8. /25 DECEMBRIE 2022 - POEZIE

IOAN ALEXANDRU

Ioan Alexandru
Ioan Alexandru în Parlament
Date personale
Nume la naștere	Ion Șandor Janos
Născut	25 decembrie 1941 Topa Mică, România
Decedat	16 septembrie 2000 (58 de ani) Bonn, Germania
Naționalitate	România
Cetățenie	Germania
Ocupație	politician, scriitor, jurnalist
Partid politic	PNȚCD
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Filologie la Universitatea din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1960 - 2000
Specie literară	poezie, eseu
Operă de debut	1. 1960 - poezie în revista Tribuna 2. 1964 - volumul „Cum să vă spun”
Opere semnificative	„Cum să vă spun”, „Imnele Transilvaniei”, „Vămile pustiei”
Note
Premii	drapelul american "Old Glory"
Modifică date / text

Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos^[1] 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj – d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990-1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992-1996. În legislatura 1990-1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia.

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut în noaptea de 25 Decembrie 1941 (Crăciun) în localitatea Topa Mică, județul Cluj. Din anul 2016, localitatea Topa Mică este sat aparținător comunei Sânpaul, împreună cu Mihăiești, Berindu, Șardu, Sumurducu.

„Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie.“ („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, loan Alexandru, (în) ..Convorbiri literare”, Iași, 1987, nr. 3, martie, p. 3).

Într-adevăr, în „Registrul de nașteri al comunei Mihăiești“ (în 1941, localitatea Topa Mică aparținea de comuna Mihăiești) la poziția nr. 1 din anul 1942 este consemnată data nașterii lui Ioan Alexandru (Ion [Janos] Șandor): 1 ianuarie 1942. Data înregistrării: 2 ianuarie 1942. Părinții - tata: Șandor loan [Sándor Janos], 30 de ani, agricultor [foldmüves]; mama: Valeria (n. Kozar), 22 de ani, Topa Mică [Pusztatopa]. Toate datele din registru sunt în limba maghiară (până în 1944), inclusiv numele sunt maghiarizate. Această parte din Transilvania a fost smulsă din teritoriul țării prin Dictatul de la Viena.

Își petrece copilăria în satul natal (dar și la Berind, unde era „mama bătrână Todosia”), despre care va nota mai târziu destul de multe amintiri, reflecții, meditații etc. „Pot să spun că întreaga mea copilărie este legănată de tradiția teribilă a Transivaniei, a unui sat, aș putea spune ancestral, de dealuri ce premerg Munții Apuseni, cu oameni viguroși, păstrători de tradiție și rânduieli. [...] Satul transilvan, cu toată austeritatea și sacralitatea lui, este o permanență în scrisul meu. Când am plecat de acolo am avut sentimentul că am plecat din rai și așa a fost. Până când am înjghebat familia în care am regăsit acel rai, într-o altă formă, satul a rămas nucleul existenței mele.” („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, Ioan Alexandru).

„Am copilărit într-o perioadă mai zbuciumată din istoria noastră, dar trăiam în natură. Călăream caii de mic și codrul era la doi pași de sat, turmele și izvoarele și cerul uriaș revărsat peste noi. Dormeam în fân vara și înainte de ivirea zorilor eram pe câmp cu caii și bivolii la păscut. Iarna cu oile. Știu de mic toată rânduiala naturii...” (Ioan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”, interviu de Aurel Sasu, (în) „Tribuna”, Cluj, anul XIX, 1975, nr.5 (945), 30 ianuarie, p. 5)

În 1958, după școala făcută în satul natal (unde l-a avut profesor de română pe Ilie Butoi, pe care-l menționează ca apropiindu-l de literatură, în special de Eminescu), devine elev la Școala Medie „G. Barițiu” din Cluj. Încă din perioada studiilor liceale este cunoscut în mediile literare clujene și citește la cenaclurile literare de aici. Este perioada în care îl va cunoaște pe Lucian Blaga:

„Mi-l amintesc pe liceanul de la „G. Barițiu” de prin 1959 citind cu vocea gravă și avântată în fața câtorva redactori entuziasmați ai revistei „Steaua”. Îmi rămâne foarte vie în minte și ziua de primăvară în care am sunat pur și simplu, alături de Liviu Petrescu și Ion Papuc, la ușa lui Lucian Blaga, care ne-a întâmpinat cu ochii lui de pe vremuri din Istoria lui G. Călinescu, poftindu-ne, cu simplitate, să-i trecem pragul (au urmat apoi, în câmpul pe-atunci apropiat de casa poetului, lecturile noastre emoționante din poemele ediției definitive din 1942). Și nu voi uita vreodată vizita pe care i-am făcut-o, imediat după timidul meu debut din 1966, în satul natal, Topa Mică, într-o zi de foarte însorit septembrie; plecase, mi-au spus părinții săi, la o mătușă din Florești, am străbătut pădurea de la câțiva kilometri ca să-l găsesc așezat în strana bisericii din sat, la o liturghie cum n-am mai auzit niciodată: o oficia, în odăjdii aurii, un foarte bătrân preot, Cosma, coborât parcă dintre apostolii și dascălii lui Goga; în casa parohială a acestuia am petrecut noaptea, întorși la Topa, între sfeșnice și stele mari. Au fost însă și minunatele seri de cenaclu de la Facultate, șezătorile literare ale acelor ani, [...], atâtea și atâtea întâlniri și convorbiri prietenești, dintre care una, notată după mutarea la București, a apărut în revista Echinox. Ani de-a rândul i-am simțit apoi mâna fraternă pusă cald pe umăr și i-am auzit adresarea «Frate Ioane», cu care obișnuia să mă întâmpine.[...] Pentru istoria mai nouă a poeziei românești, Ioan Alexandru cel «blond, cârn și cu urechi barbare», «răzvrătitul presupus» despre care vorbea un Portret din Viața deocamdată, adică poetul unui «loc și timp anume», neliniștit și tragic, va rămâne, oricum, cu mult mai viu decât Ioan, definitiv înseninatul său frate imnic. Sub numele celui dintâi a trăit și a scris poate ultimul mare poet al Transilvaniei.” (Ion Pop, Ultimul rapsod al Transilvaniei, (în) „Grai”, Bistrița, 2002, nr. 1).

În 1960 debutează cu poezia Floarea mea în revista „Tribuna” din Cluj (anul IV, nr 14, 7 aprilie, p. 6). Poezia este semnată: Ioan Alexandru, elev.

În iunie-iulie 1962 termină studiile liceale și susține examenul de maturitate (Diploma de maturitate nr. 32/1962, eliberată de Școala Medie „Gh. Barițiu” din Cluj).

În decembrie se transferă de la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj („Cererea aprobată de tov. Rector C. Daicoviciu...”). Cu numele Șandor I. Ioan este înmatriculat la secția Limba și literatura română (numărul matricol: 2634).

Spirit liber, fire ușor boemă, la vârsta iubirilor furtunoase și a prieteniilor sincere, în timpul când poezia tortura sufletul și zdruncina mintea trebuind să fie scrisă, cu o anume notorietate literară dat fiind că publicase deja poezii în presa literară, cu o personalitate deja puternic conturată, tânărul poet suporta mai greu rigoarea unui program fixat în ore exacte, între cursuri, seminarii, colocvii și examene. Așa se face că la sfârșitul anului I (1962/1963) este „Exmatriculat de Rectorat” pentru neîndeplinirea sarcinilor de studiu (Decizia nr. 9013 din 25.X.1963), dar este reprimit în anul universitar următor (1963/1964) tot „pe baza deciziei Rectoratului Universității nr. 4187 din 30 aprilie 1964”.

În 1964 promovează anul I la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj și se transferă apoi la Universitatea din București. În documentele existente la Universitatea din Cluj se menționează: „Transferat la Facultatea De Filosofie a Universității din București, la 25.IX.1964”.

Debutează editorial cu volumul „Cum să vă spun“, semnat Ion Alexandru; prefață de Mihai Beniuc, prezentare grafică: Mihu Vulcănescu, Editura pentru Literatură, București, 74 p. Cronicile literare apărute în majoritatea revistelor literare consemnează apariția unui nou poet. „La Mihai Beniuc m-am dus cu manuscrisul primei mele cărți întâi pentru că este un mare poet transilvan și simțeam acest lucru, apoi pentru că era președintele Uniunii Scriitorilor și eu eram un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plec și știam cuvântul lui are greutate, cum a și avut, în sensul că m-am putut statornici într-un loc să-mi văd de carte și scris. Beniuc m-a ajutat să reintru la Facultate și mi-a scris prefața cărții fără să mă cunoască.” (loan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”).

În același an devine membru al Uniunii Scriitorilor și se căsătorește cu Spitz Ulvine-Grete (act de căsătorie nr. 6 din 1964, Sfatul Popular al comunei Sâncraiul Almașului, județul Sălaj).

Tot în 1964 citește la Cenaclul „Nicolae Labiș” un amplu ciclu de poeme (în ședința din 13 octombrie), publicat, apoi, în revista „Luceafărul” (nr. 22 din 23 octombrie).

În 1965, la Editura Tineretului din București îi apare volumul „Viața deocamdată“.

Face parte din grupul de tineri scriitori care, în perioada 8-13 mai, a participat la întâniri literare în Dobrogea. Din acest grup mai făceau parte Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Violeta Zamfirescu, Ileana Mălăncioiu și Florența Albu.

În ianuarie 1966 apare la București revista „Amfiteatru” (Revistă literar-artistică editată de Uniunea Asociațiilor Studenților din R.S.R; an I, nr. 1, ianuarie). Ion Alexandru face parte din Colegiul de redacție, de la primul număr, alături de Ion Băieșu (redactor șef), Ana Blandiana, Ion Chirie, Dumitru Constantin, Vasile Crețu, Adi Cusin, Kikeli Pali, Taskai Adriana, Nicolae Manolescu, Costin Miereanu, Adrian Păunescu, conf. univ. Al. Piru, Andrei Șerban, Ioana Vlasiu, conf. univ. Mircea Zaciu.

Colaborează la revistă de la primul număr, susținând rubrica „Am citit în această lună“. în primul număr publică articolul: „Doi copii ai secolului nostru“ (Lucian Blaga, Hronicul, Jean Paul Sartre, Cuvintele). Începând cu nr. 6 (iunie, 1966) inaugurează rubrica „Jurnal de poet“, cu articolul „Condițiile poeziei“.

La 28 februarie citește la Cenaclul „Nicolae Labiș” împreună cu Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăneioiu, Gheorghe Pituț, Grigore Hagiu, Ion Gheorgbe, Petru Popescu, Victoria Raicev iar la 23 octombrie citește în prima ședință a Cenaclului „Junimea”, în Amfiteatrul „Odobescu” al Facultății de limbă și Literatură Română – Universitatea din București, alături de Gheorghe Pituț, Adrian Păunescu, Gheorghe Alboi, Dumitru M. Ion și Ioana Diaconescu.

În decembrie 1966 își va schimba numele din Șandor Ioan în Alexandru Ioan (Decizia nr. 219747/834 din 28 decembrie 1966).

Este anul în care, călătorind spre mănăstirile din Moldova, împreună cu George Bălan, Putna, Sihăstria („unde vrem să-l vedem pe părintele Cleopa”) se oprește și la Mănăstirea Rohia, loc de care va rămâne permanent legat. Îl cunoaște pe Justinian Chira, starețul Mănăstirii Rohia, de care va rămâne apropiat și cu care va întreține o bogată corespondență (publicată în volum la Baia Mare în anul 2001).

În 1967 i-a apărut, la Editura Tineretului, volumul „Vina“, cu poezii antologate din plachetele de versuri „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“ și „Infernul discutabil“.

Traduce și publică în revista „Amfiteatru” (nr. 20, august, p. 328) poezii de Charles Baudelaire: Dans macabru, Apusul soarelui romantic, Madrigal trist. Au apărut sub genericul: 100 de ani de la moartea poetului Charles Baudelaire.

Vizitează, din nou, Rohia, de data aceasta împreună cu I. Negoițescu.

Prin intermediul și cu ajutorul lui Paul Miron, călătorește în Germania, împreună cu Nicolae Manolescu si Marin Sorescu.

În septembrie 1967 va face prima vizită la Martin Heidegger.

În 1968 termină studiile universitare la Universitatea din București, fiind reținut asistent, la Catedra Eminescu. Modalitatea de lucru nu era comună pentru activitatea de seminar din universitățile românești, tânărul asistent introducând un stil în care lucrul pe text era esențial. „Facem o strofă, două pe seminar, cu încetinitorul. Încercăm toate implicațiile pe care Eminescu le-a închis în versurile sale. Deci o lectură pe text la modul cel mai științific posibil. Facem două - trei poezii pe an. Mergem foarte încet întrucât trebuie ca studenții să-și însușească o metodă de a lucra pe text, acordându-i dreptul suveran pe care acesta și-l proclamă. Textele sunt grele de înțelesuri și trebuie să venim cu mare răbdare și smerenie spre ele pentru a le pune în lumină sensurile. Vremea de a vorbi global cred că a cam trecut. Pe plan mondial lumea începe să acorde textului mai mare importanță. Să lăsăm textul să vorbească. Cred că o mare problemă în lumea științifică de azi este aceea de a lăsa firea lucrurilor să spună, creația poetică fiind ea însăși un fruct natural al firii omului.”(,,Patria, Poetul, Eminescu, Blaga“, interviu de C. Coroiu, (în) „Convorbiri literare”, Iași, 1974, nr. 12, p. 3)

În paralel (aproape în clandestinitate, „în podul Universității”) făcea cu studenții, care doreau acest lucru, interpretări din Biblie, studii ebraice etc. Și-a perfecționat cunoașterea limbii ebraice la Ierusalim.

Reîncepe să publice, intermitent, „Jurnal de poet“ în revista „Luceafărul”, cu precizarea: „Din volumul în pregătire Noli me tangere”.

Este bursier la Universitatea din Freiburg, unde audiază cursurile lui Martin Heidegger și este interesat de filosofie.

În 1969 îi apare la Editura Tineretului din București volumul „Vămile Pustiei“, cu dedicația: „Mamei“.

La Freiburg adâncește studiul filosofiei. „De jumătate de an sunt aici în casa asta în Pădurea Neagră, într-o singurătate minunată, înconjurat de cărți alese, tot ce-i esențial din cultura filosofică și poetică a lumii până azi. Când trebuie să ies pentru 2-3 ore până la Universitate îmi vine foarte greu.[...] Lectură din Nietzsche până după miezul nopții.[...] Singur în sihăstria mea am dat de firul gândirii lui Nietzsche prin Heidegger.[...] Am citit pe nerăsfulate Monadologia lui Leibniz scrisă la Paris între 1672-76.” ( Sihăstria – jurnal de poet).

La Universitatea din Freiburg audiază și cursurile lui Hugo Friederich. „Der Grosse Friederich, cum îi spun studenții, Marele Friederich așadar, își ține prelegerile în fiecare luni între 10 și 12 în auditorium maximum care încape vreo mie de persoane și e mereu aproape plin.” (Jurnal de poet).

Aprofundează opera lui Hölderlin, este tot mai mult interesat de cultura vechii Elade și imnografia orientală. „Hölderlin m-a însoțit în drumul meu spre Elada și pilda lui a fost fecundă pentru mine. Experiența cărturărească, întâlnirea cu Elada și Orientul, pe care le-am străbătut în ceea ce socot necesar mie, egalează întrucâtva experiența copilăriei mele sănătoase și minunate din sat.” (loan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie“).

Profită de faptul că se află la studii în Germania și vizitează marile orașe ale Europei. În luna februarie vizitează Parisul (Louvru, Mormântul lui Pascal etc.). În septembrie se află la Roma (Capela Sixtină, Basilica Sfântului Pavel, Vaticanul – „Astăzi voi face o vizită a Vaticanului însoțit de un ardelean care tocmai lucrează acolo precum Petru Maior pe vremuri” – Scrisoare către Justinian Chira, datată, 10 septembrie 1969, Roma). În luna noiembrie se află la Amsterdam.

Participă la Colocviul critic: „E ușor a scrie versuri...“ organizat de revista „Luceafărul”, alături de Nicolae Manolescu, Gheorghe Pituț, Marin Sorescu. Textele intervențiilor sunt publicate în „Luceafărul”.

Se află la studii la Universitatea din Aachen – Philosophisches Institut. De aici face mai multe călătorii (Paris, Basel etc.). În martie călătorește la Constantinopol și vizitează Biserica Sfânta Sofia. Este de remarcat apetitul deosebit pentru călătorii al poetului, ca semn al unei neistovite dorințe de cunoaștere.

Sub titlul „Poeme“ se publică o antologie din creația lui loan Alexandru. Pe exemplarul aflat în Biblioteca Episcopului Justinian Chira Maramureșanul, de la Mănăstirea Rohia, există următoarea precizare, scrisă de mână și semnată loan Alexandru: „Rog ca greșelile de tipar să fie corijate cu blândețe căci această carte a apărut fără știrea mea când eram plecat din țară.” În același volum, pe pagina unde este citatul din Hölderlin (p. 177), care deschide Vămile Pustiei, loan Alexandru a notat: „Adăugat acest citat după ce am scris Imnul Ascensiune.” Probabil că și alte volume au apărut fără ca poetul să poată face ultima corectură, așa explicându-se și repetarea unor poezii în același volum.

Este preocupat de scrierea imnelor; având deja un plan clar al primului volum, după cum reiese dintr-o scrisoare către Justinian Chira, trimisă în luna septembrie din Paris. „Am un plan de viitor deja făcut care cuprinde 307 titluri de Imnuri lirice. Un titlu este Rohia. Dacă voi trăi să le pot împlini aceste trei sute de imnuri datoria vieții mele va fi încheiată. Imnuri lungi în care să fie redeșteptate toate frumusețile Cosmosului în lumina Învierii, neamul și graiul și părinții, așa cum au făcut marii poeți ai altor neamuri, Dante, ori Roman Melodul, ori Eminescu, Coșbuc și Blaga la noi.”

Revista „Tribuna” din Cluj (nr.21, 21 mai) deschide cu Ioan Alexandru un proiect de prezentare a scriitorilor contemporani. O întreagă pagină de revistă cuprinde poeme de Ioan Alexandru; de asemenea, sunt texte despre poet semnate de D.R. Popescu, Nicoale Manolescu, Adrian Păunescu, Teohar Mihadaș, Ion Cocora, N. Prelipceanu, Viorel Cacoveanu.

În ancheta revistei „Argeș” (nr. 12) – Cărțile deceniului – volumele „Vina“ și „Infernul discutabil“ sunt considerate cărți ale deceniului de către Nicolae Balotă, Mircea lorgulescu, Dan Cristea, Eugen Barbu, Al. Ivasiuc, Radu Boureanu, Gh. Tomozei.

În septembrie 1971 va face o călătorie la Ierusalim.

Într-o scrisoare adresată revistei „Tribuna” din Cluj — datată, 11 ianuar 1971, Aix-la Chapelle -, răspunde celor care „mi-au adus unele obiecții în ce privește truda mea în căutarea Izvoarelor adevărate din care se cuvine a se hrăni poetul...” și își reafirmă atitudinea față de poezie, de responsabilitate a scrisului.

În 1972 apare, în traducere, „Cântarea Cântărilor“, la Editura Științifică și Enciclopedică din București, colecția „Biblioteca Orientalis”; traducere din limba ebraică, note și comentarii de Ioan Alexandru; studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

În 1973 obține Doctoratul în Filologie cu teza „Patria la Pindar și Eminescu“, susținută la Universitatea din București; conducător științific: Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Îi apare volumul „Imnele Bucuriei“ la Editura Cartea Românească.

Traduce și publică, la Editura „Univers“, „Odele pindarice“ – Olimpianice –; în românește de Ioan Alexandru; îngrijire de ediție, introducere și note de Mihail Nasta.

În perioada mai-iunie 1974 călătorește în fosta Uniune Sovietică și vizitează Moscova, „Leningrad” (Sankt Petersburg), bisericile din nordul Rusiei etc.

În 1975 la Editura Univers îi apare volumul II din „Ode“ de Pindar – Pythianice – în traducerea lui Ioan Alexandru.

Sub egida Facultății de Limbi Romanice, Clasice și Orientale de la Universitatea din București publică „Gramatica limbii ebraice vechi“. Este menționat și titlul academic: Doctor în Filologie.

Nu de puține ori amintește de „Rohia sfântă locul cel mai luminos pe lângă satul meu din această culme de lut dată de Domnul pentru trudă și mormânt.”

Este hotărât să-și construiască o casă la Rohia, loc de reculegere și de creație, și amintește de dorința de a aduce aici manuscrise și cărți și, atunci când va veni momentul, de a fi înmormântat aici.

În luna august se află la Rohia. Împreună cu familia vizitează localități din Maramureș: Budești, Sârbi, Călinești, Cornești, Fetești.

Este inlcus în „Lexicon der Weltliteratur“ (Vol. I, Stuttgart), redactat de Gero von Wilpert.(Cf. „Secolul 20”, 1976, nr.4-5, p. 64).

În 1976 i se publică volumul „Imnele Transilvaniei“, la Editura „Cartea Românească“ (Bun de tipar 31.03.1976; tiraj 6500 exemplare broșate). Volumul are dedicația: „Părinților mei Ioan și Valeria”.

La Editura „Albatros“, apare o selecție din poezia sa tradusă în limba maghiară, „Legszebb versei“, Forditotta, az utoszöt es a jagyzeteket irta Jancsik Pal. Sunt antologate poezii din volumele „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“, „Imnele Bucuriei“, „Imnele Transilvaniei“.

Virgil Nemoianu publică în „Times Literary Supplement” (30 ianuarie) un articol despre poezia lui Ioan Alexandru.

Din acest an, poetul este tot mai insistent în acțiunea de a se construi casa de la Rohia. Epistolarul Ioan Alexandru – Justinian Chira oferă cele mai multe și mai exacte date despre o anumită etapă a procesului de construcție, nu și despre finalizare, care rămâne învăluită în mister și a generat legende.

În 1977 la Editura „Albatros“ a apărut volumul antologic „Imne“, cu un cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Antologia cuprinde selecții din volumele „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“, „Imnele Bucuriei“, „Imnele Transilvaniei“.

La Editura „Facla“ din Timișoara a apărut volumul „Scrisori către un tânăr poet“ de Rainer Maria Rilke (traducere de Ulvine și Ioan Alexandru; prefață de Ioan Alexandru).

Volumul al III-lea din „Odele pindarice“, în traducerea lui Ioan Alexandru, apare la Editura „Univers“. Volumul cuprinde „Nemeene“, „Isthmianice“ și fragmente.

În 1978 la Editura „Dacia“, din Cluj-Napoca, a apărut volumul „Iubirea de patrie. Jurnal de poet“.

La Editura „Cartea Românească“ apare volumul „Imnele Transilvaniei“, fără a se preciza dacă este o nouă ediție, dacă este o ediție revizuită și adăugită sau dacă este o extindere de tiraj, deși tirajul diferă de cel al volumului din 1976. (Bun de tipar 25.02.78; tiraj 6300 ex. broșate). Față de volumul apărut în 1976 are câteva modificări. Poezia „Iobagii“ are titlul „Țăranii“, iar poezia „Secetă“ apare cu titlul „Durere“. În acest volum apar trei poezii noi: „Ascensiune“, „Cântec“, „Autoportret“ (Rohia, 1977).

Publică la Editura „Meridiane“ albumul „Luchian“, care cuprinde studiul „Luchian, Zugravul“ o cronologie și șaizeci și șapte de reproduceri ale picturilor lui Luchian.

În 1980 la Editura „Albatros“ i se publică volumul „Imnele Moldovei“ iar în 1981 volumul „Imnele Țării Românești“ a apărut la Editura „Cartea Românească“.

La Editura „Eminescu“ publică volumul „Poezii“ – ediție bilingvă româno – italiană; traducere din limba română de George Lăzărescu, prefață de Zoe Dumitrescu Bușulenga.

În 1982 la Editura „Minerva“, în colecția „Biblioteca pentru toți”, (nr.1124) a apărut volumul antologic „Pământ transfigurat“, cu o prefață de Zoe Dumitrescu Bușulenga și o notă biobibliografică de Ulvine Alexandru.

În 1983 îi apare volumul „Imnele Iubirii“, la Editura „Cartea Românească“ din București iar în 1984, în luna aprilie, s-a aflat la întânirea literară internațională de la Mazara del Vallo (Sicilia) – „Incontro fra i Popoli del Mediterráneo”.

La Editura „Cartea Românească“ publică ediția a II-a, revăzută și adăugită, a volumului „Imnele Iubirii“. Sunt adăugate poeziile „Ieremia de Valahia“, „Viața“, „Adam“.

Susține recitaluri poetice în Timișoara și Arad.

În 1985 îi apare volumul „Imnele Putnei“, la Editura „Cartea Românească“. În toamna aceluiași an se află la Heidelberg, ca bursier Humboldt, „străduitor în biblioteca Universității, ce împlinește 6 veacuri, pe malul Neckar-ului cântat de poet în cunoscutul său imn”. („Jurnal de poet“).

În traducerea lui Kanyadi Sandor a apărut, la Editura „Kriterion“, o selecție de versuri („Szeplötelen szerelem”, Versek).

La Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române din București, a apărut, în traducerea lui Ioan Alexandru, cartea lui Wilhelm Nyssen, „Frescele Bisericii ortodoxe Sfântul Ioan Botezătorul – Ferentari din București“.

În 1987, la Tokio, primește „Medalia de aur”, conferită unui mare poet creștin.

Scrie un cuvânt înainte, „Rolando Certa“, la volumul de poezii „Surâsul Korei“ de Rolando Certa, apărut la Editura „Facla“ din Timișoara (traducere de Ștefan Damian; postfață de Eugen Dorcescu).

În 1988 i se publică volumul „Imnele Maramureșului“, la Editura Cartea Românească

În 1989, pe 21 Decembrie, participă la manifestațiile revoluționare din București. „Socot că lupta pe care am dus-o ca poet să-mi scot cărțile creștine într-o perioadă atee, a fost tot o luptă! Însă nu a fost așa de deschisă și nu s-a putut manifesta în sfera politicului, dar, după, Revoluție, dreptul de-a fi atât de deschis în Parlament mi l-am obținut în noaptea de 21 Decembrie '89, când mi-am luat rămas bun de la soție și copii – a venit și soția mea cu mine la manifestație, a stat o vreme, a plâns că o las singură cu cinci copii, întrucât se trăgea! Deci m-am despărțit de soție, care mi-a spus: „dacă așa îți este soarta, Dumnezeu să fie cu tine, eu merg acasă la copii!” Eu am rămas acolo în stradă. Fără să îmi dau seama a fost o noapte hotărâtoare, care a schimbat soarta României! Sunt fericit în vecii-vecilor că în noaptea de 21 Decembrie '89, când s-a hotărât soarta – și încă erau la putere dictatorii, pentru că abia pe data de 22 Decembrie (după vreo 30 și ceva de ore) au plecat – am luat parte la manifestația din Piața Universității și am fost martor la evenimentele de acolo, cu o cruce în mână, cu Sfânta Scriptură și cu Icoana Mântuitorului. Le țineam predici soldaților să nu omoare! Nu era nici un preot din păcate acolo! Sau cel puțin eu nu am văzut. Și m-au întrebat – lângă trupurile cu sânge vărsat pe caldarâm, lângă Universitate – „Ești popă?”, pentru că făceam rugăciune! Zic, „Da, sunt popă!”, „Hai, domnule părinte!”. Atunci se lăsau jos, iar eu făceam slujbe noaptea, acolo pe sângele vărsat. A doua zi s-a schimbat soarta României! După ce a fugit Ceaușescu, am ajuns la Televiziune, apoi m-am întors acasă. În seara aceea s-a înființat, în casa mea, Partidul Național Creștin Țărănesc.” (Emil Șimăndan, „Dialoguri cu Ioan Alexandru“, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001).

Pe 8 aprilie 1990, seara, a vorbit în Catedrala mitropolitană din Timișoara, numind Timișoara „Ierusalimul neamului românesc”. A participat și Mitropolitul Nicolae Corneanu.

Este ales deputat de Hunedoara în Parlamentul României.

În 1991 publică volumul „Bat clopotele în Ardeal“, Editura Făt-Frumos, București, o fascinantă carte despre sat și copilărie.

În 1992 este ales senator de Arad în Parlamentul României.

Se publică volumul „Poeme“ de Karol Wojtyla, traducere și postfață de Nicolae Mareș, S.C. „Diacon Coresi” — S.R.L., București. Prefața – „Adorație și doxologie“ – este scrisă de Ioan Alexandru.

În 1993 participă la Washington la „Micul Dejun cu Rugăciune“ al Președintelui Statelor Unite ale Americii.

La fel în 1994. S-a întâlnit cu președintele S.U.A., Bill Clinton și cu vicepreședintele Al. Gore. Vizitează orașele cu comunități românești, în fața cărora susține conferințe și recitaluri de poezie. „Sunt unul dintre puținii români – nu am vrut eu, dar așa m-a pus situația și vremurile – care i-a văzut cam pe toți frații, de la Pacific până în Siberia! Practic pot să spun că neamul meu este împrăștiat pe toată suprafața pământului.”

Publică volumul „Căderea Zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție“, la Editura „Valea Plopilor” din Vălenii de Munte. Cartea începe cu o prezentare a participării sale la Revoluție, dar, în cea mai mare parte, cuprinde meditații asupra întâmplărilor din timpul ulterior, axate în mod esențial pe textul biblic.

În același an, la București, publică broșura „Cu Biblia în America“ și inițiază, împreună cu Fundația „Hanns Seidl”, Seminarul internațional cu tema „Stat, Națiune, Biserică – în viziunea creștin-democratică“, ținut la Castelui Regal din Săvârșin (19-21 iulie). Nu a putut participa la lucrări, fiind la München cu o delegație parlamentară română, dar a transmis un mesaj video.

La 13 iunie 1994 a participat la Arad (în Sala de Cultură a Sindicatelor) la o adunare populară cu caracter religios/ecumenic împreună cu cosmonautul Charles M. Duke jr. (membru al echipajului Apolo 16). În timpul discursului pe care l-a ținut aici a suferit un accident cerebral. Și-a încheiat cuvântarea cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu ca în România să se schimbe de astăzi înainte mai mult și să avem martori să mărturisim pe Isus Hristos fiecare acolo unde suntem! Dumnezeu să Binecuvânteze America, care ne trimite asemenea oameni aici. Dumnezeu să Binecuvânteze România, care are credincioși ca dumneavoastră și care știe să primească pe acești trimiși de a lui Dumnezeu de către frații noștri din America.“ (Dialoguri cu loan Alexandru, p. 76)

A fost dus de urgență, în comă, la Spitalul Județean Arad, iar a doua zi, cu elicopterul, la Spitalul Universitar din Szeged. După o oarecare stabilizare a fost transferat la o clinică de recuperare din Karlsruhe. După externare a locuit la Bonn, unde s-a stabilit cu familia.

În 1995 îi apare antologia „Imnele Iubirii“ cu ilustrații de Paul Gherasim (Editura Ioana, București).

Pe 16 septembrie 2000, poetul se stinge din viață la Bonn (act nr. 5342 înregistrat la Primăria Sectorului 5 din București).

Este adus în țară cu un avion militar, datorită interesului manifestat de Președintele țării. Dar nici Uniunea Scriitorilor (deși Ioan Alexandru era membru al Uniunii Scriitorilor și a fost și în conducerea Uniunii), nici Parlamentul României (deși a fost parlamentar) nu s-au ocupat de înmormântarea poetului. N-a fost depus la Uniunea Scriitorilor, n-a fost depus la Palatul Parlamentului, n-a putut fi depus la Patriarhie... A poposit un timp la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, dar n-a putut să-și doarmă somnul de veci nici aici.

Prin grija lui Bartolomeu Anania a fost dus și înmormântat la Mănăstirea Nicula. A plecat din Capitală și a străbătut țara într-o ultimă călătorie, prin plaiurile pe care le-a cântat în Imne, spre inima Transilvaniei, cu un popas mai lung de reculegere în Catedrala din Alba Iulia.

În 2001, la Baia Mare, a fost publicat volumul „Scrisori, loan Alexandru – Justinian Chira“ și sub titlul „Poezii“ a apărut o antologie din poezia lui loan Alexandru (ediție îngrijită de Cristian Moisescu, Arad, Editura Nigredo; coperta și supracoperta: Onisim Colta).

În anul 2002, la Bistrița, a apărut primul număr al revistei „Grai“, – revistă de literatură și artă – număr dedicat lui loan Alexandru. În revistă semnează Ion Pop, Eugen Simion, Nicolae Breban, Ion Cocora, Constantin Cubleșan, Justinian Chira, Paul Miron, Nicolae Manolescu, loan Pintea, Paul Gherasim, Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu, Aurel Rău, Andrei Marga, Alex. Ștefănescu, Ion Buzași ș.a.

În 2003, la Editura „Palimpsest“ din București a apărut volumul „Amintirea poetului“, ediție sentimentală alcătuită de Ion Cocora, cu o prefață de Aurel Rău („Un portret loan Alexandru“). Volumul cuprinde o selecție din volumele de tinerețe ale poetului: „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“.

În anul 2004 se publică antologia „Lumină lină, Imne“, cu o prefață de Justinian Chira (Editura „Palimpsest“, București) iar în anul 2015, la Editura „Renașterea“ din Cluj-Napoca a fost reeditat volumul „Imnele Transilvaniei“. Volumul are un cuvânt înainte de Mitropolitul Andrei – „Satul transilvan, căsuță de pământ“ – și, în final, un interviu cu loan Alexandru realizat de loan Pintea.

Opera[modificare | modificare sursă]

• Cum să vă spun (1964)
• Viața, deocamdată (1965)
• Infernul discutabil (1966)
• Vina (versuri) (1967);
• Vămile pustiei (1969)
• Poeme (1970);
• Imnele bucuriei (1973);
• Gramatica limbii ebraice vechi (1975)
• Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Transilvaniei (ediția a doua, revăzută și adăugită 1978); Imnele Transilvaniei II (conține și CD, 2015)
• Imne (1977)
• Iubirea de Patrie. Jurnal de poet (1978)
• Luchian (monografie, 1980)
• Imnele Moldovei (1980)
• Poezii-Poesie (1981);
• Imnele Țării Românești (1981)
• Pământ transfigurat (1982)
• Imnele iubirii (1983), Imnele iubirii (ediția a doua, adăugită, 1984)
• Imnele Putnei (1985)
• Iubirea de Patrie (1985)
• Imnele Maramureșului (1988)
• Bat clopotele în Ardeal (autobiografie) (1991);
• Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție (publicistică) (1993);
• Cu Biblia în America (1993)
• Imnele iubirii (1995)
• Poezii (2001)
• Scrisori Ioan Alexandru – Justinian Chira (corespondență, 2001)
• Amintirea poetului (2003);
• Lumină lină: Imne (2004)
• Imnele Sfinților martiri Brâncoveanu (2014)

Traduceri și prefețe[modificare | modificare sursă]

• Cântarea cântărilor (1972)
• Ode de Pindar (volumul I, 1973)
• Ode de Pindar (volumul II, 1975)
• Scrisori către un tânăr poet de Rainer Maria Rilke (1977)
• Ode de Pindar (volumul III, 1977)
• Frescele Bisericii ortodoxe Sfântul Ioan Botezătorul – Ferentari de Wilhelm Nyssen (1985)
• Surâsul Korei de Rolando Certa (prefață, 1987)
• Poeme de Karol Wojtyla (prefață, 1992)

Prezent în antologii[modificare | modificare sursă]

• 1994 – Streiflicht, Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik, ins Deutsche übertragen von Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Kastellaun, 1994, ISBN 3-9803871-1-9
• Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666;
• Testament – Anthology of Modern Romanian Verse / Testament - Antologie de Poezie Română Modernă – Bilingual Edition English & Romanian – Daniel Ionita (editor and translator) with Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews – Minerva Publishing 2012 and 2015 (second edition) - ISBN 978-973-21-1006-5
• Testament - Anthology of Romanian Verse - American Edition - monolingual English language edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) with Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews - Australian-Romanian Academy for Culture - 2017 - ISBN 978-0-9953502-0-5

Referințe critice[modificare | modificare sursă]

Pentru prima etapă a creației lui Ioan Alexandru, marcată de debutul cu volumul Cum să vă spun (1964) și de Vămile pustiei (1969) / Poeme (1970), criticul literar Mircea Tomuș relevă „motivele de bază“ ale acestei lirici, „tipice poeziei tinere“, adică poeziei generației resurecționale, antiproletcultiste: «elanurile nestăpânite ale vârstei și sentimentul acut al generației»; «o sedimentare vizibilă, o precizare matură a gândirii lirice»; «un lirism ponderat, transcriind seriozitatea gândirii, optica limpede, din punct de vedere uman și social» etc.; în ultimă instanță, generația lui Ioan Alexandru, după cum observă același critic, «este aceea prin care omenirea depășește războiul; de aici o notă de tragism în destinul ei, dar și conștiința unei răspunderi deosebite în fața lumii: Pe mine toți soldații lumii, plângând, m-au sărutat, / Și-am fost găsit în poze prin mii de buzunare, / Cu mii de tați în șanțuri am fost înmormântat, / Și moartea mea de-atuncea și-acuma mă mai doare.» (TCar, 7).

Revirimentul liric datorat poeziei lui Ioan Alexandru, între anii 1965 și 1970, constă, așadar, în eliminarea manierismului, prin simpla, dar grava autenticitate a trăirilor mitice ale speței situate în centrul ruralului său univers familiar, în dinamitarea miturilor spre a li se releva strălucirea inedită a nucleelor, spre a le capta misterul, în dinamitarea conformismului prin puterea metaforei de tip revelatoriu-existențial, în conjugarea absolutului obsesiv la moduri autentic-vitaliste, cât, mai ales, în conjugarea binomului viață – moarte, din panoul central al orizonturilor tuturor lumilor, axă a programului său poetic din această etapă, asupra căreia atrage atenția și prin fraza de deschidere a volumului Infernul discutabil, publicat în anul 1966: «Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viața omului decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor» (AID, 5).

Criticul literar Ion Pop, remarca în acest sens: «Propunându-și ca obiectiv fapta, împotriva cuvântului, o astfel de poezie va fi expresia unei imense sete de real sau, mai exact, a unei subordonări sui-generis față de dinamica realului evocat în dimensiunile sale materi¬ale, haotice.» (PPg, 200).

Criticul Ioan Pachia Tatomirescu constată, între altele, că «agrestul cosmos se relevă sinestezic prin trăiri ale originarului, ale miticului, în descendența marilor poeți interbelici ai Ardealului (A. Maniu, L. Blaga ș. a.): Pentru copii mijesc și se umflă în nori / țâțele ploii până se mulg de la sine. / (...) / Ugerul lunii pe canale mute / își lansează lapții recilor prunci somnambuli. / Coarnele de taur – burdufe îndesate / cu lapte smântânos pentru copii, / gușa ciocârliei, limpede, de-o spinteci / vei da de pungi sonore de lapte cristalin / din care aerul – copilul dimineții / își suge degetele fluierând. / Cadavrul unui lac nerăcit încă / de îndrăznești să-i pipăi rădăcina / palelor re¬flexe, un clei ceros / cum ar fi jalea lumii, / se va vădi ca leacul unic vocilor / încă false de copii. / (...) / Dar limbile clopotelor în delir nu-s altceva decât un fel / de mâini barbare care mulează cerul să își / trezească sorii toți lapții pentru noi. («Laptele» – AID, 56 sq.)» (TGrp, 427). După același critic, dincoace de anul 1970, Ioan Alexandru rafinează „geologicul convulsiv“ din creația anterioară, alegoricul, elementarul, parabolicul, „problematica ființei“ etc., punându-le sub pecetea spiritului, Logosului. „Limbul“ noii etape a creației poetice a lui Ioan Alexandru se revelează în toposul pustiei, al „Pustiei Umblătoare“, nisipos labirint rotativ, „cu dinamica argintului viu“: Cine are Pustia e mort, / Cine n-o are-i steril...; din acest „limb“, lumea se vede ca «o piramidă vie umblând din loc în loc»; limbul / pustia este vehicul al ființei și cunoaște o serie de metamorfoze în fața apocalipticului: mai întâi, „pe ulițele omului“: Pustia umblătoare, fiule, drumul îngust / Athosul, cămila prin urechile acului / Am văzut această cămilă viețuind / Am văzut pustia umblătoare. I-am văzut / Genunchele tăbăcite de-atâtea rugăciuni / I-am văzut trupul deșert strunjit chinuit / Robotit ars de secetă cât un munte ros / De gheara furtunilor Am văzut Pustia / Umblătoare I-am văzut nările uriașe / Două clopote prelungi... (APT, 17); apoi, nemaifiind «pustie aici pe pământ fiule», Pustia Umblătoare devine: Acest vas cosmic plin de uimire / Pe drumuri înaintând și întrebând / Muntele fecioarei în mișcare... / (...) / Muntele umblător Muntele sfânt umblă prin lume / A-nceput să pornească de mult a început / Să fie pustia umblătoare / Duhul piramidelor îngerul templelor / Pustiite de mult liturghiile amuție / Cântul fecioarelor, ruga asceților... (APT, 18); și în ultimă instanță: Pustia umblă Pustia este grai / Cuvânt necunoscut năuc anume / Neamul lui cât nisipiș pe mări / Se-ntinde fără veste peste lume // Și când vin zorii și când e iarăși cer / Și când e cerul înspuzit de stele / Atuncea tu Pustie ești bunul Dumnezeu / Deasupra neființei mele (APT, 22 sq.).

Puternicul filon imnic-aurifer al lui Ioan Alexandru iese la lumină în perioada 1973 - 1976, prin volumele Imnele Bucuriei și Imnele Transilvaniei. Cu privire la Imnele Transilvaniei, criticul literar Mircea Tomuș arăta că tot «ce este mai valoros în noua carte a lui Ioan Alexandru este imaginea unei Transilvanii dramatice, pe chipul căreia însemnele unei sublime frumuseți stau alături atât de firesc încât se resimte comunicarea de adâncime, chiar condiționarea, cu adâncile răni ale suferinței ancestrale; un univers rustic aspru, cu dealuri și munți bolovănoși, expresie a dramatismului conținut, dar și a unei substanțe cu duritate de cremene, cu vegetație frustă, rodind atâta frumusețe câtă amară esență, populat de un soi aparte de oameni, a căror înaltă, pură chemare se decantează dintr-o ființă trudită și noduroasă; viziunea este tot ce poate fi mai opus idilei și calofiliei; pe treptele tot mai profunde ale unui realism fără concesii, cu note izbitoare amintind curajoasa tușă existențialistă, arta lui tinde spre performanțele de simplificare și esențializare ale artei primitive în ceea ce are mai autentic»; «și nelipsind a observa că, pe măsură ce viziunea poetului coboară eta¬pele tot mai cutremurătoare ale acestui infern care este Transilvania suferinței tragice, din versurile cărții se ridică, treptat, un sens transfigurator, o aspirație spre lumină și înălțare; oamenii săraci ai acestei provincii sărace și bogate în același timp reprezintă o stirpe de profeți ce poartă în ochii lor iluminați flacăra idealului de vechime, continuitate și unitate națională: Un singur rost plinește graiul meu / Încerc să-l spun din nou mai cu tărie / Că neamul meu părinții din părinți / Cred în lumină și în veșnicie; marii apostoli ai neamului aparțin de aceeași esență curată și rustică.» (TML, 143 sq.).

Iar aceste calități semnalate de criticul Mircea Tomuș persistă și în „imnele“ consacrate de Ioan Alexandru celorlalte spirituale provincii, „țări de râuri / munți“ ale României, sunt caracteristice întregii spiritualități geografic-valahice. Se cuvine a se mai menționa că o serie de „imne“ de Ioan Alexandru se înfățișează în avalanșele de prospețime ale sacrului, însă preluând în nobilă ascendență spirala ontic-imnologică, de la Sfântul Niceta Remesianu, autorul imnului întregii Creștinătăți, Te Deum laudamus..., din orizontul anul 370 d. H.; și o capodoperă a imnologiei Creștinismului, din secunda etapă a creației lui Ioan Alexandru este și «Lumină lină»: Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crini / Lumină lină cuib de ceară / Scorburi cu mi¬ere milenară / De dincolo de lumi venind / Și niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lumină lină din lumină lină // Cine te așteaptă te iubește / Iubindu-te nădăjduiește / Că într-o zi lumină lină / Vei răsări la noi deplină / Cine primește să te creadă / Trei oameni vor veni să-l vadă // Lumină lină lini lumini / Răsari din codri mari de crini... // (...) // ... Deasupra stinsului pământ / Lumină lină Logos sfânt (cf. TGrp, 426 – 429).

Referințe critice se găsesc de asemenea și în Petre Anghel, Ioan Alexandru, Comunicare transculturală, București, Editura Cartea Românească, 2003

POEZII:

 Cerul Si Pământul

Trece-vor graiurile universului
Se va stinge-n tarana seara
Pamantului. Lampile vor orbi
Si-n vazduh va amuti larma
Cucuvailor. Vulturii se vor retrage
In nevazut si taria vederii
Se va preface-n amurg. Toate
Se vor aduna in acea matca
Usoara de nimic din care
Smulse-au fost de Duh la inceputuri.
Atunci te voi vedea pe Tine
Cum ma vezi si ne-om cunoaste
Indeaproape cuvant din cuvant
Putere din putere. Dimineata fi-va,
Fi-vor ani fi-va si reveni-vor blande
-N vested vant aprinsele tulburatoarele zari
Ce ne hraneau nadejdea altadata.
Pamant si cer vor trece ca o facla
Din umbra sfantului mormant
Ramane-va lumina din vapaie
Ramane-va uitarea din cuvant
Ramane-va iubirea iubitoare
Din saraciile ce sunt. 

Psalm

Oriunde plec Tu esti mereu cu mine
Unde-as fugi sa nu pot fi ajuns
Sunt singur e noapte vinsa ma ruine
Nelegiuri cu cate te-am strapuns

De fata Ta nimic nu ma ascunde
Oriunde cer azil sunt prigonit
Oceanul nu are indestule unde
Sa-mi dea odihna nemarturisit

Nici lacrimile nu ma mai incearca
De teama Ta si ele-au amutit
Pounca-ai pus in toate sa ma-ntoarca
Sa ma predea unde te-am pangarit

Stiu ca o faci din mila Ta cea mare
Ce nu iti da odihna sa ma uiti
Sa-mi treaca zilele fara lucrare
Cu fata Ta de-acuma ma confrunti 

 Statornicie

"In patrie ma simt eu pe pamant
Precum stejarul unui loc anume
Sa fiu miscat in taina de un vant
Si sa ma cheme pe un singur nume
Ma stapanesc-acelasi liber cer
Si-acelasi stele noaptea se anina
Deasupra crestetului meu
Cand roua lina cade pe coline
Si cand e toamna-n lume indeajuns
Si-ncepe bocetu-n frunzare
Sa-mi strang coroana tainica de foc
Si sa ma mut acolo dupa soare." 

TRISTAN TZARA

Tristan Tzara
Date personale
Nume la naștere	Samuel Rosenstock
Născut	16 aprilie 1896[1][2][3][4]  Moinești, Bacău, România[7]
Decedat	24 decembrie 1963 (67 de ani)[7][8]  Paris, Île-de-France, Franța[7]
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Căsătorit cu	Greta Knutson[*] (8 august 1925–1942)
Copii	Christophe Tzara[*]
Cetățenie	România  Franța (12 aprilie 1947–)[9][10]
Ocupație	colecționar de artă[*] poet scriitor diplomat regizor de film traducător dramaturg eseist compozitor muzician performance artist[*] critic literar[*] luptător în Rezistența Franceză[*] desenator[*] fotograf activist[*]
Locul desfășurării activității	Franța ()[11] București Geneva
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Francez[5]
Limbi	limba franceză[6] limba română limba idiș
Mișcare/curent literar	dadaism, suprarealism
Specie literară	poezie, Pamflet
Opere semnificative	Batista norilor[*]
Influențe[ascunde] Jules Laforgue
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Tristan Tzara (pronunțat în română [trisˈtan ˈt͡sara], „Țára”; n. 16 aprilie 1896, Moinești – d. 25 decembrie 1963, Paris), născut Samuel Rosenstock, a fost un poet și eseist român evreu originar din localitatea Moinești din România și stabilit mai târziu în Franța. A fost un cofondator al mișcării culturale dadaiste, care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură.

Nume[modificare | modificare sursă]

S. Samyro, o anagramă parțială de la Samy Rosenstock, a fost folosită de Tzara de la debutul său și la începutul anilor 1910.^[12] Un număr de scrieri nedatate, pe care probabil le-a scris în 1913, poartă semnătura Tristan Ruia și, în vara lui 1915, își semnează piesele cu numele Tristan.^[13][14]

În anii 1960, colaboratorul lui Rosenstock și mai târziu rivalul Ion Vinea a susținut că el a fost responsabil pentru inventarea părții Tzara din pseudonimului său, în 1915.^[13] Vinea a mai spus că Tzara a vrut să păstreze pe Tristan ca primul său nume adoptat și că această alegere a atras mai târziu calamburul Triste Âne Tzara (în franceză "Tristul Măgar Tzara").^[13] Această versiune a evenimentelor este incertă, deoarece manuscrisele arată că scriitorul ar fi folosit deja numele complet, precum și variațiile Tristan Țara și Tr. Tzara, în 1913-1914 (deși există posibilitatea ca el să fi semnat textele sale mult timp după ce le-a scris pe hârtie).^[15]

În 1972, istoricul de artă, Serge Fauchereau, pe baza informațiilor primite de la Colomba, soția poetului avangardist Ilarie Voronca, a povestit că Tzara însuși explicase că pseudonimul său era un joc de cuvinte în română, trist în țară; Colomba Voronca a respins zvonurile potrivit cărora Tzara selectase Tristan ca un omagiu adus poetului Tristan Corbière sau pentru opera Tristan und Isolde a lui Richard Wagner.^[16]

Oficial, Samy Rosenstock și-a adoptat noul nume în 1925, după ce a depus o cerere la Ministerul de Interne al României.^[16]

Viața și cariera[modificare | modificare sursă]

În 1912, pe când era încă în liceu, publică Revista „Simbolul” împreună cu Marcel Iancu și Ion Vinea, cu binecuvântarea lui Alexandru Macedonski și ajutorul lui Iosif Iser. În această perioadă semnează cu pseudonimul S. Samyro, pe care îl va schimba mai târziu în Tristan Ruia și în final Tristan Tzara. În realitate numele de „Tristan” nu e ales pentru rezonanța particulară pe care o are numele în română sau ca omagiu către opera lui Wagner - o referință importantă pentru simboliștii care l-au influențat puternic pe tânărul poet, ci, după cum spunea Colomba Voronca (soția lui Ilarie Voronca și sora lui Claude Sernet) datorită faptului că exprima starea de spirit a tânărului poet „trist în țară” (sursa: Heinrich Stiehler în „Tristan Tzara zwischen Peripherie und Zentrum”).

Mișcarea dadaistă își are originea în orașul elvețian Zürich în timpul Primului Război Mondial. Tzara ajunge acolo în toamna lui 1915 și curând se alătură unui grup de tineri intelectuali care pun la cale întâlnirile de la Cabaret Voltaire. Astfel s-a născut celebra mișcare Dada, care nu e o invenție exclusivă a lui Tzara, dar „nu ar fi devenit niciodată ceea ce a devenit fără eforturile de popularizare și diplomația lui” (parafrază după R. Huelsenbeck).

Tristan Tzara, portret de Lajos Tihanyi (1927)

În 1919 se mută la Paris într-o încercare de a lansa Dada pe o scenă cu adevărat universală. Mulți critici consideră totuși că perioada cu adevărat inovativă a mișcării încetează odată cu acest „transfer”. Fiind la Paris s-a angajat în activități tumultuoase cu André Breton, Philippe Soupault și Louis Aragon pentru a șoca publicul și a dezintegra structurile limbii.

Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sunt: La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine (1916; Prima aventură cerească a domnului Antipyrine) și Vingt-cinq poèmes (1918; Douăzeci și cinci de poeme), respectiv manifestele mișcării: Sept manifestes Dada (1924; Șapte manifeste Dada).

În 1924 o întâlnește pe artista modernistă suedeză Greta Knutson (1899-1983). Se vor căsători în anul următor, în 8 august 1925, și vor avea un fiu, Christophe, născut în 15 martie 1927. Vor locui într-o casă construită din banii familiei Gretei, pe Montmartre, până în 1937 când cei doi se vor despărți. Separarea se va oficializa însă abia în 25 octombrie 1942.

În a doua parte a anului 1929, sătul de nihilism și distrugere, intră în activitățile mai constructive ale suprarealismului. Și-a consumat mult timp pentru reconcilierea suprarealismului cu marxismul (încercând să evidențieze conexiunile dintre marxism și mișcarea suprarealistă^[17]) și a intrat în Rezistența Franceză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și în Partidul Comunist Francez în 1947, când a devenit cetățean francez. Va demisiona din partid în 1956, ca protest împotriva reprimării revoltelor din Ungaria de către Uniunea Sovietică.

Aventurile lui politice îl vor apropia de ființele umane și gradat se va transforma într-un poet liric. Poemele lui Tristan Tzara revelează durerile sufletului prins între revoltă și uimirea datorată tragediilor zilnice ale condiției umane.

Lucrările sale de maturitate încep cu L'Homme approximatif (1931; Omul aproximativ) și continuă cu Parler seul (1950; Vorbind singur) și La Face intérieure (1953; Fața interioară). În acestea, cuvintele aleatoare ale lui Dada sunt înlocuite cu un dificil, dar umanizat limbaj.

A murit la Paris și a fost înhumat acolo în Cimetière de Montparnasse.

La Moinești există o statuie dedicată lui Tristan Tzara, a cărui inaugurare a fost făcută de Alexandru Piru.

Opere[modificare | modificare sursă]

• La Première aventure céleste de Monsieur Antipyrine, Collection Dada, Zürich, 1916 (cu ilustrații de Marcel Iancu)
• Vingt-cinq poèmes, Collection Dada, Zürich, 1918 (cu ilustrații de Hans Arp; tirajul include și 10 exemplare pe hârtie Hollande și un număr neprecizat de exemplare pe hârtie Alfa)
• Cinéma calendrier du coeur abstrait. maisons, Collection Dada, Zürich, 1920 (cu ilustrații de Hans Arp)
• Sept manifestes Dada, Éditions du Diorama, Paris, 1924 (cu desene de Francis Picabia; tirajul include și 50 de exemplare pe hârtie Madagascar)
• Mouchoir de nuages, tragédie en 15 actes, Éditions de la galerie Simon, 1925 (ornată cu desene acvaforte de Juan Gris; tiraj de 112 exemplare numerotate, dintre care 10 pe hârtie Japon)
• Indicateur des chemins de coeur, Éditions Jeanne Bucher, Paris, 1928 (cu desene acva-forte de Louis Marcoussis; tiraj de 106 exemplare, dintre care un număr neprecizat de exemplare pe hârtie Japon)
• De nos oiseaux, Editura Kra, Paris, 1929? (cu ilustrații de Hans Arp; tirajul include și 10 exemplare hors-commerce pe hârtie Japon)
• L'arbre des voyageurs, Éditions de la Montagne, Paris, 1930 (cu 4 litografii de Joán Miró; tiraj de 400 de exemplare numerotate pe hârtie Alfa și 65 de exemplare numerotate pe hârtie velină d'Arches)
• L'Homme approximatif, Imprimerie Union par les Éditions Fourcade, Paris, 1931 (cu un frontispiciu de Paul Klee; tirajul include 500 de exemplare pe hârtie velină bibliofilă și 10 exemplare numerotate pe hârtie Hollande)
• Où boivent les loups, Éditions des Cahiers Libres, Paris, 1932 (tiraj de 1010 de exemplare numerotate, dintre care 1000 de exemplare pe hârtie Alfa și 10 exemplare numerotate pe hârtie Japon)
• L'antitête, Éditions des Cahiers Libres, Paris, 1933 (cu un frontispiciu de Pablo Picasso)
• Insurecția de la Zürich de Sașa Pană precedată de Primele poeme ale lui Tristan Tzara, editura unu, București, 1934 (tiraj de 230 de exemplare numerotate dintre care 10 exemplare hors-commerce cu un desen aquaforte de Yves Tanguy și 13 exemplare „du tete”)
• Grains et issues, Les Éditions Denoël et Steele, Paris, 1935 (cu gravură de Salvador Dali; tirajul include 40 de exemplare numerotate pe hârtie Verge d'Arches și 15 exemplare pe hârtie Japon)
• La Main passe, Éditions G.L.M., Paris, 1935 (tiraj de 300 de exemplare numerotate dintre care 20 cu autograf de autor și desen acva-forte de Wassily Kandinsky)
• Sur le champ, Éditions Sagesse, Paris, 1935 (tirajul include un număr neprecizat de exemplare pe hârtie Alfa și 6 exemplare pe hârtie Chine)
• Ramures, Éditions G.L.M., Paris, 1936 (cu un desen de Alberto Giacometti; tiraj de 70 de exemplare numerotate și autografiate pe hârtie Normandy Vellum)
• Vigies. 6e cahier de Habitude de la poésie, Éditions G.L.M., Paris, 1937
• Les Feuillets de „Sagesse” (Sur le champ), Collection Anthologique n° 31, Éditions Sagesse/Librairie Tschann, Paris, 1937 (cu ilustrații de Sonia Delaunay)
• La Deuxième aventure céleste de Monsieur Antipyrine, Éditions des Réverbères, 1938 (tiraj de 128 de exemplare numerotate pe hârtii de diverse culori)
• Midis gagnés: Poèmes, Les Éditions Denoël, 1939 (cu 6 desene de Henri Matisse; tiraj de 1000 de exemplare numerotate pe hârtie Alfa)
• Une route seul soleil, Collection Bibliothèque Française, Comité National des écrivains, Centre des écrivains, Toulouse, 1944
• Ça va, Centre des Intellectuels, Cahors, 1944
• Le Signe de Vie, Bordas, Paris, 1946 (cu 6 desene și o litografie originală de Henri Matisse; tiraj de 500 de exemplare)
• Le coeur à gaz, Éditions G.L.M., 1946
• Vingt-cinq et un poèmes, Editions de la Revue Fontaine, Collection l'Age d'Or, 1946 (cu 12 desene de Hans Arp)
• Terre sur terre, împreună cu André Masson, D. des Trois collines, 1946
• Le surrealisme et l'apres guerre, Nagel, Paris, 1947
• Morceaux choisis, Bordas, 1947 (prefață de Jean Cassou)
• La Fuite, poème dramatique en 4 actes et un épilogue, Gallimard, Paris, 1947
• Picasso et les Chemins de la Connaissance, Editions d'Art Albert Skira, 1948
• Sans coup férir, Jean Aubier, Paris, 1949
• De mémoire d'homme: Poème, Bordas, 1950 (cu 9 litografii de Pablo Picasso; tiraj de 350 de exemplare numerotate pe hârtie Alfa Mousse)
• Parler seul, Maeght, Paris, 1950 (cu 70 litografii de Joán Miró)
• Le Poids du monde, 1951
• Phases, Maisonnneuve, 1952 (cu portret de Paul Swan)
• La Première main, P.A.B., 1952
• La face intérieure, Seghers, Paris, 1953 (cu copertă de Fernand Leger; tiraj de 750 de exemplare pe hârtie Hollande)
• L'Egypte, Face a Face, Lausanne, 1954 (cu fotografii de Etienne Sved)
• Parler seul (Planètes), Edition Caractères, Paris, 1955 (cu desene de Jean Arp)
• À haute flamme, Imprimerie Jacquet, Paris, 1955 (cu 5 desene de Pablo Picasso; tiraj de 70 de exemplare pe hârtie Japon)
• La Bonne heure, Imprimerie de R. Jacquet, 1955 (cu ilustrații de Georges Braque)
• Miennes, Caractères, 1955 (cu 7 desene acvaforte de Jacques Villon; tiraj de 111 exemplare)
• Le Temps naissant, P.A.B., Paris, 1955 (cu 4 ilustrații de Mehmed Melih Devrim Néjad)
• Le fruit permis, Edition Caractères, Paris, 1956 (cu 4 ilustrații de Sonia Delaunay)
• Frère Bois, P.A.B., Alès, 1957 (cu o gravură de Jean Hugo; tiraj de 34 de exemplare numerotate))
• La Rose et le chien, poème perpétuel, P.A.B., Alès, 1958 (cu desene și prezentare grafică de Pablo Picasso; tiraj de 22 de exemplare numerotate și autografiate de autor și ilustrator)
• Juste présent, La Rose des Vents, Lausanne, 1961 (cu desene acvaforte de Sonia Delaunay; tiraj de 140 de exemplare)
• De la coupe aux lèvres, Edizioni Rapporti Europei, Roma, 1961
• Lampisteries précédées des sept manifestes dada, Editeur Jean-Jacques Pauvert, 1963 (cu portret și desene de Francis Picabia)
• Primele poeme. Insurecția de la Zürich, Cartea Românească, București, 1971 (ediție mult adăugită, îngrijită și postfațată de Sașa Pană; postum)
• 40 chansons et déchansons, Fata Morgana, Montpellier, 1972 (postum)
• Poèmes roumains, Ed. la Quinzaine Littéraire, 1974 (postum)
• Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ, 1925-1930, Editura Univers, București, 1996 (traduceri, prefață și note de Ion Pop; postum)
• Vingt cinq poemes = Douăzeci și cinci de poeme, Editura Vinea, București, 1998 (prefață de Nicolae Țone și traduceri de Nicolae Țone, Serge Fauchereau, Laurențiu Ulici, Pierre Mazars și Marin Sorescu; postum)

Elegie

Sufletul bătrân, iubito, flori de vară vrei să pară
Păsările stau în colivii închise iarna

Te iubesc cum cheamă dealul trupul văii primitoare
Sau pământul cum iubeşte ploaia deasă şi roditoare

Te aştept în fiece seară la fereastră deşirând mărgelele
Aşezând cărţile, recitându-mi versurile

Şi mă bucur când în curte latră câinii latră câinii
Şi când vii să stai la mine până mâine până mâine

Sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă
Când ştiu că afară ninge şi că strada-i albă.

Moartea lui Guillaume Apollinaire

noi nu ştim nimic
noi nu ştiam nimic despre durere
anotimpul amar al frigului
scobeşte dâre lungi în muşchii noştri
el ar fi preferat bucuria victoriei
înţelepţi sub restriştile calme în colivie
neputând face nimic
dacă zăpada ar cădea în sus
dacă soarele ar urca la noi în timpul nopţii
să ne încălzească
şi arborii ar atârna cu coroanele lor - plânset unic -
dacă păsările ar fi printre noi să se oglindească
s-ar putea înţelege
moartea ar fi o îndelungată călătorie frumoasă
şi vacanţele nemărginite ale cărnii structuri şi oase

Verisoara, fata de pension...

Verisoara, fata de pension, imbracata in negru, guler alb,
Te iubesc pentru ca esti simpla si visezi
Si esti buna, plangi, si rupi scrisori ce nu au inteles
Si iti pare rau ca esti departe de ai tai si ca inveti
La Calugarite unde noaptea nu e cald.
Zilele ce au ramas pan'la vacanta iar le numeri
Si ti-aduci aminte de-o gravura spaniola
Unde o infanta sau ducesa de Braganza
Sta in rochia-i larga ca un fluture pe o corola
Si se-amuza dand mancare la pisici si asteapta un cavaler
Pe covor sunt papagali si alte animale mici
Pasari ce-au cazut din cer
Si lungit langa fotoliul ce-i in doliu
Jos - subtire si vibrand - sta un ogar
Ca o blana de hermina lunecata de pe umeri.
Dansa vrea sa o ridice dar
Isi aduce aminte si isi mangaie colierul de pe gat
Pentru ca zareste cavalerul - si atat...

Ca să faceţi un poem dadaist

Pentru a face o poezie dadaistă
Luaţi un ziar.
Luaţi o pereche de foarfeci.
Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre.
Decupaţi articolul.
Taiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ.
Agitaţi-l încetişor.
Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage.
Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna.
Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.