8. /9 DECEMBRIE 2022 - POEZIE

MIRCEA VAIDA, poet

Biografie

Mircea Vaida (9 decembrie 1941, Timişoara) - poet, prozator, traducător, critic şi istoric literar. Este fiul Dorei Veturia (născută Rudnean) şi al lui Mircea Vaida, inginer; nepot al omului politic Alexandru Vaida Voevod, după 1990 îşi va asuma numele bunicului patern şi va semna Mircea Vaida Voevod. Urmează gimnaziul şi Liceul „Avram Iancu” la Brad (absolvit în 1959) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1960-1965). Lucrează tot aici ca bibliograf la Biblioteca Centrală Universitară (1965-1968), funcţionar la Casa Universitarilor (1968-1969) şi redactor la „Tribuna” (1969-1990). Este doctor în filologie cu teza Influenţe străine în opera literară a lui Lucian Blaga (1971), bursier DAAD la Seminarul de romanistică de la Tubingen (1970 şi 1987). După 1989 înfiinţează şi conduce agenţia de presă şi editura V-V Press General Consulting, iar după 2001 este profesor asociat la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” şi la cea de Filosofie-Sociologie a Universităţii „Avram Iancu”.

Debutează cu poezii la „Steaua” în 1963, iar editorial în 1969 cu placheta Cenuşa verde, urmată de un lung şir de alte culegeri de poezii şi poeme: Marginea lacrimei (1974; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj), Cetăţi şi călătorii (1977),Templul de sticlă (1979), Extaze (1983), Brocarturi şi pănură (1988), Pod în Balcani (1999) şi Ca o rană cunoaşterea (2001). Proza sa e reprezentată de romanele Soarele la miezul nopţii (1978; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj), Zile în cuibul păsării (1980), Vânătoare de vrăjitori (1986) şi Corinda (1988). Incidental a cochetat cu teatrul, una dintre piesele sale închinată lui Horea, Execuţia se repetă, fiind jucată în 1984 pe scena Naţionalului clujean, iar un volum de piese pentru copii,Poveste despre pământul ţării, apărând în 1979.

În calitate de critic şi cronicar literar, publică Ospăţul lui Trimalchio (1970), Sextil Puşcariu, critic şi istoric literar (1972),Lucian Blaga. Afinităţi şi izvoare (1975), Introducere în opera lui St. O. Iosif (1977), Ion Budai-Deleanu (1977), Mitologii critice (1978), Pe urmele lui Lucian Blaga (1982; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj) şi Turnul de fildeş (2003). A alcătuit antologii şi a tălmăcit din scriitori germani contemporani, a îngrijit ediţii din scrierile lui Ion Agârbiceanu, Mateiu I. Caragiale,Panait Istrati, Nicolae Iorga şi Ion Vinea. Este şi autor al unui volum de comentarii despre conflictul din Iugoslavia (Conjuraţia împotriva Iugoslaviei, 2001).

Ospăţul lui Trimalchio, debutul critic al lui Vaida, ilustrează preferinţa pentru eseul de tip livresc, pentru comentariul literar ca pretext, divagaţie erudită şi gurmanderie culturală (în genul lui A.I. Odobescu), în care observaţia şi disociaţia se comunică printr-o retorică barocă, aparent desuetă, dar bine studiată sub raportul efectului de remanentă. Aceste calităţi (şi defecte în acelaşi timp) pot fi observate în volumele Sextil Puşcariu, critic şi istoric literar, Mitologii critice, în micromonografiile despreIon Budai-Deleanu şi Şt. O. Iosif, în studiul despre Lucian Blaga, scriitorul fiind văzut prin prisma „afinităţilor şi izvoarelor” ori prin aceea a unei biografii interioare.

Vaida se numără printre exegeţii care au apropiat opera lui Blaga de realitatea intimă a straturilor de adâncime, indicând şi câteva trasee comparatiste cu efecte generoase. Volumul de poezie Cenuşa verde este construit în jurul metaforei enunţate în titlu, ce simbolizează urmele străbunilor din Munţii Apuseni, Ioc de legendă şi istorie sângeroasă. Numeroase alte imagini sunt purtătoare de sens simbolic, metafora esenţială fiind cea a muntelui, a urcuşului sacru: „Biserici îngropate băteau toaca în munţi”; „Într-o poiană frumoasă ca o pânză de in / Dorul meu moare lin / ca iarba de coasă” (Coasa de argint).

Caracteristică e delicata cizelare a frazei, combinaţia vocabulelor ce sugerează palpitul, prospeţimea tărâmului originar, cu un uşor aer hieratic. Următoarele cărţi, Marginea lacrimei, Cetăţi şi călătorii, Templul de sticlă, dar şi Extaze, Brocarturi şi pănură, Pod în Balcani, vorbesc despre această umanitate voievodală care trăieşte prin mituri, ca formă de manifestare a destinului. Nici romanele lui Vaida nu sunt altceva decât dialoguri cu oameni şi împrejurări istorice care au marcat adânc sufletul românilor din Transilvania, rostuindu-l între doi poli: suferinţă şi rezistenţă activă.

Exponenţială pentru acest destin este soarta familiei Corinda, a cărei istorie autorul o reia din mai multe unghiuri de vedere, ca într-un fel de saga: Soarele la miezul nopţii, Zile în cuibul păsării, Vânătoare de vrăjitori şi, în fine, Corinda, care adună toate demersurile într-un edificiu narativ fastuos şi solid. Se contopeşte aici materia a cinci confesiuni diferite privind soarta unei vechi familii, aflată de multe veacuri la fruntariile unor încercări dramatice. Povestea familiei Corinda e lungă şi complicată, poate fi citită şi ca un roman al clanului, dar şi ca o formă de sfidare a istoriei, de întoarcere la ritmurile ascunse ale fiinţei. Personaje ca Ezechil, Dionis, Inocenţiu, Ioan, Amos şi Alexandru reprezintă tot atâtea trepte şi momente din istoriaTransilvaniei, a raporturilor românilor cu ungurii, cu Casa de Austria, dar mai ales cu Parlamentul de la Budapesta, unde puteau fi pledate drepturile naţionale.

Această etapă e reprezentată de Inocenţiu Corinda, deputat şi apărător al cauzei româneşti, apoi unul din făuritorii României Mari, fost prim-ministru, senator şi conte palatin, văzut într-un moment de crepuscul, când noua putere îl împinge în conul de umbră al uitării, ajuns în situaţia unui „fost” şi, în consecinţă, ridiculizat de o clasă socială pentru care valorile trecutului nu mai înseamnă nimic. Fiii săi se sting încet-încet în suferinţă şi anonimat: unul la închisoare, celălalt, cu plămânii epuizaţi, într-un spital, iar ultimul strivit de o roată de moară. Oameni ai „lumii noi” îşi fac apariţia, confruntarea între vechi şi nou, procesul dificil al „naşterii” orânduirii sociale aduse de comunism fiind urmărite în dramatismul şi complexitatea lor.

Opera literară

• Cenuşa verde, Bucureşti, 1969;

• Ospăţul lui Trimalchio, Cluj, 1970;

• Sextil Puşcariu, critic şi istoric literar, Cluj, 1972;

• Marginea lacrimei, Cluj Napoca, 1974;

• Lucian Blaga. Afinităţi şi izvoare, Bucureşti, 1975;

• Cetăţi şi călătorii, Cluj Napoca, 1977;

• Introducere în opera lui St. O. Iosif, Bucureşti, 1977;

• Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, 1977;

• Mitologii critice, Bucureşti, 1978;

• Soarele la miezul nopţii, Bucureşti, 1978;

• Poveste despre pământul ţării, Cluj Napoca, 1979;

• Templul de sticlă, Cluj Napoca, 1979;

• Zile în cuibul păsării, Bucureşti, 1980;

• Pe urmele lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1982;

• Extaze, Bucureşti, 1983;

• Vânătoare de vrăjitori, Bucureşti, 1986;

• Brocarturi şi pănură, Cluj Napoca, 1988;

• Corinda, Bucureşti, 1988;

• Das Testament des lezten Grafen, Hildesheim - Zurich - New York, 1988;

• Pod în Balcani, Chişinău, 1999;

• Ca o rană cunoaşterea, prefaţă de Dumitru Micu, Cluj Napoca, 2001;

• Turnul de fildeş, Bucureşti, 2003.

Ediţii, antologii

• Ion Agârbiceanu, Pefeleaga, postfaţa editorului, Bucureşti, 1971;

• Ion Vinea, Opere, I-V, introducerea editorului, Cluj, 1971-1978 (în colaborare cu Gheorghe Sprinţeroiu);

• Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea Veche, postfaţa editorului, Bucureşti, 1972.

Traduceri

• Cântece de la izvorul Dunării. 51 de autori germani contemporani, introducerea traducătorului, Cluj Napoca, 1991;

• Markus Manfred Jung, Durch lange Schatten - Prin umbre lungi, ediţie bilingvă, prefaţa traducătorului, Cluj Napoca, 2002.

VALENTIN MARICA, poet

Biografie

Valentin Marica
Date personale
Născut	9 decembrie 1949 Zoreni, comuna Sânmihaiu de Câmpie, județul Bistrița-Năsăud
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, poet, publicist
Limbi	limba română
Activitatea literară
Specie literară	poezie
Modifică date / text

Valentin Marica (n. 9 decembrie 1949, sat Zoreni, comuna Sânmihaiu de Câmpie, județul Bistrița-Năsăud) este un scriitor, poet și publicist român, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și al Uniunii Scriitorilor din România, doctor în filologie. În prezent lucrează ca realizator de emisiuni la Societatea Română de Radiodifuziune, Studioul Teritorial de Radio Târgu Mureș.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Se naște în ziua de 9 decembrie 1949, în satul Zoreni, comuna Sânmihai de Câmpie, județul Bistrița-Năsăud, din părinți țărani, Lazăr și Maria (n. Bența).

După absolvirea Facultății de Litere, specialitatea română-italiană, a Universității „Babeș-Bolyai”, a urmat cursurile Facultății de Filozofie, la aceeași universitate. A fost repartizat, prin ordin ministerial, profesor la Școala Generală nr. 11 din Tg. Mureș. Ca profesor de limba și literatura română, a inițiat primul cenaclu literar al copiilor din Tg. Mureș, a publicat culegerea Exerciții gramaticale structurale, împreună cu prof. Emilia Dobreanu, prezentată la Simpozionul Național de Limba Română, prezidat de acad. Ion Coteanu, București, 1975, și i-a dedicat poetei Alice Călugăru monografia Tragicul unei vieți și al unei operei literare. Ca membru al Societății Filologilor din România a susținut comunicări științifice despre D.Cantemir, I. Slavici, M. Eminescu, L. Blaga, T. Arghezi, L.Rebreanu, G. Călinescu.

A fost redactor al Radioteleviziunii Române, secretar literar la Teatrul Național din Tg. Mureș, lector la Universitatea de Artă Teatrală din Tg. Mureș și la Facultatea de Jurnalism a Universității „Dimitrie Cantemir”, consilier al Direcției pentru Cultură Mureș. Este senior-editor la Societatea Română de Radiodifuziune, Studioul Regional de Radio Tg. Mureș, colaborator permanent la Radio România Cultural și Radio România Internațional, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, membru al Uniunii Scriitorilor din România, redactor al revistei „Târnava”, secretar al Despărțământului Central Mureș al Astrei, președintele Fundației Culturale „Cezara”, doctor în filologie și științele comunicării.

A inițiat concursurile naționale de creativitate artistică Jocul de-a ziua cea bună și Vreme trece, vreme vine, Festivalul Fanteziei, proiectele Senior al Târgu-Mureșului, Superlative Culturale, Diplomele „Exemplarium” pentru Înalte Valori Umane, seriile de carte ale Fundației „Cezara”: Prima verba, Perpetuum, Via lucis. A îngrijit ediții Eminescu, Goga, Arghezi, Aron Cotruș.

A debutat, cu poezie, în revista Cronica din Iași, în 1970, prezentat de poetul Mihai Ursachi. A publicat în: Tribuna, Steaua, Vatra (cu pseudonim), Teatrul, Poesis, Luceafărul, Transilvania, Mișcarea Literară, Jurnal literar, Hyperion, Târnava, Astra Blăjeană, Reghinul Cultural, Revista Română etc.

A publicat volumele de versuri: Metanii, Vecernii, Laguna umbrei, Secantă la ochiul mimozei, Cruci în deșert, Aluviuni-Alluvia, ediție bilingvă română-engleză, traduceri de prof. univ. dr. Virgil Stanciu, Ziua canonului, În naosul râului, Manuscrisul de jad, Mâini de alint (versuri pentru copii), Schitul numelui, ediție bilingvă română-franceză, traduceri de Alexandre Luca și Anca Clitan, Îndurarea amiezii și volumul de publicistică Linia de contur. Are sub tipar: Absidă pentru ziua a treia, versuri, Italia, învelișul alb…, note de călătorie și Thanatosul ca ipostază a tragicului în literatura română, teza de doctorat.

Ca președinte al Fundației Culturale „Cezara Codruța”, a organizat un centru pentru copiii cu dezabilități, de buna funcționare a acestuia ocupându-se cu eforturi supraomenești.

Fundația Culturală „Cezara Codruța” s-a implicat în cele mai importante proiecte culturale care s-au derulat la nivel județean, ca inițiator dar și în parteneriat cu instituții și ONG-uri cu specific cultural.

Schitul numelui[modificare | modificare sursă]

Noua carte a lui Valentin Marica, Schitul numelui, apărută la Editura Ansid, în condiții grafice de excepție, într-o notă cu care ne-a obișnuit, de altfel, poetul, exigent și față de carte ca obiect, continuă un program poetic început cu Metanii, urmat de Vecernii, Cruci în deșert, Ziua canonului, În naosul râului, suită care-și circumscrie un univers nu doar lexical ci și tematic, fără echivoc, religiosul. Dar nici celelalte cărți ale sale, cu titluri „laice”, nu fac altceva decât să consacre un destin poetic care mărturisește prin credință.

Nimic ostentativ și nici de paradă, oricât de susținută e recurența religiosului în poezia lui Valentin Marica. Titluri precum Îngenunchind în vid, Amiază fără Isus, Înainte de liturghie, Bobotează, Schitul numelui, Evanghelia revărsatului de zi, O altă răstignire, Pânza cea rară a botezului, Ziua cu mâinile împreunate, vorbesc de la sine despre preeminența credinței, despre „punctul cardinal” al poeziei din Schitul numelui. O poezie a luptei cu îngerul dar și cu cuvântul, ajuns și el să fie răstignit, ca jertfă a mântuirii celor care vor să-i slujească: „Batem în lemnul verde al schitului/ cu rana vie din pumnii genunchilor/ Ochii închiși simt săgeata chivotului/ Mâinile tremură în desprinderea lor de pe cruce/ Trec roți prin sângele inimii/ spre subsioara cuvântului răstignit…// Strâng sub pleoapă somnul sfinților/ jinduind tăcerea icoanei/ În rama ei îmi măsor creștetul”.( În herbul firului de iarbă). În tăcerea icoanei, care e și venerație și rugăciune, își derulează Valentin Marica și rostirea și rostuirea poetică. Iar rugăciunea, pentru Valentin Marica, „pune iertare-n cuvânt” (Înnoptare) Puțini poeți se situează ca Valentin Marica în orizontul credinței, până la a ajunge la O altă răstignire: „Printr-o frunză/ spune ziua că e timp/ și se va face cruce…/ Începe cuvântul să meargă/ descărcat de fluidul din stele/ Linia dreaptă a razei e doar străfulgerare/ magma sângerie/ în tăcerea unei jertfe/ Vasul frunții spart în sudalmă/ împrăștie la porți/ păcatul ultimului cuvânt”.

Într-un fel, Valentin Marica reabilitează poezia religioasă, în notele ei fundamentale, nu în recuzită și nici în elementele ei de decor. El pune accent pe dimensiunea metafizică. „Iacob încetase lupta cu îngerul”, spune poetul în Ziua cu mâinile încrucișate, „Fiecare trecător fărâmița zori/ pentru limba valului în care se alungise umbra aripei/ Numai tu aveai mâinile încărcate de noapte/ Cu ceara umerilor ștergând hubloul visului/ În rană licăreau boturi de animale/ adulmecând crengile de apă”. La această cumpănă de ape, ca la o cumpănă Între noapte și zi, se situează întreg orizontul de așteptări: „Îmi resfir degetele mânii/ în adormirea ta/ E smarald clipirea aripei/ peste albia jocului cu cercul/ sau în mâna împământenitului/ ce aruncă pietre de râu/ lângă zăpada cerului// și apa se tulbură…//Ochiul se-nchide// Când muntele își azvârle culcușurile/ spre gura prăpastiei/ cum poți opri strigătul/ doar în pâlpâirea unei lumânări”.

Acest ultim vers este, în registru oximoronic, „judecata de apoi” la care este chemată poezia.

Poezia lui Valentin Marica este elegiacă în toate fibrele ei, iar nostalgia paradisului pierdut capătă valențe canonice. Poemele au încărcătură interogativă, dar interogațiile sunt mute, ele reverberează doar în adâncul ființei, ca un ecou stins al tragicului.

Până la urmă, cartea lui Valentin Marica este o radiografie a suferinței, o confesiune amară, a resemnării și asumării fatalității. Tonul cărții nu coboară însă sub pragul gravității, rămânând, totodată și într-o constanță stilistică. Poetul caută mereu acorduri temelor care i-au consacrat opțiunea și reconsiderarea atitudinală, față de viață, față de literatură. Mai mult, Schitul numelui ca și Aluviuni încearcă o deschidere spre alte teritorii lingvistice și culturale. La început a fost engleza, de această dată e franceza, limba în care Alexandru Luca și Anca Clitan încearcă ceea ce am putea numi „corespondențe”, în accepție rimbaldiană.

Nu pot spune câtă „fidelitate” și câtă „trădare” este în echivalențele în franceză ale poeziei lui Valentin Marica, dar poezia sa are nevoie să evadeze din granițele limbii, să-și găsească rezonanță și în alte capacități receptive. Oricum, la ea acasă, poezia lui Valentin Marica dă durată numelui poetului și-l face să binemerite ceea ce noi, cu bucurie și prețuire, am considerat că merită să primească mai mult decât o înnobilare, titlul de „Cetățean de onoare al poeziei”. Este primul titlu pe care Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș îl acordă vreunui poet mureșean, dar poate nu numai, pentru că, după știința mea, nimeni n-a mai acordat vreodată un astfel de titlu.

Studii de istorie literară[modificare | modificare sursă]

Valentin Marica, după ani buni de cercetare literară, a decis să-și adune între coperte de carte o selecție din textele sale de critică și istorie literară, parte dintre ele susținute în conferințe publice, publicate în presă sau rostite pe undele radio. E o selecție care pune laolaltă personalități referențiale ale culturii române, cu autori din epoci diferite, poeți, prozatori, istorici…, într-un registru al afinităților elective. E un mozaic care reconstituie fizionomia și anatomia unor preocupări din care autorul și-a extras seva propriilor elanuri creative, formative.

Eminescu, Agârbiceanu, Pavel Dan, Liviu Rebreanu, Blaga, Nicolae Iorga, Miron Elie Cristea, Vasile Netea, Zaharia Stancu, Mateiu I. Caragiale, Romulus Guga par desprinși din tabelul mendeleevic al literaturii, oarecum aleatoriu. Ei sunt însă repere pentru o încercare de „reconstrucție estetică a lumii”, cum spune autorul atunci când vorbește despre un scriitor care a scris despre „Viața postmortem”. E o încercare de refacere a unității în diversitate. Valentin Marica urmează în cercetările sale dascăli și critici literari clujeni afini, într-un registru al relațiilor magister - discipol: Ion Vlad, Mircea Zaciu, Mircea Muthu, Ioana Em. Petrescu, Petru Poantă, Mircea Vaida, citiți și invocați adesea. Valentin Marica propune relecturi, utilizând abil arta citării, evitând traseele bătătorite și locurile comune, cu unghiuri noi, îndrăznețe, de interpretare. Referințele sale critice ne relevă largul orizont dinspre care autorul se caută/se regăsește pe sine.

În cele mai multe cazuri, cercetarea lui Valentin Marica, preocupat de “dorul de moarte eminescian”, se constituie în nuclee, în puncte de pornire ale unor studii ample, între care și Thanatosul ca ipostază a tragicului în literatura română, teza de doctorat a autorului.

Morții îi sunt cercetate toate “rosturile” și rostuirile: moartea “caos de lumină”, frica de moarte, fiorul morții, moartea ca “repauzare”, „familiaritatea cu moartea”, “contiguitatea viață-moarte”, “moartea tragică, cu efect eliberator”, “sudorile morții”, “visul de dinainte de moarte” ș.a.m.d. Pe urmele lui Emil Cioran, Valentin Marica se alătură percepției de „cronicizare a sentimentului morții”. Inevitabil, cercetările sale surprind ipostaze ale thanaticului: “Ion Agârbiceanu și Pavel Dan sunt spirite confraterne, venind din aceleași tărâmuri ale luptei cu îngerul, cu moartea”, “În mentalul personajului Urcan din proza lui Pavel Dan, moartea este în ordinea firii”, “moartea e „mutare, nu peirzare” și învață să moară prin suferință, ascensional, de la ispită la puritatea luminii”, “În măsura în care ființa tinde spre desăvârșire, ea tinde spre moarte”, “Înțelepciunea îl face să vadă ființa, prin moarte”, “moartea lui (Socrate - n.m.) e măreață, pe când Cristos e muritorul de rând, singur și ocărât, e inocența pedepsită”, “sacru se poate exprima ordinea, printr-o nouă naștere, superioară, eternă, care poate fi moartea”, “lumina are, într-un registru discret, valențe thanatice”, “moartea bătrânului (Urcan) închide în sine o lume arhaică, a tăcerii și tainei”, “austerității vieții nu-i urmează solemnitatea ritualurilor morții”, “mirele pleacă din nuntă în moarte” etc.

Parcurgând studiile lui Valentin Marica, prin reiterarea insistentă a eminescianului „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, ești înclinat să crezi că, până la urmă, valoarea supremă a vieții este moartea.

Deși își intitulează simplu și lapidar cartea „Studii de istorie literară”, prin rigoare, subtilitate, rafinament, Valentin Marica își menține sobrietatea și distincția, onestitatea într-un exponențial academic.

Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

• Premiul I la Simpozionul Național de Folclor, Cluj, 1970, pentru cercetarea Lioara - un obicei din ciclul primăverii
• Premiul Special al Juriului la Festivalul Național de Poezie „Lira Covasnei”, 1977
• Premiul pentru Poezie al revistei „Ambasador”, 1998
• Premiul Provocare Jurnalistică la Galele Radio, edițiile 1998 și 1999
• Marele Premiu la Concursul Național de Poezie „Ion Minulescu”, 2000
• Premiul I la Festivalul Internațional de Poezie „Lucian Blaga”, Sebeș, 2001
• Premiul pentru Înalt Profesionalism și Premiul pentru Cel mai bun prezentator radio la Festivalul Internațional al Emisiunilor de Radio și de Televiziune, Ujgorod -Ucraina, edițiile 2000 și 2001
• Premiul Uniunii Scriitorilor - Filiala Mureș, pentru poezie, Tg. Mureș, 2000
• Premiul Uniunii Scriitorilor - Filiala Mureș, pe anul 2002, pentru emisiunile culturale radio
• Diploma de Excelență pentru emisiunile culturale radio, la Festivalul Național de Poezie „Romulus Guga”, 2002
• Premiul Festivalului Național de Poezie Religioasă „Credo”, ediția a III-a, Tg. Mureș, 2003, pentru volumul Ziua Canonului
• Diploma de Excelență a Primăriei Municipiului Blaj și a Despărțământului „Timotei Cipariu” al Astrei pentru întreaga activitate
• Premiul Uniunii Scriitorilor și al revistei „Târnava” pentru eseu, la Festivalul Național „Lucian Blaga”, Târgu Mureș, 2004
• Diploma de Excelență a Bibliotecii „Petru Maior” din Reghin, 2005
• Diploma Cetățean de onoare al poeziei, din partea Direcției pentru Cultură Mureș, pentru volumul Schitul numelui, 2005
• Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Mureș, pe anul 2005, pentru volumul Mâini de alint, versuri dedicate copiilor
• Premiul revistei „Ambasador” pentru poezie, pe anul 2006.

,,VERSURI PENTRU CEZARA”

Întoarce valul mâinii

Cezarei Codruţa la 15 ani de la moarte

Între malul alb al răbdării

Şi albul ochilor de miei,

Luciul apei lăcrimează…

Întoarce valul mâinii, de vrei…

.

Să pui în umblet tăinuit, cu grijă,

Şoapta că mai ştii ce e cu mine…

Să scuturi zori, să pot veni Acolo,

Din ora învrăjbitelor feline…

.

Pleoapa încă unui pas o-nchid

Peste strigarea mărului…că eşti!

Arată-mi ploile dintre oglinzi

Şi despre cer să-mi povesteşti.

……………………

Ultimul castel de nisip

Cezarei Codruţa

Pare un pustiu asfinţitul.

Ce spaimă l-a făcut să tresară?

Apele au secat într-o clipă,

Urmele lor se înfioară.

.

Gura fântânii adulmecă

Sunetul Carului Mare.

Trec ploile în sângele tău,

Irisul se înveleşte-n zare.

.

Pendula ierbii mai bate

O singură dată-n oglindă.

Concertul de flaut învie…

Murmurul lui e osândă.

………………

Fără Cezara Codruţa

(I)

Dacă mi-ai fi lăsat încă un surâs,

Cerul ar fi rămas albastru deschis.

Dacă mi-ai fi strigat încă o dată numele,

Toamna, nu mai cădeau brumele.

(II)

Am îngenuncheat în lunga noapte…

Ai îngenuncheat în lunga zi…

Numai prin cerul alb, de piatră,

Numai prin cer ne mai putem privi.

……………

Ruginiu amar

Cezarei Codruţa

Între nădejdile toate, amvon,

Unde nu mai e loc de mirare,

Duci potir cu miere la îngeri,

Amforă cu apă pentru fiare.

.

Bob de grâu pentru pasărea

Ce te ţine sub aripi, cuvânt,

Să porţi în alergare celestă

Vina că ai fost pe pământ.

.

Te joci, înşirând veşnicii,

Cu toate zăpezile,…iar…

Laşi printre degete să-ţi scape

Văzduhul făcut chihlimbar.

.

Dacă semn îmi vei face, încet,

Când mă voi împietri între ape,

Voi şti că povestea n-are sfârşit…

Doar sfârşitul meu e aproape.

.

Pe prispa albă voi întinde mărul

Ce-a scânteiat prelung, să nu mă pierd…

În vaietul de umbre din culcuşuri,

Până la rană vie te dezmierd.