesturi violente („La Resita bucuriile se vind la ghiseu/ si cerul umed se propteste-n zgura", „nimeni nu stie cind se inchid robinetele cu puroi", „anul incepe la noi cu nevroza, spital, ftizie", „copiii-l injura pe Dumnezeu la plural"). Viscolul si armonia (1967), incluzind si citeva poeme scrise in anii debutului, abandoneaza directia protestatara, conservind totusi nota conflictuala, dramatica, cu o deplasare de accent catre lumea launtrica si o sporire a reflexivitatii.

Se schiteaza aici, intr-un limbaj de o anume raceala conceptuala, teme ce vor capata o mai mare pregnanta in cartile urmatoare, si indeosebi in Zbor prin subcuvinte (1974), realizarea cea mai reprezentativa a autorului. Forma larvara a expresiei, corespondenta ascunsei fervori organice a eului, cu „sedimentari", „incendii celulare", saedanapalice chimii" si „vijelii de carne", subcuvintele indica unul dintre termenii majori ai dialecticii subiective, celalalt tinind de ordinea intelectuala a verbului - „un dig pietrificat de silogisme", „inaltele cugete". Intre asemenea repere se configureaza un lirism in care s-a putut descifra obsesia comunicarii dintre carnal si mineral, dintre subteranele eului si altitudinile gindirii, dintre biologic si cosmic. „Imensa Golgota de la molusca la Olimp" numeste, in acest context, un itinerar (amintind intr-o oarecare masura de „sociogonia" argheziana) definitoriu si pentru o ars poetica ce interpreteaza actul creatiei ca purificare si cristalizare in cuvint a unei materii brute, a unor straturi „barbare" ale trairii. Componenta erotica a acestui univers, afirmata mai intii in Viscolul si armonia, apoi in Artere de taina (1979) si mai ales in Cinepa iubirii (1982), e marcata, la rindul ei, de similare accente reflexive, vizind concilierea fiorului senzual cu „goana spre himera" a spiritului.

OPERA: Cartea cu singe, piine si cocs, versuri. Bucuresti, 1945; Viscolul si armonia, versuri, Bucuresti, 1967; Franta in patru anotimpuri, Bucuresti, 1967 (ed. II, revazuta si adaugita, Cluj, 1980); Zbor prin subcuvinte, versuri, Cluj, 1974; Artere de taina, versuri, Cluj-Napoca, 1979; Cinepa iubirii, versuri, Bucuresti, 1982.

REFERINTE CRITICE: P. Constantinescu, Scrieri, 5; Al. Piru, in Gazeta literara, nr. 49, 1967; idem, Panorama; idem, in Romania literara, nr. 31, 1974; M.N. Rusu, in Luceafarul, nr. 15, 1968; FI. Muscalu, in Tomis, nr. 2, 1968; E. Manu, in Romania literara, nr. 20, 1974; idem, Eseu despre generatia razboiului, 1978; idem, in Romania literara, nr. 27, 1982; Elena Tacciu, in Romania literara, nr. 19, 1980; Fr. Pacurariu, in Romania liteara, nr. 52,1982; E. Manu, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1985; Fr. Pacurariu, in Luceafarul, nr. 8, 1985;I. Pop, in Steaua, nr. 3, .

Adam Mickiewicz

Biografie

Adam Bernard Mickiewicz (poloneză, în lituaniană Adomas Bernardas Mickevičius, în belarusă Адам Бернард Міцкевіч; n. 24 decembrie 1798,^[1][2][3] Zavosse[*], Imperiul Rus – d. 26 noiembrie 1855,^[1][3] Constantinopol, Imperiul Otoman^[4]) a fost un poet și scriitor polonez și luptător pentru independența și reîntregirea patriei natale. Este considerat unul dintre cei mai buni poeți romantici polonezi din secolul al XIX-lea, alături de Zygmunt Krasiński, Juliusz Słowacki și Cyprian Kamil Norwid.

S-a născut în 1798 pe moșia unchiului său din Zaosie lângă Navahrudak (Nowogródek) care făcea parte atunci din Imperiul Țarist, astăzi aparține de Belarus. Regiunea se afla la marginea provinciei Lithuania Propria care a făcut parte din Marele Ducat al Lituaniei pânâ în 1795, când s-a produs A TREIA PARTIȚIE a Commonwealth-ului polono-lituanian. Zona era locuită de etnici lituanieni, deși atunci când s-a născut poetul aparținea în mare parte de Bielorus. Membrii clasei superioare, precum familia lui Mickiewicz, erau fie polonezi, fie polonizați.Tatăll poetului,Mikołaj Mickiewicz, era avocat și membru al micii burghezii poloneze(szlachta). Mama sa se numea Barbara (născută Majewska). Adam a fost al doilea fiu al familiei. El si-a petrecut copilăria în Navahrudak (Nowogródek). A luat lecții cu mama sa și în particular cu profesori, iar între anii 1807-1815 a urmat o școală administrată de Ordinul Dominican. Adam a fost un elev medioctru, dar se implica în numeroase activități școlare, cursuri de teatru, sau alte programe asemănătoare. În septembrie 1815, Mickiewicz a fost admis la Universitatea Imperială din Vilnius(Wilno). El a primit o bursă de studiu din partea guvernului.

În 1818 a fost publicat primul său poem (Zima miejska — Orașul iernii — în Tygodnik Wileński). În anii următori, a trecut de la literatura sentimentalistă- neoclasicism le romantism, acest lucru poate fi observat mai întâi în poeziile publicate în anii 1822 și 1823 la Vilnius.Dupa absolvire, obține o bursă din partea universității pentru a studia la Kaunas între 1819–1823.

În vara anului 1820, și-a cunoscut marea iubire, pe Maryla Wereszczakówna. Ei nu s-au putut căsători din cauza situației materiale precare în care se afla familia Mickiewicz (Maryla era deja logodită cu Wawrzyniec Puttkamer, cu care s-a căsătorit în 1821). În anul 1817, tânărul Adam, împreuna cu Tomasz Zan, a creat societatea secretă Filomații( poloneză Filomaci, greaca philomathes , "iubitori de cunoaștere". Filomații se concentrau pe auto-educare, dar aveau rădăcini radicale, fiind o asociație studențească pro independeța față de Rusia. În urma unei investigații a organizațiilor studențești, condusă de Nikolay Nikolayevich Novosiltsev , mai mulți studenți au fost arestați, inclusi Mickiewicz. În 1824, după ce a fost investigat în legătură cu activitățile sale politice, în special pentru apartenența la grupul Filomații, Adam a fost exilat în Rusia centrală. Deja publicase 2 mici volume de poezie diversă la Vilnius primite favorabil de către publicul slav, iar odată ajuns la Sankt Petersburg este acceptat imediat de cercurile literare înalte, unde devine favorit datorită manierelor sale și talentului extraordinar de improvizație. În 1825 vizitează Crimeea de unde se inspiră pentru o suită de sonete orientale (Sonety Krymskie), remarcabile prin ritm și culoare. Cele mai frumoase sunt Furtuna, Bakhchisaray si Mormântul contesei Potocka. Cât a stat la Moscova, l-a cunoscut pe Henryk Rzewuski și pe Maria Agata Szymanowska și s-a împrietenit cu Alexander Pushkin. Datorită relațiilor sale de prietenii cu multe personalități influente, i s-a dat permisiunea de a părăsi Rusia.

În anul 1829, după cinci ani de exil în Rusia, poetul a primit permisiunea de a călători în Weimar. Pe 6 iunie 1829, a ajuns la Berlin, unde a participat la câteva prelegeri ale lui G. W. F. Hegel. În februarie 1830, a vizitat Praga. Apoi s-a întors în Germania și a mers la Weimar, unde l-a cunoscut pe Goethe. În final, în octombrie 1830, s-a stabilit la Roma, pe care o considera "cel mai frumos oraș din străinătate". Curând după aceasta află că a început Revolta din Noiembrie în Polonia, dar nu părăsește Roma până în primăvară.

În aprilie 1832, Mickiewicz părăsește Roma, călătorește la Geneva și Paris, și mai târziu, cu un pașaport fals, în Germania, ajungând până în Poznań (Posen) în jurul datei de 13 august.

În 1834, se căsătorește, la Paris, cu Celina Szymanowska, fiica pianistei și compozitoarei Maria Agata Szymanowska. În decembrie 1838 Adam încearcă să se sinucidă aruncându-se pe fereastră, marcat de boala mintală a soției sale.

În 1840, Mickiewicz a fost numit profesor la nou înființata secție de literatură și limbi slave din cadrul prestigioasei instituții de învățământ superior Collège de France, unde a predat până în 1844. Influențat de mesianismul filozofului polonez Andrzej Towiański, devine un promotor al misticismului religios. Lecțiile lui Adam devin un amestec de politică și religie, ceea ce atrage antipatia guvernului francez. Elementul mesianic intră de asemenea în conflict cu învățăturile Bisericii Romano-Catolice, iar câteva cărți îi sunt interzise, deși atât Mickiewicz, cât și Towiański sunt încurajați să participe la slujbele religioase. O selecție a prelegerilor susținute în acea perioadă sunt publicate în patru volume, evidențiind vastele sale cunoștințe de literatură rusă, poloneză, cehă, sârbă.

Împreună cu alți doi profesori celebri de la Collège de France din acea perioadă și anume Jules Michelet (titularul catedrei de „Istorie și morală”) și Edgar Quinet (titularul catedrei de „Literaturi și instituții comparate ale Europei meridionale”, în cadrul căreia acesta a susținut primul curs de literatură comparată din lume), Adam Mickiewicz a întregit o ilustră triadă, supranumită de contemporani „cele trei catedre de democrație”, care a avut o influență semnificativă asupra efervescenței revoluționare premergătoare Revoluției de la 1848. În 1845, în semn de protest față de suspendarea cursului lui Adam Mickiewicz, tineretul studențesc a scos o medalie cu efigiile celor trei profesori democrați (Michelet, Quinet și Mickiewicz) și a organizat o nouă manifestație de simpatie în favoarea acestora.^[9]

În următorii ani, viața poetului intră în declin, o imagine tristă a lui Mickiewicz fiind zugravită de scriitorul rus Alexander Herzen: sărac, deznădajduit, măcinat de conflicte familiale, îmbătrânit prematur. În iarna anilor 1848-1849 este vizitat de Frédéric Chopin, care îi mai alină sufletul cu minunata sa muzică de pian. Cu ceva timp in urmă, Chopin pusese pe note două poeme de-ale compatriotului său înstrăinat, intitulate Cântece poloneze.

În 1849 Mickiewicz pune bazele ziarului La Tribune des Peuples („Tribuna poporului”), care rezistă doar un an. Speranța în restaurația Imperiului Francez pare să-i dea aripi, așa că apare Oda latină, dedicată lui Napoleon al III-lea.

Reacțiunea contrarevoluționară reușește însă să-i interzică a mai ține cursuri în fața studenților. Au loc manifestații de simpatie ale tinerilor. În 1852 Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz sunt concediați de la Collège de France sub motivul că au refuzat să jure credință noului regim politic.

În 1855 soția lui, Celina, moare. Izbucnirea Razboiului Crimeii îl determină să-și lase copiii minori la Paris. Pe 22 septembrie 1855 ajunge la Constantinopol, capitala Imperiului Otoman, unde organizează o armată poloneză care să lupte împotriva Rusiei. Impreună cu prietenul său Armand Levy alcătuiește o legiune evreiască, „Husarii lui Israel”, care includea evrei ruși și palestinieni. În timpul unei campanii militare se îmbolnăvește, probabil de holeră. Moare în apartamentul său din Constantinopol de pe strada Yenișehir (astăzi muzeu), pe 26 noiembrie 1855, trupul fiindu-i înhumat într-o criptă de la subsol. Mai târziu, este adus în Franța și înmormântat la Montmorency, pentru ca în 1890 rămășițele pământești să-i fie transportate în Polonia, la Catedrala Wawel din Cracovia, unde se odihnește alături de alte personalități ale culturii și politicii poloneze.

Creația literară

Primele volume de poezie îi apar în 1822 - 1823. Cea mai valoroasă creație a sa este poemul Pan Tadeusz, dedicat Poloniei, pe care îl temină în 1832, pe când se afla la Paris.

Situația politică din Polonia secolului al XIX-lea este reflectată adesea în literatură, care, odată cu a treia împărțire a uniunii statale polono-lituaniene, capătă avânt, fiind marcată de un profund patriotism, mai ales între 1830-1850.

Edward Henry Lewinski Corwin caracterizează opera lui Mickiewicz ca fiind prometeică, care „sensibilizează nu doar inimile poloneze”, la fel ca și alți barzi ai Poloniei precum Zygmunt Krasiński și Juliusz Słowacki, iar George Brandes afirma ca poeziile lui Mickiewicz sunt „mai sănătoase” decat cele ale lui Byron, Shakespeare, Homer sau Goethe.

În tinerețe, poetul a fost influențat de folclorul local, orașul natal Navahrudak aparținând regiunii Hrodna din Belarus. După ce studiază la scoala din Navahrudak, ajunge în cercurile literare ale Universitații din Vilnius. În 1823 țarul ordonă desființarea societății secrete Filomații, iar Mickiewicz este arestat și exilat in Rusia.

În Crimeea compune celebrele sonete, iar în Franța, din cauza misticismului manifestat prin apropierea de ideile lui Towianski, este interzis. Decide să renunțe la această influență nefastă pe care Towianski o exercita asupra propriei identități și pleacă la Istanbul unde iau naștere Cărțile Pelerinilor, considerate a fi "predicile lui Mickiewicz". Apar Konrad Wallenrod, Pan Tadeusz și cea mai lungă poezie a sa, Grażyna, unde sunt descrise faptele de vitejie ale căpeteniilor militare lituaniene împotriva cavalerilor teutoni. Sursă de inspirație i-a fost Emilia Plater, o eroină a Revoluției din noiembrie 1830 ucisă în Lituania. Alte poezii cunoscute sunt Farys, cu tematică orientală, odele despre Tinerețe ori cele dedicate lui Joachim Lelewel, inițiatorul mișcării de eliberare poloneze de sub ocupația rusă.

Fiul său, Władysław Mickiewicz, a publicat o lucrare în 4 volume intitulată „Vie d'Adam Mickiewicz” („Viața lui Adam Mickiewicz”, Poznań, 1890–1895) și Adam Mickiewicz, sa vie et son œuvre („Adam Mickiewicz: viața și opera”, Paris, 1888).

Volume în limba română:

·         Adam Mickiewicz de Mieczyslaw Iastrun (în românește de Const. Popescu și Titus Priboi ; traducerea versurilor de Romulus Vulpescu), Editura de Stat pentru literatură și artă București, 1956

·         "Mickiewicz", traducere de Miron Radu Paraschivescu, Ed. Tineretului, 1959

·         Versuri alese - Adam Mickiewicz , editura Minerva 1978

·         Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu

·         Pasiunea romantică: Adam Mickiewicz (1798-1855), Juliusz Slowacki (1809-1849), de Olga Zaicik, București, 1965

Mickiewicz a condus publicația Tribune des peuples.

Scrieri

·         1822: Ballady i romance ("Balade și romanțe"), lirică inspirată din tradiția populară;

·         1823/1832: Dziady ("Străbunii");

·         1823: Grażyna;

·         1826/1827: Konrad Wallenrod;

·         1826: Sonety krymskie ("Sonete din Crimeea");

·         1832: Księgi narodu polskiego i pielgrzymstwa polskiego ("Cartea națiunii și a pelerinilor poloni"), proză cu caracter mesianic;

·         1834: Pan Tadeusz, epopee care reconstituie viața nobilimii lituaniene în timpul campaniilor napoleoniene;

·         1849: Les slaves ("Slavii"), curs în franceză ținut la Collège de France.

Mickiewicz și românii

În timpul activității sale de la Collège de France, Mickiewicz a fost audiat de numeroși studenți români. Ideile sale s-au răspândit între tinerii revoluționari (Alexandru Papiu-Ilarian, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu). Din acea epocă datează și primele traduceri în românește: lingvistul Stanisław Wędkiewicz a descoperit între manuscrisele Academiei Române o traducere completă din franceză a Cărților poporului și pelerinajului polonez, făcută în Moldova pe la 1845. Trebuie menționat și faptul că Bogdan Petriceicu Hasdeu, care avea și rădăcini poloneze, a menționat numele poetului polonez în mausoleul Iuliei, fiica sa

Laurei

Doar te-am vazut si-ndata m-am si aprins la fata
Catând o cunostinta-n privirile-ti straine;
Împuprurarea ta s-a si rasfrânt în mine
Ca roza care pieptu-si deschide-n dimineata.

Doar ai cântat – si plânsul un val mi-a pus privirii
Caci inima-mi fusese de glasul tau miscata;
Mi se parea ca îngerii l-au chemat, sa bata
Pe-al cerului cadran, secunda mântuirii.

Iubito! Ochii tai, deschis sa recunosca
De-am sa te misc vreodata cu vorba sau privirea;
Nu-mi pasa: oameni, sorta, de-au sa se-mpotriveasca, 

Nici de-mi va fi iubirea doar un himeric vis
Si daca mâna-ti altuia au s-o daruiasca, 
Sa recunosti ca mie mi-e sufletul tau scris. 

Vis

Când ai sa fii silita sa ma abandonezi, 
Chiar de-ai sa simti în suflet, neîncetat, iubire, 
Nici când ma vei lasa, sa nu ma întristezi
Si nici sa nu-mi vorbesti de-a noastra despartire!

As vrea chiar din ajun, când soarele-o apune, 
Sa sorb minutul ultim în dezmierdari prelungi, 
Iar ceasul despartirii, fatal, când va sa sune, 
O cupa cu otrava tu sa-mi întinzi atunci.

Te-oi saruta pe gura cu buze-nfiorate;
Nu-mi voi închide ochii când ceturi îi cuprind;
Ci vreau sa-adorm de-a pururi în dulce voluptate, 
Obrazul sarutându-ti si-n ochii tai privind.

Iar dupa lungi decenii ce-n sir s-or fi-mplinit, 
Când voi primi porunca sa ies de sub morminte, 
Îti va veni în minte prietenu-adormit.
Si spre-a-l trezi, din ceruri la dânsul vei descinde;

La pieptul tau iubit tu ma vei strânge iara, 
Din nou voi simti bratele dragi cum ma cuprind;
Mi s-o parea o clipa ca atipisem doara, 
Obrazul sarutându-ti si-n ochii tai privind. 

Gânduri de ziua plecării

29 octombrie 1825, Odesa

M-a şi cuprins regretul! Ce-i oare? Sunt în prag,

Mă-ntorc iar în lăcaşul pustiu şi-atât de drag,

Parc-am uitat ceva; iar ochii-mi rătăciţi

Tot vor să mai salute aceşti păreţi iubiţi

Ce-atâtea dimineţi şi nopţi atât de multe

Suspinele-mi deşarte ştiură să le-asculte.

În geamul ăsta, seara, adeseori am stat

Privind, făr’ să ştiu bine la ce m-oi fi uitat,

Apoi plecam, sătul de-acelaşi peisaj.

Trezind din nou ecouri cu solitarii-mi paşi,

Eu, fără rost, din uşă în uşă trec pe rând,

Ai ornicului paşi metalici numărând

Sau ale unei gâze opriri, când lin îşi poartă

Încetul mers, de parcă stă la iubita-n poartă.

Vin zorii. Cărăuşii nesuferiţi au tras.

Luaţi aste cărţi şi lucruri puţine, ce-au rămas.

Să mergem! Cum sosit-am, ne’ntâmpinat de nime,

La fel plec: nici drum bun să-mi spună, n-are cine.

Ce-i dacă plec, ce-i dacă dispar din ochii mei

Localnicii, ce-n suflet nu m-au simţit cu ei?...

Plecarea-mi nimănuia nu va stârni amar

Şi-o lacrimă în urmă nu vreau să las măcar.

Ca-n pajiştea-nflorită-n culori, pe care zboară

O floare ca şi firul paingului, uşoară,

De pe-o uscată creangă, suflată ca un strai –

Şi care dând de-o roză, o-mbrăţişează-n mai,

Prinzându-se de dânsa-n popas, cu fire moarte,

Iar vântul o desprinde, gonind-o mai departe –

La fel şi eu, un nume şi-o faţă, lor străine,

Purtai prin aste pieţe şi străzi de lume pline,

Unde femei frumoase în roiuri întâlneam.

De ce să mă cunoască? Doar un străin eream!

Fug ţâncii după-un flutur doar cât sclipeşte-n soare,

De-l prind, privesc la dânsul şi-l zvârle iar, să zboare!

Să zbori! Din fericire, aripi ne-au mai rămas...

Să zbori! Nicicând în zboru-mi prea jos n-am să mă las!

Îmi amintesc când, tânăr, din locuri dragi plecam,

De lânga buni prietini şi fata ce-o iubeam;

Atuncea, printre arbori, în urmă am privit:

Strigând şi fluturându-şi batiste i-am zărit;

Am plâns. Duioase lacrimi din ani de patimi, dor!

De ce-aş mai plânge astăzi, bătrân, nepăsător?

Uşor e să mori tânăr. Nimic necunoscând,

Crezi că soţie, frate, amici te poartă-n gând;

Dar când, bătrân, smulgi vieţii făţarnicul veşmânt,

Lumeşti sau nelumeşti minuni nemaisperând,

Ştii bine că vecia te-nchide în mormânt...

Oraş străin, de-aceea plec trist din tine-acum!

Pornim! Nu poate nimeni opri sicriu-n drum,

Nici chiar cu o privire un om nu-l va conduce

Şi-o lacrimă-ntorcându-se-acasă nu-i va curge

Când la poştalionul ce trece pe şosea,

Suna-vor clopoţeii, vestind plecarea mea.

Traducere de Miron Radu Paraschivescu

Juan Ramon Jimenez

Biografie

Juan Ramón Jiménez Mantecón (n. 24 decembrie 1881 – d. 29 mai 1958) a fost poet și eseist spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1956.

A scris o lirică de rezonanță particulară în literatura spaniolă a secolului XX, prin necontenita căutare a cuvântului poetic definitiv și esențializarea emoțiilor și sentimentelor, tinzând către forma poemului total și către abstracta "poezie pură".

Juan Ramón Jiménez s-a născut în satul andaluz Moguer, în 1881. Vădind o vocație precoce, la paisprezece ani se poate mândri cu poezii publicate în câteva reviste din Andaluzia. La nouăsprezece ani vine la Madrid, unde intră în legătură cu cercurile moderniste. Rubén Dario îl elogiază pentru "suavitatea melancolică" a versurilor sale, care trezesc "dorul de imposibil", și îi sugerează titlul unuia din primele volume: Almas de violeta (Suflete de violetă). De la aceste prime versuri până la anii maturității, Juan Ramón Jiménez este un exemplu strălucit de sacrificiu pe altarul poeziei, pe care o slujește cu o fervoare mistică. A trăit prin și pentru poezie, dăruit cu totală devoțiune unei munci tenace de purificare continuă a operei sale:

"Pentru mine poezia a fost întotdeauna contopită intim cu întreaga mea existență."

Timp de peste jumătate de secol, cât se desfășoară munca sa neobosită de cizelare a operei ("Nici o zi fără o hârtie ruptă"), el a fost pentru mai multe generații de poeți - de la modernismul începutului de veac până la școlile de avangardă - scriitorul venerat, poetul prin excelență, "maestrul indiscutabil" , cum îl numea Rafael Alberti într-o frumoasă carte de amintiri.

Într-o schiță auto biografică publicată în revista Renacimiento, Juan Ramón Jiménez trece în revistă principalele evenimente și stări sufletești care stau la originea operelor sale: " Miros de tămâie și de flori, o fereastră deschisă spre grădină, o terasă cu trandafiri pentru nopțile cu lună se transformă în Arii triste"; o lungă ședere în munții Guadarrama se reflectă în volumul Pastorale; apoi vine o "toamnă galantă - cu azur de aur - care prilejuiește Jurnalul intim și Grădini îndepărtate; aceasta e perioada în care muzica umple cea mai mare parte din viața mea". Urmează o epocă dificilă pentru poet, o epocă de "oboseală, frig și gânduri de sinucidere". O gravă depresie nervoasă, care-l va însoți cu intermitențe toată viața, îl silește să rămână câțiva ani în sanatorii, la Madrid și în sudul Franței. După o călătorie prin Franța și Italia, se retrage în 1907 în satul natal, unde scrie celebra carte Platero și eu. În 1912 revine la Madrid unde rămâne douăzeci și cinci de ani, trăind în intimitatea poeziei și oarecum la marginea vieții literare, căci viața lui de izolare mândră și concentrată este în întregime subordonată operei. După propria lui apreciere, duce o existență "singurătate și meditație", în compania "trandafirului de argint al experienței proaspete", într-o "indiferență absolută pentru aspectul practic al vieții", și "hrănindu-se numai cu frumusețe".

În anul 1916 are loc un eveniment decisiv în viața sa : în urma unei călătorii în Statele Unite ale Americii, se căsătorește cu Zenobia Camprubi Aymar (traducătoare în spaniolă a lui Rabindranath Tagore, care-i va deveni colaboratoare neprețuită. După izbucnirea războiului civil spaniol, ia drumul exilului și devine profesor de literatură spaniolă la diferite universități din Statele Unite, Cuba, Puerto Rico. În 1956 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Moare în 1958, în Puerto Rico.

A luat cu sine vântul...

A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.

Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: - apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte...
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.

poezie de Juan Ramon Jimenez din La soledad sonora, traducere de Ion Frunzetti

Duminică de primăvară

O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.

E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.

Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.

traducere de Ion Frunzetti

O PRIVIGHETOARE

Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri

ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?

Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri

sorbi apa cea curată ce-­ţi moaie guşa sfântă?

Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste

noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii

naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,

imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?

Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă

cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?

Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă

eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?