8 / 24 DECEMBRIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP

LOUIS ARAGON

Louis Aragon
Date personale
Născut	3 octombrie 1897[1][3][4][5]  Paris, Île-de-France, Franța[6]
Decedat	24 decembrie 1982 (85 de ani)[1][3][4][5]  Paris, Île-de-France, Franța[7][6]
Înmormântat	moulin de Villeneuve[*]
Părinți	Louis Andrieux[*] Marguerite Toucas-Massillon[*]
Căsătorit cu	Elsa Triolet[*]
Naționalitate	franceză
Cetățenie	Franța[8]
Ocupație	scriitor, editor
Partid politic	Partidul Comunist Francez
Limbi	limba franceză[2]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	secolul XX
Mișcare/curent literar	suprarealism
Influențe[ascunde] Charles Dickens, Contele de Lautréamont, Lev Tolstoi, Maxim Gorki
Note
Premii	prix Renaudot[*] Ordinul Revoluția din Octombrie[*] Ordinul Prietenia Popoarelor[*] Premiul Lenin internațional "pentru întărirea păcii între popoare" croix de guerre 1939-1945[*] Croix de guerre 1914–1918 Médaille militaire
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Louis Aragon (n. 3 octombrie 1897, Paris - d. 24 decembrie 1982, Paris) a fost pseudonimul literar al lui Louis-Marie Andrieux, poet și scriitor francez.

Influențat de Charles Dickens, contele de Lautréamont, Lev Tolstoi, Maxim Gorki, Louis Aragon este unul din reprezentanții realismului târziu. Împreună cu André Breton și Paul Éluard, Aragon formează în 1924 mișcarea artistică a suprarealismul.

Biografie[modificare | modificare sursă]

După absolvirea liceului Carnot, studiază medicina la Sorbona, unde îl cunoaște pe André Breton.

În 1917, se înrolează și participă la Primul Război Mondial, lucrând la un spital militar.

În 1927 aderă la mișcarea comunistă.

În 1928 o cunoaște pe Elsa Triolet, scriitoare și participantă la Rezistența franceză, cu care se căsătorește în 1939.

Opera[modificare | modificare sursă]

Poezie[modificare | modificare sursă]

• 1942: "C";
• 1943: Muzeul Grévin ("Le Musée Grévin");
• 1919: Foc de bucurie ("Feu de joie");
• 1926: Mișcarea perpetuă ("Le Mouvement perpétuel");
• 1929: Marea bucurie ("La Grande Gaîté");
• 1930 - 1931: Acuzatul-acuzator ("Persécuté persécuteur");
• 1934: "Hourra l'Oural";
• 1941: Necaz ("Le Crève-Cœur");
• 1942: "Cantique à Elsa";
• 1942: Ochii Elsei ("Les Yeux d'Elsa");
• 1942: "Brocéliande";
• 1943: Onoarea poeților ("L'Honneur des poètes");
• 1943: "La Rose et le Réséda";
• 1944: Diana franceză ("La Diane Française");
• 1945: "En étrange pays dans mon pays lui-même";
• 1948: Un alt necaz ("Le Nouveau Crève-Cœur");
• 1956: Romanul neterminat ("Le Roman inachevé");
• 1959: Elsa ("Elsa");
• 1960: Poeții ("Les Poètes");
• 1963: "Le Fou d'Elsa";
• 1964: "Il ne m'est Paris que d'Elsa";
• 1969: "Les Chambres, poème du temps qui ne passe pas";
• 1955: Afiș roșu ("Affiche rouge").

