7. /1 IANUARIE 2023 - POEZIE
CONSTANTIN FÂNTÂNERU
Constantin Fântâneru (n. 1 ianuarie 1907, Glodu, județul Argeș, după unele surse în satul Budișteni, Argeș – d. 21 martie 1975, Ștefănești, județul Argeș) a fost un scriitor român care a activat și publicat cu precădere în perioada interbelică. Un veșnic neadaptat, l-a făcut pe Eugen Ionescu, cu care a fost prieten în tinerețe, să scrie că „nu se simte bine nici la oraș, nici în cultură, nici printre oameni, nici singur”. Elenist, a fost profesorul de limbă greacă al lui Constantin Noica. În anul 1932 a publicat singurul său roman, numit „Interior”, roman al adolescentului întârziat.
În anul 1942 suferă o depresie nervoasă, din care își revine cu greutate, în anul 1948, când devine profesor de țară. Uitat o bună bucată de vreme, este recuperat în perioada recentă, operele sale (puține la număr) fiind republicate și bucurându-se de interesul moderat al criticii literare.
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
FANTANERU Constantin, se naste la 1 ian. 1907, satul Budisteni, comuna Leordeni, judetul Arges — moare in 21 mart. 1975, comuna Stefanesti, judetul Arges.
Poet, prozator si critic literar.
Fiul lui Costache Fantaneru si al Zoei (n. Cirstoiu), tarani.
Scoala primara in Budisteni (1914-l919); Liceul „Sf. Sava" din Bucuresti (absolvit in 1927); coleg cu Al. Sahia", Eugen Ionescu, Dan Botta , impreuna cu care scoate revista Ramuri fragede (1926-l927); licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie, sectia filologie clasica, a Univ. din Bucuresti (1930). Redactor la ziarul economic Prezentul (condus din 1935 de V. Madgearu); secretar de redactie la Universul (din 1936) si redactor la Universul literar, unde tine cronica literara (1938-l941); imbolnavindu-se, in 1942 e internat Ia Bucuresti. Din 1948 traieste retras in comuna sa natala.
Cu sanatatea refacuta partial, functioneaza ca prof. de limba straine in comuna Silistea, Budisteni si Topoloveni (1950-l968).
A facut parte din gruparea Criterion si a activat in Cercul de studii clasice pe linga catedra de limba latina a Uni, din Bucuresti.
Debuteaza in Revista literara a Liceului „Sf. Sava " (1927); debut editorial cu romanul Interior (1932), urmat de studiul critic Poezia lui Lucian Blaga si gindirea mitica (1940) si volum de versuri Risul mortilor de aur (1940). Colaboreaza la Cuvintul, Viata literara. Vremea, Convorbiri literare. Revista Fundatiilor Regale. A lasat in ms poeme in proza, traduce comentate si memorii. Premiul Soc. Scriitorilor Romani (1932).
De o si nceritate agresi va, oscilind intre intentia de bagatelizare, bufonerie si ipostaza reflexiva, romanul Interior (1932) este o proiectie a dramei in fantezie si imaginar. Autorul inregistreaza cu detasare si cinism spectacolul cotidian al unei biografii simplificate pina la evanescent. Impresia de artificialitate rezulta, paradoxal, din efortul de generalizare si transformare in aventura si revolta a gestului mecanic (strigatul, ratacirea, dispretul si refuzul).
Lipsa de vointa, automatismul memoriei, stereotipii-le senzatiilor si instabilitatea peisajului sufletesc realizeaza, prin exces, un univers fastidios si incomod. Valoarea crizei de adolescenta pe care o traieste eroul sta nu atit in sfidarea existentei, in exasperanta fuga de societate, in radicalismul negatiei sau in violenta mindriei, cit in eliberarea de emotie si in euforia supunerii unei irealitati consubstantiale vietii.
O irealitate construita in acel imens sentiment al golului pe care-l intilnim si in poezie. Perpessicius a aratat ca experienta jurnalului e a intregii literaturi de dupa razboi, invadata de neliniste, incertitudine, destramare, hamletism si inadaptare metafizica. Trebuie adaugat insa ca la Constantin Fantaneru deziluzia e creatoare de idealuri: umilinta isi cauta un punct de sprijin si singuratatea sfirseste intr-un ritual al extazului. Regizin-du-si marile nelinisti („plinsul mi-e lucid", „continuu totusi jocul"), personajul isi descopera libertatea in geometria abstracta a spiritului, nu in materialitatea indiferenta a lucrurilor.
Redusa ca numar de pagini (doar o suta cincizeci), cartea se inscrie in formula literaturii comprimate, a romanului-miniatura, cu veche traditie in literatura europeana. Poezia lui Lucian Blaga si gindirea mitica (1940) e un studiu de analiza structurala a perspectivei metafizice, inteleasa ca „fecunditate creatoare". In procesul devenirii, omul pierde legatura cu divinitatea crestina si cu dogma teologala, sal-vindu-se prin postularea superioritatii gindirii mitice (intuitia transcendentului).
Poetul depaseste „beatitudinea crestina asigurata de revelatie", prin conceptul de fior existential (cauta un sens omologat al transcendentei). Metafora cunoasterii-fruct e tocmai urmarea omologarii vietii individuale cu viata cosmica. Se apara deci taina, se invoca necunoscutul (Marele Anonim) si se pune in locul pomului cunostintei, din topografia biblica, cel al vietii universale si al eternei reintoarceri. Omul s-a creat singur si nu va parasi niciodata aceasta stare de creatura. Demiurgia sa e o „demnitate suprema": omul creeaza pentru a-si potoli setea de mister („El insusi isi este siesi un mister")- Arta e o amplificare a tainei, iar cultura „implinirea omului", in mister si gindire mitica. Prin originalitatea punctului de vedere, eseul ramine una dintre cele mai subtile interpretari ale liricii blagiene. O sectiune speciala a lucrarii (In-auenta lui Lucian Blaga) urmareste anemierea conceptelor investite cu incarcatura magica, inflatia metaforica si „neconsiderarea in spirit" a folclorului, in poezia tinara. Volumul de versuri Risul mortilor de aur (1940) e o sfisiere si o prabusire in sine a eului luminat de durere. O voluptate rece a mortii si o discreta bucurie a cunoasterii intr-o poezie de varii reminiscente filosofice.
| OPERA: Interior, roman. Bucuresti, 1932 (ed. si pref. de St. Borbely, Cluj-Napoca. 1981); Poezia lui Lucian Blaga si gindirea mitica. Bucuresti, 1940; Risul mortilor de aur, versuri, Bucuresti, 1940. |
| REFERINTE CRITICE: Al. Philippide, in Adevarul literar si artistic, nr. 622, 1932; N. Rosu, in Curentul, nr. 1718, 1932; Al. Robot, in Rampa, nr. 4459, 1932; Perpessicius, in Cuvintul, nr. 2731, 1932; P. Constantinescu, in Vremea, nr. . 1932; D. Petrasincu, in Discobolul, nr. 3, 1932; Henriette Yvonne Stahl, in Facla, nr. 558, 1932; V. Cristian, ibidem, nr. 545, 1932; M. Sebastian, in Romania literara, nr. 43, 1932; S. Cioculescu, in Adevarul, nr. 15017, 1932; M. Suru, in Revista literara, nr. 2, 1932; O. Sulutiu, in Azi, nr. 1, 1933; G. Calinescu, in Jurnalul literar, nr. . 1939; idem. Istoria; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura I; Perpessicius, Opere, VI, 1973; Gh. Lazarescu. Romanul de analiza psihologica in literatura romana interbelica. 1983. |
Cuiburi
Pământul înverzeşte neştiind ce se întâmplă;
Sub cerul cald ce-l înfăşoară,
Ţăranul descopere o putere, care dă şi cere
apă şi sare din tâmplă.
Sub cerul cald ce-l înfăşoară,
Ţăranul descopere o putere, care dă şi cere
apă şi sare din tâmplă.
EMIL BRUMARU
Emil Brumaru, poet român
Biografie
Nastere: 1 ianuarie 1939, Bahtnutea- Tighina
Deces:
S-a nascut la 1 ianuarie 1939 in comuna Bahtnutea- Tighina.
Face studii secundare la Iasi, terminate in 1955. Urmeaza Facultatea de Medicina generala din Iasi, pe care o absolva in 1963. Un timp este medic la Dolhasca, de unde le trimite prietenilor scrisori in plicuri cu adresa expeditorului „o rezervatie naturala de ingeri.
Dupa aceea lucreaza in presa ieseana de profil cultural. A debutat in decembrie 1966 in revista „Luceafarul, iar editorial in 1970 cu volumul „ Versuri, care a si fost distins cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor.
A colaborat si colaboreaza (nu numai cu poezie) la diferite publicatii: „Luceafarul, „Tribuna, „Arges, „Cronica, „Romania literara, „Echinox, „Steaua etc.
Poezia lui Emil Brumaru constituie un caz aparte, apropiat si totusi diferit de afinii lui contemporani - Leonid Dimov, Marin Sorescu, Gheorgbe Azap, Serban Foarta. Emil Brumaru reuseste, in zona poeziei ironice si fanteziste, sa-si ocupe si conserve un domeniu inconfundabil.
Liricul ne ofera o poezie a intimitatii. „ Virtuoz al voluptatii, el exerseaza dezmatul in candoare si ingenuitatea in frivolitate, inaltand orgia senzuala la rang de puritate infantila (Al. Cistelecan). Este un voit ratacit in poezia secolului nostru, cu universul domestic pe care-l ocroteste: bucatariile de vara, magaziile, trenul marfar, camara cu leusteanul si mararul, cu bulionul si sticlele goale, caramida si sfredelul, patefonul si diligenta Este un microcosm al inutilitatii care da fericire posesorului lui. Universul poetic este concentrat catre interior, centripet, vizand redescoperirea actului initiatic care sa indrume spre si sa ocroteasca intimitatea. Aceasta presupune refuzul constient al realului si construirea unei realitati proprii, complice; exista in lirica lui Brumaru un asemenea refuz implicit si care argumenteaza miscarea centripeta a universului sau. Aceasta lume a poetului sta, cum observa criticul literar Al. Cistelecan, sub semnul erosului, a carui zodie guverneaza si ordoneaza. Sub semnul erosului „obiectele jubileaza sau lesina, se-mpurpureaza sau palesc, tremura sau impietresc in functie de fluidul erotic ce le strabate si de rezonanta acestuia.
Maestru al efortului stilistic intr-o epoca in care poezia devine o arta a reconstruirii spatiilor goale din textura lirica, Emil Brumaru dezvolta aparent desuet o orgie a ceremonialului, la care pasim impreuna cu detectivul Arthur, cu Julien Ospitalierul, cu Reparata si cu poetul, cucerind, prin lectura, cateva momente de uitare de sine. „Atitudinea caracteristica e beatitudinea, ambianta cea mai prozaica se transforma, contemplata din unghiul unei erotice inocente, in spatiu paradisiac (Mircea Iorgulescu).
Defaimarea Reparatei, tulburatoarea femeie, cea cu doua suspine laice, cea lesinata de foame si dragoste, cea care si-a agatat indiferenta de un maner al / dulapului indragostit, / calzi inca, transpirati usor de-o fuga gratioasa prin ierburile lungi ale deziluziei, ciorapii de matase tiuitoare, iata intamplarea discursiva extraordinara ce are loc pe intinsele domenii ale rezervatiei naturale de ingeri povestita chiar din lira ingerului Emil Brumaru, supranumit de Leonid Dimov un sef culinar al marilor bucatarii onirice.
Volume de versuri:
Versuri, Bucuresti, Editura Albatros, 1970;
Detectivul Arthur, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1970;
Julien Ospitalierul, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1974;
Cantece naive, Bucuresti, Editura Canea. Romaneasca, 1976;
Adio, Robinson Crusoe, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1978;
Dulapul indragostit, editie selectiva in colectia „Hyperion, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1980;
Ruina unui samovar, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1983.
Elegie a aparut in volumul Versuri, Bucuresti, Editura Albatros, 1970. Cantec a aparut in volumul Versuri, Bucuresti, Editura Albatros, 1970. Rugaciunea detectivului Arthur a aparut in volumul Detectivul Arthur, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1970.
Balada crinilor care si-au scris frumos a aparut in volumul Cantece naive, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1976.
REFERINTE:
„Ceea ce ne atrage atentia si ne incinta inca de la primul contact cu paginile cartilor sale este marea consideratie aratata unor obiecte cu totul si cu totul neinsemnate, care — dupa cum ne sopteste glasul nostru launtric de oameni in mod irevocabil maturi — nu costa mai nimic si se gasesc pe toate drumurile. Cu aceeasi pasiune si cu aceeasi admiratie cu care alti poeti slavesc luna sau stelele sau diamantele si brocarturile. Emil Brumam cinta sticla de sifon, zaharul cubic, traversa de cale ferata, praful de caramida scobit din zid cu ajutorul unui vechi cutit de bucatarie
ALEX. STEFANESCU
„Intre marii poeti iubitori de ceremonii cu care se inrudeste () Emil Brumam vine cu tipul lui de absenta, cu tipul lui de refuz, cu tipul lui de acceptare, intr-o poezie incetinita cu o mare stiinta a delectarilor calme, intr-o poezie a briciului care taie felia de carne cu atita lentoare si finete rautacioasa, incit carnea incepe sa singereze. Daca exista o familie a marilor amanti inceti (o familie orientala), detectivul Arthur si Julien Ospitalierul fac cu siguranta pane din ea. Gesturile amorurilor lui Julien si ale lui Arthur nu sint nici brutale si nici crude, dar dau senzatia de brutalitate si uneori, rar, de cruzime, din cauza lipsei oricarei precipitari, a lenei savante care prelungeste miscarea cea mai simpla si o face parca fara sfirsit, anormal de lenta, speriind ca un viol.
FLORIN MUGUR
„O generozitate picanta, mici drame de bucatarie reconfortante, elogiul interioarelor in a caror libertate tainica se justifica infinite delicii, dau poemelor o aura de sanatate glumeata. Hedonismul cuminte, bine exersat cu mirosuri apetisante nu ar putea explica farmecul total al acestor poeme. Esentiala mi se pare aici o putere generoasa prin care universul bucatariei devine un fel de «imago mundi».
GEORGE ALBOIU
Aprecieri critice
„Pentru Brumaru, poezia se constituie ca un joc ingenios de provocare a capacitatii de a regiza scene de un marcat senzualism al spatiului domestic, in concurenta cu voluptatea de a conferi «lumii celor care nu cuvanta» o viata lirica plina de secrete delicii estete. Lucrurile, animizate pana la satietate, apar cand marite prin lupa simturilor cazute intr-o excitatie imaginata cu ludica fervoare, cand reduse la dimensiuni liliputane, cu totul in afara obisnuitului, dar in conformitate cu o poetica bine pusa la punct sub aspectul mecanismului de insolitare. Imaginatia disloca realul, captusin-du-l cu gingasii catifelate si cu suavitati prelungite. Coarda mereu solicitata este cea a naivitatii jucate."
(loan Moldovan - Dictionarul esential al scriitorilor romani, coordonata de M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, Editura Albatros, Bucuresti, 2000)
„Exuberanta sentimentala, trecuta insa printr-un filtru savant, in stare sa refuze aluviunile impure, devine in poezia lui Emil Brumaru sursa unui farmec patrunzator, usor demodat. Dar un poet veritabil i$i poate ingadui orice, chiar si suspiciunea de a fi «demodat»; in realitate, prin cenzura intelectuala si rafinament senzorial, lirismul care emana din versurile sale este de o pronuntata factura moderna, la punctul de incidenta a candorii cu blazarea."
(Lucian Raicu - Critica, forma de viata, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1976)
Deces:
S-a nascut la 1 ianuarie 1939 in comuna Bahtnutea- Tighina.
Face studii secundare la Iasi, terminate in 1955. Urmeaza Facultatea de Medicina generala din Iasi, pe care o absolva in 1963. Un timp este medic la Dolhasca, de unde le trimite prietenilor scrisori in plicuri cu adresa expeditorului „o rezervatie naturala de ingeri.
Dupa aceea lucreaza in presa ieseana de profil cultural. A debutat in decembrie 1966 in revista „Luceafarul, iar editorial in 1970 cu volumul „ Versuri, care a si fost distins cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor.
A colaborat si colaboreaza (nu numai cu poezie) la diferite publicatii: „Luceafarul, „Tribuna, „Arges, „Cronica, „Romania literara, „Echinox, „Steaua etc.
Poezia lui Emil Brumaru constituie un caz aparte, apropiat si totusi diferit de afinii lui contemporani - Leonid Dimov, Marin Sorescu, Gheorgbe Azap, Serban Foarta. Emil Brumaru reuseste, in zona poeziei ironice si fanteziste, sa-si ocupe si conserve un domeniu inconfundabil.
Liricul ne ofera o poezie a intimitatii. „ Virtuoz al voluptatii, el exerseaza dezmatul in candoare si ingenuitatea in frivolitate, inaltand orgia senzuala la rang de puritate infantila (Al. Cistelecan). Este un voit ratacit in poezia secolului nostru, cu universul domestic pe care-l ocroteste: bucatariile de vara, magaziile, trenul marfar, camara cu leusteanul si mararul, cu bulionul si sticlele goale, caramida si sfredelul, patefonul si diligenta Este un microcosm al inutilitatii care da fericire posesorului lui. Universul poetic este concentrat catre interior, centripet, vizand redescoperirea actului initiatic care sa indrume spre si sa ocroteasca intimitatea. Aceasta presupune refuzul constient al realului si construirea unei realitati proprii, complice; exista in lirica lui Brumaru un asemenea refuz implicit si care argumenteaza miscarea centripeta a universului sau. Aceasta lume a poetului sta, cum observa criticul literar Al. Cistelecan, sub semnul erosului, a carui zodie guverneaza si ordoneaza. Sub semnul erosului „obiectele jubileaza sau lesina, se-mpurpureaza sau palesc, tremura sau impietresc in functie de fluidul erotic ce le strabate si de rezonanta acestuia.
Maestru al efortului stilistic intr-o epoca in care poezia devine o arta a reconstruirii spatiilor goale din textura lirica, Emil Brumaru dezvolta aparent desuet o orgie a ceremonialului, la care pasim impreuna cu detectivul Arthur, cu Julien Ospitalierul, cu Reparata si cu poetul, cucerind, prin lectura, cateva momente de uitare de sine. „Atitudinea caracteristica e beatitudinea, ambianta cea mai prozaica se transforma, contemplata din unghiul unei erotice inocente, in spatiu paradisiac (Mircea Iorgulescu).
Defaimarea Reparatei, tulburatoarea femeie, cea cu doua suspine laice, cea lesinata de foame si dragoste, cea care si-a agatat indiferenta de un maner al / dulapului indragostit, / calzi inca, transpirati usor de-o fuga gratioasa prin ierburile lungi ale deziluziei, ciorapii de matase tiuitoare, iata intamplarea discursiva extraordinara ce are loc pe intinsele domenii ale rezervatiei naturale de ingeri povestita chiar din lira ingerului Emil Brumaru, supranumit de Leonid Dimov un sef culinar al marilor bucatarii onirice.
Volume de versuri:
Versuri, Bucuresti, Editura Albatros, 1970;
Detectivul Arthur, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1970;
Julien Ospitalierul, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1974;
Cantece naive, Bucuresti, Editura Canea. Romaneasca, 1976;
Adio, Robinson Crusoe, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1978;
Dulapul indragostit, editie selectiva in colectia „Hyperion, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1980;
Ruina unui samovar, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1983.
Elegie a aparut in volumul Versuri, Bucuresti, Editura Albatros, 1970. Cantec a aparut in volumul Versuri, Bucuresti, Editura Albatros, 1970. Rugaciunea detectivului Arthur a aparut in volumul Detectivul Arthur, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1970.
Balada crinilor care si-au scris frumos a aparut in volumul Cantece naive, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1976.
REFERINTE:
„Ceea ce ne atrage atentia si ne incinta inca de la primul contact cu paginile cartilor sale este marea consideratie aratata unor obiecte cu totul si cu totul neinsemnate, care — dupa cum ne sopteste glasul nostru launtric de oameni in mod irevocabil maturi — nu costa mai nimic si se gasesc pe toate drumurile. Cu aceeasi pasiune si cu aceeasi admiratie cu care alti poeti slavesc luna sau stelele sau diamantele si brocarturile. Emil Brumam cinta sticla de sifon, zaharul cubic, traversa de cale ferata, praful de caramida scobit din zid cu ajutorul unui vechi cutit de bucatarie
ALEX. STEFANESCU
„Intre marii poeti iubitori de ceremonii cu care se inrudeste () Emil Brumam vine cu tipul lui de absenta, cu tipul lui de refuz, cu tipul lui de acceptare, intr-o poezie incetinita cu o mare stiinta a delectarilor calme, intr-o poezie a briciului care taie felia de carne cu atita lentoare si finete rautacioasa, incit carnea incepe sa singereze. Daca exista o familie a marilor amanti inceti (o familie orientala), detectivul Arthur si Julien Ospitalierul fac cu siguranta pane din ea. Gesturile amorurilor lui Julien si ale lui Arthur nu sint nici brutale si nici crude, dar dau senzatia de brutalitate si uneori, rar, de cruzime, din cauza lipsei oricarei precipitari, a lenei savante care prelungeste miscarea cea mai simpla si o face parca fara sfirsit, anormal de lenta, speriind ca un viol.
FLORIN MUGUR
„O generozitate picanta, mici drame de bucatarie reconfortante, elogiul interioarelor in a caror libertate tainica se justifica infinite delicii, dau poemelor o aura de sanatate glumeata. Hedonismul cuminte, bine exersat cu mirosuri apetisante nu ar putea explica farmecul total al acestor poeme. Esentiala mi se pare aici o putere generoasa prin care universul bucatariei devine un fel de «imago mundi».
GEORGE ALBOIU
Aprecieri critice
„Pentru Brumaru, poezia se constituie ca un joc ingenios de provocare a capacitatii de a regiza scene de un marcat senzualism al spatiului domestic, in concurenta cu voluptatea de a conferi «lumii celor care nu cuvanta» o viata lirica plina de secrete delicii estete. Lucrurile, animizate pana la satietate, apar cand marite prin lupa simturilor cazute intr-o excitatie imaginata cu ludica fervoare, cand reduse la dimensiuni liliputane, cu totul in afara obisnuitului, dar in conformitate cu o poetica bine pusa la punct sub aspectul mecanismului de insolitare. Imaginatia disloca realul, captusin-du-l cu gingasii catifelate si cu suavitati prelungite. Coarda mereu solicitata este cea a naivitatii jucate."
(loan Moldovan - Dictionarul esential al scriitorilor romani, coordonata de M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, Editura Albatros, Bucuresti, 2000)
„Exuberanta sentimentala, trecuta insa printr-un filtru savant, in stare sa refuze aluviunile impure, devine in poezia lui Emil Brumaru sursa unui farmec patrunzator, usor demodat. Dar un poet veritabil i$i poate ingadui orice, chiar si suspiciunea de a fi «demodat»; in realitate, prin cenzura intelectuala si rafinament senzorial, lirismul care emana din versurile sale este de o pronuntata factura moderna, la punctul de incidenta a candorii cu blazarea."
(Lucian Raicu - Critica, forma de viata, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1976)
Elegie
O, vechi şi dragi bucătării de vară,
Simt iar în gură gust suav de-amiază
Şi în tristeţea care mă-nconjoară
Din nou copilăria mea visează:
Ienibahar, piper prăjit pe plită,
Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte,
Curcani păstraţi în zeama lor o noapte
Spre o delicateţe infinită,
Ciuperci cât canapeaua, în dantele,
Icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască,
Aluaturi tapisate, crescând grele
Într-o dobitocie îngerească,
Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe
De ou de melc, înlăcrămate dulce,
Mujdeiuri ireale, şunci gingaşe
Când sufletu-n muştar vrea să se culce,
Şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa
Prin fast de irizări şi toarte fine
Ceaiuri scăzute până la esenţa
Trandafirie-a lucrului în sine!
Simt iar în gură gust suav de-amiază
Şi în tristeţea care mă-nconjoară
Din nou copilăria mea visează:
Ienibahar, piper prăjit pe plită,
Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte,
Curcani păstraţi în zeama lor o noapte
Spre o delicateţe infinită,
Ciuperci cât canapeaua, în dantele,
Icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască,
Aluaturi tapisate, crescând grele
Într-o dobitocie îngerească,
Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe
De ou de melc, înlăcrămate dulce,
Mujdeiuri ireale, şunci gingaşe
Când sufletu-n muştar vrea să se culce,
Şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa
Prin fast de irizări şi toarte fine
Ceaiuri scăzute până la esenţa
Trandafirie-a lucrului în sine!
Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe
Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe.
"Doriţi ceva?", ne-ntreabă. Noi dorim
Să se desfac-aprinse la bluziţe
Şi sânii lor cu bumbeleu infim
"Doriţi ceva?", ne-ntreabă. Noi dorim
Să se desfac-aprinse la bluziţe
Şi sânii lor cu bumbeleu infim
Şi iz de leuştean şi romaniţe
Să ni-i cedeze dulce să-i iubim.
Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe.
"Doriţi ceva?", ne-ntreabă. Noi dorim!
Să ni-i cedeze dulce să-i iubim.
Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe.
"Doriţi ceva?", ne-ntreabă. Noi dorim!
Şi discutând cu ele gogoriţe
Şi bazaconii, după kilul prim,
Le-aplaudăm când fac din şolduri fiţe
Şi cu delicateţe le ciupim
Şi bazaconii, după kilul prim,
Le-aplaudăm când fac din şolduri fiţe
Şi cu delicateţe le ciupim
Pe chelneriţele de printre şpriţe...
Tamaretă de fecioară
Ea are sânii doldora de spaime
Că nu vor fi prea bine sărutaţi
Şi dacă nu o pupi te iau la palme
Toţi Spiriduşii munţilor Carpaţi!
Că nu vor fi prea bine sărutaţi
Şi dacă nu o pupi te iau la palme
Toţi Spiriduşii munţilor Carpaţi!
Ea are-un şold ce-i dă pe blegi la naiba,
De nu mai ştii sub fusta ei ce este:
Drac despicat în două cum e roaiba
Sau înger pus pe şotii şi pe feste.
De nu mai ştii sub fusta ei ce este:
Drac despicat în două cum e roaiba
Sau înger pus pe şotii şi pe feste.
Şi totuşi, Doamne!, dânsa e virgină,
Şi-i singură, şi-i tristă, şi-i lalea.
O, suflete, mângâi-o pe botină,
Lângă blacheu, îndrăgostit lulea!
Şi-i singură, şi-i tristă, şi-i lalea.
O, suflete, mângâi-o pe botină,
Lângă blacheu, îndrăgostit lulea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu