1, /26 IANUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri

Evenimente

·       1340 – Eduard al III-lea al Angliei s-a declarat rege al Franței.

Eduard al III-lea-foto: ro.wikipedia.org

Eduard al III-lea (13 noiembrie 1312 – 21 iunie 1377) ,a fost unul dintre cei mai de succes monarhi ai Angliei medievale. El a transformat Regatul Angliei într-o putere militară europeana. A domnit pe tronul Angliei timp de 50 de ani. Până la George al III-lea nici un alt monarh englez n-a avut o domnie atât de lungă. A fost încoronat la vârsta de paisprezece ani. La vârsta de șaptesprezece ani, a condus o lovitură împotriva regentului Roger Mortimer, aceasta actiune marcand începutul domniei sale personale. După ce a înfrânt, fără să subjuge, Regatul Scoției, în 1340 s-a autodeclarat moștenitor la tronul francez, începând ceea ce va fi cunoscut în istorie sub numele Razoiul de 100 de ani.

·         1388  - Prima menţionare a oraşului-cetate Suceava drept capitală a Moldovei

·         1500: Navigatorul spaniol Vicente Yáñez Pinzón a descoperit coasta Braziliei (această descoperire și-a revendicat-o însă Portugalia, în luna aprilie a aceluiași an)

·     1611 – Principele Transilvaniei, Gabriel Bathory ocupă Tîrgovişte şi se intitulează “principe al Transilvaniei şi al Valahiei Transalpine”. Poarta refuză să-l recunoască domn şi-l numeşte din nou pe Radu Mihnea. Gabriel Bathory se retrage din Valahia la 16 martie 1611.

Gabriel Báthory - foto: ro.wikipedia.org

Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory) (n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea), a fost un principe de origine maghiară al Transilvaniei între anii 1608-1613 si ultimul principe din familia Báthory. G.Báthory a fost nepotul fostului rege al Poloniei, Ştefan Báthory si a fost proclamat principe la vîrsta de 19 ani, în urma demisiei din funcţie a lui Sigismund Rákoczy la 5 martie 1608. Gabriel Báthory era bine văzut de oamenii timpului său datorită înfăţişării fizice agreabile şi datorită firii sale foarte darnice, dar în acelaşi timp era afemeiat şi peste măsură de ambiţios. Îşi propusese să aducă sub stăpînirea sa Moldova şi Valahia. În anul 1613 domnii din ţările româneşti vecine tînărului G. Báthory s-au coalizat pentru a-l înlătura de la conducerea Ardealului. Turcii pregătiseră deja un înlocuitor al lui, în persoana lui Gabriel Bethlen (în limba maghiară Bethlen Gábor) zis “Ţiganul” datorită tenului său oacheş, nobil maghiar originar din localitatea Ilia din actualul judeţ Hunedoara. În acel an în Ardeal a intrat o armată turcească, alături de armata moldoveană şi munteană, asigurînd astfel alegerea lui Gabriel Bethlen ca principe (la data de 23 octombrie). Gabriel Báthory s-a retras în cursul acestor evenimente pană la Oradea, unde a fost ucis de proprii săi soldaţi, la data de 27 octombrie 1613.

·        1699 - Prin Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) (azi în Serbia), dintre Sfântul Imperiu Roman și Imperiul Otoman, Principatul Transilvaniei intră sub stăpânirea Curții de la Viena

Negocierea tratatului de pace de la Karlowitz (Sremski Karlovici), 1699 – foto: istoria.md

Tratatul de la Karlowitz sau de la Carlovița a fost semnat la 26 ianuarie 1699 în localitatea Carlovița (în sârbă Sremski Karlovci, în germană Karlowitz) din Voivodina, la sfârșitul războiului austriaco-otoman (1683-1697), în care otomanii au fost învinși. Leopold I, împăratul Imperiului Habsburgic, anexeaza toate teritoriile dobîndite în decursul celor 14 ani de război: Transilvania, Croaţia, Slovenia. Turcia recunoaşte suzeranitatea impăratului austriac asupra Transilvaniei, Principatul Transilvaniei a intrt sub stăpânirea Curții de la Viena.

·   1788 - Întemeierea primei colonii engleze în New South Wales; Ziua Națională a Australiei

Un desen ce reprezintă Port Jackson (locul unde mai târziu va fi situat orașul Sydney) înaintea sosirii europenilor, văzută din South Head. (Din A Voyage around Terra Australis) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Australia a fost inițial folosită de către autoritățile engleze drept loc de deportare a deținuților de drept comun. La data de 13 Mai 1787, o flotǎ engleză pleacǎ din Portul Portsmouth spre Australia, comandatǎ de Arthur Phillip, cel care avea să fie și primul Guvernator al coloniei. Avea la bord aproximativ 1000 de oameni. Dupǎ o cǎlǎtorie de aproape 8 luni ajung la Botany Bay, în sudul continentului, la data de 26 Ianuarie 1788, denumind izvorul descoperit acolo Sydney, dupǎ numele Ministrului Coloniilor. Începutul este mai greu, provizille aduse din Anglia terminându-se rapid, iar plantele cultivate nu au reușit să se prinda datoritǎ secetei existente. O corabie este trimisǎ in Batavia pentru a aduce provizii, se impun rații pentru deținuți, iar criza va fi rezolvată. A doua flotǎ va ajunge în 1792 la Botany Bay.

·  1790 - Premiera, la Viena, a operei comice „Cosi Fan Tutte”, a compozitorului Wolfgang Amadeus Mozart.

Wolfgang Amadeus Mozart – pictură de Barbara Krafft

Wolfgang Amadeus Mozart (nascut 27 ianuarie 1756, Salzburg, decedat 5 decembrie 1791, Viena), compozitor german și austriac, unul din cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice.

·         1837 - Michigan a devenit cel de-al 27-lea stat al Uniunii (Statele Unite ale Americii)

·   1865 - În România guvernul Mihail Kogălniceanu demisionează.

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 1 iulie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o serie de reforme, introducând codul napoleonian, educație publică și monopoluri de stat asupra alcoolului și tutunului. În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Marija Obrenović. La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp. În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat, iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarilla sa.

* 1869 - Are loc Conferinţa fruntaşilor politici ai românilor din Banat şi din Ungaria, la Timişoara. În cadrul Conferinţei se pun bazele Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, în frunte cu Alexandru Mocioni.

Alexandru Mocioni (Alexandru de Mocioni sau Alexandru Mocsonyi, în forma maghiarizată) (n. 4 noiembrie 1841 la Budapesta; d. 1 aprilie 1909 la Birchiș, Arad) a fost un om politic român, deputat în mai multe legislaturi în Camera Ungară a Parlamentul de la Budapesta, unde a intrat pentru prima dată la vârsta de 24 de ani. A propus și a sprijinit înființarea unui Partid Național al românilor din Banat și Crișana, al cărui președinte a fost timp de patru luni; a militat pentru drepturile românilor din Banat și din Transilvania - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria a fost constituit la 7 februarie 1869 la Timişoara. La conducerea lui s-au aflat fraţii Alexandru şi Anton Mocioni, apoi Vincenţiu Babeş. După mai bine de 12 ani de funcţionare, la conferinţa naţională de la Sibiu din 12 – 14 mai 1881, partidul bănăţean a fuzionat cu Partidul Naţional al Românilor din Transilvania (înfiinţat la scurt timp după partidul bănăţenilor, la 7-8 martie 1869) pentru a forma Partidul Naţional Român din Transilvania.

Programul partidului susţinea apărarea principiilor de libertate şi democraţie, lupta împotriva legilor nedrepte ale compromisului dualist, sprijinirea acţiunii pentru autonomia Transilvaniei. Se remarcă faptul că preocupările bănăţenilor nu se rezumau doar la chestiunile locale ci şi asupra tuturor românilor din Imperiul Habsburgic.

După acordul dualist austro-ungar din 1867, a fost promulgată legea naţionalităţilor, care a deschis calea pentru românii bănăţeni să se organizeze politic. La conferinţa de la Timişoara din 26 ianuarie/2 februarie 1869, s-a decis înfiinţarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria, avându-l în frunte pe Alexandru Mocioni. Partidul s-a constituit legal 5 zile mai târziu, la 7 februarie.

·         Bătălia de la Vidin (14/26 ianuarie – 23 ianuarie/4 februarie 1878). Operaţiune militară executată de armata română pe teatrul de operaţiuni din Nord Vestul Bulgariei, în vederea eliminării ultimelor forme de rezistenţă otomană. Decizia Consiliului de Război de la Belarad a fost cunoscută de militarii din teatrul de operaţiuni, la 14/26 ianuarie 1878. Trupele române au încercuit cetatea Vidinului şi au deschis foc asupra acesteia, o zi mai târziu, beneficiind în acest sens şi de sprijinul logistic al bateriilor de artilerie de pe malul românesc al Dunării. Tirul concertat asupra oraşului a provocat pagube materiale iremediabile şi a pricinuit pierderea a zeci de vieţi omeneşti. Din raţiuni umanitare, generalul Cernat a ordonat, la 20 ianuarie/ 1 februarie, încetarea focului pentru un timp, în speranţa că misiunea de încheiere a păcii, condusă de colonelul Fălcoianu, va da rezultatele mult aşteptate. Trimisul special al armatei române a fost primit cu toate onorurile cuvenite de către Izzet paşa, demnitarul otoman sub comanda căruia se aflau trupele de la Vidin. Acesta a refuzat negocierile cu privire la capitularea garnizoanei turceşti, preferând ca soarta acesteia să se decidă pe câmpul de luptă. În zilele de 21 ianuarie/2 februarie şi 22 ianuarie/3 februarie garnizoana de la Vidin a fost supusă unui tir violent de artilerie. O zi mai târziu, la 23 ianuarie/4 februarie, a survenit semnarea armistiţiului ruso-otoman, motiv pentru care ostilităţile vor înceta. Potrivit armistiţiului, trupele române intră în Vidin la 12/24 februarie şi în Belogradčik la 13/25 februarie 1878, ca urmare a înţelegerii dintre Süleyman Efendi, responsabil cu apărarea fortăreţei, şi cololonelul Cantili Grigore.

·   1905 - Se descoperă în Africa de Sud cel mai mare diamant din lume, Cullinan. În stare brută cântărea 3.025 carate.

Cullinan – foto: en.wikipedia.org

Cullinan este un oraș în partea de NE a Africii de Sud, în Provincia Gauteng. Aici, în 1902, Sir Thomas Cullinan a descoperit un zăcământ de diamante, iar în 1905 faimosul Diamant Cullinan, de 3.106 carate (621 g) a fost scos la suprafață de către Frederick Wells, managerul Premier Mine. Din acesta s-au obtinut 105 diamante,din care 9 se găsesc in coroana regală britanică

·         1918: Demisia guvernului Ion I. C. Brătianu – Take Ionescu (26 ianuarie/8 februarie); noul guvern va fi condus de generalul Averescu. Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial.

·         1930: Se pun bazele „Buletinului Federației", singura publicație a Federației corpului didactic din România

·       1939 - In Spania,trupele anticomuniste ale generalului Franco ocupa cu ajutor italian Barcelona, infrangand Armata Rosie spaniola sprijinita de U.R.S.S.

·         1950- In India se adopta Constitutia, aceasta zi devenind sarbatoarea nationala a tarii. La trei ani de la declaratia de independenta a Uniunii Indiene la 15 august 1947, primul ministru Jawârharlâl Nehru a proclamat republica, doctorul Rajendra Prasad devenind presedinte.

·         1952: România - Hotărârea Consiliului de Miniștri prin care se declanșează reformă monetară, la un raport de 1 leu nou = 20 lei vechi.

·         1956: Austriacul Toni Sailer face senzație la Cortina d' Ampezzo, Italia, unde se desfașoară Jocurile Olimpice de iarnă, câștigând toate cele trei probe de schi alpin: slalom, slalom uriaș, coborârea în viteză.

·         1957: Premiera filmului „La Moara cu noroc”, ecranizare de Victor Iliu după nuvela lui Ioan Slavici, o reușită a cinematografiei românești

·         1965: Hindi devine limba oficială în India

·         1976: România devine membră a Grupului celor 77

·         1980: Israel și Egipt stabilesc relații diplomatice

·         1983: Ziua mondiala a vămilor sub auspiciile Organizației Mondiale a Vămilor

·         1993: Václav Havel a fost ales președinte al Cehiei

·         1994 - Guvernul britanic a solicitat înapoierea Ordinului Bath al Majestăţii sale Regina Marii Britanii şi Irlandei de Nord, decernat în 1978 lui Nicolae Ceauşescu.

·         1994: Este semnat, la Bruxelles, de către ministrul român de Externe, Teodor Meleșcanu, Documentul–cadru privind participarea României la Parteneriatul pentru pace, propus de NATO. Documentul permite participarea în comun la operațiuni de menținere a păcii și de rezolvare a situațiilor de criză, ca și la aplicații militare comune, să–și perfecționeze, prin cooperare pregatirea de luptă, să primească asistență pentru restructurarea organismelor militare.

·         1995: BBC lansează canalul său european de informații prin satelit, BBC WORLD, care va transmite non–stop știri în limba engleză. Un canal de divertisment BBC PRIME, va înlocui canalul BBC WORLD SERVICE TELEVISION.

·         1996: Senatul Statelor Unite ale Americii a aprobat tratatul „START-2" cu privire la reducerea și limitarea armamentelor strategice ofensive (documentul fusese semnat la Moscova, la 3 ianuarie 1993, de către președinții Boris Elțin și George Bush).

·         1998 – Presedintele american Bill Clinton neaga la o televiziune americana ca a avut relatii sexuale cu fosta stagiara de la Casa Alba,  Monica Lewinski.

·         1999:  Întâlnire între Papa Ioan Paul al II-lea și președintele Bill Clinton. Suveranul pontif ramâne la Saint–Louis 48 de ore.

·         2001: Cutremurul de pământ cu magnitudinea de 6,9 grade pe scara Richter în nordul Indiei, s-a soldat cu peste 20 000 de victime.

·         2003 - Secretarul american de Stat, Colin Powell, formulează, la Davos, noi acuzaţii privind legăturile clare ale Irakului cu grupări teroriste, în special cu Al-Qaida. Aceste acuzaţii au fost dezminţite categoric de omologul său irakian, Tarik Aziz.

·         2009 - România şi Irakul au semnat acordul pentru menţinerea a 350 de militari români pe teritoriul irakian până la 31 iulie 2009.

* 2020 - Epidemia izbucnită în orașul chinez Wuhan a infectat mii de persoane din peste 19 țări cu coronavirusul 2019-nCoV.

Nașteri

·         1497: Împăratul Go-Nara al Japoniei (d. 1557)

·         1468: Guillaume Budé (Budaeus), umanist, diplomat, filolog și elenist francez (d. 1540)

·         1595: Antonio Maria Abbatini, compozitor italian (d. 1679)
* 1624: Georg Wilhelm (26 ianuarie 1624 – 28 august 1705) a fost Duce de Brunswick-Lüneburg. A domnit întâi în principatul de Calenberg, o subdiviziune a ducatului, apoi asupra subdiviziunii de Lüneburg.
Georg Wilhelm a fost tatăl Sofiei Dorothea de Celle, soția viitorului rege George I al Marii Britanii.

Georg Wilhelm a fost al doilea fiu al lui Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg. A avut un frate mai mare, doi frați mai mici și câteva surori, printre care și regina Sophie Amalie a Danemarcei.

În 1648, când fratele său mai mare Christian Ludwig a moștenit principatul de Lüneburg de la unchiul lor patern, el i-a dat principatul de Calenberg fratelui său mai mic, Georg Wilhelm. Când Christian Ludwig a murit fără moștenitori în 1665, Georg Wilhelm a moștenit Lüneburg. La rândul său a dat principatul de Calenberg următorului frate, Johann Frederic.

În schimbul eliberării de obligația de a se căsători cu Prințesa Sofia de Hanovra, Georg Wilhelm a a cedat Lüneburg fratelui mai mic, Ernest Augustus, el stabilindu-se în micuțul ducat de Celle și a promis să nu se căsătorească pentru a nu periclita poziția de moștenitor a fratelui său. Ernest Augustus s-a căsătorit cu Sofia și a devenit Duce de Hanovra.

Această renunțare i-a permis lui Georg Wilhelm să trăiască cu metresa sa Eleanor, contesă de Wilhelmsburg. În 1666 s-a născut singurul lor copil, Sophia Dorothea.

În 1676, a devenit destul de clar că dintre cei patru frați, numai mezinul Ernest Augustus a produs moștenitori masculini și că întregul ducat de Luneburg va fi unit sub fiul cel mare al lui Ernest, George Louis. Prin urmare, Georg Wilhelm a dorit ca nepotul său George Louis să se căstorească cu fiica sa, Sophia Dorothea. Spre supărarea sa, nepotul și părinții acestuia au refuzat, pe motiv de rang social. În 1676, dorind să îmbunătățească statutul metresei și a fiicei sale, în ciuda promisiunii făcute, Georg Wilhelm și-a legitimizat fiica și s-a căsătorit cu Eleanor. Acest lucru a alarmat rudele sale, daca Georg Wilhelm urma să aibă un fiu, urma o criză serioasă de succesiune. În 1682 părinții lui George Louis au fost de acord cu căsătoria pentru a evita incertitudinile și disputele.

Căsătoria tinerilor a avut loc în 1682 și în anul următor s-a născut un fiu. În 1714, George Louis va urca pe tronul Marii Britanii sub numele de regele George I. Deci toți monarhii Marii Britanii începând cu George al II-lea sunt descendenții lui Georg Wilhelm.

În 1689, Julius Franz, Duce de Saxa-Lauenburg a murit fără să aibă moștenitori pe linie masculină, el avea doar două fiice: Anna și Maria. În ducat acționa Legea Salică însă ducele a decis s-o nominalizeze pe fiica cea mare moștenitoare și să proclame legile care ar fi permis și succesiunea ducatului pe linie feminină. Aceastră inovație nu a fost acceptată de membrii seniori ai dinastiei, care erau ceilalți potențiali succesori.

Georg Wilhelm era cel mai în vârstă dintre pretendenții la conducerea ducatului. La scurt timp după moartea ducelui Julius Franz, Georg Wilhelm a invadat ducatul cu trupele sale și l-a ocupat.

·         1763: Carol al XIV-lea Ioan, francez prin naștere, pe numele său adevărat Jean-Baptiste Bernadotte (26 ianuarie 1763 - 8 martie 1844) a fost rege al Suediei și Norvegiei, prinț suveran de Pontecorvo, general și Mareșal al Primului Imperiu Francez. Este fondatorul actualei dinastii ce se află pe tronul Suediei.

Înrolat în 1780, promovează rapid sub comanda generalului Kléber, în armata Rinului, devenind general de brigadă pe 29 iunie 1794 și general de divizie pe 23 octombrie, același an. Participă la campania din Italia din 1797, sub ordinele generalului Napoleon Bonaparte. Din februarie până în aprilie 1798 este ambasador al Franței la Viena și ministru de război din 3 iulie până în 14 septembrie 1799. Refractar la început, se raliază în cele din urmă lui Bonaparte, după lovitura de stat din 9 noiembrie 1799. Se căsătorește cu Desirée Clary, sora soției lui Joseph Bonaparte și în același timp fostă logodnică a lui Napoleon Bonaparte, fapt ce îl aduce în grațiile Primului Consul. Desirée și Carol vor avea un singur copil, Oscar I al Suediei.

"Jean Baptiste Bernadotte, Prinț de Ponte-Corvo, rege al Suediei, mareșal al Franței" (1818). Pictură de Joseph Nicolas Jouy, după François-Joseph Kinson.

Aflat la conducerea Armatei de Vest, Bernadotte cade victimă unei conspirații menite să îl compromită, dar beneficiază de susținerea unor politicieni influenți, fapt ce îi salvează cariera. În 1804 devine Mareșal al Franței, alături de alți 13 generali, pe prima listă; în 1806, Împăratul îi oferă și titlul de prinț de Pontecorvo. Cu toate acestea, Bernadotte nu strălucește defel pe câmpul de bătălie, ci, dimpotrivă, înșiruie o serie de greșeli grave: este singurul mareșal prezent care nu se remarcă la Bătălia de la Austerlitz; rămâne inactiv la Auerstaedt, lăsându-l pe Davout să se bată singur; sosește abia după sfârșitul bătăliei de la Eylau iar la Wagram își conduce catastrofal trupele, abandonând în plus și poziția strategică de la Aderklaa. În urma acestor fapte, este demis chiar în timpul bătăliei; cu toate acestea, primește comanda armatei din Țările de Jos, având misiunea simplă de a preveni debarcarea britanicilor. În 1810, în urma morții fără succesor a regelui Suediei, Bernadotte este ales rege al Suediei, de către Statele Generale de la Oerebo, cu acordul lui Napoleon. Cu toate acestea, proaspătul suveran suedez nu intervine împotriva Rusiei în 1812 iar din 1813 alege să lupte împotriva țării sale de origine, în campania din Saxa. Câștigă două victorii, împotriva lui Oudinot la Gross Beeren și împotriva lui Ney la Dennewitz. Are apoi o contribuție semnificativă la înfrângerea lui Napoleon la Leipzig dar apoi refuză să intre cu armata sa în Franța. Deși se pare că ar fi dorit acest lucru, nu reușește să îi succeadă lui Napoleon pe tronul Franței, dar anexează Norvegia, în urma unui război cu Danemarca.

Bernadotte este unul din puținii mareșali ai Primului Imperiu Francez al căror nume nu este purtat astăzi de nici un bulevard sau stradă din Paris. În exil pe insula Sfânta Elena, Napoleon a regretat faptul că a i-a dat ocazia lui Bernadotte să „ofere inamicilor noștri cheia politicii noastre, a tacticii armatelor noastre”. Se pare că, la moartea sa, survenită în 1844, s-a descoperit că Bernadotte avea tatuate pe piept cuvintele: „Moarte regilor!”. Descendentul său, Carol XVI Gustav ocupă tronul Suediei și în zilele noastre.

·         1781: Ludwig Achim von Arnim, poet german (d. 1831)
* 1804: Eugène Sue (pe numele adevărat Joseph-Marie Sue, n. 26 ianuarie1804, Paris, Prima Republică Franceză – d. 3 august 1857,^[1][2][3]Annecy, Republica Franceză) a fost un scriitor francez.

O stradă în districtul 18 din Paris îi poartă numele, stradă localizată în vecinătatea stației de metro Marcadet-Poissonniers, nu departe de Montmartre și de basilica Sacré Coeur. De asemenea, o alta, în Mexico City, în zona Polanco, a primit numele scriitorului.

·         1842: François Coppée, poet și romancier francez (d. 1908)
* 1878: Prințul Luís de Orléans-Braganza (26 ianuarie 1878 – 26 martie 1920), a fost moștenitor al tronului Imperiului Braziliei. El s-a născut în Brazilia, ca al doilea fiu al Prințului Gaston, Conte de Eu și a Isabel, Prințesă Imperială a Braziliei.

A fost exilat împreună cu familia ca rezultat al loviturii de stat din 1889 care a dus la formarea republicii. În 1908, anul în care el s-a căsătorit, fratele său mai mare, Pedro, a renunțat la drepturile sale la tronul imperial lăsându-l pe Luís moștenitor aparent. Din această poziție, el a lucrat împreună cu monarhiștii din Brazilia în câteva încercări de a restaura monarhia. La izbucnirea Primului Război Mondial s-a înrolat ofițer în armata britanică și a luptat în Flandra unde a contractat o formă virulentă de reumatism care i-a cauzat moartea la vîrsta de 42 de ani. Eforturile sale în numele Aliaților din Primul Război Mondial au fost decorate de Belgia, Franța și Marea Britanie

·         1880: Douglas MacArthur (n. 26 ianuarie 1880 - d. 5 aprilie 1964 ) a fost un general american și mareșal al Armatei Filipineze, care a avut o carieră lungă, începând cu campania SUA în Mexic și terminându-se în Războiul din Coreea. Douglas MacArthur fost șeful de stat major al US Army în anii 1930. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a avut un rol proeminent pe Teatrul din Pacific. Pentru Campania din Filipine (1941-1942) a fost decorat cu Medal of Honor, împreună cu tatăl său fiind primii tată-fiu din istorie care au primit cea mai înaltă distincție militară a SUA. A fost unul din cele cinci persoane din istoria SUA care a primit cel mai înalt grad militar al Armatei SUA: general cu cinci stele.

El a fost cel care a condus pe cuirasatul USS Missouri formalitățile de capitulare a Japoniei. După al Doilea Război Mondial a fost Comandantul suprem al forțelor aliate în Japonia.

În data de 25 iunie 1950 Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud, a izbucnit Războiul din Coreea, iar Douglas MacArthur a fost numit comandant al Comandamentului Națiunilor Unite. După ce forțele Națiunilor Unite au fost respinse în Perimetrul Pusan, prin debarcarea de la Incheon Douglas MacArthur a respins trupele nord-coreene până la granița chineză. Aici a făcut greșeala că nu a luat în considerare poziția apropiată a trupelor sale de granița chineză, implicând și armata chineză în conflictul militar.

Conflictul escaladându-se, datorită declarațiilor sale belicioase, prin care amenința cu un război nuclear împotriva Chinei, a fost demis de președintele Harry S. Truman.

Generalul MacArthur cu vestita sa pipă.
Manila, 2 august 1945 – foto: ro.wikipedia.org

Douglas MacArthur (n. 26 ianuarie 1880 – d. 5 aprilie 1964 ), general american și mareșal al Armatei Filipineze, care a avut o carieră lungă, începând cu campania SUA în Mexic și terminându-se în Războiul din Coreea.

* 1887: Marc Andrew "Pete" Mitscher (n. 26 ianuarie 1887 – d. 3 februarie1947) a fost un amiral american, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cunoscut în special despre faptul că a comandat în Pacific Forța Operativă Rapidă de Portavioane (Fast Carrier Task Force), iar în Bătălia de la Midway a comandat portavionul USS Hornet (CV-8). A comandat de asemenea atacurile de pe portavioane în bătăliile din Marea Filipinelor, Bătălia din Golful Leyte, Bătălia de la Iwo Jima și Bătălia de la Okinawa

* 1904: Seán MacBride (n. 26 ianuarie 1904; d. 15 ianuarie 1988) a fost un om politic irlandez, ministru de externe al Irlandei^[1] și politician de talie internațională, fost șef al Statului Major al IRA.

După o carieră politica în Irlanda, a înființat mai multe organizații non-guvernamentale la începutul secolului al XX-lea, participând inclusiv la formarea Națiunilor Unite, Consiliului Europei și Amnesty International. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1974, Premiul Lenin pentru Pace în 1975–76, și Medalia de Argint UNESCO pentru Servicii în 1980.

* 1907: Hans Hugo Bruno Selye (n. 26 ianuarie 1907, Viena, Austro-Ungaria — d. 16 octombrie 1982, Montreal, Canada) a fost un biochimist canadian de origine austro-ungară, cel care a introdus în știință noțiunea de stres.

Hans Hugo Bruno Selye s-a născut într-o familie cu tradiții intelectuale, în care mama era de origine austriacă, iar tatăl de origine maghiară.

Fiul lui Hugo Selye, de profesie medic militar, și-a petrecut copilăria și a urmat cursurile Școlii primare din orășelul Komárno, unde unitatea tatălui său se afla staționată în timpul primului război mondial.

Și-a continuat studiile la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Germane din Praga, pe care a absolvit-o în anul 1929. Pe parcursul facultății, timp de un an a urmat cursurile de medicină la Universitățile din Paris și Roma.

Tânărul manifesta, încă de pe atunci, o atracție deosebită pentru activitatea de cercetare științifică. La scurt timp după absolvire, a ocupat postul de asistent universitar în cadrul Institutului de Patologie Experimentală. A deținut această poziție până în anul 1931, când a obținut titlul de Doctor în Științe. Începând cu acest an, a obținut o bursă de studii Rockefeller la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore (S.U.A.), unde a început să studieze biochimia și igiena.

În anul 1932, s-a stabilit la Montreal, destinația sa finală. Aici a început să predea biochimia, la Universitatea McGill.

Datorită pregătirii sale excepționale și rezultatelor experimentale obținute, Selye a devenit profesor de histologie în anul 1941, iar din anul 1945 a ocupat funcția de director al Institutului de Medicină și Chirurgie Experimentală al Universității din Montreal. Și-a menținut această poziție până la finele lui 1977. Aceasta este perioada când pune bazele teoretice și practice pentru argumentarea sindromului general de adaptare (General Adaptation Syndrome - GAS), în jurul căruia gravitează apoi întreaga sa știință și filozofie.

Ca director al acestui institut, Selye și-a închegat colective solide, echipe multidisciplinare de cercetare care explorau cele mai variate aspecte ale impactului adaptării organism – mediu.

În anul 1977, datorită amplorii rezultate din multiplicarea și diversificarea problematicii studiate, Selye împreună cu Alvin Toffler au fondat, în cadrul aceleiași universități, Institutul Internațional al Stresului. În calitatea sa de președinte al acestuia și al Fundației Hans Selye, sprijină preocupările de bază ale medicinii, psihologiei și sociologiei contemporane în combaterea bolilor civilizației și îndeosebi ale distrugătorului flagel, care este cancerul.

Selye este cel ce a introdus în circulație conceptul de stres. Când i s-a cerut să prezinte în Franța o conferință pe această temă, s-a constatat că în limba franceză nu exista nici un cuvânt care să redea noțiunea de stres. Așa că, francezii l-au născocit: Le stress. La fel s-a întâmplat și când i s-a cerut să țină o conferință în Germania. Neexitând un astfel de cuvânt în germană, i s-a spus, simplu: Der Stress.

De-a lungul timpului i-au fost acordate titluri onorifice de către 123 de societăți științifice și instituții de învățământ din 12 țări și a obținut de 43 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.

Până în prezent, savantul apare citat de peste 365.000 de ori în lucrări, studii sau cercetări științifice.

S-a stins din viață la vârsta de 75 de ani la Montreal, în toamna anului 1982. A lăsat în urmă peste 50 de ani dedicați studiului cauzelor și consecințelor stresului, materializați în peste 39 de cărți și 1700 de articole de specialitate.

Printre lucrările sale cele mai importante se numără:

• Stress without Distress (1974),
• In vivo. The case of Supramolecular Biology (1968),
• From dream to discovery (1964) și
• The Stress of Life (1956).

* 1908: Jill Esmond (n. 26 ianuarie 1908 - d. 28 iulie 1990) a fost o actriță de origine engleză.

·          1911 - S-a nascu Polykarp Kusch, fizician american (d. 1993)

Polykarp Kusch  - foto: ro.wikipedia.org

Polykarp Kusch (n. 26 ianuarie 1911, Blankenburg, Germania – d. 20 martie 1993, Dallas, SUA) a fost un fizician american de origine germană, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, împreună cu Willis Lamb, pentru că a determinat că momentul magnetic al electronului este mai mare decât valoarea teoretică, descoperire ce a condus la noi inovații în electrodinamica cuantică.

* 1918: Philip José Farmer (n. 26 ianuarie 1918; d. 25 februarie 2009) a fost un scriitor american, faimos mai ales pentru romanele și povestirile sale science fiction și fantasy. Lucrările sale au fost traduse în douăzeci și una de limbi.

Celebritatea i-a fost asigurată de cele două serii de romane World of Tiers (1965–93) și Lumea Fluviului (1971–83). Este cunoscut pentru munca de pionierat în folosirea temelor sexuale și religioase, pentru fascinația față de eroii pulp și pentru operele scrise sub pseudonimul unor personaje fictive din alte cărți. Farmer a amestecat deseori lumi și personaje reale și fictive, alături de autori reali și falși, legând personajele de ficțiune laolaltă ca oameni reali, care au legături de sânge, cum se vede în lucrări ca The Other Log of Phileas Fogg (1973) și Doc Savage: His Apocalyptic Life (1973).

Criticul literar Leslie Fiedler îl compară pe Farmer cu Ray Bradbury, considerându-i pe amândoi "provinciali americani excentrici" ... care... "trec dincolo de limitele clasice ale formei science fiction-ului", dar îl găsește aparte pe Farmer pentru că "reușește să fie în același timp naiv și sofisticat în amestecul său ciudat de teologie, pornografie și aventură"

·         1918: Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918,^{[1][2][3][4][5][6]} Scornicești, România^[2] – d. 25 decembrie 1989,^{[1][3][4][5][6]} Târgoviște, România) a fost un politician român, secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989.

La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN ^[7] semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați de acest tribunal în cadrul unui proces sumar, condamnați la moarte și executați la câteva minute după pronunțarea sentinței.

În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”

În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu ziua sa de naștere era sărbătorită pe 26 ianuarie. În perioada postdecembristă a fost prezentat Registrul stării civile care dovedește că Ceaușescu s-a născut în ziua de 23 ianuarie 1918.^[9][10] Din Revista muzeelor și monumentelor reiese că actul de naștere eliberat de primăria localității se găsea la muzeul din Scornicești^[11] încă dinainte de 1989, astfel încât prezentarea din perioada postdecembristă nu este o noutate. Data de 26 ianuarie 1918 apare și într-un referat întocmit în perioada interbelică.^[12] Familia Ceaușescu a fost o familie de țărani cu 10 copii. Tatăl său, Andruță, avea 3 hectare de pământ, câteva oi și își mai susținea familia din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura...”, spunea despre el bătrânul preot din Scornicești.^[13] Mama lui, Alexandrina (născută Lixandra), era o femeie supusă și muncitoare.^[13] Casa lor avea două camere, iar mâncarea de bază era mămăliga. Nicolae a făcut patru clase la școala din sat, în care învățătorul preda într-o sală cursuri simultane pentru elevii mai multor clase. Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț. Nu avea prieteni, era nervos și imprevizibil.^[13] La vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, Ceaușescu a plecat la București, unde s-a angajat ca ucenic de cizmar.^[14][15] Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, și-a inițiat ucenicul în misiuni conspirative

n noiembrie 1933 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist din România, formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme^[16]. A fost arestat prima oară în 1933 pentru agitație comunistă în timpul unei greve. În 1934 a fost atras în Comitetul raional din Negru unde a lucrat până în august când a fost desemnat să muncească în mișcarea antifascistă. A făcut parte din Comitetul Na­țional antifascist și în Comitetul Central al tineretului antifascist. Au urmat încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzați de activitate comunistă și pentru alte acțiuni similare, dar a fost pus imediat în libertate. În urma acestor arestări, a fost etichetat de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum și „distribuitor activ de material de propagandă comunistă și antifascistă”.

După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut pentru o vreme, el povestind în autobiografia sa de după război că a activat în rețelele comuniste din Oltenița și „regionala Prahova” (ceea ce în organizarea interbelică a PCdR însemna județele Prahova și Dâmbovița)

Cert este că în 1936 Ceaușescu era secretar regional al UTC și încerca, împreună cu agitatorul polonez Vladislav (sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele comuniste. În ianuarie 1936 cei doi au vizitat celula comunistă constituită în comuna Ulmi de lângă Târgoviște, încercând să-i atragă pe membrii ei cu funcții mai înalte în ierarhia comunistă. Întâlnirea a fost deconspirată de un informator al Siguranței, Ion Olteanu, iar Ceaușescu a fost din nou arestat împreună cu Tarnovski, Gheorghe Dumitrache (organizatorul celulei) și alți comuniști.^[17] În cursul anchetei și interogatoriilor separate, Ceaușescu a rămas singurul care a refuzat să recunoască, împotriva tuturor evidențelor, activitatea subversivă. La sfârșitul lunii grupul a fost transferat la Palatul de Justiție din Brașov, unde a fost judecat. În perioada judecării procesului a fost încadrat în PCdR^[16]. Ceaușescu a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare (doi ani pentru acțiunile propriu-zise și șase luni pentru ultraj în urma protestelor vehemente la adresa curții). El și Tarnovski au primit cele mai mari pedepse din lotul de 13 activiști comuniști condamnați. Transferat ulterior la Închisoarea Doftana, Ceaușescu i-a întâlnit pe Vasile Luca, Alexandru Moghioroș și apoi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Gheorghe Apostol.^[18] Propaganda comunistă avea să creeze multiple legende romanțate în jurul detenției la Doftana.

Ceaușescu (al doilea din stânga) în lagărul de la Târgu Jiu

Eliberat la termen în 1938, Ceaușescu a rămas în libertate doar doi ani, întrucât în 1939 a fost condamnat în lipsă la 3 ani de închisoare pentru continuarea propagandei comuniste, fiind din nou arestat în 1940. În această scurtă perioadă de libertate, a cunoscut-o pe Elena Petrescu, activistă comunistă din București.^[19]Încarcerat la închisoarea din Jilava, Ceaușescu a continuat întâlnirile cu Elena, profitând de permisiunea primită din partea conducerii penitenciarului de a primi tratament stomatologic la Spitalul Militar.^[20] Transferat în 1942 la Caransebeș și în 1943 la Văcărești, la terminarea detenției în 1943 nu a fost eliberat, în condițiile în care generalul Antonescu se ferea să elibereze activiști comuniști ce i-ar fi subminat regimul, ci a fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu, unde erau aduși comuniștii. A fost eliberat la 4 august 1944.

După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – UTC - (1944-1945).^[21]

Gheorghiu-Dej, Ceaușescu și delegații în februarie 1948

După preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, în urma abdicării regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română și în februarie 1948 a avut loc primul congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae Ceaușescu a fost numit subsecretar de stat în ministerul Agriculturii,^[22] în Guvernul Petru Groza (4), iar la 18 martie 1950, generalul-maior Ceaușescu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei.^[14][23] Nicolae Ceaușescu a devenit general în ianuarie 1950, deși nu făcuse armata.

n funcția de subsecretar de stat în ministerul Agriculturii a activat direct la cooperativizarea forțată a agriculturii și a ordonat reprimarea sau arestarea țăranilor care se împotriveau cooperativizării. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR), la doar câteva luni după eliminarea „facțiunii moscovite” (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR, responsabil cu problemele de cadre, iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul doi în ierarhia PMR.^[25]

În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în reprimarea mișcărilor de simpatie față de revoluția ungară.

Gheorghiu-Dej și Hrușciov la Aeroportul Băneasa din București. Ceaușescu în plan secundar (stânga), iunie 1960

Elena Ceaușescu soția lui Nicolae Ceaușescu

La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate), Ceaușescu a condus unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării forțate. Flancat de două tancuri, Ceaușescu ordonă personal deschiderea focului de pe mitralierele aflate în camioanele care însoțeau tancurile. 9 țărani sunt uciși de gloanțe (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu) și alți 48 sunt răniți.^{[26][27][28][29][30][31][32][33][34][35]} Varujan Vosganian, politician, economist și scriitor de origine armeană, relatează în cartea sa autobiografică „Cartea șoaptelor” întreaga desfășurare a evenimentelor.

„Tancurile se opriră și odată cu ele și camioanele, care făcură un viraj și se proptiră cu spatele la baricadă, ridicând prelatele și scoțând la iveală, într-adevăr, țevile lungi și perforate ale mitralierelor. Din camioane coborâră câțiva ofițeri în uniformele Securității, iar în fruntea lor același bărbat scund, cu căciula militară și scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni ieșiră în fața baricadei. Bărbatul mărunțel ridică mâna dreaptă și ei crezură că vrea să le vorbească. Clopotele amuțiră. Oamenii făcură un pas înapoi. Lângă Nițu Stan, Costică Arbănaș căzu în genunchi și-și desfăcu la piept, rupând-o, cămașa. Lângă el, Aurică Dimofte, Stroie Crăciun, și, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Apoi ceilalți veniră unul câte unul. Cocoțată pe cabina mașinii răsturnate, Dana lui Radu rămase încremenită, strângându-și basmaua la piept. Atunci se întâmplară câteva lucruri dintr-odată. Bărbatul acela, Ceaușescu, își lăsă brațul în jos cu o mișcare iute. Clopotul porni să bată din nou, acoperind șuierul gloanțelor, dar rămaseră focul stârnit de țevi și plumbii care umplură aerul. Primul căzu Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-și nedumerit palmele lipite de pieptul din care țâșnea sângele și apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiți, pe spate, împins de gloanțele ce continuau să i se îndese în trup. Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât țâșni în sus, ca o păpușă de câlți, și rămase câteva clipe în aer, proptită de gloanțe, înainte de a se prăbuși pe capotă, cu brațele desfăcute. Pe Costică Arbănaș, în genunchi, gloanțele îl feriră ca printr-o minune, dar rămase așa, neclintit, cu găvanele golite, într-un plâns pe care nici măcar nu și-l simțea. Nițu Stan se aruncă în țărână și se rostogoli spre margine, dar se întoarse să-l tragă pe Stroie Crăciun, care gemea întruna: „Stane, nu mă lăsa...”, până când sângele îi țâșni pe gură, sufocându-l.... Clopotul continua să bată... Mitralierele răpăiră clopotnița, dar clopotul continua să bată. Tancurile porniră încet, continuând să răpăie și spulberară baricada ca pe un mușuroi, scuturând peste blindajul lor laolaltă scânduri și trupuri. Răniții se târau din calea lor, ca să nu-i strivească șenilele. Mitralierele măturau acum doar clopotnița, se dădea o luptă gigantică între dangătul clopotului și șuierul gloanțelor în care clopotul, chiar dacă turla, cu tencuiala mușcată de gloanțe, sfârtecată și înăbușită în fumul alb al văruielii, rămăsese ca o scurteică zdrențuită, ieșea biruitor. Până când țeava unuia dintre tancuri se ridică încet și slobozi un obuz care ținti chiar în miezul clopotniței. Ionuț Cristea murise cu siguranță mai demult și clopotul luptase singur mai departe. Obuzul ucise și clopotul. Când dangătul tăcu, atunci tăcură și gloanțele. „Nu se mai termina, își aminteau unii, credeam că o să ne omoare pe toți”. „A ținut doar ca la zece minute, spuneau alții, a fost ca o grindină, ca o răpăială de vară.” ”

— Varujan Vosganian , Cartea șoaptelor, 2009, pp. 256-272^[36]

18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” și „uneltire contra ordinii sociale”, petrecând între 15-25 de ani de închisoare la Gherla și Aiud.^[36]

După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentințe de închisoare

În primii ani de regim, el s-a îndepărtat de linia obedientă față de Moscova a predecesorilor săi. Astfel, la puțini ani după preluarea puterii, Ceaușescu nu doar că a refuzat să participe la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a condamnat-o explicit într-un discurs public, ținut la 21 august 1968. Prin discursul său, Ceaușescu a indus teamă, devenind astfel un adevărat erou.^[38] Teama a fost exprimată de o frază rostită în fața a 100.000 de oameni: „se vor găsi mâine unii care să spună că și aici, în această adunare, se manifestă tendințe contrarevoluționare.”

La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică. În anii 1960 Ceaușescu a pus capăt participării active a României în Pactul de la Varșovia, deși formal țara va continua să facă parte din această organizație până la dizolvarea acesteia (1 iulie 1991). Pactul de la Varșovia și NATO au fost părți în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. La 20 august 1968, Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu excepția României și Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioților săi, cât și pe cea a lumii occidentale.

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el afirmă că România a devenit o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România(R.S.R.). Grupul „baronilor” (Maurer, Bodnăraș, Stoica), Ion Gheorghe Maurer în primul rând, nu a socotit ascensiunea lui Ceaușescu drept periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul abia adoptat la congresul al IX-lea al PCR, care interzisese cumulul de funcții și a îngăduit secretarului general al PCR (ambele denumiri au fost adoptate la numitul congres) să ocupe, în 1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat. Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile Consiliului de Stat, subordonând atât Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al apărării, creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul de Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul de conducere efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Pe de altă parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din membrii Prezidiului Permanent fuseseră promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu. Preluarea puterii era acum desăvârșită. ^[53]

A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății românești. Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema ritmului de industrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit pe industria grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei bunurilor de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării. Maurer a pierdut această dispută.^[54] La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și însușise pe deplin tezele din iulie 1971, lansate de Ceaușescu la întoarcerea din China, Maurer cu linia sa economică, de orientare relativ liberală, era criticat indirect dar public de secretarul general. El este acuzat de neîncredere în politica partidului și de defetism economic. Maurer a fost îndepărtat în martie 1974 după alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte.^[55] Prim-ministru devine Manea Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și locul în Comitetul Central.^[56]

Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu de bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate gradele sunt schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel formarea unei baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena Ceaușescu, care avea să devină o a doua putere în stat.^[57]

La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și devine astfel primul președinte al României. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze de dominația sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle și Richard Nixon. În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER, la indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România a fost singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon și Ford).

După anul 1974, legăturile dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Ilici Brejnev au cunoscut o oarecare îmbunătățire, această apropiere culminând în 1976 cu vizita președintelui român în Basarabia și Crimeea și cu vizita liderului sovietic la București. Există informații (Vlad Georgescu, 1992, op. cit. p. 298) că pentru a face pe placul conducerii sovietice, Bucureștiul a transmis rușilor date despre activitatea unor naționaliști basarabeni care se adresaseră președintelui Ceaușescu cu speranța de a fi sprijiniți. Ca urmare, ei au fost arestați și condamnați la detenție în lagărele din Siberia, înainte de a li se îngădui, unora dintre ei, să emigreze definitiv dincoace de Prut.

În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu Dej, Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii 1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu față de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de destalinizare. Securitatea continuă să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă orice tentativă de liberă exprimare și opoziție internă.

În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept rezultat o atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea statelor occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea programelor sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a devenit o povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali, țara fiind declarată în incapacitate de plată.^[71]

Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel populația până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele.^[72] Bunurile destinate exportului au standarde de calitate ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la prețuri de dumping. Bunurile destinate consumului intern sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând sunt bucuroși atunci când pot cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.

Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari), se încheie în primăvara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist.^[73] Ceaușescu urmărea organizarea unui referendum prin care să se introducă în constituția României interdicția de a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur în Banca Națională. Se spune totuși că Ceaușescu, ar fi avut de gând să facă leul convertibil încă de prin anii '70, deci cu aproximativ 30 de ani mai devreme față de când acest lucru s-a înfăptuit

Nicolae Ceaușescu a ordonat dărâmarea de biserici și mănăstiri, între care Biserica Văcărești și Mănăstirea Văcărești (1716), Mănăstirea Cotroceni (1679), Mănăstirea Mihai Vodă (1594) sau Biserica Sf. Vineri (1854) pentru a face loc Casei Poporului. În total au fost distruse în București 23 de biserici.^[88] Iată lista lor:

• Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, începutul secolului XVI, demolată în 1985.

• Biserica Crângași (1564) și cimitirul adiacent, distruse în 1986.

• Biserica Alba-Postavari (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în martie 1984.

• Biserica Sf. Nicolae-Jitnita (1590) din Calea Văcărești, demolată în iulie 1986.

• Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă, 1591, demolată în 1984.

• Biserica Spirea Veche, secolul XVI, reînnoită în secolul XVIII, demolată în aprilie 1984.

• Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucție după cutremurul din 1977 și demolată în primăvara aceluiași an. Acest lăcaș de cult cu un ansamblu important de pictură murală a fost prima victimă a demolărilor regimului ceaușist.

• Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul XVII, demolată în iunie 1987, doar la câțiva ani după renovare. Biserica era împodobită cu picturi de Dumitru Belizarie.

• Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul XVII, demolată în iulie 1987. În timpul demolării a fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei la 1748.

• Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598, demolată în 1985.

• Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre eteriști și otomani, biserica servise arnăuților drept loc de rezistență și fusese avariată de bombardamente. Între 1863 și 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic. Picturile murale executate de Gheorghe Tattarescu au fost parțial distruse, parțial furate în timpul demolării.

• Aripile de nord și de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984.

• Mănăstirea Văcărești (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din București, demolată între 1984 și 1987. Dintr-o suprafață de cca 2.500 m² de frescă datând din timpul edificării au putut fi salvați de către prof. Dan Mohanu și studenții săi de la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu doar cca 140 m². Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepția unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost probabil furate de muncitorii șantierului de demolare.

• Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului, considerat a fi mai vechi decât biserica.

• Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată în 1986.

• Biserica Izvor, 1785, demolată în 1984.

• Biserica Sf. Troita-Izvor, 1804, descrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose, demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea au dispărut numeroase obiecte de cult.

• Biserica Gherghiceanu, 1939, demolată în 1984.

• Biserica Crângași 2, 1943, demolată în 1982.

• Biserica Mărgeanului, 1946, demolată în 1981.

• Biserica Doamna Oltea, 1947, demolată în 1986.^[89]

Grație și eforturilor lui Eugen Iordăchescu, inginer în domeniul translatării de clădiri, au fost salvate de la demolare printre altele: Biserica Mihai Vodă, Biserica Schitul Maicilor (1726, din vremea Voievodului Nicolae Mavrocordat), Biserica Sfântul Ilie Rahova (1706, cu picturi de Gheorghe Tattarescu, Palatul Sinodal din incinta Mănăstirii Antim și altele. Eugen Iordăchescu a asigurat translatarea a 12 biserici de interes major, 10 în București și două în afara lui.^[90] Pentru că muncitorii au refuzat să dărâme Biserica Sf. Vineri, autoritățile comuniste au adus pușcăriașii care au dărâmat biserica în iunie 1987

* 1919: William Edward "Bill" Nicholson OBE (n. 26 ianuarie 1919, Scarborough, North Yorkshire – d. 23 octombrie 2004, Hertfordshire) a fost un fotbalist, antrenor și „scout” englez, care a activat timp de 36 de ani la clubul Tottenham Hotspur.

·         1920: Marcel Aderca, traducător român

·         1921 – S-a nascut Emil Lerescu, compozitor român (“Corn de vînătoare”, “Fluturaşul”, “Alai de nuntă”); (d.2004).

·      1921 - S-a născut japonezul Akio Morita, inventatorul “Walkman-ului”, cofondator, în 1946, alături de Masaru Ibuka, al holdingului electronicii “Sony”; (m.03.10.1999).

Morita Akio - foto: trilateral.org

Morita Akio (n. 26 ianuarie 1921, Nagoya, Japonia, d. 3 octombrie 1999, Tokyo), antreprenor japonez. Împreună cu Ibuka Masaru fondează concernul Sony.

·         1924 - S-a născut Alice Babs (Nilson), cântăreaţă suedeză de jazz.

·         1925: Nicolae Balotă, eseist, critic literar, memorialist și traducător român

·         1925: Elisabeta Neculce-Carțiș, soprană româncă (d. 1998)

·    1925 - S-a născut actorul american Paul Newman (“Pisica pe acoperişul fierbinte”); (d. 26 septembrie 2008).

Paul Leonard Newman - foto: ro.wikipedia.org

Paul Leonard Newman (n. 26 ianuarie 1925, Cleveland, Ohio – d. 26 septembrie 2008, Westport, Connecticut, SUA) a fost un actor, regizor și producător american. În afara carierei artistice s-a făcut remarcat și ca antreprenor, filantrop și pilot de curse. Cariera artistică în lumea filmului i-a adus numeroase premii, printre care se numără: un premiu Oscar, de trei ori Globul de Aur, câte o dată BAFTA, Screen Actors Guild, Festivalul de Film de la Cannes și Emmy, precum și numeroase premii onorifice. Newman fost nominalizat de 9 ori pentru premiul Oscar ca actor și o dată ca producător pentru filmul Rachel, Rachel. În 1986 a fost distins cu acest premiu pentru rolul din pelicula Culoarea banilor în regia lui Martin Scorsese.

·         1926 – S-a născut Aida Moga, interpretă de muzică uşoară; (m.01.08.2001).

·         1928 – S-a născut regizorul francez Roger Vadim (“Şi Dumnezeu a creat femeia”, “Legături primejdioase”, “Don Juan”);(d. 11.02.2000).

·         1928 - S-a născut Eartha Kitt, cântăreaţă, dansatoare şi actriţă americană.
* 1931: Hedi Hauser (n. 26 ianuarie 1931, Timișoara) este o scriitoare de cărți pentru copii, în limba germană, originară din România.

După bacalaureat în anul 1950 la Timișoara, Hedi Hauser a început la Universitatea din București studiul de filologie (Facultatea de limbi germanice), pe care l-a întrerupt după câteva semestre. Temporar a lucrat în schimbul de noapte ca corector la cotidianul de limbă germană "Neuer Weg" (București).

Din 1952 până în 1988, când a rămas văduvă, a fost căsătorită cu scriitorul de limbă germană Arnold Hauser^[1]

Din 1955-1968 a lucrat ca redactor pentru cărți de limbă germană la Editura Tineretului (București). În anul 1969 a devenit redactor șef la Editura Kriterion (București), unde a condus direct secțiunea de limbă germană în perioada 1969-1991. Deasemenea a condus și secțiile pentru cărți în limbile sârbo-croată, ucraineană, slovacă, tatară, turcă si idiș.

Despre activitatea la Editura Kriterion Hauser precizează într-un interviu în ziarul "Siebenbürgische Zeitung" (München): „Faptul că noi am putut publica aceste cărți n-a fost de la sine înțeles. N-a fost ușor să balansezi între ceea ce a fost strict înterzis și ceea ce a fost admis. [...] Autorii de limba germană din România au avut mai multe libertăți să-și exprime și să publice părerea decât colegii lor români. Conducerea statului le-a dat – în anumite măsuri – mână liberă, deoarece și-a dat seama că acești autori [de limbă germană] n-au nici o influență asupra poporului [român], iar în vest astfel se dă impresie bună.” La întrebarea dacă a avut contact cu Securitatea Hauser a răspuns: „Securitatea la București a făcut parte din viața culturală – și nu numai acolo – a făcut parte la viața de fiecare zi și mai ales în viața persoanelor cu funcții de conducere.

* 1933: Bengt Berndtsson (n. 26 ianuarie 1933, Göteborg – d. 4 iunie 2015) a fost un fotbalist suedez. A câștigat campionatul național din Suedia cu IFK Göteborg.

·         1934 - S-a născut Huey "Piano" Smith, pianist şi compozitor R&B american.

·         1935 - S-a născut Corneliu Sturzu, poet şi eseist ("Arcade peste timp", "Vîntul din oglinzi", "Enigma tăbliţelor de lut") (m.27.06.1992).

·         1939 - S-a născut Marshall Lieb, vocalistă americană (The Teddy Bears).
* 1940: Grigore Zanc (n. 26 ianuarie 1940, Șigău, județul interbelic Someș) este un filosof, scriitor și politician român, care a fost ales ca senator de Clujîn legislatura 2000-2004 pe listele partidului PSD. În perioada 23 august- 11 decembrie 1996 a îndeplinit funcția de ministru al culturii.

Grigore Zanc s-a născut la data de 26 ianuarie 1940 în comuna Șigău, aflată pe atunci în județul Someș, în familia agricultorilor Todor și Maria Zanc. După absolvirea școlii normale, a lucrat ca învățător suplinitor (1956-1958), învățător și director de școală (1961-1962). Zanc a fost instructor de școli și pionieri UTC în municipiul Cluj (1962-1964).

Între anii 1964-1969, a urmat cursurile Facultății de Filosofie a Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj. În anul 1981 a obținut titlul științific de Doctor în filosofie. În același an, în perioada iulie-octombrie, a obținut o bursă de studii IREX în SUA.

În perioada studenției, între anii 1967-1969, a fost șef al subredacției din Cluj a revistei "Viața studențească". După absolvirea facultății, a fost încadrat în învățământul superior, mai întâi ca asistent universitar (1968-1974), lector (1974-1990) și apoi conferențiar (din 1990) la Catedra de Filosofie sistematică a Universității "Babeș Bolyai".

După Revoluția din decembrie 1989, Grigore Zanc a intrat în FSN (actualul PSD), deținând funcțiile de președinte al Organizației Județene Cluj și de membru al Biroului Executiv Central al PSD. A îndeplinit funcția de Prefect al județului Cluj în perioada august 1990 - august 1996. A demisionat din această funcție, fiind numit ca ministru al culturii în Guvernul Nicolae Văcăroiu (23 august - 11 decembrie 1996).

În urma alegerilor din noiembrie 2000, Grigore Zanc a fost ales ca senator de Cluj pentru legislatura 2000-2004 pe listele partidului PSD. În calitate de deputat, a deținut funcția de vicepreședinte al Comisiei pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă din Camera Deputaților.

În anul 2004, a fost numit de către Parlamentul României, la propunerea Senatului, ca membru al Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), având mandat până în anul 2010. În cadrul activității sale parlamentare, Grigore Zanc a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză,Republica Tunisiană, Statele Unite Mexicane, Republica Coasta de Fildeș.

Pentru activitatea sa, a fost distins cu Medalia "Meritul Cultural", clasa a II-a (1972), Ordinul Muncii, clasa a III-a (1974), titlul de Senator de onoare și membru al Marelui Senat al Universității "Babeș Bolyai" (1996), precum și cu titlurile de Cetățean de onoare al orașului Spartanburg, Carolina de Sud, SUA (1991), al comunei Mărișelu din jud. Cluj (2000) și al comunei Jichișu de Jos din jud. Cluj (2003).

Grigore Zanc vorbește limbile engleză și franceză. Este căsătorit cu medicul Virginia Lucia Zanc, conf. dr. la Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu din Cluj. Are o fiică, Theodora Zanc (căsătorită Cuibuș), actualmente asistent univ. la Catedra de Limba Română a Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai.

A debutat cu proză scurtă în revista "Amfiteatru", în anul 1969. Primul său volum, "Conul de umbră", a obținut Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor în anul 1975. Ulterior, în anul 1998, a fost distins cu premiul Asociației Scriitorilor din Cluj pentru volumul "Hamlet, între vocație și datorie morală".

Grigore Zanc a publicat peste 200 studii, articole și eseuri în România și peste hotare, pe teme de filosofie, etică, artă și literatură. De asemenea, a participat la peste 30 de comunicări susținute la reuniuni științifice in țară și străinătate. A participat la Congresul Internațional de Sociologie de la Varna-Bulgaria (1970) și la Congresul Internațional de Estetică de la Darmstadt-Germania (1976).

Între anii 1970-1974 a fost președinte al Cenaclului de estetică filosofică "Diotima" din cadrul Universității "Babeș Bolyai" din Cluj. A scris scenariul radiofonic "Floare de mac".

A fost colaborator al revistelor: "Amfiteatru", "Luceafărul", "Tribuna", "Utunk", "Korunk", "Studia Universitatis", Suplimentul literar al "Scânteii Tineretului", "România Literară", "Vatra", "Viitorul Social" etc. După revoluție, a fost director al săptămânalului "Azi" din Cluj (1990) și membru în colegiul de redactie al cotifianului "Azi" din București (1990-1992).

În prezent, este membru în următoarele organizații: Uniunea Scriitorilor din România, Asociația Revoluționarilor din Cluj-Napoca, Forumul Democratic din România, Consiliul Științific al Institutului Român de Studii Social-Democrate, precum și membru fondator al Societății Culturale "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca.

·         1941 - S-a născut poetul Adi Cusin ("Umbra punţilor", "Starea a treia", "A fi").

* 1941: Cătălina Murgea (n. 26 ianuarie 1941, București — d. 26 aprilie 2009)^[1]a fost o actriță română de scenă, film, televiziune și voce.
Născută în București, Cătălina Murgea a absolvit IATC și a lucrat ca actriță de scenă, radio, film și televiziune.
Filmografie:

• Angela merge mai departe (1981, regia Lucian Bratu), în rolul Angela
• Concurs (1982, scenariul și regia Dan Pița),
• Faleze de nisip (1982, scenariul și regia Dan Pița),
• Noiembrie, ultimul bal (1989, scenariul și regia Dan Pița)
• Tuvalu (1999, regia Veit Helmer), în rolul Martha,
• Legături bolnăvicioase (2006, regia Tudor Giurgiu), în rolul Doamna Beneș,
• Medalia de onoare (2009, regia Călin Peter Netzer), în rolul soția administratorului.

·        1942 - S-a născut Ion Cristinoiu, compozitor, orchestrator, dirijor şi instrumentist; (m.21.11.2001).

Ion Cristinoiu – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Ion Cristinoiu (n. 26 ianuarie 1942 – d. 21 noiembrie 2001) a fost un compozitor, orchestrator, dirijor și instrumentist român. A urmat cursurile Școlii de muzică și ale Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București între anii 1959-1964. A făcut parte din orchestra Radioteleviziunii Române între anii 1963-1969 și din formația „Perpetuum Mobile”. A fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România din anul 1969. Debutul în televiziune a fost în 1964 cu melodia Vreau să știu. A scris melodii de muzică ușoară și muzică de film.
A participat în calitate de dirijor la Festivalul internațional de la Atena în 1969 și la „Festivalul cântecului”, unde și-a prezentat piesa proprie Mediterana.

·         1943: Ștefan Pristavu, pictor român

·         1944: Constantin Parascan (n. 26 ianuarie 1944, Măgirești, județul Bacău) este un scriitor român, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Președintele Fundației Culturale „Urmașii Răzeșilor Găzari de pe Valea Tazlăului Sărat”, cu sediul Muzeului în comuna Măgirești, sat Prăjești, str. „Constantin Parascan”, județul Bacău.

Este fiul lui Costachi Parascan și al Mariei (decedată în 1945), ambii răzeși agricultori. Studii: Școala Primară în satul Prăjești, com.Măgirești (1950-1954), Școala Elementară în Măgirești (1956-1959). Urmează apoi Școala Profesională de Chimie în orașul Târnăveni, jud. Mureș (1959-1962), finalizându-și studiile liceale la Liceul Teoretic din Tg.Ocna și Onești, jud.Bacău (1962-1966).

În perioada 1967-1972 este student al Facultății de Filologie, Secția Română-Italiană, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, terminând ca Șef de Promoție. Obține Doctoratul în literatură română cu teza „Ion Creangă - Măștile Inocenței", în 2000. Este muzeograf la Bojdeuca lui Ion Creangă (1972-1975) și coordonatorul instituției (din 1990 până astăzi).

Lucrează la Muzeul Literaturii Române Iași, Casa Memorială „Vasile Pogor” (1975-1984) și devine Șef de Secție a M.L.R. (1984-1989).

Realizează tematicile științifice și muzeele: „Viața și opera lui Creangă”, „Bojdeuca din Țicău" (1984-1989), „Viața și opera lui Eminescu” și Muzeul „Mihai Eminescu” din parcul Copou, Iași (1984-1989); „Viața și opera lui G.Topârceanu” și Casa memorială G.Topârceanu din str.Ralet, Iași (1984); Casa Pogor – Literatura în perioada 1875-1989.

În perioada 1984-1989 coordonează și organizează Prelecțiunile Junimii de la Casa Pogor, la care conferențiază, printre alții, Alexandru Piru, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Geo Bogza, Eugen Simion, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Constantin Noica, Ioan Alexandru.

Din 1984 este organizatorul și coordonatorul, împreună cu Oana Lazăr, a Concursului Național „Ion Creangă” de creație literară – Povești de la Bojdeuca din Țicău, realizând, în colaborare cu Editura Junimea, mai multe antologii cu povești premiate.

Din 2003 până în 2009 a făcut parte din catedra de filologie a Facultății de Litere de la Universitatea „Vasile Alecsandri”, Bacău.

În prezent, profesor asociat la Institutul de Studii Europene „Ștefan Lupașcu” - Facultatea de Științe și Litere, Departamentul de științe ale comunicării, specializarea Jurnalistică, unde predă cursurile: Literatură și Jurnalistică (Scriitori jurnaliști), Retorica discursului publicistic, Relații publice și Publicitate.

Debut literar, cu proză, în revista „Alma Mater” (Universitatea „Al.I.Cuza”, Iași, 1970). Debut în volum, prin concurs, în 1981 (Editura Junimea). Colaborează la „Opinia studențească”, „Cronica (revistă de cultură)|Cronica”, „Convorbiri literare”, „Revista muzeelor”, „Almanahul Convorbirilor literare”, „Almanahul Ateneu”, ziare și reviste din Iași, București, Chișinău, Focșani, Vaslui, Bacău, Bârlad, Cluj, Suceava, Mureș ș.a.

Frecventează cenaclurile: „N.Labiș” de la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iași (1967-1972); „Ion Creangă” de la Cenaclul de Îndrumare a Creației Populare Iași (1968-1972); „M.Eminescu” de la Casa de Cultură a Studenților Iași (1968-1974). Fondează, împreună cu Daniel Dumitriu, cenaclul „Junimea” al M.L.R. și al revistei „Convorbiri literare” (1975-1986). Înființează și conduce Cenaclul „I.Creangă” al M.L.R. la Bojdeuca din Țicău, din anul 1991.

* 1944: Angela Davis (n. 26 ianuarie 1944) este o activistă și comunistăamericană.

A deținut funcția de lider al Partidului Comunist din SUA și a menținut relații strânse cu Black Panther Party.

Studiile sale un avut ca temă: feminismul, problemele afro-americanilor, marxismul, situația prizonierilor și a deținuților.

* 1944: Bernd Kolf (n. 26 ianuarie 1944, Codlea) este un prozator, editor și poet de limba germană originar din România.

A absolvit Liceul Johannes Honterus din Brașov și a lucrat o vreme ca zugrav.

În perioada 1965-1970 a studiat germanistica la Universitatea din Cluj.

Debutează în 1969 cu versuri în revista studențească Echinox din Cluj; publică două volume de versuri, Zwischen sieben und unendlich (Între 7 și infinit), (1971) și Die Bewohnbarkeit des Mondes" (Locuibilitatea Lunii) (1976).

Din 1970, a lucrat ca redactor cultural la revista Karpatenrundschau din Brașov.

A fost redactor la publicarea volumelor din edițiile școlare despre Adolf Meschendörfer, la Editura Kriterion din București și despre Ludwig Tieckla Editura Dacia din Cluj.

În 1978 a emigrat în Republica Federală Germania. În primii ani petrecuți în Germania a fost critic literar la mai multe posturi de radio, în special pentru Norddeutscher Rundfunk, unde șefa secției literatură, Dr. Gisela Lindemann, arăta un interes deosebit pentru autorii sași transilvăneni și, în special, pentru Oskar Pastior.

La începutul anilor '80, se reorienteză spre edituri. Lucrează întâi la Reader's Digest, unde răspunde de periodicul "Memo". La Stuttgart, Kolf învață să facă studii de piață și marketingul cărților. Pe baza acestei experiențe, devine redactor șef la Editura Falken din Niedernhausen. Prin contribuția sa, în perioada 1984 - 1994 această editură ajuge un model de eficiență. După o scurtă trecere pe la editura Ullstein (1994 - 1995), Kolf devine director de program la grupul de editură Dornier, care cumpărase mai multe edituri în landurile fostei RDG. În 2002, conducerea grupului de editură Dornier a anunțat că vrea să închidă aceste edituri, datorită ineficienței lor.

În acel moment, Kolf s-a hotărât să devină om de afaceri; a cumpărat trei din aceste edituri, salvându-le de la desființare. A început să publice cărți de artă de înaltă calitate, la Berlin și Leipzig.

* 1945: David Charles Purley (n. 26 ianuarie 1945 – d. 2 iulie 1985) a fost pilot de curse britanic. A participat la 11 Campionate Mondiale de Formula 1, debutând la Monaco în 1973.

Purley este cunoscut pentru acțiunile întreprinse în Marele Premiu al Olandei din 1973,^[1] când a abandonat cursa și a încercat salvarea vieții colegului de cursă Roger Williamson, a cărui mașină s-a răsturnat din cauza unui accident și a fost cuprinsă de flăcări. Lui Purley i s-a înmânat Medalia George pentru curajul de a încerca salvarea vieții lui Williamson care a murit sufocat în explozie.

În timpul precalificărilor în Marele turneu Britanic din 1977,Purley a suferit multiple fracturi de oase după ce mașina lui a intrat în zid în urma blocării accelerației. Frânarea de la 173 km/h (108 mph) la 0 pe o distanță de 66 cm (26 in) este considerată una dintre cele mai grele din istorie. Nu a înregistrat puncte în campionat în timpul carierei de Formula 1. A murit în accident de avion, retragându-se din automobilism si intrând în acrobațiile aeriene in 1985.

·         1946: Eugene Kal "Gene" Siskel (26 ianuarie 1946 - 20 februarie 1999) a fost un critic de film american și jurnalist pentru Chicago Tribune. Alături de colegul său Roger Ebert, a fost, între anii 1975 și 1999, gazda unei serii populare de critică de film în Statele Unite.

·         1946 - S-a născut Michel Delpech, cântăreţ şi compozitor francez.

·         1947 – S-a nascut Mircea Gheordunescu, fizician român; a îndeplinit funcția de adjunct al directorului Serviciului Român de Informații în perioada 1997-2001 și apoi pe cea de consul general al României la Milano (2002-2007).

·         1948: S-a nascut Iuliu Merca, muzician român, membru al grupului rock „Semnal M”; (d.27.07.1999).

·         1949 - S-a născut Derek Holt, basist britanic (Climax Blues Band).
* 1949: David Russell Strathairn (n. 26 ianuarie 1949,^[1][2] San Francisco, SUA^[3]) este un actor american. A fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru interpretarea jurnalistului Edward R. Murrow din Noapte bună și noroc!. Mai este cunoscut pentru rolul agentului CIA Noah Vosen din filmul Ultimatumul lui Bourne, rol pe care l-a jucat și în continuarea din 2012, Moștenirea lui Bourne.
* 1950: Jörg Haider (n. 26 ianuarie 1950, Bad Goisern, Austria Superioară - d. 11 octombrie 2008, Lambichl, Carintia) a fost un politician austriac, din 1999 guvernatorul (în germană Landeshauptmann, președintele executivului) landului Carintia. Până în 2005 a reprezentat partidul populist FPÖ, de care s-a separat, după care și-a înființat propria formațiune politică, Alianța pentru Viitorul Austriei.

Jörg Haider a decedat la 11 octombrie 2008 într-un accident de automobil în Austria.

·         1951 - S-a născut David Briggs, chitarist australian (Little River Band).
* 1951: Ioan Moldovan este un deputat român în legislatura 2012-2016, ales în județul Cluj pe listele partidului PP-DD. Anterior a fost viceprimar al municipiului Câmpia Turzii din parte PDL.

·         1953 - S-a născut Bert Heerink, vocalist olandez (Vandenberg).
* 1955: Petru Jurcan (n. 26 ianuarie 1955) este un senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Harghita pe listele partidului PNL. În cadrul activității sale parlamentare, Petru Jurcan a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Thailanda, Canada, Republica Chile, Ungaria, Australia, Republica Venezuela și Republica Argentina.

·         1957 - S-a născut Eddie Van Halen, chitarist, clăpar şi compozitor olandez (Van Halen).

·         1958 - S-a născut Norman Lamont Hassan, vocalist şi multi-instrumentist britanic (UB 40).
* 1958: Edgardo Bauza (Granadero Baigorria, 26 ianuarie din 1958) este un fost fotbalist și actual antrenor la Echipa națională de fotbal a Argentinei.
* 1959: Robert "Bob" Lazar (n. 26 ianuarie 1959, Coral Gables, Florida) este un individ controversat care pretinde că este calificat ca om de știință și inginer și susține că a lucrat cu tehnologie extraterestră într-un loc numit S4 în apropierea de Zona 51.
* 1959: Erwin Vandenbergh (n 26 ianuarie, 1959) este un fost jucător de fotbal belgian.
* 1960: Leonid Ghenadievici Parfionov (rusă Леонид Геннадьевич Парфёнов, n. Ianuarie 26, 1960, Cerepoveț, regiunea Vologda) este un prezentator, jurnalist rus și autor al unor emisiuni populare TV ruse. Din 3 decembrie 2004 și până în 20 decembrie 2007 a fost redactor-șef al editiei rusești a revistei Newsweek.

El este autor și narator al seriei documentare Namedni 1961-2003: Nasha Era(1997). Muncă pentru care a fost recompensat cu premiul TEFI (2002) și al unui premiu special in 2004.

În noiembrie 2010 devine primul castigator al premiului Listiev, în onoarea lui Vladislav Listiev. În discursul de decernare a premiului premiului, comdamna jurnalistii TV ruși, spunând “din perspectiva institutionala, jurnalistul nu este deloc un jurnalist, ci un cinovnic care urmeaza logica slujirii și supunerii”.^[1][2] În trecut, Parfionov evitǎ sǎ facǎ declarații politice, spunând "Eu sunt un jurnalist profesionist, nu un revolutionar profesionist. Treaba mea este sǎ desriu, nu sǎ urc pe baricade"

·         1962 - S-a născut Anna LaCazzio, vocalistă şi clăpară amricană (Cock Robin).

·         1963 - S-a născut Andrew Ridgeley, chitarist şi compozitor britanic (Wham!).
* 1963: José Mário dos Santos Félix Mourinho (n. 26 ianuarie 1963, Setúbal, Portugalia), cunoscut simplu ca José Mourinho, este un antrenor portughez de fotbal în prezent antrenând pe Manchester United. Este poreclit „The Special One” (Specialul), titlu pe care și l-a acordat singur și care a fost apoi preluat de presa engleză pe vremea când o antrena pe Chelsea în primul termen
* 1968: Silvia Luca (n. 26 ianuarie 1968, Orhei, URSS) este o actriță moldoveancă.

Silvia Luca a jucat în filmele:

• Codrii (1990–1991)
• Strada felinarelor stinse (1991)
• Tangou deasupra prăpastiei^⁠(d) (1997)
• Mirajul dragostei^⁠(d) (2006)
• Lupii și zeii (2009)
• Tenis cu moldovenii^⁠(d) (2012)

* 1971: Dorian Gregory (n. 26 ianuarie 1971) este un actor american.
* 1973: Brendan Rodgers (n. 26 ianuarie 1973) este un fost fotbalist nord-irlandez, care în prezent este antrenor al clubului din Premier LeagueLiverpool

·         1974: András-Levente Máté (n. 26 ianuarie 1974, orașul Turda, județul Cluj) este un politician român, membru al Parlamentului României. András-Levente Máté a fost ales deputat pe listele UDMR. În cadrul activității sale parlamentare, András-Levente Máté a fost membru în următoarele grupuri parlamentare d prietenie:

• în legislatura 2004-2008: Republica Orientală a Uruguayului, Republica Estonia, Republica Franceză-Adunarea Națională;
• în legislatura 2008-2012: Republica Croația, Republica Estonia, Regatul Norvegiei, Republica Slovenia;
• în legislatura 2012-2016: Republica Croația, Republica Slovenia.

András-Levente Máté a absolvit Facultatea de Drept, Universitatea Dimitrie Cantemir, Cluj.

* 1977: Jérôme Jeannet (n. 26 ianuarie 1977, Fort-de-France, Martinica) este un fost scrimer francez specializat pe spadă, campion european în 2007. Cu echipa Franței a fost dublu campion olimpic, de cinci ori campion mondial și de două ori campion european. Este fratele cel mai mare al lui Fabrice Jeannet, cu care a fost campion olimpic.

·         1978: Corina Morariu, jucătoare americană de tenis
* 1979: Cătălin Constantin Munteanu (n. 26 ianuarie 1979, București) este un fotbalist român retras din activitate.
* 1980: Cornel-Cristian Resmeriță (n. 26 ianuarie 1980) este un deputatromân, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1981: Gustavo Adolfo Dudamel Ramírez (n. 26 ianuarie 1981,Barquisimeto, Venezuela^[5]) este un dirijor și violonist venezuelean.

Născut în Barquisimeto, Venezuela, după obiceiul spaniol, numele de familie patern este Dudamel, iar cel matern Ramírez. Dudamel este fiul unui trombonist și al unei profesoare de muzică.^[6] La vârsta de zece ani, Dudamel a început să studieze vioara, și mai târziu compoziția. La doisprezece ani a dirijat pentru prima dată orchestra de tineret din orașul său natal, talentul său a fost descoperit repede și Dudamel a fost încurajat să studieze dirijatul. La vârsta de 18 ani, în 1999, a fost numit dirijor principal al orchestrei de tineret de stat venezueleană, Orquesta Sinfónica de la Juventud Venezolana Simón Bolívar.

Este un dirijor și violonist cu o bogată activitate concertistică în țara natală, dar și în Statele Unite ale Americii și în mai multe țări europene. Este în prezent dirijorul onorific al Orchestrei Naționale a Suediei"Gothemburg Symphony" din Göteborg (înființată în 1905), iar în sezonul 2017/2018 conduce Orchestra Filarmonică din Los Angeles, fiind director muzical și artistic al acesteia. A fost dirijorul celebrului cencert de anul nou de la Viena în anul 2017.

În anul 2006, Dudamel s-a căsătorit cu prietena sa, balerina si jurnalista venezueleană Eloísa Knife Maturén.^[7] Fiul lor, Martin, s-a născut în Los Angeles, la 1 aprilie 2011, și este, prin urmare, un cetățean american.^[8] Cuplul a divorțat în 2015

* 1981: Svetlana Ognjenović (n. 26 ianuarie 1981, în Osijek)^[1] este o jucătoare sârbă de handbal care joacă pentru clubul francez Metz Handball și pentru echipa națională de handbal feminin a Serbiei.

* 1981: Edwin Ouon (n. 26 ianuarie 1981, Aubervilliers, Franța)^[2] este un fotbalist rwandezo-francez, care evoluează la clubul grec Levadiakos FCși echipa națională de fotbal a Rwandei.

* 1981: Pakito (născut pe 26 ianuarie, 1981) este pseudonimul artistului francez de Electronic Dance Music Julien Ranouil. El a devenit cunoscut datorită afișului său Living on a Video de Trans X. Următoarele melodii sunt "Movin on Stereo" și "Are U ready". Până acum, stilul său de muzică este house. Numele său vine de la Paquito chocolatero, un faimos dansator din Alicante, Spania. Albumul său Video a fost lansat în America pe data de 8 noiembrie, 2006.

·         1985: Florin Mergea, jucător român de tennis

* 1986: Matthew Kiichi Heafy (n. 26 ianuarie 1986)^[2] este un muzician japonezo-american, cunoscut mai ales ca vocalist și chitarist^[3] al formație americane de muzică heavy metal Trivium. De asemenea Heafy este vocalistul formației Capharnaum, alături de fostul producător al lui Trivium, Jason Suecof.

* 1987: Sebastian Giovinco (n. 26 ianuarie 1987, Torino), este un fotbalist italianlegitimat la Toronto FC și echipa națională de fotbal a Italiei. Poate juca pe posturile de vârf retras, extremă sau mijlocaș ofensiv, fiind un bun dribleur, playmaker, pasator și executant de lovituri libere.

* 1987: Gojko Kačar (n. 26 ianuarie 1987) este un fotbalist sârb.

* 1990: Adrian Pavel Horvat (n. 26 ianuarie 1990, Hunedoara, România) este un fotbalist român aflat sub contract cu UTA Arad. De-a lungul carierei a evoluat la Mureșul Deva și la Pandurii Târgu Jiu, echipă cu care a fost vicecampion al României în anul 2013.

* 1991: Alex Sandro Lobo Silva (n. 26 ianuarie 1991,^[3] Catanduva, Brazilia), cunoscut ca Alex Sandro, este un fotbalist brazilian. Joacă pe postul de lateral stâng la Juventus F. C. în Serie A din Italia.
* 1992: Marvin Plattenhardt (n. 26 ianuarie 1992) este un fotbalist german care evoluează la clubul german Hertha Berlin în Bundesliga din Germania.
* 1992: Vahyt Orazsakhedov (n. 26 ianuarie 1992,^[1] Babarap[*], Gökdepe District[*], Turkmenistan) este un jucător turkmenide fotbal care evoluează la clubul Rubin Kazan. Face parte din Echipa națională a Turkmenistan U-23.
* 1992: Mercedes Kaestner-Varnado (născută pe data de 26 ianuarie din 1992)^[1] este o luptătoare profesionistă americană, care lucrează pentru WWE în brand-ul Raw , sub numele de Sasha Banks.

Înainte de a semna cu WWE, Mercedes a luptat în circuitul independent Chaotic Wrestling, unde a fost Campioana feminina. În WWE, a avut o centura ca Campioană feminina din NXT și a fost campioana Raw de 4 ori. Împreună cu Charlotte Flair, a fost prima femeie care a luptat  într-un meci Iadul în cușcă și în a fi main event-ul unui PPV din WWE.

* 1993: Alexandru Cătălin Neagu (n. 26 ianuarie 1993,^[1] Pitești, România) este un jucător român de fotbal legitimat la clubul de fotbal CFR Cluj.^[2] A obținut în 2012 un contract profesionist cu clubul Real Murcia CF, unde a jucat în Segunda División, după care s-a transferat în Liga I din România, la Pandurii, dar a jucat doar 10 meciuri pentru acesta, fiind ulterior împrumutat succesiv la echipele de Liga II UTA și CSM Râmnicu Vâlcea.
* 1994: Nicoleta Nucă (n. 26 ianuarie 1994, Chișinău, Republica Moldova) este o interpretă muzică ușoară și pop, originară din Republica Moldova, stabilită în România.

În 2009, alături de Boris Covali, a câștigat Marele Premiu al Festivalului „Golden Wings” din Chișinău, distincția fiindu-le înmânată de către Dorin Chirtoacă, primarul Chișinăului de atunci.

În iulie 2004 a fost reprezentantul Republicii Moldova în cadrul Festivalului-concurs „Slaveanski Bazar” (secțiunea copii) de la Vitebsk, Belarus, interpretând piesa Enigma lumii.^[2]

În 2014 a participat la emisiunea X Factor unde a ajuns până în gale împreună cu mentorul său Ștefan Bănică. În februarie 2015 a lansat single-ul „Nu sunt” cu care a intrat în topurile muzicale din România și Republica Moldova