Proză[modificare | modificare sursă]

• 1921: "Anicet ou le Panorama";
• 1922: Aventurile lui Telemac ("Les Aventures de Télémaque");
• 1924: "Le Libertinage";
• 1926: Țăranul din Paris ("Le Paysan de Paris");
• 1927; "Le Con d'Irène";
• 1934: Clopotele din Basel ("Les Cloches de Bâle");
• 1936; Frumoasele cartiere ("Les Beaux Quartiers");
• 1942: Călătorii din imperială ("Les Voyageurs de l'Impériale");
• 1944: Aurélien ("Aurélien");
• 1945; Servitute și măreție franceză ("Servitude et Grandeur des Français. Scènes des années terribles");
• 1949 - 1951: Comuniștii ("Les Communistes") (6 vol.);
• 1953: "Le Neveu de Monsieur Paul";
• 1958: Săptămâna patimilor ("La Semaine Sainte");
• 1962: "Histoire parrallèle";
• 1965: "La Mise à mort";
• 1967: "Blanche ou l'oubli";
• 1971: Henri Matisse ("Henri Matisse");
• 1974: Teatru/roman ("Théâtre/Roman");
• 1980: "Le Mentir-vrai";
• 1986: Apărarea infinitului ("La Défense de l'infini");
• 1986: Aventurile lui Jean-Foutre La Bite ("Les Aventures de Jean-Foutre La Bite");
• 1989: Pentru a explica ceea ce am fost ("Pour expliquer ce que j'étais").

Eseuri[modificare | modificare sursă]

• 1924: Un val de vise ("Une vague de rêves");
• 1928: Tratat despre stil ("Traité du style");
• 1935: Pentru un realism socialist ("Pour un réalisme socialiste");
• 1953: Omul comunist ("L'Homme communiste").

Citate:

1. Există un singur succes: să fii în stare să-ţi duci viaţa în felul tău.

2. Imaginaţia ta e mult mai mult decât îţi imaginezi tu.

3. Uneori visez o radieră care şterge toată mizeria umană.

4. Oricine are dreptul la un vis care să-i facă insuportabilă realitatea.

5. Nu există dragoste fericită.

6. Suntem prizonieri a ceea ce am spus.

7. Vine o seară când viitoru-ţi e deja trecut. Întorci atunci privirea şi-ţi vezi în urmă tinereţea.

8. Dacă îmi veţi smulge inima, veţi vedea în ea Parisul!

9. Viaţa se va fi trecut ca un castel mare şi trist, străbătut de vânturi.

10. Funcţia geniului este să furnizeze cretinilor idei pentru 20 de ani mai târziu.

11. Frumuseţea nu ţine de foame.

12. Duceţi-mi în altă parte paşii răniţi.

13. Iubirea e singura limitare a libertăţii care ne dă putere.

14. Clipă după clipă viitorul apasă pe prezent, şi-l face amintire.

15. Am refăcut trecutul pentru ca să mă ajute să văd mai uşor frumuseţea viitorului.

16. Ştim că natura geniilor constă în aceea de a alimenta idioţii cu informaţii douăzeci de ani mai târziu.

17. Să fii soldatul nu al unui rege şi nici al unui general, ci al unei idei. Poate că aceasta este libertatea.

18. Obeliscul face să răsară Sahara în Place de la Concorde, în timp ce galerele plutesc sub acoperişurile Ministerului Marinei.

19. Femeia este viitorul bărbatului.

20. Dintre toate perversiunile sexuale posibile, religia este singura care a fost vreodată sistematizată ştiinţific.

MIRCEA DIACONU

Mircea Diaconu
Date personale
Născut	24 decembrie 1949 (72 de ani)[2]  Vlădești, Argeș, România[3]
Căsătorit cu	Diana Lupescu, actriță
Cetățenie	România
Ocupație	politician actor actor de teatru[*] actor de film
Locul desfășurării activității	Strasbourg Bruxelles
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Cariera politică
Europarlamentar
În funcție 1 iulie 2014 – 1 iulie 2019[1]
Circumscripția	România
Legislatură	Al optulea Parlament European[*]
Ministru al culturii
În funcție 7 mai 2012 – 29 iunie 2012
Precedat de	Hunor Kelemen
Succedat de	Puiu Hașotti
Senator al României
În funcție 12 decembrie 2008 – decembrie 2012
Circumscripția	Argeș[*]
Legislatură	legislatura 2008–2012
Partid politic	PNL
Prezență online
pagină Facebook cont Twitter Internet Movie Database
Modifică date / text

Mircea Diaconu (n. 24 decembrie 1949,^[2] Vlădești, Argeș, România^[3]) este un actor, om politic și fost profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București, fost director al Teatrului „Nottara” din București (a demisionat în noiembrie 2011, fiind declarat în conflict de interese în urma acțiunii penale a Agenției Naționale de Integritate deoarece cumula două funcții publice, acuzație dovedită ulterior ca fiind falsă). A fost membru în Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) până în 2004 din partea PD, senator din partea PNL din 2008 până în 2012, europarlamentar independent, membru al Grupului ALDE și vice-președinte al Comisiei pentru Cultură și Educație din 2014 până în 2019.^[4]

Teatru[modificare | modificare sursă]

A absolvit Liceul la Câmpulung Muscel în 1967 și IATC I.L. Caragiale din București în 1971. A debutat în 1970, la Teatrul Bulandra, cu Harfa de iarbă de Truman Capote.

Debutul în cinematografie a avut loc în 1971, cu filmul Nunta de piatră, după Ion Agârbiceanu, în regia lui Dan Pița. În 1972, a fost angajat, de către Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra, unde a rămas până în 1982, când a devenit actorul Teatrului Nottara. A fost primul actor din România care și-a dat demisia, devenind liber profesionist (1990), pentru ca apoi să revină în teatru ca angajat în 2001.

În calitate de manager al Teatrului Nottara, a fost implicat într-un scandal de nepotism, întrucât și-a angajat acolo propria soție (pe Diana Lupescu), pe post de regizor artistic gradul I,^[5] și a remunerat-o din fondurile Teatrului pe contracte ce implică drepturi de autor.^[6] După un proces îndelungat, a fost găsit nevinovat.

Roluri în teatru[modificare | modificare sursă]

Teatrul Bulandra[modificare | modificare sursă]

• Revizorul de Gogol, regia: Lucian Pintilie (1972);
• A 12-a noapte de Shakespeare, regia: Liviu Ciulei (1973);
• Răceala de Marin Sorescu, regia: Dan Micu (1977);
• Furtuna de Shakespeare, regia: Liviu Ciulei (1978).

Teatrul C.I. Nottara[modificare | modificare sursă]

• Cum vă place de Shakespeare, regia: Lucian Pintilie (1982);
• Pădurea de Ostrovski, regia: Constantin Marinescu (1983);
• Ultimul bal după Liviu Rebreanu, regia: Dan Micu (1984);
• Burghezul gentilom după Moliere, regia: Alexandru Dabija (1986);
• Într-o dimineață de Mihai Ispirescu, regia: Dan Micu (1988).
• Teatrul descompus de Matei Vișniec, regia: Cătălina Buzoianu

Teatrul Național I.L. Caragiale[modificare | modificare sursă]

• Ghetou de Joshua Sobol, regia: Victor Ioan Frunză

Filmografie[modificare | modificare sursă]

• Metamorfoze (1972) (TV)
• Nunta de piatră (1972)
• Explozia (1972)
• Adio dragă Nela (1972)
• Capcana (1974)
• Actorul și sălbaticii (1975)
• Filip cel bun (1975)
• Mere roșii (1976)
• Tănase Scatiu (1976)
• Cuibul salamandrelor (1977)
• Împușcături sub clar de lună (1977)
• Profetul, aurul și ardelenii (1978)
• Din nou împreună (1978)
• Vacanță tragică (1979)
• Audiența (1979)
• Înainte de tăcere (1979)
• Artista, dolarii și ardelenii (1980)
• Bietul Ioanide (1980)
• Casa dintre cîmpuri (1980)
• Vînătoarea de vulpi (1980)
• Pruncul, petrolul și ardelenii (1981)
• De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
• Calculatorul mărturisește (1982)
• Semnul șarpelui (1982)
• Așteptînd un tren (1982)
• Secvențe... (1982)
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982)
• Amurgul fântânilor (1983)
• Căruța cu mere (1983)
• Buletin de București (1983)
• Sfîrșitul nopții (1983)
• Siciliana (1984)
• Cumpărătorul de clopote (1984)
• Un petic de cer (1984)
• Horea (1984)
• O lumină la etajul zece (1984)
• Promisiuni (1985)
• Căsătorie cu repetiție (1985)
• Punct... și de la capăt (1987)
• Zîmbet de Soare (1988)
• Flăcări pe comori (1988)
• Secretul armei secrete (1988)
• O vară cu Mara (1989)
• Campioana (1991)
• Întîmplări cu Alexandra (1991)
• Vinovatul (1991)
• Telefonul (1992)
• Asfalt Tango (1996)
• Dănilă Prepeleac (1996)
• Față în față (1999)
• Corul pompierilor (2000)
• Filantropica (2002)
• Aventurile unei zile (2004)
• Legături bolnăvicioase (2006)
• Happy End (2006)
• Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006)
• Ticăloșii (2007)
• Tache (2008)
• Doar cu buletinul la Paris (2015)

Publicații[modificare | modificare sursă]

• La noi, când vine iarna, Editura Polirom, 2013 ^[7]

Activitate politică[modificare | modificare sursă]

Mircea Diaconu vorbind în timpul Revoluției Române din 1989

A fost membru fondator al Alianței Civice (din 7 noiembrie 1990)^[8].

Mircea Diaconu a fost membru al Partidului Național Liberal între 2008 și 2014 și a fost ales din partea acestei formațiuni (de pe locul 3 în circumscripția în care a candidat) ca senator de Argeș la alegerile din 2008. Din martie 2010 - Congresul ordinar PNL - vicepreședinte PNL. În trecut, a fost desemnat membru al CNA din partea Partidului Democrat. Iar mai înainte a cochetat politic cu Convenția Democratică, pentru ca mai apoi să se alăture lui Varujan Vosganian și să intenționeze să candideze (în 1996) la Primăria Capitalei. Din 1 mai 2012 a fost numit Ministru al Culturii.

În anul 2019 a candidat independent la președinția României susținut de ALDE și a ieșit pe locul al 4-lea în primul tur al alegerilor.

Ca director al Teatrului Nottara, Diaconu era însă incompatibil atât cu funcția de senator (funcții deținute concomitent timp de 3 ani), cât și cu cea de ministru, întrucât funcțiile politice i-ar fi permis să dirijeze subvenții publice către instituția pe care o conduce.^[9] Agenția Națională de Integritate, o instituție înființată în România pentru a combate asemenea cazuri de conflict de interese, i-a contestat de aceea mandatul în instanță. Diaconu nu s-a prezentat la termenele de judecată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat și ea incompatibilitatea, el renunțând la locul din Guvern.^[10] Deși incompatibilitatea a fost decisă de instanța supremă încă din iunie, Senatul nu a luat act de ea până în decembrie, mandatul lui Diaconu încetând abia cu câteva zile înainte de expirarea lui,^[11] acțiune comentată de specialiști în drept ca o sfidare și o imixtiune din partea legislativului față de puterea judecătorească, întrucât organisme oficiale ale Senatului l-au asigurat pe Diaconu că nu este incompatibil.^[12]

La data de 28 august 2019 partidele ALDE și ProRomânia au format o alianță electorală pentru susținerea lui Mircea Diaconu, candidat independent, în alegerile prezidențiale din 10 noiembrie 2019.^[13][14]

Distincții[modificare | modificare sursă]

• Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[15]

Citate: