1. /15 IANUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri
Evenimente
· 69: Otho este proclamat împărat roman dar după trei luni se va sinucide. Marcus Salvius Otho (25 aprilie 32 – 16 aprilie 69), a fost al doilea împărat al Anului celor patru împărați ai Romei. După asasinarea împăratului Galba și a lui Piso în for, la 15 ianuarie 69, Otho este proclamat împărat de către garda pretoriană, apoi confirmat de Senat. Este aclamat de legiunile dunărene și de cele din Orient, în schimb Germania, Gallia, Hispania și Britannia îl recunosc pe Aulus Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior, proclamat de trupele de aici încă de la1 ianuarie 69. Trupele trimise de Vitellius împotriva sa traversează la începutul primăverii Alpii, pătrunzând în nordul Italiei, iar la14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, bătălia decisivă cu armatele lui Otho. Înfrânt, Otho se sinucide, două zile mai târziu, în tabăra sa de la Brixellum.
· 1559: Elisabeta I a Angliei este încoronată la Westminster Abbey de către episcopul Owen Oglethorpe în loc de arhiepiscopul de Canterbury. Elisabeta I ( 7 septembrie 1533-24 martie 1603) regina a Angliei și regină a Irlandei, a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor. A fost cunoscută și ca „Regina Fecioară” sau „Gloriana”. Elisabeta devine regină după moartea surorii sale, la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Popularitatea sa este mult mai mare decât cea a surorii sale. În ajunul încoronării, trecerea Elisabetei prin oraș este întâmpinată cu bucurie de mulțime, iar răspunsurile ei deschise și pline de har fac să fie îndrăgită de spectatori. Elisabeta este încoronată în 15 ianuarie 1559. În acea vreme nu exista încă un arhiepiscop de Canterbury. Episcopii mai bătrâni refuză să participe la ceremonie(socotită ilegitimă după canoanele bisericii deoarece este protestantă), iar Elisabeta este încoronată la Westminster Abbey de episcopul de Carlisle, o figură puțin importantă, iar comuniunea este celebrată de capelanulul ei personal pentru a evita să fie celebrată cu ritualul catolic. Încoronarea Elisabetei va fi ultima celebrată cu ritualul latin: următoarele încoronări se vor desfășura cu ritualul în limba engleză. Mai târziu ea îl va convinge pe preotul mamei sale Mathew Parker, să devină primul arhiepiscop de Canterbury.
Regina Elisabeta în ziua încoronării. Portretul este o copie după originalul din 1559, care s-a pierdut – foto: ro.wikipedia.org
· 1759: Se deschide British Museum, devenit unul dintre cele mai importante muzee ale lumii. Fondat în 1753, British Museum (Muzeul Britanic) este unul dintre cele mai vechi și mai impozante muzee din lume, cu exponate variind de la mumii egiptene la comori romane. British Museum a fost fondat în anul 1753, fiind primul muzeu național public din lume. Înca de la început admitea intrarea liberă pentru „toate persoanele studioase și curioase”
· 1824 împăratul rus vizează hotărîrea Consiliului de Miniştri privind alegerea, pe un termen de trei ani, a mareşalilor nobilimii din trei ţinuturi basarabene: Hotin, Iaşi şi Orhei. Drept urmare, în cadrul alegerilor nobiliare din 1825 au fost desemnaţi: Iordache Dimitriu (jud.Hotin), Dinu Rusu (jud.Orhei) şi Alexandru Leonard (jud.Iaşi).
· 1834 - S-a deschis, pe lângă Societatea Filarmonică din Bucureşti, “Şcoala de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură”, ce avea menirea de a pregăti actori calificaţi. Directorul şcolii era Ion Heliade Rădulescu.
(portret de Mișu Popp): ro.wikipedia.org
Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă.
· 1870 - Un desen animat politic american simbolizează, pentru prima dată, Partidul Democrat cu un măgar („A Jackass Live Kicking a Dead Lion” de Thomas Nast pentru Harper’s Weekly).
· 1870: Ministrul de Externe adresează marilor puteri europene o notă prin care cere recunoașterea oficială a denumirii de România.
· 1883 - A apărut, la Iași, revista Recreații științifice (până în anul 1888), care a marcat dezvoltarea matematicii în România.
Recreaţii ştiinţifice a fost o revistă care a apărut la Iaşi în perioada 15 ianuarie 1883 – decembrie 1888, având ca obiectiv să facă educaţie ştiinţifică tineretului din Regatul României.
A fost înfiinţată de zece oameni învăţaţi din vechea capitală a Moldovei, şi anume: Neculai Culianu, Constantin Climescu şi I. Melic profesori la Facultatea de ştiinţe din Iaşi, G. I. Lucescu şi V. Paladi, profesori de matematică la Liceul Naţional din Iaşi, G. I. Roşiu şi I. D. Rallet, profesori de matematică la Şcoala Militară din Iaşi, G. Zarifopol, profesor de fizică şi chimie la Şcoala Militară din Iaşi, I. V. Praja, profesor de matematică la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi şi I. M. Dospinescu, profesor de matematică la Gimnaziul „Ştefan cel Mare“ din Iaşi.
· 1895 - La Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, este prezentat cu onouă coregrafie realizată de Marius Petipa și Lev Ivanov, spectacolul baletului “Lacul lebedelor”, al lui Tchaikovski. Libretul baletului (în 4 acte) este unul dintre cele mai cunoscute și a fost pus în scenă pentru prima dată în 1877 în Moscova la renumitul Teatrul Bolsoi, coregraf fiind Julius Reisinger, având ca sursă de inspirație o veche legendă rusă (după alții, o legendă germană, dacă judecăm după numele personajelor principale: Siegfried, Odette – Odillia, Rotbart ș.a.), insa spectacolul nu a fost primit foarte bine.
Totuși, în 15 ianuarie 1895, cu o nouă coregrafie realizată de Marius Petipa și Lev Ivanov a avut un succes enorm la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg. Între timp, textul a fost de mai multe ori transcris și modificat, astfel că unele versiuni au un final diferit față de cel original. Legenda despre prințese transformate în lebede de un vrăjitor rău, în care vraja lui poate fi spulberată numai prin iubirea unui prinț, se poate întâlni în basmele mai multor popoare.
· 1919: Banca Naţională a României a deschis la Chişinău cea dintîi sucursala a sa.
· 1943 - Mihai Antonescu, viceprim-ministru şi ministru de externe al României propune omologului său italian, contele Galeazzo Ciano, ieşirea simultană din război a Italiei, României şi Ungariei. Propunerea va fi repetată în vara aceluiaşi an, fără rezultat.
Mihai Antonescu - foto: ro.wikipedia.org
Mihai Antonescu (n. 18 noiembrie 1904, comuna Nucet, județul Dâmbovița – d. 1 iunie 1946, Închisoarea Jilava) a fost avocat, politician român de extremă dreaptă și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri condus de Ion Antonescu. După război, a fost judecat, găsit vinovat de crime de război, condamnat la moarte și executat.
· 1943 - Una dintre cele mai mari clădiri de birouri din lume, Pentagonul, construit de Leslie R. Groves, a fost inaugurat în Arlington, Virginia.
* 1951 - Curtea cu juri din Augsburg a condamnat-o pe Ilse Koch, soția primului comandant al lagărului de concentrare Buchenwald, la închisoare pe viață pentru incitare la crimă și abuz fizic sever.
· 1953: Secretarul de stat John Foster Dulles a declarat în fata Comisiei de Politica Externa a Senatului SUA, ca obiectivul major al politicii externe americane este „eliberarea popoarelor captive din Estul Europei”.
· 1990: Prin Decizia civilă nr.4 a Tribunalului Municipiului București, Partidul Național Liberal reapare oficial în viața politică românească.
· 1992: Comunitatea internațională recunoaște independența Sloveniei și a Croației față de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.
· 1993: Cel de-al III-lea Congres al UDMR, ținut la Brașov, este în atenția opiniei publice în urma apelului lansat de Gheorghe Funar, prin care se cerea convocarea, în sesiune extraordinară, a Parlamentului pentru interzicerea activității UDMR. Această propunere venea în urma intenției UDMR de a aproba în Congres un "Program de autoguvernare pe principii etnice".
· 1999: Conflictul din Kosovo: Un numar de 45 de civili sunt masacrați la Racak, în sudul provinciei.
· 2001 - Enciclopedia Wikipedia a intrat în online.
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Wikipedia este o enciclopedie generală, disponibilă pe Internet în mai multe limbi, având conținut ce poate fi utilizat liber și dezvoltat de oricine. Este dezvoltată prin colaborarea voluntară a unui mare număr de persoane și administrată de fundația non-profit Wikimedia. Face parte din fenomenul numit Web 2.0.
Prefixul din denumirea Wikipedia se referă la metoda „wiki” de a edita pagini de web în colaborare, o metodă simplă și rapidă care permite participarea unui mare număr de persoane la redactarea aceluiași material. În limba hawaiiană wiki wiki, scris și wiki-wiki, înseamnă „iute-iute”.
Proiectul a început în limba engleză la 15 ianuarie 2001 la inițiativa lui Jimmy Wales și Larry Sanger. Ediția în limba engleză, cea mai dezvoltată dintre versiuni, a depășit în anul 2007 pragul de 2 milioane de articole, iar numărul de articole în toate limbile a depășit 9 milioane. Ediția în limba română are în prezent aproximativ 418000 de articole. Ulterior noi proiecte au început să construiască Wikipedia în alte limbi, în prezent existând peste 200 de proiecte, dintre care circa 100 sunt active.
Jimmy Donal „Jimbo” Wales – foto: ro.wikipedia.org
Wikipedia folosește software liber, fiind inspirată de ideile lui Richard Stallman, fondator al Free Software Foundation, probabil primul care a propus existența unei enciclopedii complet libere.
Același nume, Wikipedia, desemnează și site-ul Wikipedia.org, unde se pot accesa articolele scrise în cadrul proiectului și unde voluntarii participă la dezvoltarea lui.
· 2005: A fost lansat primul volum al ediției facsimilate a manuscriselor eminesciene sub egida Academiei Române.
* 2005 - Orbitatorul lunar al ESA, SMART-1 descoperă elemente precum calciu, aluminiu, siliciu, fier și și alte elemente de suprafață pe Lună.
· 2006: La Biblioteca Academiei au fost prezentate următoarele cinci volume ale ediției facsimilate a manuscriselor lui Mihai Eminescu.
* 2006 - Capsula de întoarcere a sondei spațiale Stardust revine pe Terra cu o colecție de mostre. În aprilie 2014, NASA a raportat că a recuperat șapte particule de praf interstelar din aerogel.
· 2009: Liderul nord-coreean Kim Jong-il l-a desemnat la succesiune pe cel de-al treilea fiu al său.
· 2011: Începând cu acest an, de ziua poetului Mihai Eminescu, va fi sărbătorită "Ziua Culturii Naționale", în urma unei legi promulgate la 6 decembrie 2010.
* 2011 - În Sudanul de Sud se încheie un referendum în care 99% din populație votează pentru independența țării.
* 2018 - Prim-ministrul Mihai Tudose demisionează după doar șapte luni în funcție din cauza disputelor interne în PSD.
- 2019: Parlamentul britanic a respins acordul privind Brexit-ul negociat de premierul conservator Theresa May cu Uniunea Europeană. 432 de parlamentari au votat împotriva textului, iar 202 s-au exprimat pentru, acesta fiind cea mai dură înfrângere parlamentară pentru un guvern din istoria recentă a Marii Britanii
- 2021 - Un cutremur cu magnitudinea de 6,2 pe scara Richter a devastat insula Sulawesi din Indonezia. 56 de persoane sunt confirmate decedate, iar ale peste 830 rănite.
Nașteri
| Ioana a II-a | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 15 ianuarie 1292 Bracon[*], Franța[1]  |
| Decedată | (38 de ani) Roye-en-Artois |
| Înmormântată | Biserica Saint-Denis, Franța |
| Părinți | Otto IV, Count of Burgundy[*] Mahaut, Countess of Artois[*] |
| Frați și surori | Blanche de Burgundia Robert, Count of Burgundy[*] |
| Căsătorită cu | Filip al V-lea al Franței |
| Copii | Ioana a III-a, Contesă de Burgundia Margaret I, Contesă de Burgundia Isabela a Franței Blanche a Franței |
| Cetățenie |  Franța |
| Religie | creștinism |
| Ocupație | regină[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | queen consort of France[*] queen consort of Navarre[*] |
| Familie nobiliară | Casa Capet |
| Contesă de Burgundia | |
| Domnie | 1315–1330 |
| Predecesor | Robert |
| Succesor | Ioana III |
| Contesă de Artois | |
| Domnie | 1329–1330 |
| Predecesor | Matilda |
| Succesor | Ioana III |
| Regină consort a Franței | |
| Domnie | 1316–1322 |
· 1432: Afonso al V-lea (15 ianuarie 1432, Sintra – 28 august 1481), numit Africanul (portugheză o Africano), a fost al 12-lea rege al Portugaliei. Porecla lui se referă la cuceririle din Africa de Nord.
Afonso s-a născut la Sintra ca fiul ce mare al regelui Eduard al Portugaliei și a soției acestuia, Eleanor de Aragon. Afonso al V-lea avea numai șase ani când i-a succedat tatălui său în 1438.
În timpul minoratului său, Alfonso V a fost plasat sub regența mamei sale. Atât ca străină cât și ca femeie, regina nu a fost o alegere populară pentru regență. Fără nici un aliat împotriva aristocrației portugheze în afară de Alfonso, Conte de Barcelos, fratele nelegitim al regelui Eduard, poziția reginei a fost de neconceput. În 1439 Adunarea regatului a decis înlocuirea reginei cu Infantele Pedro, Duce de Coimbra, unchiul micului rege.
Principala lui politică s-a concentrat pe evitarea dezvoltării marilor case nobile și pe concentrarea puterii în persoana regelui. Țara a prosperat sub domnia lui dar nu în mod pașnic deoarece legile lui interfereau cu ambiția nobililor puternici. Contele de Barcelos, inamicul personal al Ducelui de Coimbra (în ciuda faptului că erau frați vitregi), a devenit în cele din urmă unchiul favorit al regelui și a început o luptă constantă pentru putere.
În 1442, regele l-a numit pe Afonso primul Duce de Braganza. Cu acest titlu și cu domeniile sale, el a devenit cel mai puternic om din Portugalia și unul dintre cei mai bogați din Europa. Pentru a-și întări poziția de regent, Pedro și-a căsătorit fiica cea mare, Isabela de Coimbra, cu regele Alfonso în 1445.
În 1448, când regele a devenit major și a preluat puterea, a anulat toate legile și edictele aprobate în timpul regenței. Situația a devenit instabilă și, anul următor, Afonso l-a declarat pe Pedro un rebel și l-a învins în Bătălia de la Alfarrobeira, unde unchiul (și socrul său) a fost ucis. După bătălie și pierderea unuia dintre cei mai remarcabili infanți ai Portugaliei, Ducele de Braganza a devenit de facto conducător al țării.
| Afonso al V-lea | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 15 ianuarie 1432 Palatul Sintra, Sintra, Portugalia |
| Decedat | (49 de ani) Lisabona, Portugalia |
| Înmormântat | mănăstirea Batalha[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (pestă) |
| Părinți | Eduard al Portugaliei Eleanor de Aragon |
| Frați și surori | Infante Ferdinand, Duke of Viseu[*] Catherine of Portugal[*] Ioana a Portugaliei Eleanor a Portugaliei |
| Căsătorit cu | Isabela de Coimbra Ioana La Beltraneja |
| Copii | Ioan, Prinț al Portugaliei Ioana, Prințesă a Portugaliei Ioan al II-lea al Portugaliei |
| Cetățenie |  Portugalia |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | rege[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Aviz |
| Rege al Portugaliei (prima dată) | |
| Domnie | 13 septembrie 1438– 11 noiembrie 1477 (39 ani, 59 zile) |
| Predecesor | Eduard I |
| Succesor | Ioan II |
| Rege al Portugaliei (a doua oară) | |
| Domnie | 15 noiembrie 1477– 28 august 1481 (3 ani, 286 zile) |
| Predecesor | Ioan II |
| Succesor | Ioan II |
| Rege al Galiției | |
| Domnie | 1475– 1479 |
| Predecesor | Isabela I |
| Succesor | Ioana I |
· 1622: Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622– 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice.
Organizator al asociației teatrale „L'Illustre Théâtre”, devenită din 1665 trupa lui Ludovifortnite
amestecate, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. Prin creația sa, a oferit comediei franceze, pornite de la nivelul farsei primitive, al teatrului italian cu măști și comediei de intrigă, valoare autonomă în câteva capodopere prin care a inaugurat comedia de moravuri.
Fiu de Tapissier du Roi ("Tapițer al Regelui"), Poquelin și-a pierdut mama din copilărie. A fost admis la prestigiosul Collège de Clermont iezuit, pentru a-și completa studiile. Există multe povești despre timpul petrecut la colegiu: se spune că tatăl său a fost foarte exigent în privința sa, că l-ar fi întâlnit pe Prințul de Conti sau că ar fi fost elev al filozofului Pierre Gassendi, dar niciuna dintre acestea nu par a fi veridice.
Este sigur, însă, că Poquelin a fost un prieten apropiat al abbéului La Mothe Le Vayer, fiu al lui François de La Mothe-Le-Vayer, în anii pe când abbé-ul edita lucrările tatălui său, și a fost sugerat că Poquelin ar fi fost influențat de către acestea. Printre primele sale lucrări a fost traducerea (astăzi pierdută) a De Rerum Natura de filozoful roman Lucretius.
Când Poquelin a ajuns la 18 ani, tatăl său i-a predat titlul de Tapissier du Roi, și oficiul asociat de valet de chambre, ceea ce-l aducea în contact frecvent cu regele. Se pretinde că Poquelin ar fi absolvit dreptul la Orléansîn 1642, însă există unele dubii în această privință.
În iunie 1643, împreună cu iubita sa Madeleine Béjart, cu un frate și o sora a acesteia, a fondat compania teatrală sau trupa L'Illustre Théâtre, care a falimentat în 1645. În această perioadă și-a asumat pseudonimul Molière, inspirat de numele unui mic sat din sudul Franței. Eșuarea companiei l-a forțat să stea câteva săptămâni la închisoare pentru datoriile acumulate. A fost eliberat cu ajutorul tatălui său și, însoțit de Madeleine Béjart, a plecat într-un tur al satelor drept comedian voiajor. Această viață a durat 14 ani, timp în care a jucat inițial alături de companiile lui Charles Dufresne, creându-și ulterior propria sa companie. În cursul călătoriilor sale, l-a întâlnit pe prințul de Conti, guvernatorul provinciei Languedoc, care a devenit sponsorul său, numind compania sa după acesta. Prietenia sa avea, însă, să se termine mai târziu, când Conti s-a alăturat inamicilor lui Molière în Parti des Dévots.
În Lyon, Mme Duparc, cunoscută ca la Marquise, s-a alăturat trupei. La Marquise era curtată, zadarnic, de Pierre Corneille, devenind mai târziu iubita lui Jean Racine. Racine i-a oferit lui Molière tragedia sa Théagène et Chariclée (una dintre primele lucrări pe care a scris-o după părăsirea studiilor sale teologice), dar Molière nu a interpretat-o, deși l-a încurajat pe Racine în a-și continua cariera artistică. Se spune că după puțin timp Molière a devenit foarte nervos pe Racine, când i-a fost spus că prezentase în secret tragedia sa și companiei Hôtel de Bourgogne.
Molière a ajuns la Paris în 1658 și a jucat la Louvre în tragedia Nicomède a lui Corneille și în farsa Le docteur amoureux(Doctor îndrăgostit), înregistrând ceva succes. A primit titlul de Troupe de Monsieur (Monsieur era fratele regelui) și cu ajutorul acestuia, compania sa s-a alăturat unei companii italiene faimoase pe plan local ce juca Commedia dell'arte. S-a stabilit cu fermitate la teatrul lor, Petit-Bourbon, unde pe 18 noiembrie 1659 a oferit premiera piesei Les Précieuses ridicules(Prețioasele ridicole), una dintre capodoperele sale. Aceasta a fost cu certitudine prima sa încercare în a batjocori anumite manierismuri și afectări comune la acea vreme în Franța.
A fost Molière, cu siguranță, care a materializat conceptul că satira castigat ridendo mores (critică obiceiuri prin umor) uneori confundat cu un proverb latin autentic. Stilul și conținutul primului său succes au devenit cu rapiditate subiectul unei vaste dezbateri literare.
În ciuda preferinței sale pentru tragedie, Molière a devenit faimos pentru farsele sale, în general într-un act și interpretate după tragedie. Unele dintre aceste farse erau scrise doar parțial și erau jucate în stilul Commediei dell'arte cu improvizare asupra unui canovaccio. De asemenea, a scris două comedii în versuri, însă acestea au înregistrat mai puțin succes și sunt considerate în general de importanță scăzută.
„Les Précieuses“ i-a câștigat lui Molière atenția și critica multora, dar nu a înregistrat un succes popular. I-a cerut atunci partenerului său italian Tiberio Fiorelli, cunoscut pentru opera sa Scaramouche, să-l învețe tehnicile Commediei dell'arte. Opera din 1660, Sganarelle, ou le Cocu imaginaire (încornoratul imaginar), pare a fi un tribut atât pentru Commedia dell'arte, dar și pentru învățătorul său. Subiectul relațiilor conjugale a fost îmbogățit aici de o inserție a unei opinii a lui Molière despre cantitate de falsitate în relațiile interumane, pe care le-a descris cu un dram de pesimism. Aceasta a fost evidentă și în lucrările sale de mai târziu, fiind o sursă de inspirație pentru mulți autori de după el, incluzându-l (într-un domeniu diferit și cu un efect diferit) pe Luigi Pirandello.
În 1662 Molière s-a mutat la Théâtre du Palais-Royal, tot alături de partenerii săi italieni și s-a căsătorit cu Armande, pe care o credea a fi sora Madeleinei; era însă fiica sa nelegitimă, rezultatul unui flirt cu Ducul de Modène în 1643, când Molière și Madeleine își începeau aventura. În același an a jucat L'École des femmes (Școala femeilor), o altă capodoperă. Atât lucrările, cât și mariajul său au atras criticism. Pe latura artistică a răspuns cu două lucrări minore, deși elegante și interesante La Critique de „l'École des femmes“ (în care își imagina spectatorii anterioarei lucrări ca fiind prezenți) și L'Impromptu de Versailles (privind pregătire unei improvizări a trupei sale). Aceasta a fost așa-numita la guerre comique (Războiul comic), în care opozanții erau scriitori precum Donneau de Visé, Boursault, Montfleury.
Însă opoziție mai serioasă și mai puțin artistică se forma împotriva sa. Un așa numit parti des Dévots s-a ridicat în societatea înaltă franceză, protestâmd împotriva „realismului“ excesiv al lui Molière în ireverența sa, ceea ce cauza ceva stânjeneală; aceste persoane l-au acuzat și că s-ar fi căsătorit cu fiica sa.; Prințul de Conti, odată prietenul său, s-a alăturat acestei tabere. Molière avea alți inamici, de asemenea, între ei janseniștilor și unii autori tradiționaliști. Regele și-a exprimat, însă, solidaritatea pentru autor, acordându-i o pensie și fiind de acord în a fi nașul primului fiu al lui Molière. Boileau, de asemenea, l-a susținut prin declarații pe care le-a inclus în a sa Art poétique.
Prietenia lui Molière cu Jean Baptiste Lully l-a influențat în scrierea operelor Le Mariage forcé și La Princesse d'Élide (subtitulată „Comédie galante mêlée de musique et d'entrées de ballet“), scrisă pentru divertismente regale la Versailles.
Le Tartuffe, ou L'Imposteur a fost interpretată, de asemenea, la Versailles, în 1664, creând cel mai mare scandal din cariera artistică a lui Molière. Descrierea sa a ipocriziei generale a claselor dominante a fost a fost considerată un ultragiu și a fost contestată violent. Același rege se pretinde că i-ar fi sugerat să suspendeze reprezentațiile, iar Molière a scris cu rapiditate Don Juan, ou le Festin de Pierre pentru a o înlocui. A fost o lucrare bizară, derivată dintr-una a lui Tirso de Molina și inspirată de viața lui Giovanni Tenorio, scrisă într-o proză ce pare încă actuală; ea descrie povestea unui ateist care devine un ipocrit religios și pentru aceasta este pedepsit de Dumnezeu. Și această lucrare a fost suspendată degrabă. Regele, demonstrându-și încă o dată protecția, a devenit oficial noul sponsor al trupei lui Molière.
Cu minunată muzică de Lully, Molière a prezentat L'Amour médecin (Doctorul Iubire); subtitlurile acestei ocazii relatând că lucrarea a primit „par ordre du Roi“, din ordinul regelui, aceasta înregistrând o mult mai caldă recepție decât predecesoarele sale.
în 1666, Le Misanthrope a fost produsă. Se consideră acum în mare măsură cea mai distinsă capodoperă a lui Molière, cea cu cel mai înalt conținut moral, dar a fost foarte puțin apreciată la vremea respectivă. A cauzat „transformarea“ lui Donneau de Vasé, care a devenit iubitor al teatrului său. Dar a fost un pleosc comercial, forțându-l pe Molière să scrie imediat Le Médecin malgré lui ( Doctor fără voie), o satiră împotriva științelor oficiale; aceasta a fost un succes în ciuda unei lucrări de către Prințul de Conti, criticând teatrul în general și al lui Molière în particular. În mai multe din piesele sale de teatru, Molière a descris doctorii timpurilor sale ca invidizi pompoși care vorbesc (puțină) latină pentru a-i impresiona pe alții cu erudiție falsă, și cunosc doar clistirele și sângerările ca remedii (ineficiente).
După Mélicerte și Pastorale comique, a încercat să joace din nou Tartuffe în 1667, de data aceasta cu numele de Panulphe sau L'imposteur. Însă de îndată ce regele a plecat de la Paris pentru un tur, Lamoignon și arhiepiscopii au interzis piesa (regele a impus în final respect pentru această lucrare puțini ani mai târziu, când a câșigat mai multă putere absolută asupra clerului).
Molière acum bolnav, își reduce producția. Le Sicilien, ou l'Amour peintre a fost scrisă pentru festivitățile de la castelul din Saint-Germain, și a fost urmată în 1668 de un foarte elegant Amphitryon, inspirat evident de versiunea lui Plautus, însă cu evidente aluzii la aventurile amoroase ale regelui. George Dandin, ou le Mari confondu (Soțul zăpăcit) a fost puțin apreciată, însă succesul s-a întors cu L'Avare (Avarul), astăzi foarte cunoscută.
A folosit din nou muzica lui Lully pentru Monsieur de Pourceaugnac, Les Amants magnifiques, și în final pentru Le Bourgeois Gentilhomme (Burghezul Gentilom), o altă capodoperă a sa. Se pretinde a fi în particular dirijată împotriva lui Colbert, ministrul care îl condamnase pe fostul său, Fouquet. Colaborarea cu Lully s-a încheiat cu un balet tragic, Psyché, scris cu ajutorul lui Thomas Corneille (fratele lui Pierre).
În 1671, Madeleine Béjart moare, iar Molière suferă din pierderea sa și din pricina înrăutățirii bolii sale. Totuși, a oferit o piesă de succes, Les Fourberies de Scapin (Vicleniile lui Scapin), o farsă și o comedie în 5 acte; următoarea, La Comtesse d'Escarbagnas nu s-a încadrat, însă, la nivelul său obișnuit.
Les Femmes savantes (Doamnele savante) din 1672, a fost o capodoperă născută din finalul posibilei folosințe a muzicii în teatru, din moment ce Lully influențase în oarecare măsură opera în Franța, astfel încăt Molière a fost nevoit să se întoarcă la specia sa tradițională. A fost un real succes și a condus mai departe spre ultima sa lucrare, de asemenea considerată de mare valoare.
Unul dintre cele mai faimoase momente din viața lui Molière este ultimul, care a devenit proverbial: a murit pe scenă, în timp ce juca Le Malade imaginaire (Bolnavul închipuit). În timp ce vorbea, s-a prăbușit pe scenă și a murit la puține ore după aceasta la casa sa, fără împărtășanie pentru că doi preoți refuzaseră să-l viziteze, iar al treilea a ajuns prea târziu.
Se spune că purta culoarea galbenă, iar din acest motiv există o superstiție cum că galbenul aduce nenoroc actorilor.
Ca actor, nu i-a fost permis din prisma legilor vremii a fi îngropat într-un cimitir obișnuit, pe tărâm sfânt. Soția sa Armande a fost cea care i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea să-i permită funeralii „normale“ pe timp de noapte.
În 1792, rămășițele sale au fost aduse la muzeul monumentelor franceze și în 1817 transferate la Cimitirul Le Père Lachaise , Paris, în apropiere de cele ale lui La Fontaine.
| Molière | |
.jpg) Molière | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Jean-Baptiste Poquelin |
| Născut | [1][2][3][4][5] Paris, Regatul Franței[6][7] |
| Decedat | (51 de ani)[1][2][3][4][5][8] Paris, Regatul Franței[9][7] |
| Înmormântat | Cimitirul Père-Lachaise |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (tuberculoză) |
| Căsătorit cu | Armande Béjart[*] (–) |
| Copii | Esprit Madeleine Poquelin[*] |
| Cetățenie |  Regatul Franței |
| Etnie | Francezi |
| Ocupație | dramaturg actor de teatru[*] poet satirist[*] regizor de teatru dramaturg[*] |
| Activitate | |
| Limbi | limba franceză |
| Studii | Lycée Louis-le-Grand Old University of Orléans[*] |
| Mișcare/curent literar | clasicism |
| Specie literară | comedie, farsă |
| Opere semnificative | Les Fourberies de Scapin[*] Le Bourgeois gentilhomme[*] Le Malade imaginaire Misantropul[*] Tartuffe Dom Juan ou le Festin de Pierre[*] Școala nevestelor[*] Sganarelle sau Încornoratul închipuit Psyché[*] Pastorale comique[*] |
· 1716: S-a născut Philip Livingston, politician american, autor al Declaraţiei de Independenţa a Statelor Unite (d. 1778).
* 1776: Prințul William, Duce de Gloucester și Edinburgh (William Frederick sau "Silly Billy"; 15 ianuarie 1776 – 30 noiembrie 1834) a fost membru al familiei regale britanice, strănepot al regelui George al II-lea al Marii Britanii și nepot de frate al regelui George al III-lea.
| Prințul William | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Prințul William Henry, Duce de Gloucester și Edinburgh 15 ianuarie 1776 |
| Decedat | Palatul Teodoli, Roma (58 de ani) |
| Înmormântat | Bagshot Park, Surrey Capela Sfântul Gheoghe, Castelul Windsor |
| Părinți | Prințul William Henry, Duce de Gloucester și Edinburgh Maria, Ducesă de Gloucester și Edinburgh |
| Frați și surori | Prințesa Sophia de Gloucester Princess Caroline of Gloucester[*] Elizabeth Waldegrave, Countess Waldegrave[*] |
| Căsătorit cu | Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh |
| Cetățenie |  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei.svg){kind=small} Regatul Marii Britanii |
| Ocupație | ofițer |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duke of Gloucester and Edinburgh[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Hanovra |
| Duce de Gloucester și Edinburgh | |
| Domnie | 25 august 1805 - 30 noiembrie 1834 (29 ani, 97 zile) |
| Predecesor | Prințul William Henry, Duce de Gloucester |
· 1809: Pierre-Joseph Proudhon (n. 15 ianuarie 1809, Besançon - d. 19 ianuarie1865, Passy, Paris), economist, sociolog francez, teoretician al socialismului, considerat părintele anarhismului.
În 1840 publică lucrarea sa de căpetenie, Ce e proprietatea?, întrebare la care răspunde: "Proprietatea e furt!". Aceasta va suscita atenția autorităților judiciare, precum și a lui Karl Marx, care va începe să corespondeze cu Proudhon. Legătura dintre Proudhon și Marx s-a terminat prin neînțelegerea ulterioară între cei doi. Proudhon denunță intoleranța lui Marx și "religiunea rațiunii" (materialismul dialectic) pus pe picioare de Marx. Această scrisoare marchează opoziția istorică dintre anarhiști și marxiști. În urma cărții " Sistemul contradicțiilor economice sau Filosofia mizeriei" a lui Proudhon (1846), Marx a ripostat prin lucrarea "Mizeria filosofiei".
· 1812: Peter Christen Asbjørnsen (n. 15 ianuarie 1812 - d. 5 ianuarie 1885) a fost scriitor și savant norvegian. Scrierile și studiile sale folcloristice au avut un rol important în evoluția limbii literare norvegiene, în variantele sale: Bokmål și Nynorsk.
| Peter Christen Asbjørnsen | |
_b_161.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 15 ianuarie 1812 Oslo, Norvegia |
| Decedat | 5 ianuarie 1885 (la 73 de ani) Oslo |
| Înmormântat | Vår Frelsers gravlund[*] |
| Naționalitate | norvegiană  |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Suedia-Norvegia |
| Ocupație | poet |
| Limbi | limba norvegiană[1] |
| Studii | Universitatea din Oslo[*] |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | Povestire |
În aceste împrejurări, Franța își schimbă reprezentanții în Țările Române, pe Guéroult de la Iași și De Niou de la București . Franța începuse să acorde o atenție mai mare Principatelor, fapt ușor sesizabil după încheierea tratatului de la Adrianopol, când este instituită funcția de consul general în Principate pentru reprezentantul francez de la București . În aceeași perioadă bugetele consulatelor franceze sunt mărite , iar funcțiile diplomatice în Principate încetează a mai fi atribuite unor funcționari limitați, în 1839 consul general al Franței fiind numit Adolphe Billecocq, „un personaj ambițios” și având o carieră diplomatică pertinentă (fost agent în Suedia și secretar de ambasadă la Constantinopol) . În aceeași direcție se înscrie și numirea lui Eugène Poujade în 1849 în funcția de consul general al Franței în Principatele Române. Eugène Poujade intră în Principate, trecând din Viena spre Moldova prin Cracovia și Galiția, deoarece revoluția ungară, nereprimată la acea dată, întrerupea căile directe de comunicație spre București . Ajuns la Iași, diplomatul francez se îndreaptă înspre București, unde își ia în primire postul la 20 iulie 1849 . De aici, pentru a cunoaște realitățile unei regiuni despre care Occidentul crease o imagine paralelă, confuză, respectând destul de puțin adevărul, el pleacă într-o excursie de informare în cele două Principate. Datele culese în urma acesteia îi vor putea permite să își formeze o imagine de ansamblu asupra Moldovei și Munteniei și asupra responsabilităților pe care le are ca reprezentant oficial al Franței.
Astfel, în data de 23 iulie 1849 el îi trimite un raport lui Tocqueville prin care prezintă aprecierile lui si ale locuitorilor asupra „domnilor de la Balta-Liman” . Se face o diferență între Grigore Alexandru Ghica și Barbu Știrbei, moldovenii explicând numirea lui Grigore Ghica ca domnitor în Moldova prin faptul că, pentru a-l avea în sfera de influență a sa pe Barbu Știrbei, Rusia a stăruit asupra numirii acestuia pe tronul Munteniei, cedând în cazul celui dintâi. Ghica se bucură astfel de o mai mare popularitate în rândul locuitorilor decât Știrbei, iar aceasta nu datorită capacităților ori inteligenței în afaceri, care, precizează Poujade, nu îi lipsesc lui Știrbei, care e cunoscut drept unul dintre cei mai luminați din Muntenia, dar i se reproșează acestuia lipsa totală de independență. Și Keith Hitchins este de părere că Barbu Știrbei a fost desemnat domnitor în Tara Românească datorită disponibilităților pe care le-a arătat în a servi interesele rusești.
În ciuda faptului că Știrbei era cunoscut drept un administrator eficient, el manifesta un conservatorism convins față de aspectele politice și sociale ale reformelor. Mai mult, el a conservat pentru un timp intactă administrația caimacamului Cantacuzino. Aceste lucruri au provocat aversiunea și opoziția constantă a pașoptiștilor din exil . Dar Știrbei nu îi avea numai pe aceștia printre dușmani. Viața politică frământată a jumătății de secol XIX a favorizat constituirea „partidelor” care promovau câte un lider pentru ocuparea tronului.
Printre aceste „partide” se afla și „partida Ghica” , condusă de Constantin Grigore Ghica, cel mai mare fiu al primului domn pământean după domniile fanariote în Muntenia, Grigore IV Ghica. El se baza în principal pe Eugène Poujade, care îi devine ginere prin căsătoria cu Maria Ghica după venirea lui la București. Intrând în familia Ghica, Poujade devenea un sprijin natural, firesc al socrului său și a depus eforturi consistente pentru a-l aduce pe tron . Astfel se explică aversiunea diplomatului francez față de Barbu Știrbei, promovându-l pe Constantin Ghica drept singurul capabil să conducă Muntenia . Deși Barbu Știrbei a încercat o politică de împăcare cu partida Ghica, prin restaurarea în funcția de spătar pe Constantin Ghica , conflictul dintre cele două tabere a continuat.
Multe dintre intrigile boierilor munteni nu erau străine de consulul general francez. Ion Ghica era și el la curent cu opoziția lui Poujade condusă de propria familie contra lui Barbu Știrbei, străduindu-se la rându-i chiar să îi ofere un aspect național. Ion Ghica chiar vedea în diplomatul francez principalul artizan al dezertării unor mari boieri români din tabăra rusofilă . Francezul se numără și printre partizanii unirii Moldovei și Munteniei. La câteva luni de la venirea sa în Principate, la 27 octombrie 1849, Poujade trăgea un semnal de alarmă relativ la pericolul rusesc, susținând față de ministerul său de resort că există o singură soluție pentru anihilarea influenței exclusive a Rusiei și pentru a-i opune acesteia o barieră impenetrabilă: renunțarea de către Principate la drepturile lor de suveranitate, incontestabile de altfel, dar care nu le oferă securitate și determinarea Marilor Puteri să contribuie la formarea unui stat independent sub un principe european și a cărui neutralitate să fie solemn garantată . Această idee apare în mod recurent la Poujade – , în 1853 , în 1857 în Revue Contemporaine și în 1859, atunci când la Paris a apărut cartea sa. Tot el a reclamat necesitatea realizării imediate a unor reforme politice, economice și sociale în Principatele Române. Într-un memoriu adresat lui Barbu Știrbei din februarie 1850 el punea accent pe oportunitatea rezolvării imediate a problemelor sociale prin îmbunătățirea relațiilor dintre cultivatori și proprietari și diminuarea obligațiilor țăranilor dependenți.
Eugène Poujade și-a manifestat adesea îngrijorarea față de ocupațiile străine din Principate. El aprecia că armatele de ocupație ruso-turce după Balta-Liman erau o forță care „strivește țara, în loc a o proteja” . Consulul general francez era neliniștit și din cauza lipsei de considerație a oficialilor turci și ruși față de domnitorii români. Atunci când l-a întrebat pe generalul rus Dannemberg care era statutul domnitorului Țării Românești, el află cu stupoare că acesta este considerat un subprefect. El semnala acest lucru guvernului său într-un raport: „Este ceva ciudat în situația Principatelor. Unde este adevărata guvernare? Este ea în mâinile domnului, ale comisarului otoman sau ale comisarului rus? Fiecare își exercită puterea rând pe rând sau împreună”.
Ocuparea Principatelor de către ruși în contextul declanșării războiului Crimeii a coincis cu o înrăutățire a raporturilor dintre reprezentanții consulari ai Marilor Puteri și domnitori, în special la București . Sprijinul pe care îl acorda partidei Ghiculeștilor îl punea în dezacord pe Poujade cu titularul tronului Munteniei cu atât mai mult cu cât Barbu Știrbei ducea o politică polivalentă, indecisă. Atunci când domnitorul muntean era nevoit să părăsească Țara Românească, în 1853, consulul general francez nu a încercat să facă nici un gest în sensul sprijinirii lui Știrbei . Mai mult, Poujade a apelat frecvent la mijloace nepotrivite funcției sale. Pentru a scăpa de acest fervent oponent, Barbu Știrbei s-a văzut nevoit să apeleze la autoritățile pariziene, semnalând-le politica de familie pe care o ducea reprezentantul francez de la București. Îl trimite pe fiul său, George, la Paris cu misiunea de a obține revocarea din funcție a lui Poujade . George Știrbei înmânează secretarului de stat francez Plagino la 17 noiembrie 1854 un memoriu, în fapt un veritabil și irefutabil rechizitoriu la adresa consulului general francez . Acesta era acuzat că, aflat între influența soției și bunicei sale, Maria Ghica (Hangerli), le acceptă ideile și, considerându-se arbitrul destinelor franceze în Principate, el urmărește realizarea planului personal: întărirea puterii prințului Ghica în Moldova și pregătirea ridicării unui Ghica în Valahia, loc ce părea „rezervat” beizadelei Constantin Ghica. După aceste etape, el urma să antreneze politica occidentală în a crede că familia Ghica este singura în drept a ocupa tronul moldo-vlah. George Știrbei menționa că pentru atingerea acestui obiectiv socrul lui Poujade s-a străduit să rămână „independent”, el trebuind să nu apară favorabil nici unei părți implicate în conflictul nou declanșat. De asemenea, era precizat în memoriu că după plecarea lui Știrbei, Poujade a mers la Constantinopol pentru a pregăti terenul. Acuzațiile erau grave, deoarece se insinua că s-a ajuns la un compromis cu lordul Redcliffe pentru susținerea unui candidat comun în persoana lui Ion Ghica, fapt ce făcea posibilă înlocuirea influenței ruse din Principate cu una britanică. Salonul Mariei Poujade de la Paris contribuia și el la formarea unei opinii favorabile obiectivelor familiei sale. Însă poate cea mai concretă probă a purtării lui Poujade a fost reprezentată de notele de mână ale acestuia către un publicist pe care George Știrbei le pune la dispoziția lui Plagino, fapt care releva lipsa de disciplină a reprezentatului francez de la București.
În finalul memoriului său, fiul lui Barbu Știrbei reclama „un act de justiție și imparțialitate”, solicitând înlocuirea lui Poujade dacă nu cu o persoană favorabilă domnitorului muntean, măcar neutră față de frământările interne . În urma acestui demers, Barbu Știrbei obține rechemarea lui Eugène Poujade la 27 decembrie 1854 . Locul său este luat de Béclard, care a întreținut raporturi bune cu Barbu Știrbei. La rândul său, domnitorul muntean a căutat să cultive relația cu Franța, iar fiului său, George, însuși Louis Napoleon Bonaparte i-a aprobat cererea de efectuare a unui stagiu în armata franceză . Chiar și aflat la Paris, Poujade nu a contenit să își sprijine familia din România. Astfel, el îl anunța pe caimacamul Alexandru D. Ghica în 1857 printr-o scrisoare că ar putea influența presa germană și engleză în favoarea partidei Ghica și ar reuși să creeze relații printre diplomații străini în capitala franceză în favoarea rudelor sale, doar că i-ar trebui și mijloace financiare pe măsură.
* 1833: Alexandru Papadopol-Calimah (n. 15 ianuarie 1833, Tecuci, județul Galați [1] - d. 18 iunie 1898, Tecuci [2]p. 393) a fost un istoric, publicist și om politic român, ministru de externe și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, membru al Societății Academice Române. De asemenea, a fost membru și vicepreședinte al Academiei Române.Alexandru Papadopol-Calimah a fost fiul căpitanului de corabie Nichifor Papadopol și al soției acestuia Eufrosina, născută Callimah.[3]p. 349Eufrosina era fiica lui Scarlat Callimah Voevod, care a domnit în Moldova și în Țara Românească, la răndul său, fiu și nepot de domnitori ai Moldovei. Familia Callimah se trăgea din mazilul basarabean Vasile Călmașul. Numele familiei a fost grecizat, sub forma Callimaki, de Ioan Teodor Călmașul, care a domnit în Moldova între anii 1758 și 1761.A participat din tinerețe la lupta pentru unirea Principatelor Române.[2]p. 393[5]p. 632 Ministru de Externe în guvernul Nicolae Kretzulescu de la 17 octombrie 1865 la 11 februarie 1866. Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, începând de la 16 noiembrie 1868, în guvernul Dimitrie Ghica.[6]p. 96-97 Membru titular al Societății Academice Române de la 12 septembrie 1876[2]p. 393[7]p. 61[8]p. 125 Vicepreședinte al Academiei Române între 18 martie 1885 și 5 aprilie 1886. Între 21 februarie 1885 și 27 martie 1891 și apoi între 23 martie 1892 și 13 aprilie 1894 a fost vicepreședinte al secțiunii istorice a Academiei Române. La 7 aprilie 1886 a fost numit membru al unei comisii înființate pentru a se ocupa de exploatarea științifică a sitului arheologic de la Cucuteni.[7]p. 81-104 În anul 1886, a propus crearea unei reviste istorice a Academiei și să se întocmească un catalog al documentelor aflate în posesia Academiei. Din același an, au apărut, de sine stătătoare, Memoriile Secțiunii Istorice, iar în deceniile următoare a fost realizată inventarierea și catalogarea documentelor Academiei.[8]p. 162 El s-a aflat printre donatorii de manuscrise și cărți rare către Biblioteca Academiei Române.[8]p. 173 A colaborat cu studii istorice la publicațiile „Arhiva”, „Convorbiri literare”, „Revista literară și științifică”, „Revista nouă”. A pus, pentru prima oară, la îndemâna cititorilor opera literară a lui Costache Negri. A publicat studii despre limba română, printre care, în 1855, cel intitulat „Limba româneascâ”, în care a luat apărarea limbii populare.
| Alexandru Papadopol-Calimah | |||
 Istoricul Alexandru Papadopol-Calimah | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 15 ianuarie 1833 Tecuci, Principatul Moldovei | ||
| Decedat | 18 iunie 1898, (65 de ani) Tecuci, România | ||
| Părinți | Eufrosina (Callimah) și Nichifor Papadopol | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Ocupație | istoric, publicist, politician | ||
| Activitate | |||
| |||
* 1836: Eustațiu Pencovici (n. 15 ianuarie 1836, București – d. 1899, Galați) a fost un politician, ministru, diplomat și general român.
Militar de carieră, a participat la războiul din 1878 - 1879 în calitate de Șef de Stat Major al Corpului 2 Armată. Inevitabilitatea declanșării războiului (1877), iminența pătrunderii trupelor ruse pe teritoriul țării noastre și a marșului lor strategic spre Dunăre au determinat guvernul de la București să adopte măsurile care se impuneau pentru mobilizarea imediată a armatei.
La 6 aprilie 1877 (18 aprilie pe stil vechi) s-a dat publicității decretul de mobilizare, al cărui text fusese aprobat încă la 1 aprilie (13 aprilie pe stil vechi). La decretarea mobilizării a fost emis un decret pentru numirea comandanților milițiilor din diviziile teritoriale pentru fixarea componenței Marelui cartier general și a comandamentelor marilor unități din armata activă. Colonelul Eustațiu Pencovici este numit Șef de Stat Major la Corpul 2 de Armată.
Între 1879 - 1901 a fost reprezentant al României în Comisia Europeană a Dunării. În 1864 viitorul general era directorul Bibliotecii Ministerului de Război (Militare Naționale) "general Eustațiu Pencovici făcea recomandarea ca "în interesul armatei" să se înființeze biblioteci și în unele garnizoane mai mari, pentru început nominalizând pe cele din orașele Iași, Craiova, Ismail și Galați".
Domnitorul Al. I. Cuza îi spune generalului Ioan Emanoil Florescu, atât de capabilul ministru de război, să elaboreze un manual pentru instruirea oștirii, inițiat de ofițerul cel mai bine pregătit profesional al epocii sale. Manualul a fost redactat de ofițerul cel mai bine pregătit profesional al epocii sale - locotenentul de stat-major Eustațiu Pencovici.
Între 18 decembrie 1870 - 11 martie 1871 fost numit, ca independent, Ministru de Război în Guvernul Ion Ghica 3.
Generalul Eustațiu Pencovici a fost fondator al revistei „România militară”.
| Eustațiu Pencovici | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | 1899 (62 de ani) |
| Ocupație | funcționar public[*] |
| Activitate | |
| Gradul | general |
Modifică date / text  | |
· 1850: Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. , Botoșani, Moldova – d. 15/,[1]București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[9] Receptiv la romantismeleeuropene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[11] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunieEminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
La București, în 23 iunie[Când?], pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[44].
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.[necesită citare]
Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.[45][necesită sursă mai bună] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
| Mihai Eminescu | |||
 Mihai Eminescu în 1869, la Praga | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Nume la naștere | Mihail Eminovici | ||
| Născut | [2][3][4][5][6][7][8] Botoșani, Moldova | ||
| Decedat | (39 de ani)[2] București, Regatul României | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Naționalitate | român | ||
| Cetățenie |  Moldova.svg){kind=small} Principatele Unite Regatul României | ||
| Ocupație | poet, jurnalist | ||
| Limbi | Franc elvețian[1] | ||
| Studii | Universitatea din Viena | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | 1866–1888 | ||
| Mișcare/curent literar | Romantism | ||
| Subiecte | condiția geniului, moartea, iubirea | ||
| Specie literară | poezie, nuvelă | ||
| Operă de debut | poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” | ||
| Opere semnificative | Luceafărul | ||
| |||
* 1850: Sofia Vasilievna Kovalevskaia (rusă Со́фья Васи́льевна Ковале́вская, n. 15 ianuarie 1850, Moscova - d. 10 februarie 1891, Stockholm) a fost prima mare matematiciană din Rusia și prima femeie din lume care a obținut un doctorat în matematici. Elevă și colaboratoare a lui Karl Weierstrass și Gustav Robert Kirchhoff, a devenit profesor universitar la Stockholm și a avut contribuții importante în domeniul ecuațiilor cu derivate parțiale, al integralelor abeliene și al mecanicii clasice.[11]
Există mai multe variante de transliterare a numelui ei: Sophie Kowalevski(sau ocazional Kowalevsky), așa cum și-a semnat publicațiile academice, sau Sonja Kovalevsky după ce s-a mutat în Suedia.
Sofia Kovalevskaia s-a născut la Moscova, la 15 ianuarie 1850. Tatăl ei, Vasili Vasilievici Korvin-Krukovski era general-locotenent de artilerie în armata țaristă, iar mama sa, Elizaveta Fedorovna Schubert, era de origine germană.[13]
Ei au cultivat interesul precoce al Sofiei pentru matematică și l-au angajat ca profesor particular pe A.N. Strannoliubski (un cunoscut promotor al dreptului la învățământ superior pentru femei), care i-a predat lecții de calcul diferențial și integral. În aceeași perioadă, Sofia a luat contact cu cercurile nihiliste din Moscova.[14]
Cu tot talentul ei evident pentru matematică, nu și-a putut finaliza studiile în Rusia. În acea perioadă femeile nu aveau voie să studieze în universitățile din Rusia, iar pentru a studia în străinătate era nevoie de permisiunea scrisă de la tatăl (sau soțul) respectivei potențiale studente. Pentru a-și putea continua studiile în străinătate Sofia a trebuit să contracteze o căsătorie fictivă cu un student la biologie, Vladimir O. Kovalevski (nihilist și el, devenit ulterior celebru pentru colaborarea sa cu Charles Darwin). Cei doi soți au emigrat din Rusia în 1867, iar în 1869 Sofia Kovalevskaia s-a înscris la Universitatea din Heidelberg (Germania).[15]
După doi ani de studii la Heidelberg, unde i-a avut ca profesori pe Hermann von Helmholtz, Gustav Kirchhoff și Robert Bunsen, Sofia Kovalevskaia s-a mutat la Berlin, unde a luat lecții particulare de la Karl Weierstrass (deoarece Universitatea din Berlin «Friedrich-Wilhelms-Universität» nu i-a permis să urmeze cursurile, rezervate doar bărbaților).
În perioada în care a studiat la Berlin cu Weierstrass, Sofia Kovalevskaia a elaborat trei lucrări științifice importante în domeniul matematicilor superioare. Mai întâi, în subdomeniul ecuațiilor cu derivate parțiale, a corectat și a îmbunătățit un rezultat al lui Cauchy, enunțând și demonstrând teorema cunoscută în prezent sub numele de teorema Cauchy-Kowalevski. Apoi a scris un memoriu despre integralele abeliene. Un al treilea studiu al ei a tratat forma inelelor planetei Saturn. Pentru aceste trei memorii ea a primit titlul de doctor summa cum laude la Universitatea din Göttingen în 1874, fiind prima femeie care a obținut acest titlu în Germania.[15][16]
Soții Kovalevski s-au întors în Rusia, dar niciunul dintre ei nu a reușit să obțină o catedră în învățământul universitar, unul dintre motive fiind convingerile lor politice radicale (apartenența la mișcarea nihilistă). Cuplul locuiește în condiții materiale dificile.[17] Descurajați, ei iau hotărârea să plece din nou în Germania. Acolo li se naște o fiică, numită Sofia, ca și mama ei. După un an dedicat creșterii fiicei ei, Sofia Kovalevskaia își încredințează copilul surorii ei mai mari și își reia munca în domeniul matematicilor. În 1883, confruntându-se cu posibilitatea de a fi judecat pentru rolul său într-o escrocherie, Vladimir Kovalevski se sinucide.[15]
În 1884 Sofia Kovalevskaia a fost numită Privatdozent la Universitatea din Stockholm; această numire s-a datorat și influenței matematicianului suedez Gösta Mittag-Leffler, care o cunoștea din perioada în care fusese studenta lui Weierstrass. Acolo a publicat studii referitoare la rotația unui corp solid în jurul unui punct fix, rezolvând ecuațiile generale de mișcare pentru un nou caz particular. În același an a primit postul de „profesor extraordinar” (profesor fără catedră - titlu echivalent cu cel contemporan de „profesor asociat”) și a devenit editor al prestigioasei publicații științifice Acta Mathematica, fondată de Gösta Mittag-Leffler în 1882.
Sofia Kovalevskaia a primit în 1888 premiul Bordin al Academiei Franceze de Științe pentru lucrarea sa Mémoire sur un cas particulier du problème de le rotation d'un corps pesant autour d'un point fixe, où l'intégration s'effectue à l'aide des fonctions ultraelliptiques du temps.[15] În următorul an, 1889, a devenit Professor Ordinarius (profesor titular) al Universității din Stockholm, fiind prima femeie profesor universitar din țările nord-europene.
A murit la 10 februarie 1891, în vârstă de numai 41 de ani, în urma unei pneumonii, după întoarcerea dintr-o călătorie pe care o făcuse la Genova. Sofia Kovalevskaia este înmormântată în cimitirul Norra begravningsplatsen din Solna, Suedia.
.svg){kind=small}
· 1867: Prințesa Maria Teresa Maddalena de Bourbon-Două Sicilii[1][2] (italianăPrincipessa Maria Teresa Maddalena di Borbone delle Due Sicilie[1][2]; 15 ianuarie 1867 – 1 martie 1909) a fost singurul copil al Prințului Louis de Bourbon-Două Sicilii, Conte de Trani moștenitor aparent al fostului regat al celor Două Siciii și a soției acestuia, Ducesa Mathilde Ludovika de Bavaria.[1][2] Maria Teresa a fost membră a Casei de Bourbon-Două Siciliiși a devenit membră a Casei de Hohenzollern-Sigmaringen prin căsătoria cu Prințul Wilhelm de Hohenzollern.
La 27 iunie 1889, la Sigmaringen, Maria Teresa s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Hohenzollern.[1][2] El era fiul cel mare al lui Leopold, Prinț de Hohenzollern și a Infantei Antónia a Portugaliei[1][2] Maria Teresa și Wilhelm au avut trei copii:[1][2]
- Augusta Victoria (19 august 1890 – 29 august 1966). S-a căsătorit cu Manuel al II-lea al Portugaliei apoi s-a recăsătorit cu Robert, Conte Douglas.
- Frederic Victor (30 august 1891 – 6 februarie 1965). S-a căsătorit cu Prințesa Margarete Karola de Saxonia, care era fiica lui Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și a Arhiducesei Luise, Prințesă de Toscana.
- Franz Joseph (30 august 1891 – 3 aprilie 1964). S-a căsătorit cu Prințesa Maria Alix de Saxonia, de asemenea fiică a lui Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și a Arhiducesei Luise, Prințesă de Toscana.
Soțul Mariei Teresa i-a succedat tatălui său ca Prinț de Hohenzollern la 8 iunie 1905. După aproape patru ani ca Prințesă de Hohenzollern, Maria Teresa a murit, cel mai probabil de scleroză multiplă, la 1 mai 1909 la Cannes, Franța, la vârsta de 42 de ani.[1][2] După șase ani de la decesul ei, Wilhelm s-a recăsătorit cu Prințesa Adelgunde de Bavaria. Cuplul nu a avut copii.
| Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii | |
| Prințesă de Hohenzollern | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | italiană Maria Teresa Maddalena germană Maria Theresia Magdalena |
| Născută | 15 ianuarie 1867 Zürich, Elveția |
| Decedată | (42 de ani) Cannes, Franța |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (Scleroză multiplă) |
| Părinți | Prince Louis, Count of Trani[*] Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria |
| Căsătorită cu | Wilhelm, Prinț de Hohenzollern |
| Copii | Augusta Victoria, regină a Portugaliei Frederic, Prinț de Hohenzollern Francis Joseph, Prinț de Hohenzollern-Emden |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon-Două Sicilii Casa de Hohenzollern-Sigmaringen |
* 1869: Stanislav Wyspiański (n. ,[1][2][3][4] Cracovia, Austro-Ungaria[5][6] – d. , Cracovia, Austro-Ungaria[6]) a fost un pictor, scriitor, poet, dramaturg și arhitect polonez, care amintește de marii maeștrii ai Renașterii, el fiind una din marile personalități ale Poloniei. Deasemenea, Wyspianski a fost un dramaturg novator, a revoluționat arta decorativă și a fost un mare inovator în arta plastică. A fost unul dintre promotorii de seamă a mișcării „Tânăra Polonie” și a fost membru fondator al Societății artiștilor polonezi Sztuka..
Stanislaw urmează cursurile Gimnaziului Sf. Ana, unde la disciplina „Desen” are rezultate remarcabile. În perioada anilor 1880, participă la manifestațiile patriotice din Cracovia. După terminarea gimnaziului Stanislaw Wyspiański asistă la cursurile Școlii de Arte Frumoase din Cracovia și după bacalaureat este declarat admis la Universitatea din Cracovia unde studiază în cadrul Cabinetului de Istoria Artei despre pictura Renașterii fiind un fervent activist în „Cercul Esteticilor”.
În 1887, Wyspiański s-a înscris Universitatea Jagiellonian și Școala de Arte Frumoase din Cracovia secția de filozofie. În timp ce studia la Universitate, el a participat la cursuri de artă, istorie și literatură. Jan Matejko care era decanul Școlii de Arte Frumoase a recunoscut imediat talentul lui Wyspiański și i-a propus să se alăture lui, în crearea unei policromii din interiorul Bisericii Mariacki (Sfânta Maria). Acolo, ei vor lucra împreună o jumătate de an.
Anii 1980 - 1895 au fost dedicați călătoriilor. Wyspiański a vizitat Italia, Germania, Elveția, Franța și Praga. Vizitarea Franței și a Parisului își va lăsa adânc amprenta pe viitorul artistic al lui Wyspiański. A avut șansa să urmeze cursurile de atelier a Academiei Colarossi. Deoarece taxa de școlarizare era foarte mare, Stanislaw a aplicat pentru obținerea unei burse. În timpul cât a stat în Franța, Stanislaw l-a cunoscut pe Paul Gauguin cu care a vizitat o mulțime de muzee de artă unde Wyspiański a rămas sedus de picturile lui Pierre Puvis de Chavannes. A participat la viața culturală a Parisului, urmărind spectacole de teatru de autori antici precum și capodoperele shakespeariene. Viitoarele sale drame: „Daniel și Meleagra” și „Întoarcerea lui Ulise” au avut la bază impresiile acumulate de Stanislaw la Paris. Între timp el a scris mai multe drame cum ar fi: „Królowa Polskiej Korony”, „Warszawianka” și prima versiune a dramei „Legenda”. În august 1894 a revenit la Cracovia, unde s-a implicat în mișcarea modernistă.
Începând din anul 1892, Stanislaw oscilează între Cracovia și Paris, pentru ca în 1895 să facă o policromie la Biserica Călugărilor Franciscani, acesta fiind primul proiect monumental al său. Policromia a constat din motive florale, geometrice și motive de heraldică. Ulterior va executa pentru această biserică și vitraliile. Acum va publica o serie de piese de teatru și în urma unei legături cu o țărancă Teodora Teofila Pytko apar primii urmași.
Este demn de menționat faptul că Wyspiański a primit marele premiu al Academiei Poloneze de Arte pentru peisajul Kopiec Kościuszki. Ca pictor , designer de interior și poet, Wyspiański a colaborat cu Teatrul Turnul din Cracovia pentru care a făcut scenografia pentru spectacolele de teatru. De abia mai târziu a pus, acolo, în scenă diferite piese de teatru.
În Cracovia a colaborat cu Art Society și la mijlocul lui 1898 a fost nominalizat ca directorul săptămânalului de artă Życie. Din nefericire, primele drame publicate: „Legenda”, (1897) și „Daniel și Meleagra”, (1898) nu au primit aprecierile criticilor de teatru. Aprecieri importante a primit drama „Warszawianka” încă de la premieră. Premiera piesei de teatru Warszawianka, a marcat debutul lui Wyspiański ca dramaturg național. Premiera a avut loc pe 02 iulie 1901 și în rolul Mariei a jucat Helena Modrzejewska.[9] Anii 1899 - 1900 au marcat publicarea pieselor de teatru „Protesilas și Laodamia”, „Lelewel” și „Legiunea”. Această dramă este considerată a fi polemica autorului cu viziunea romantică a istoriei. În 1900, Wyspiański s-a căsătorit cu mama celor patru copii ai săi, Teodora Pytko. În luna noiembrie a aceluiași an, el a participat la nunta prietenului său Lucjan Rýdel în Bronowice, un sat de lângă Cracovia. Această ceremonie a fost sursa de inspiratie pentru cea mai importantă operă a sa „Nunta”.
În 1906, Wyspiański a devenit profesor al Academiei de Arte Frumoase din Cracovia, el a fost de asemenea și membru al Consiliului orășenesc. În ultimii ani, starea de sănătate a pictorului Wyspianski s-a deteriorat și ca urmare, el a urmat tratamente medicale în Rymanów și Bad Hall. Apoi s-a stabilit în mica sa cabană din satul Węgrzce, de lângă Cracovia. El a suferit de sifilis.
Începutul secolului al XX-lea îl găsește pe Wyspiański ca un pictor cristalizat, cu un stil propriu și ca un dramaturg și poet matur. Proiecte de vitralii și avanpremiera piesei “Nunta” se dovedesc a fi cruciale pentru cariera sa. Scrie, febril, piese de teatru în continuare rămânând totuși fidel picturii. Acum cumpără o casă în satul Wegreze, lângă Cracovia unde se mută în toamna anului 1906.[9]
Moare la 38 de ani la data de 28 noiembrie 1907, înmormântarea sa devenind manifestație națională. Wyspiański a fost îngropat în cripta Bisericii Skalka .
Activitatea artistică a lui Stanislaw Wyspiański este eterogenă, chiar eclectică. Printre poezii și dramaturgie, se regăsesc peisaje din Cracovia, autoportrete, portrete, desene, picturi în ulei, desene în tehnica pastelului, vitralii, ilustrații, proiecte de mobilier, grafică, proiecte pentru interioare și exterioare, etc.
Stanislaw Wyspiański este cel mai cunoscut pentru desenele sale, cum este autoportetul său din 1890 și pentru schițele realizate ca urmare a călătoriilor sale prin Europa și Polonia. Wyspiański este cunoscut și ca realizatorului unei colecții de plante desenate ce se constituie într-un ierbar spectaculos. Dintre tehnicile folosite în pictură se disting panstelurile făcute între anii 1890 - 1894, care reprezintă portrete ale familiei artistului, portrete de artiști și de prieteni. Wyspiański a fost atras de ipostazele copiilor în viața de zi cu zi, cum ar fi copii dormind, mâncând, etc. Exemple în acest sens stând pastelurile:
- 1900, „Helenka”, aflat la Muzeul Național din Cracovia;
- 1902, „Śpiący Stas (Stas, fiul, dormind)”, aflat la Muzeul Silezian din Katovice;
- 1904, „Śpiący Mietek (Mietek, fiul, dormind)”, aflat la Muzeul de Arta din Łódź;
- 1905, „Macierzyństwo (Mama)”, aflat la Muzeul National din Cracovia;
- 1904, „Zona artysty Z synkiem Stasiem (Soția artistului cu fiul lor Stas)”, aflat acum la Muzeul Silezia Superioară din Bytom.
Folosind tehnica pastelului a realizat o mulțime de portrete ale cunoștințelor sale, printre care: Kazimierz Lewandowski, Jacek Malczewski, Eliza Pareńska, familia Kryształowicz, Ludwik Solski, Irena Solska, Jan Stanisławski. În peisagistică se remarcă peisaje în ulei ale râului Vistula Rudawa, peisaje din Cracovia și cabane în Grębowo. Pe de altă parte, Stanislaw Wyspiański a făcut vitralii, policromii și interioare. Wyspiański împreună cu Józef Mehoffer a proiectat 36 de vitralii pentru Biserica Mariaki (Sfânta Maria) din Cracovia.
Piese de teatru:
- 1898 - Warszawianka (Imnul Varșoviei)
- 1899 - Klątwa (Blestemul)
- 1899 - Protesilas i Leodamia
- 1899 - Meleager
- 1900 - Legion (Legiunea)
- 1901 - Wesele (Nunta)
- 1903 - Wyzwolenie (Eliberare)
- 1904 - Weimar 1829, (Fragment)
- 1904 - Noc listopadowa (Noapte de noiembrie)
- 1904 - Acropolis (Acropole)
- 1907 - Skałka
- 1907 - Powrót Odysa (Întoarecerea lui Ulise)
- 1907 - Zygmunt August (neterminată)
| Stanisław Wyspiański | |
 Stanisław Wyspiański | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Stanisław Wyspiański |
| Născut | [1][2][3][4][5] Cracovia, Austro-Ungaria[6][7] |
| Decedat | (38 de ani)[1][2][3][4][8][5] Cracovia, Austro-Ungaria[7] |
| Înmormântat | Cracovia |
| Cetățenie |  Polonia.svg){kind=small} Austro-Ungaria Imperiul Rus |
| Etnie | polonezi |
| Ocupație | pictor poet arhitect scriitor dramaturg traducător |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | pictură, dramaturg, poezie, art of drawing[*] |
| Studii | Academia de Arte Frumoase Jan Matejko, Universitatea Jagiellonă |
| Pregătire | Jan Matejko  Monumentul Wyspiański din Cracovia  Strada Krupnicza nr.26 |
_design_by_Stanis%C5%82aw_Wyspia%C5%84ski,_4_Radziwillowska_street,_Krakow,_Poland.jpg)
* 1879: Ștefan Gheorghiu (15 ianuarie 1879, Ploiești — 19 martie 1914, București) a fost un militant socialist român. Academia de Studii Politice din Bucureștii-a purtat numele în perioada 10 februarie 1946 - 22 decembrie 1989.
| Ștefan Gheorghiu | |
.jpg) Ștefan Gheorghiu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Ploiești, România |
| Decedat | (35 de ani) București, România |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (tuberculoză) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | sindicalist[*] om politic |
| Activitate | |
| Cauza decesului | tuberculoză |
· 1882: Prințesa Margaret de Connaught (Margaret Victoria Charlotte Augusta Norah; mai târziu Prințesă Moștenitoare a Suediei; 15 ianuarie 1882 – 1 mai 1920) a fost fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught, al treilea fiu al reginei Victoria, și a soției sale, Prințesa Luise Margarete a Prusiei. A fost prințesă a Marii Britanii și în familie era cunoscută sub numele de Daisy.
A fost botezată la Castelul Windsor la 11 martie 1882 de arhiepiscopul de Canterbury, Archibald Tait iar nașii ei au fost: regina Victoria, Wilhelm I al Germaniei, Augusta împărăteasă a Germaniei, Victoria, Prințesă Moștenitoare a Germaniei, Prințul Friedrich Karl al Prusiei, Prințesa Friedrich Karl a Prusiei și Prințul de Wales.Când Prințesa Margaret de Connaught avea 23 de ani iar sora ei Prințesa Patricia de Connaughtavea 18 ani, ambele fete erau cele mai eligibile prințese din Europa. Unchiul lor, regele Eduard al VII-lea, dorea ca nepoatele sale să se căsătorească cu regi europeni sau cu prinți moștenitori. În ianuarie 1905, Ducele și Ducesa de Connaught au vizitat Portugalia unde au fost primiți de Carlos al Portugaliei și de Amélie de Orléansîmpreună cu fiii lor Luís Filipe, Duce de Braganza și Prințul Manuel care au distrat tinerele prințese engleze.
Familia regală portugheză se aștepta ca una dintre prințesele Connaught să devină viitoarea regină a Portugaliei. Ducii de Connaught au vizitat Spania, unde se aștepta ca Patricia să devină viitoarea soție a regelui Alfonso al XIII-lea (mai târziu, Alfonso s-a căsătorit cu o altă nepoată a reginei Victoria, Prințesa Victoria Eugenia de Battenberg). Însă nici unul dintre aceste planuri nu s-au îndeplinit.
Ducii de Connaughts și-au continuat călătoria în Egipt și Sudan. La Cairo ei l-au întâlnit pe Prințul Gustaf Adolf al Suediei, viitorul Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei, nepot al regelui suedez Oscar al II-lea. Gustaf și Margaret s-au îndrăgostit la prima vedere. S-au căsătorit la 15 iunie 1905 la Castelul Windsor.
A devenit prima soție a Prințului Gustaf Adolf al Suediei și Ducesă de Scania la 15 iunie 1905. Când tatăl lui Gustaf Adolf, Gustav al V-lea a accedat la tron ca rege al Suediei în 1907, cei doi au devenit Prințul Moștenitor și Prințesa Moștenitoare a Suediei.
Prințesa Margaret este bunica actualului monarh al Suediei, Carl XVI Gustaf, precum și a actualului monarh al Danemarcei, Margareta a II-a și a fostei regine a Greciei, Prințesa Anne-Marie a Danemarcei.
La 1 mai 1920, Prințesa Margaret a murit brusc la Stockholm când infecția s-a instalat în urma unei mastoidite. Era însărcinată în opt luni și aștepta cel de-al șaselea copil.
| Prințesa Margaret de Connaught | |
| Prințesă Moștenitoare a Suediei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Margaret Victoria Charlotte Augusta Norah |
| Născută | 15 ianuarie 1882 Castelul Windsor, Berkshire |
| Decedată | (38 de ani) Stockholm |
| Înmormântată | Kungliga begravningsplatsen[*] |
| Cauza decesului | septicemie[1] |
| Părinți | Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Prințesa Luise Margarete a Prusiei |
| Frați și surori | Prințul Arthur de Connaught Prințesa Patricia de Connaught |
| Căsătorită cu | Gustaf, Prinț Moștenitor al Suediei |
| Copii | Prințul Gustav Adolf, Duce de Västerbotten Prințul Sigvard, Duce de Uppland Ingrid, regină a Danemarcei Prințul Bertil, Duce de Halland Contele Carl Johan, Bernadotte af Wisborg |
| Cetățenie | Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
| Ocupație | pictoriță bandy player[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă regină consoartă[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Bernadotte Casa de Saxa-Coburg și Gotha  Prințul Gustaf și Prințesa Margaret. |
| Georg | |
| Prinț Moștenitor al Saxoniei | |
 Portret al Prințului Georg, de Robert Sterl, 1916. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Friedrich August Georg Ferdinand Albert Karl Anton Paul Marcellus |
| Născut | 15 ianuarie 1893 Dresda |
| Decedat | (50 de ani) Groß-Glienicke, Berlin |
| Înmormântat | Katholische Hofkirche Catedrala Sfânta Treime din Dresda |
| Cauza decesului | accident (înec) |
| Părinți | Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei Arhiducesa Louise de Austria |
| Frați și surori | Princess Margarete Karola of Saxony[*] Prințesa Anna de Saxonia Princess Maria Alix of Saxony[*] Prince Ernst Heinrich of Saxony[*] Friedrich Christian, Margraf de Meissen |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Germania |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | preot catolic[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Wettin Georg (stânga) și fratele său Friedrich Christian, fotografie de August Kotzsch, 1900. |
Ecaterina Teodoroiu - foto: ro.wikipedia.org
Ecaterina Teodoroiu (născută Cătălina Vasile Toderoiu la 14 ianuarie 1894, Vădeni, astăzi cartier în componența municipiului Târgu-Jiu, România – d. 22 august 1917 lângă Panciu, România) cercetașă și participantă la Primul Război Mondial, unde a murit la sfârșitul bătăliei de la Mărășești luptând în fruntea unui pluton de infanterie al Armatei Române. A intrat in constiinta populara sub numele de “eroina de la Jiu”.
· 1902: Ion Conea (n. 15 ianuarie 1902, Coteana, județul Olt, d. 22 iunie 1974, București) a fost un geograf și geopolitician român, doctor-docent, reputat specialist în geografie istorică și toponimie geografică. A condus activitatea de cercetare monografică a satului Clopotiva (județul Hunedoara), monografie care a fost tipărită integral în 1940 (cu titlul Clopotiva, un sat din Hațeg – Monografie sociologică). A colaborat la revista Geopolitică și geoistorie.
· 1908: Edward (Ede) Teller (n. 15 ianuarie 1908, Budapesta, Austro-Ungaria – d. 9 septembrie 2003, Stanford, California, SUA) a fost un fizician teoretician american, de origine maghiar evreu, supranumit „părintele bombei cu hidrogen” (deși el a respins această caracterizare[3]), membru al Academiei Americane de Arte și Științe (AAAS).
Profesor la Universitatea George Washington, Universitatea Chicago, Universitatea din California - Davis, Universitatea din California - Berkeley, Laboratorul Național Lawrence Livermore (Universitatea din California), Institutul Hoover, University College London, Universitatea Tel Aviv ș.a., Teller a adus contribuții în fizica nucleară și moleculară, în spectroscopie(efectele Jahn-Teller și Renner-Teller) și fizica suprafețelor, și a dezvoltat teoria lui Enrico Fermi privind dezintegrarea beta (sub forma tranzițiilor Gamow-Teller). Ca membru al Proiectului Manhattan a participat la crearea bombei atomice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Renumele mondial l-a căpătat atât pentru rolul său în dezvoltarea schemei Teller–Ulam (a bombei cu hidrogen), cât și pentru îndelungata colaborare din cadrul Laboratorului Național Lawrence din Livermore, California (LLNL), al cărui director și cofondator a fostA.
Mărturia sa din anul 1954 la anchetarea fostului său coleg și șef de la Los Alamos, J. Robert Oppenheimer, care fusese acuzat de simpatii pro-comuniste și de lipsă de loialitate față de Statele Unite, i-a atras antipatii și desolidarizări din partea unora dintre foștii săi colegi din Proiectul Manhattan.
* 1909: Jean Bugatti (pe numele său complet Gianoberto Maria Carlo Bugatti) a fost un inginer, șofer de teste și stilist de automobile. [1] [2]Al treilea din cei patru copii ai soților Bugatti, Jean s-a născut pe data de 15 Ianuarie 1909 în Köln, Germania. Provenind dintr-o familie de origine italiană și profund artistică printre care se număra tatăl său, renumitul Ettore Bugatti, designer și inginer excepțional de automobile și avioane, unchiul său, Rembrandt Bugatti, sculptor renumit, și bunicul său, Carlo Bugatti, decorator și designer vestit de mobilă Art Nouveau, Jean a copilărit în preajma fabricii de automobile a lui Ettore unde a observat în detaliu construcția automobilelor și a asistat la primele victorii în curse ale firmei de la începuturile anilor 1920, fiind determinat de mic copil să lucreze pentru aceasta. [1][2] [3]
Jean Bugatti a început munca în cadrul fabricii tatălui său la vârsta de doar 17 ani. Talentul său artistic, puternic inspirat după mișcarea Art Déco, a debutat în anul 1932, prin care, la cererea lui Ettore, tânărul stilist a proiectat deosebitul Royale Esders Roadster, o caroserie-prototip de Bugatti Royale ce avea să fie vândută aristocratului francez Armand Esders.[1][2][4] În anii următori, acesta a realizat numeroase alte proiecte pentru firmă, printre care modelul Bugatti Type 50, decapotabila Bugatti Type 55 și variantele Bugatti Type 57, aici evidențiindu-se modelul Atalanteși prestigiosul Atlantic. În prezent, aceste mașini sunt cunoscute ca "Simbolurile Bugatti", fiind printre cele mai valoroase și cele mai reprezentative vehicule clasice din istorie. Talentul artistic al lui Jean a complementat geniul în inginerie al lui Ettore, iar Bugatti a devenit astfel unul dintre cei mai exclusiviști producători de automobile din perioada interbelică.[1][2]
Începând cu anul 1932, Jean Bugatti prelua succesiv controlul asupra fabricii de automobile, iar în anul 1936 avea autoritate absolută. Mai mult, datorită competențelor sale dobândite în inginerie, tânărul a obținut titlul de coordonator al echipei de curse Bugatti, înlocuindu-l pe fostul pilot, Meo Constantini. Acesta a proiectat, construit și testat două variante de mașini de curse, Type 57G Tank și Type 57C Tank. Ulterior, compania a avut parte de două mari câștiguri ale Cursei de 24 de ore de la Le Mans, atât în anul 1937, cât și în anul 1939.[1][2]
Ediția din 1939 a Cursei de 24 de ore de la Le Mans fusese câștigată de către pilotul de curse, Pierre Veyron, la volanul supraalimentatului Type 57C Tank. Doar o lună mai târziu, pe data de 11 August, folosind aceeași mașină pentru realizarea unui test drive, Jean Bugatti a suferit un accident fatal în urma evitării unui biciclist turmentat care se năpustise în fața mașinii și apoi ciocnirii de un copac la o viteză de peste 200 km/h. El a fost înmormântat la cimitirul municipal din Dorlisheim, iar în locul accidentului său a fost ridicat un monument comemorativ.[1][2]
Decesul tragic al lui Jean Bugatti alături de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial cu doar 3 săptămâni mai târziu au avut un impact semnificativ asupra soartei companiei franceze, fapt care a condus către declinul acesteia, în cele din urmă fiind desființată în anul 1952 după câteva tentative ale fratelui său mai mic, Roland, de a relua afacerile.
· 1918 - S-a născut Gamal Abdel Nasser, preşedintele statului egiptean în perioada 1956-1970, lider de necontestat al mişcării panarabe. (d.28.09.1970).
![Gamel Abdel Nasser (n. 15 ianuarie 1918, Alexandria´ în Egipt, după unii în Sudan],; d. 28 septembrie 1970, Cairo) a fost ofițer și prim-ministru (1954-1956), președinte (1956-1970) și lider al Republicii Arabe Unite (1958-1961). A purtat două rǎzboaie cu Israelul în 1956 și în 1967 - foto: ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2016/01/Gamal-Abdel-Nasser-e1452857515589.jpg)
Gamel Abdel Nasser - foto: ro.wikipedia.org
Gamel Abdel Nasser (n. 15 ianuarie 1918, Alexandria´ în Egipt, după unii în Sudan],; d. 28 septembrie 1970, Cairo) a fost ofițer și prim-ministru (1954-1956), președinte (1956-1970) și lider al Republicii Arabe Unite (1958-1961). A purtat două rǎzboaie cu Israelul în 1956 și în 1967. Datorită calităţilor diplomatice dovedite în perioada crizei Canalului Suez (în 1956), s-a situat între luptătorii din linia întîi ai naţionalismului arab.
* 1923: Koji Miyata (n. 15 ianuarie 1923) este un fost fotbalist japonez.
· 1929 - S-a născut Martin Luther King, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, cunoscut militant pentru apărarea drepturilor civile ale populaţiei de culoare.A fost asasinat la 4 aprilie 1968.
Martin Luther King Jr. - foto: ro.wikipedia.org
Martin Luther King Jr. (n.15 ianuarie 1929, Atlanta, Georgia – d. 4 aprilie 1968, Memphis, Tennessee) a fost un pastor baptist nord-american, activist politic, cunoscut mai ales ca luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite ale Americii.
* 1941: Don Van Vilet, născut Don Glen Vilet (n. 15 ianuarie 1941 - d. 17 decembrie 2010) a fost un muzician american, cantautor și artist, cunoscut după numele său de scenă Captain Beefheart. Și-a desfășurat activitatea împreună cu un ansamblu de muzicieni pe care l-a numit The Magic Band. Împreună cu aceștia, a lansat 12 albume de studio între 1965 - 1982. Cunoscut pentru vocea puternică, Van Vilet mai cânta la muzicuță, saxofondar și la alte instrumente. Muzica sa îmbina rockul, bluesul și psihedelicul cu free jazzul, avangarda și compozițiile experimentale. Beefheart mai era cunoscut pentru controlul său aproape dictatorial asupra muzicienilor cu care lucra.
| Captain Beefheart | |
 Captain Beefheart în 1974 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Don Glen Vliet |
| Născut | [1][2][3][4][5] Glendale, SUA |
| Decedat | (69 de ani)[6][1][2][4] Arcata[*], SUA |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (Scleroză multiplă) |
| Cetățenie |  SUA |
| Ocupație | cântăreț poet compozitor sculptor[*] pictor saxofonist[*] textier[*] producător de film chitarist |
| Activitate | |
| Studii | Antelope Valley High School[*] |
| Gen muzical | Art rock |
| Instrument(e) | bass clarinet[*] saxofon muzicuță voce[*] |
| Case de discuri | A&M Records |
A studiat fizica la Colegiul „Lafayette College” din Pennsylvania, pe care l-a absolvit în 1962. După terminarea studiilor, s-a alăturat echipei IBM ca inginer. [1]
În anul 1980 a devenit director al laboratoarelor Boca Raton de la IBM. Până la acel moment, IBM producea numai computere tip mainframe, extrem de mari și scumpe. În 1981, a încercat să convingă compania să încerce să producă și computere personale. Inițial, a încercat o colaborare cu compania Atari pentru acest proiect, dar cei de la IBM s-au opus acestei colaborări; în schimb, au acceptat colaborarea cu firmele Intel și Microsoft, mai puțin cunoscute la acel moment[2] [3]
Computerul personal creat de IBM, cunoscut inițial sub denumirea de 5150:PC[4], a fost lansat în august 1981. Sistemul de operare era MS-DOS versiunea 1.0, de la Microsoft, iar microprocesorul Intel 8088 de la Intel.[2] [5]. Pretul computerului fără monitor era de 1.565 de dolari (circa 4.000 de dolari in banii actuali). Computerul s-a vândut în primul an în 250.000 de exemplare [6][3]
În 1988, a plecat de la IBM, pentru a se alătura companiei Xerox. În 1991 a devenit președinte al companiei Gulfstream, specializată în construcția de avioane. [2]
A decedat pe data de 19 octombrie 2013, în urma unui atac de cord
* 1942: Francesco Ricci Bitti (n. Faenza, 15 ianuarie 1942) este un administrator sportiv italian.[1] El este președintele Federației Internaționale de Tenisîncepând cu anul 1999.[2] De asemenea el a mai fost președinte al Asociatia Federațiilor Internaționale a Sporturilor Olimpice până la retragerea sa în decembrie 2012
* 1945: Prințesa Michael de Kent (Baroneasa Marie Christine Anna Agnes Hedwig Ida; născută von Reibnitz; n. 15 ianuarie 1945) este o membră a Familiei Regale Britanice, de origine germană și maghiară. Este căsătorită cu Prințul Michael de Kent, nepot al regelui George al V-lea și văr primar al reginei Elisabeta a II-a.
Marie Christine este scriitoare, iar în trecut a lucrat și ca designer de interior. A publicat mai multe cărți despre familiile regale din Europa. De asemenea, participă alături de soțul ei la unele evenimente publice. De obicei, familia de Kent nu are atribuții regale, deși uneori au reprezentat-o pe regina Elisabeta a II-a peste hotare.
Prințul și prințesa Michael de Kent s-au căsătorit în 1978 la Viena și au doi copii:
- Lordul Frederick Windsor (n. 6 aprilie 1979), căsătorit cu Sophie Winkleman, cu care are două fiice;
- Lady Gabriella Windsor (n. 23 aprilie 1981).
| Marie Christine | |
| Prințesă Michael de Kent | |
.jpg) Prințesa Michael de Kent în 2008 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Marie Christine Anna Agnes Hedwig Ida |
| Născută | (74 de ani) Carlsbad, Sudetenland, Germania |
| Părinți | Günther von Reibnitz[*][1] Maria Anna Carolina Franziska Walpurga Bernadette Gräfin Szapáry von Muraszombath, Széchysziget und Szapár[*][1] |
| Căsătorită cu | Thomas Troubridge (1971–1978) Prințul Michael de Kent (1978-prezent) |
| Copii | Lord Frederick Windsor Lady Gabriella Windsor |
| Cetățenie |  Austria Regatul Unit |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | scriitoare istorică biografă[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Windsor Portret al Prințesei de Kent, de Allan Warren, 1999. |
· 1946 - S-a născut regizorul şi scenaristul american Oliver Stone ("Platoon" -Premiul Oscar, 1986; "Născut pe 4 iulie" - Premiul Oscar, 1989; "Născuţi asasini" - premiul special al juriului).
* 1946: Ion Țurcanu (n. 15 ianuarie 1946, Găureni, Nisporeni) este un autor, pedagog, istoric, memorialist, profesor universitar, om politic și scriitor român din Republica Moldova, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990-1994.A fost redactor-șef al editurii „Cartea Moldovenească", director al editurii „Universtas”, redactor-șef al revistelor „Patrimoniu" și „Revista de istorie a Moldovei". Ion Țurcanu este unul din cei 278 de deputații ai primului parlament al fostei R.S.S. Moldovenească (devenită apoi Republica Moldova), care au votat în unanimitate Declarația de Independență a Republicii Moldova, la 27 august 1991.
* 1950: Josef (Ioji) Kappl (n. 15 ianuarie 1950, Petrila) este un compozitor și basist român, celebru ca membru al trupei rock Phoenix. În 2014 înființează supergrupul Pasărea Rock, fiind principalul compozitor din formație.A absolvit Conservatorul din Timișoara. Din 1970 face parte din Phoenix, dar cu intermitențe în anii '80 și '90. În cadrul Phoenix a cîntat nu doar la chitară bas, ci și la vioară și blockflöte, și a îndeplinit și rolul de vocalist.* 1950: Marius Trésor (n. 15 ianuarie 1950) este un fost jucător francez de fotbal, care a fost trecut de Pelé pe lista FIFA 100 în martie 2004.* 1951: Doru Ioan Tărăcilă (n. 15 ianuarie 1951, Biled, județul Timiș) este un fost senator român în legislaturile 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000, 2000-2004 și 2004-2008 ales în județul Călărași pe listele partidului FSN, FDSN, PDSR și PSD. A fost vicepreședinte al Senatului.* 1952: Tatsuhiko Seta (n. 15 ianuarie 1952) este un fost fotbalist japonez.* 1954: Balázs F. Attila (n. 15 ianuarie 1954, Târgu-Mureș, România) este un poet, prozator, redactor, editor și traducător.* 1956: Emil Niță (n. 15 ianuarie 1956) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.* 1958: Boris Tadić (în sârbă Борис Тадић, pronunție sârbă: /[bǒris tǎdiːt͡ɕ]/; n. , Sarajevo, Republica Socialistă Bosnia și Herțegovina, RSF Iugoslavia) este un om politic sârb, care a fost al 3-lea președinte al Republicii Serbia. De profesie psiholog, este membru și președintele Partidului Democrat din Serbia, partid de factură social democrată.Tadić a fost ales ca președinte pe o perioadă de 5 ani în 27 iunie 2004, instalat în funcție în 11 iulie 2004 și reales în 3 februarie 2008. Înainte de a fi președinte a lucrat în Ministerul Telecomunicațiilor RSF Jugoslavia și în Ministerul Apărării Serbiei și Muntenegrului. Pe data de 5 aprilie 2012, a demisionat din funcția de președinte pentru a grăbi alegerile din 6 mai 2012.
* 1968: Iñaki Urdangarín Liebaert (n. 15 ianuarie 1968) este un om de afaceri și fost handbalist spaniol, soțul infantei Cristina a Spaniei, fiica cea mică a regelui Juan Carlos I și a reginei Sofía și sora actualului rege, Felipe al VI-lea.
* 1969: Tudorel Pelin (n. 15 ianuarie 1969, Tichilești, Brăila, România) este un fost fundaș român de fotbal.· 1976: Florentin Petre (n. 15 ianuarie 1976, București) este un fotbalist român retras din activitate[1][2] și actual antrenor la Dacia Unirea Brăila. A cunoscut consacrarea la clubul Dinamo București, la care și-a făcut junioratul și a evoluat apoi timp de 11 sezoane. A jucat și la reprezentativa României, pentru care a strâns 52 de meciuri, marcând șase goluri și alături de care a jucat la Campionatele Europene din 2000 și 2008.
· 1977: Daciana Octavia Sârbu (n. 15 ianuarie 1977, Arad) este un politicianromân, fost membru în Partidul Social Democrat (1996 - iulie 2018), care reprezintă din 2007 România în Parlamentul European.[1] Din 2014 este vicepreședinte al Comisiei de Mediu și Sănătate publică din Parlamentul European[2], iar în 2015 a fost nominalizată pentru marele premiu la categoria „Sănătate” la Gala Premiilor Parlamentului European[3]. Daciana Sârbu este fiica politicianului și fostului ministru Ilie Sârbu și este căsătorită cu politicianul Victor Ponta.
Daciana Sârbu a fost aleasă ca deputat PSD în legislatura 2004-2008 dar a demisionat pe data de 30 noiembrie 2007 și a fost înlocuită de deputatul Ion Burnei. În cadrul activității sale parlamentare, Daciana Sârbu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria și Regatul Spaniei.
Membră PSD din 1996, Daciana Sârbu și-a anunțat demisia din PSD în iulie 2018, urmând să-și continue mandatul în Parlamentul European ca independent, în Grupul S&D
* 1979: Andrew Christopher Brees, cunoscut mai ales ca Drew Brees (n. 15 ianuarie 1979, Austin, Texas, Statele Unite ale Americii) este un jucător american de fotbal american, care evoluează pe postul de quarterbackpentru echipa New Orleans Saints, din sezonul 2006.
* 1980: Dmîtro Mîkolaiovîci Kariucenko (ucraineană Дмитро Миколайович Карюченко) (n. 15 ianuarie 1980, Harkiv) este un scrimer ucrainean specializat pe spadă. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 2004 și la Olimpiada din 2012. Cu echipa Ucrainei a fost campion mondial la Moscova 2015 și campion european la Koblenz 2001.
* 1981: El Hadji Ousseynou Diouf (n. 15 ianuarie 1981) este un fotbalist senegalez care în prezent evoluează la echipa engleză Leeds United. Diouf este mijlocaș la origine, dar poziția lui favorită este cea de atacant.
* 1982: Predrag Lazić (sârbă Предраг Лазић) (n. 15 ianuarie 1982, Iugoslavia) este un fotbalist sârb legitimat la echipa FK Sloboda Sevojno Uzice din Serbia. Evoluează pe postul de mijlocaș. A jucat în Liga I în perioada 2008-2010, la echipele CS Otopeni și Pandurii Târgu Jiu.
* 1983: Hugo Miguel Ferreira Gomes Viana (pronounție în portugheză: /ˈuɡu viˈɐnɐ/; n. 15 ianuarie 1983) este un fotbalist portughez, care în prezent evoluează la Al Ahli Club (Dubai) în Emiratele Arabe Unite, ca mijlocaș.
* 1984: Jermaine Pennant (n. 8 iunie, 1984 în Nottingham) este un jucător de fotbalenglez care în prezent joacă la echipa Tampines Rovers. În trecut a evoluat la clubul Liverpool FC.
* 1986: Ibraima Baldé (n. 15 ianuarie 1986) este un internațional de fotbal din Guineea Bissau care evoluează pe postul de atacant. În 2011 juca la FC Vizela în Portugalia.
* 1987: Barbara Jean "Barbie" Blank (n. 15 ianuarie 1987) este un fotomodel, dansatoare și wrestler profesionist american, cunoscută ca Kelly Kelly.
Blank s-a născut în Jacksonville, Florida dintr-un tată evreu și o mamă creștină.[2][6] A fost fană a wrestlingului de mic copil și îl citează pe Stone Cold Steve Austin drept wrestlerul său favorit
* 1988: Sonny John Moore (n. 15 ianuarie 1988, Los Angeles, California, SUA), cunoscut ca Skrillex este un producǎtor american de muzică electronică(în special dubstep și brostep). A început primul său turneu în calitate de artist solo la sfârșitul anului 2007, mergând la primul tur de Team Sleep Tour cu Team Sleep, Strata, și Monster in the Machine. Moore viziteazǎ America de Nord cu Alternative Press Tour, sprijinind așa trupe, ca All Time Low și The Rocket Summer, a apǎrut pe coperta revistei Alternative Press, într-un numǎr anual a "100 de grupuri pe care trebuie sǎ le cunoașteți" (100 Bands You Need to Know). În iunie 2008 împreunǎ Noe Shane au început înregistrǎrile pentru albumul lor de debut, Bells. Tot atunci au lansat un mini-album Scary Monsters and Nice Sprites. A participat la înregistrarea albumului The Path of Totality al formației Korn. Skrillex a fost nominalizat la trei premii "Grammy", în 2011, inclusiv "Best New Artist". La a 54-a ceremonie "Grammy", a fost acordat în trei categorii: «Scary Monsters and Nice Sprites» - Cel mai bun album electronic; «Scary Monsters and Nice Sprites» - Cea mai bunǎ înregistrare dance; «Benny Benassi - Cinema (Skrillex Remix)» - Cel mai bun remix.
Skrillex a fost adoptat, până la vârsta de 16 ani cunoscându-și mama biologică ca fiind o prietenă de familie.
Sonny Moore – Skrillex – vine în premieră națională în România, la 1 mai 2015, pe plaja Complexului Enigma Beach din Mamaia, în cortul The Mission. Cunoscut pentru cele șase premii Grammy, producții pentru artiști precum Justin Bieber, Lady Gaga, La Roux și Bruno Mars, eadliner-ul a peste 300 de show-uri anuale, DJ, cântăreț și compozitor, Skrillex are peste 10 milioane de single-uri vândute în întreaga lume, reinventând dubstep-ul și modelându-l într-un stil personal, incluzând în acest amalgam de la dub, drum-and-bass și speed garage până la techno. Este cunoscut și pentru numeroase melodii nelansate și versiuni ''VIP''. Unele dintre ele precum Kyoto (VIP) (nelansată vreodată de el) au fost postate de ''Ervade'' pe lângă multe altele
* 1991: Maxim Antoniuc (n. 15 ianuarie 1991) este un fotbalist din Republica Moldova care evoluează la clubul Milsami Orhei. Anterior el a mai jucat la Zimbru Chișinău, Iskra-Stali Rîbnița și FC Veris.[1]
Fratele său, Alexandru Antoniuc, de asemenea este fotbalist
* 1991: Marc Bartra Aregall (n. ,[1] Sant Jaume dels Domenys[*], Spania) este un fotbalist spaniol care a început junioratul la Espanyol în sezonul 2001-2002, iar în între anii 2002-2009 la FC Barcelona. Cariera sa de senior a început la Barcelona B, evoluând între anii 2009-2012, apoi a mers la echipa mare a Barcelonei. El joacă pe postul de fundaș central.Acesta a fost operat cu succes la mâna stăngă,după ce i-au sărit cioburi în braț după un atac bombă la autocarul echipei germane Borrusia Dortmund,la care acesta a jucat.
* 1994: Eric Jeremy Edgar Dier (Format:Dat iografice) este un fotbalist englez, care joacă ca fundaș la Totthenham Hotspurdin Premier League din Anglia și pentru Echipa națională de fotbal a Angliei.
* 1997: Valentina Zenere (n. , Buenos Aires, Argentina) este o actriță și model argentinian. Este cel mai bine cunoscută pentru rolul maleficăi Ámbar Smith din telenovela Disney Channel, Soy Luna
De la o vârstă fragedă, a urmat cursuri de cântat, de teatru și de comedie muzicală la Academia Art Fuzion, sub Luisa POPPE, care continuă să fie antrenorul său de actorie.
Prima sa apariție în televiziune a avut loc în 2007 într-o publicitate a mărcii Barbie și mai târziu în reclamele Regatul de ciocolată și Bon Bon Bum.
Cu doar treisprezece ani, a participat la cel de-al patrulea sezon din seria Casi ángeles, jucând-o pe Alai.
În 2011 a avut o scurtă participare la seria Los Únicos, jucând-o pe Jessica Cervantes. În același an, ea a servit ca fiind model la Multitalent Agency împreună cu Oriana Sabatini și Delfina Chavez, care au fost convocate pentru campania Sweet Victorian și Tutta La Frutta. În 2012, a continuat să facă publicitate ca model în mai multe reviste.
Din 2013 până în 2014 a participat la seria Aliados, în care a jucat rolul lui Mara Ulloa.
În 2015 ea a făcut parte din coloana sonoră a seriei Soy Luna cu temele: „Mírame a mí“("Uită-te la mine"), "Prófugos"(„Fugarii“), "Chicas así"(„Fetele de genul asta“), și altele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu