2. /11 IANUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE :  Decese, Sărbători

Decese

·         314: Papa Miltiade

·      705 - A murit Papa Ioan al VI-lea. A fost grec de origine și papa al Romei între 701 și 705. Pontificatul lui a început pe data de 30 octombrie 701 și a fost marcat de năvălirile langobarzilor în Campania. A reușit să-i convingă să se retragă in Benevento, in Campania.

·    812 - A decedat imparatul bizantin Stauraciu (Staurakios). (n. 775 e.n.)

Stauraciu  – foto: ro.wikipedia.org

Stauraciu (Staurakios) (n. 775 e.n. – d. 11 ianuarie 812 e.n.) a fost împărat bizantin între 26 iulie şi 2 octombrie 811, fiul lui Nicefor I. În 803 a fost asociat de către tatăl său la domnie. În 811, a participat alături de tatăl său în campania din Bulgaria , și a reușit să scape din batalia de la Pliska. Din păcate, a paralizat din cauza unei lovituri de spadă la gât, și a fost retras de pe câmpul de luptă de către garda imperială.

Din cauza incapacității sale de a conduce, Curtea s-a împțit în două facțiuni: cea a soției lui Staurakios, Theophano, și cea a sorei lui, Prokopia, care voia ca soțul ei, Mihail I Rangabe să devină împărat. Pe 2 octombrie 811, Mihail Rangabe l-a forțat pe Staurakios să abdice si sa se retraga într-o mănăstire unde a si murit.

·   1494 - Moare Domenico Ghirlandaio (Domenico di Tommaso di Currado di Doffo Bigordi), artist italian (născut în 1449).

Domenico Ghirlandaio (autoportret) (detaliu din tabloul “Adorazione dei pastori”) – foto: ro.wikipedia.org

Domenico Ghirlandaio (n. 1449, Florența – d. 11 ianuarie 1494, Florența) a fost un pictor italian renascentist, reprezentant al Școlii florentine (a aparținut celei de-a treia generații a acestei școli). A fost contemporan cu Botticelli, Verrocchio și Filippino Lippi și a avut ca discipol pe Michelangelo. Doi dintre frații săi Benedetto Ghirlandaio (1458 – 1497), David Ghirlandaio (1452 – 1525), ca și nepotul, Ridolfo del Ghirlandaio (1483 – 1561) au fost de asemenea pictori.

·         1762: Moare sculptorul francez Louis-François Roubillac;(n. 1695). A lucrat multa vreme in Anglia, iar printre cele mai cunoscute creatii ale sale se numara  monumentele dedicate lui Haendel,George Wade,statuile regilor George I si Georgeal  II- lea ai Marii Britanii

·         1801: Domenico Cimarosa, compozitor italian (n. 1749).  A  compus oratorii, mese, cantate, sonate pentru clavecin, opere (“Casatoria secreta”); (n.17.12.1749).

Domenico Cimarosa (17 December 1749, Aversa, Province of Caserta – 11 January 1801, Venice) – foto: en.wikipedia.org

·         1837 - A murit pictorul si desenatorul francez Francois Gerard, care prin lirismul sau anunta romantismul (n.04.05.1770). A fost elevul lui Jean Louis David  si unul dintre cei mai importanti pictori ai primului imperiu si in timpul Restauratiei, pictor al curtii lui Napoleon I si apoi al regilor Ludovic al XVIII si Carol al X-lea. Gerard a dobandit un mare renume nu doar in Franta, dar si la nivel european, fiind supranumit “pictorul regilor” pentru ca  a realizat portretele tuturor familiilor regale din Europa.
* 1843: Francis Scott Key (n. 1 august 1779 – d. 11 ianuarie 1843) a fost avocat, magistrat și poet amator din Georgetown, care a scris versurile imnului național al Statelor Unite, "The Star-Spangled Banner".

Francis Scott Key
Date personale
Născut	1 august 1779 Comitatul Carroll, Maryland, Statele Unite
Decedat	11 ianuarie 1843 Baltimore, Maryland, Statele Unite
Înmormântat	Mount Olivet Cemetery[*]
Părinți	John Ross Key[*]
Copii	Philip Barton Key II[*]
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Etnie	English American[*]
Religie	Biserica Episcopală
Ocupație	Poet, avocat, judecător districtual
Activitate
Alma mater	St. John's College[*]
Cunoscut pentru	Scrierea versurilor imnului Uniunii, The Star-Spangled Banner
Premii	Songwriters Hall of Fame[*]

·         1865:  Alexandru Depărățeanu, dramaturg și poet român (n. 1834). Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt timp după aceea. Pe lângă drama Grigore-Vodă a mai publicat o colecția de poezii Doruri și amoruri în 1861. Criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi, printre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi. Influența acestora este evidentă în vocabularul întrebuințat, plin de neologisme care nu s-au păstrat și care îi fac versurile greu de înțeles pentru cititorul contemporan. Depărățeanu este cunoscut astăzi mai ales prin „Vara la țară”, poezie postumă și care a ajuns de notorietate prin parodia lui George Topîrceanu „Al. Depărățeanu: Vara la țară…”, din ciclul Parodii originale (1916).

·         1874: Moare Gail Borden, comerciant american, inventatorul laptelui condensat si al extractului de carne (numit meat biscuit); (n.9 noiembrie 1801).
* 1910: Teohari Antonescu (n. 1 septembrie 1866, București - d. 11 ianuarie1910 la Iași) a fost un arheolog, istoric și pedagog universitar român, membru al societății Junimea. A fost căsătorit cu Eugenia Vârgolici, fiica universitarului și junimistului Ștefan Vârgolici.

Din păcate, istoricul a decedat tragic, la numai 43 de ani, în ziua 11 ianuarie 1910 (la orele 15.30), „răpus de un cancer al rărunchiului”.
Opera:

Lucrări științifice

• 1889 - Lucrarea de licență - Cultul cabirilor în Dacia
• 1901 - Lumi uitate - Studii literare și archeologice - Iași - Tipografia Editoare Dacia P.Iliescu și D. Grossu
• 1905 - Le trophee d'Adamclissi. Etude archeologique - Jassy
• 1906 - Cetatea Sarmizegetusa - reconstitutită după Columna Traiana și ruinele din Grădiștea
• 1906 - Știința sau Vandalismul d-lui Tocilescu - Lipsa unei metode de cercetare a ruinelor - Iași
• 1906 - Săpăturile d-lui Tocilescu la cetatea Drobetae. Nimicirea unei stațiuni istorice importante - Iași

Publicate în Convorbiri literare (listă incompletă)

• Dacia, patria primitivă a popoarelor ariane (1895 nr. 5);
• Manifestările artistice în raport cu rasa, (1895, nr. 10);
• Descoperirile din Troia, (1895, nr. 12);
• Activitatea științifică a lui Alexandru Odobescu (1897, nr. 3-4);
• Originea egiptenilor și semiților (1897, nr. 11 și 12);
• Din lumea Chaldee (1898, nr. 4);
• Epopeea lui Izdubar (1898, nr. 5);
• Priviri asupra filosofiei Upanișadelor (1899);
• Din literatura egipteană (1901, nr. 3);
• Cum s-a format Preistoria (1901, nr. 11);
• Originile omului (1902, nr. 6);
• Buddhismul și Nirvana (1903, nr. 9);
• Trofeul de la Adamclisi (1906, nr. 3-5);
• Culele sunt sau nu naționale? (1907, nr. 5).

·         1923: Constantin I (greacă Κωνσταντίνος A', Βασιλεύς των Ελλήνων; n. 2 august 1868; d. 11 ianuarie 1923) a fost rege al Greciei din 1913 până în 1917 și din 1920 până în 1922. A fost comandantul armatei elene în timpul războiului greco-turc din 1897 și a condus forțele grecești în timpul războaielor balcanice din 1912-1913 în care Grecia a câștigat Salonicul și și-a dublat populația și suprafața. A devenit rege al Greciei la 18 martie 1913 după asasinarea tatălui său.

Familia regală greacă la sfârșitul anului 1880 în timpul unui voiaj al Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei la Atena. De la stânga la dreapta Prințul Nicolae al Greciei, Prințesa Maria (jos), regina Olga, Prințul Constantin, Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei (ținând un câine pe genunchi), Prințesa Alexandra, regele George I și Prințul George.

Născut la 2 august 1868 la Atena și botezat la 12 august, Constantin a fost cel mai mare fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga. A primit numele Constantin după bunicul matern, Marele Duce Constantin Nicolaevici, dar și după împărații bizantini^[1]. În familie era cunoscut sub numele Tino.

Așa cum a fost prevăzut prin constituție, Constantin și frații săi au fost crescuți în religia ortodoxă greacă^[2], spre deosebire de tatăl lor care a rămas luteran^[3].

Prințul a avut o copilărie fericită, între Palatul Regal din Piața Syntagma din Atena și Palatul Tatoi, la poalele muntelui Parnes. Pentru Constantin și frații săi, părinții lor, George și Olga, au fost părinți atenți; regele își petrecea adesea timpul în compania copiilor și se juca cu ei^[4]. Cu părinții și cu bona, Constantin vorbea în engleză iar la școală în greacă.

În 1884, Constantin la vârsta de 16 ani a fost declarat major. Cu această ocazie a primit titlul de prinț moștenitor și cel de duce de Sparta. Constantin a plecat doi ani în Germania unde și-a completat studiile.

La Berlin, la curtea Hohenzollernilor, Constantin o reîntâlnește pe prințesa Sofia a Prusiei pe care o cunoscuse cu câțiva ani în urmă la unchiul său, Prințul de Wales. Cei doi tineri s-au îndrăgostit și s-au logodit la 3 septembrie 1888^[5].

La 27 octombrie 1889, Constantin și Sofia s-au căsătorit la Atena și au avut două ceremonii religioase, una publică ortodoxă și alta privată protestantă. Festivitățile au reunit la Atena reprezentanți ai tuturor caselor regale europene. Wilhelm al II-lea al Germaniei, Christian al IX-lea al Danemarcei, viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit și Nicolae al II-lea al Rusiei au fost invitații de onoare. Noul cuplu s-a instalat la reședința special construită pentru ei iar relațiile dintre ei au fost armonioase. În ciuda acestui lucru, Constantin a avut o relație amoroasă la începutul anului 1912 cu contesa Paola d’Ostheim, divorțată de prințul Hermann de Saxa-Weimar-Eisenach. Cei doi au ținut corespondență până la moartea lui Constantin^[6].

Împreună cu frații săi, Prințul George și Nicolae, Constantin a participat la pregătirea primelor Jocuri Olimpice moderne în calitate de președinte al comitetului de organizare

Victoria otomană de la Domokos, de Fausto Zonaro.

În ianuarie 1897, Creta s-a revoltat încă o dată contra conducerii otomane și a cerut unificarea cu Grecia. La Atena, partizanii Marii Idei (greacă Μεγάλη Ιδέα; Megáli Idéa) au solicitat intervenția monarhiei grecești în conflict. Sub presiunea lor, regele și primul ministru Theodoros Deligiannis au trimis întăriri insurgenților. Prințul George a fost numit comandant al flotei care trebuia să împiedice Marea Poartă să intervină contra revoltelor. În același timp, 1.500 de soldați greci au debarcat pe insulă.^[8] În fața atitudinii Atenei, Imperiul Otoman a declarat război Greciei la 17 aprilie 1897. Este începutul războiului greco-turc din 1897 (sau "războiul de treizeci de zile")^[9].

Numit comandant șef al armatei la 26 martie, Constantin este considerat responsabil pentru penetrarea Macedoniei. Tentativa de invazie este însă un eșec iar grecii se retrag rapid la Thessalie. Cartierul general grec stabilit în orașul Larissa este ocupat de otomani. La sfârșitul lunii aprilie, războiul este pierdut de greci iar ultimele bătălii din mai nu fac decât să confirme superioritatea turcilor^[10].

În ciuda intervenției mai multor puteri străine în favoarea Atenei în timpul convorbirilor de pace din decembrie 1897,^[10] consecințele înfrângerii sunt foarte grave pentru greci: trebuie să renunțe la ambițiile teritoriale din Creta și Macedonia și frontierele sunt corectate în favoarea Imperiului Otoman. Grecia trebuie să plătească, de asemenea, o indemnizație de război de aproape patru milioane lire turcești iar acest lucru se întâmplă într-un moment când deja finanțele publice sunt la cel mai mic nivel^[11].

Prințul moștenitor Constantin este considerat principalul responsabil pentru înfrângere iar o parte a opiniei publice a cerut să fie judecat de Curtea Marțială^[12]. Soția sa, prințesa Sofia a Prusiei, este criticată în mod egal din cauza atitudinii fratelui ei, kaiserul Wilhelm al Germaniei, care a susținut în mod deschis Turcia în timpul conflictului. Cuplul a părăsit pentru o perioadă Grecia și s-a instalat în Germania la mama Sofiei

Armata greacă intră în Salonic.

La 8 octombrie 1912, Muntenegru declară război Imperiului Otoman. Zece zile mai târziu, Serbia, Bulgaria și Grecia fac același lucru. Este începutul Primului Război Balcanic^[14].

De partea greacă, conflictul are loc pe două fronturi: în nord-est-ul țării, spre Tesalia și Macedonia și nord-vest spre Epir. Trupele elene alcătuite din 120.000 de oameni sunt împărțite în două armate iar cea din nord-est este condusă de Constantin. Obiectivul acestei armate este să ajungă la Salonic înaintea trupelor bulgare.

După victoria grecilor în bătălia de la Sarantaporo de la 22 octombrie și după alte câteva victorii, trupele conduse de prințul moștenitor ajung la porțile Salonicului și încercuiesc orașul. Comandantul orașului și al celei de-a treia armate turce, Pașa Hussein Tashin a cerut începerea negocierilor cu Statul Major grec și cu reprezentanți ai Bulgariei a cărui armată se apropia rapid de oraș. Condițiile oferite de greci au fost mai bune pentru turci astfel încât la 8 noiembrie trupele grecești au intrat în Salonic^[14][15].

Predarea Pașei Tashin Hussein care îi dă sabia simbolic lui Constantin în interiorul Palatului de administrație, este unul dintre punctele culminante ale acelei zile

Dornic să profite de popularitatea câștigată de prințul moștenitor pentru a-și întări dinastia, regele George I ia decizia să abdice în favoarea fiului său. La 18 martie 1913 regele profită de un dejun cu fiii săi Nicolae, George și Andrei la Salonic pentru a-i anunța că vrea să predea coroana cu ocazia jubileului care urma să aibă loc în octombrie.

După prânz, George I a plecat la o plimbare pe străzile orașului, ca în fiecare după-amiază de când a ajuns la Salonic. El a mers fără nici un fel de protecție, la fel cum făcea la Atena încă de la începutul domniei sale. În acea zi a fost așteptat de anarhistul Alexandros Schins care l-a împușcat cu un revolver. La scurt timp de la eveniment, Prințul Nicolae este avertizat și el este cel care va da vestea restului familiei^[17][18].

Constantin era la cartierul general de la Ioannina împreună cu fratele său Christophe când a primit telegrama prin care era anunțat de moartea tatălui său și de noul său statut de rege.

Când a urcat pe tron, în ciuda faptului că nu a avut aceeași experiență politică ca a tatălui său, Constantin s-a bucurat de un prestigiu enorm în rândul poporului său^[19]. Pe lângă recenta sa glorie militară, noul rege are multe avantaje: este primul suveran modern născut în Grecia, este de asemenea primul care a fost crescut în religia ortodoxă. Poartă un un nume prestigios, al celui care a a fondat Constantinopolul (împăratul roman Constantin I) și a ultimului împărat bizantin (Constantin al XI-lea Paleologul).

Modificările teritoriale după Tratatul de la Londra (1913) (sus) și Tratatul de la București (1913) (jos).

Începutul domniei lui Constantin a fost marcat de negocierile de pace de la sfârșitul primului război balcanic. Prin Tratatul de la Londra din 30 mai 1913, Grecia a primit o bună bucată din Macedonia (împreună cu Salonicul, legat definitiv de regalitatea greacă prin moartea regelui George I), o parte din Epir, Creta și mai multe insule din Marea Egee. În acest fel suprafața țării s-a dublat. Au avut loc diviziuni profunde între regatele din Balcani și Grecia care trebuia să facă față revendicărilor bulgarilor ce n-au acceptat pierderea Salonicului^[20].

O lună după semnarea Tratatului de la Londra, în noaptea de 29 spre 30 iunie 1913, Bulgaria a atacat fără avertisment foștii aliați greci și sârbi. Elementul surpriză i-a permis să captureze rapid orașul grec Nigrita^[21].

De la izbucnirea ostilităților, Constantin a preluat conducerea armatei sale iar la 30 iunie, forțele elene au contraatacat pe uscat și pe mare. Lupte grele au avut loc la Kilkis între 30 iunie și 4 iulie soldate cu victoria grecilor. După mai multe tentative de contraatac pentru a-și recupera pozițiile pierdute, armata a II-a bulgară recunoaște înfrângerea și s-a retras spre nord abandonând orașele Serres și Drama.^[22]

Armata greacă a continuat să înainteze ajungând la 23 iulie pe teritoriile bulgare.

Primul ministru Eleftherios Venizelos vrea să negocieze un armistițiu cu guvernul bulgar. Se deplasează la cartierul general grec la Hadji Beylik și încearcă să-l convingă pe rege să ceară pacea.^[23] Constantin însă dorește o victorie militară decisivă și refuză.^[23] Între timp, forțele bulgare se organizează și încep atacul la 29 iulie. Contraofensiva lor este puternică iar relieful din Cheile Kresna este nefavorabil grecilor astfel încât a doua zi, trupele elene sunt la un pas de anihilare totală. Regele a trimis o telegramă primului ministru prin care îi cere să plece la București și să ceară armistițiu.^[23]

În cele din urmă, Constantin I și armata sa au fost salvate de guvernul bulgar, care a sugerat, între timp, o încetare a focului pentru a proteja capitala. Semi-înfrângerea greacă de la Kresna a limitat consecințele asupra evoluției generale a conflictului

La sfârșitul lunii iulie 1914, kaiserul Wilhelm a trimis o telegramă lui Constantin prin care îi întreabă care va fi atitudinea Greciei în caz de război. Regele îi răspunde că nu intenționează să implice țara într-un nou conflict și, prin urmare, ar alege neutralitatea.^[24] La acest răspuns, împăratul amenințată și îi declară cumnatului său că dacă Grecia refuză să se alieze cu Germania, aceasta va fi tratată ca dușman. Cu toate acestea, regele elenilor a rămas ferm pe poziție și și-a menținut decizia de a nu interveni. El este de asemenea conștient de faptul că Grecia este slăbită de războaiele din Balcani și nu este pregătită să participe la un nou conflict.^[24]

Primul ministru Eleftherios Venizelos care bănuiește familia regală de o alianță cu kaiserul, intră în contact cu guvernele Antantei. Dar ele nu par grăbite să vadă Grecia intrată în conflict. De fapt, Rusia se teme de revendicările grecești asupra Constantinopolului și a strâmtorilor^[25].

Atitudinea aliaților s-a schimbat la începutul anului 1915. Constantin este grav bolnav, suferă de pleurezie agravată de pneumonie. În septembrie Bulgaria intră în război alături de Puterile Centrale și atacă Serbia, aliat al Greciei din 1913. Venizelos profită de aceste evenimente și cere regelui să proclame mobilizarea generală însă acesta refuză. În consecință primul ministru amenință cu demisia ceea ce ar determina o criză politică majoră ^[26] iar regele sfârșește prin a declara mobilizare generală însă spune clar armatei că este o măsură pur defensivă. Pentru a forța mâna regelui, Venizelos a invitat la 3 octombrie aliații să ocupe portul de la Salonic.

Jump to navigationJump to search

Constantin I
Portret oficial
Date personale
Născut	2 august 1868 Atena, Grecia
Decedat	11 ianuarie 1923 (54 de ani) Palermo, Italia
Înmormântat	22 noiembrie 1936 Palatul Tatoi, Grecia
Cauza decesului	cauze naturale[*] (hemoragie cerebrală[*])
Părinți	George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei
Frați și surori	Alexandra Georgievna a Greciei Prințesa Maria Georgievna a Greciei Prințesa Irene a Greciei și Danemarcei Regina Sofía a Spaniei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Prințul George al Greciei și Danemarcei Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei
Căsătorit cu	Sofia a Prusiei
Copii	George II Alexandru I Elena, regina mamă a României Paul I al Greciei Prințesa Irene, Ducesă de Aosta Prințesa Ecaterina
Cetățenie	Grecia
Religie	Biserica Ortodoxă Greacă[*]
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Rege al Greciei
Domnie	18 martie 1913 - 11 iunie 1917
Predecesor	George I
Succesor	Alexandru I
Rege al Greciei
Domnie	19 decembrie 1920 - 27 septembrie 1922
Predecesor	Alexandru I
Succesor	George II

·         1928: Moare  Thomas Hardy, scriitor englez („Tess d’Urberville”, „Jude Nestiutul”, „Primarul din Casterbridge”); (n. 1840).









































* 1955: Prințesa Elisabeta a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Ελισάβετ της Ελλάδας και Δανίας; 24 mai 1904 – 11 ianuarie 1955) a fost a doua fiică a Prințului Nicolae al Greciei și Danemarcei și a Marii Ducese Elena Vladimirovna a Rusiei. Prințesa Elisabeta s-a născut la Atena, Grecia, la 24 mai 1904. Tatăl ei era Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei, al treilea fiu al regelui George I al Greciei. Mama ei era Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei, o nepoată a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Ca și surorile ei Olga și Marina, Elisabeta a fost considerată o mare frumusețe. Familia a poreclit-o 'Woolly' din cauza părului ei închis care era mai gros și mai greu de gestionat decât al surorilor ei.

În general familia era săracă și forțată să trăiască în exil de când ea avea 10 ani, în urma răsturnării monarhiei grecești. Mai târziu familia s-a mutat la Paris.

Elisabeta s-a căsătorit cu Contele Carl Theodor de Toerring-Jettenbach, care era cunoscut ca "Toto". Mama lui Carl Theodor era soră cu regina Elisabeta a Belgiei și cu Prințesa Maria Gabriela de Bavaria. Contele Toerring-Jettenbach a fost numit după bunicul său, Karl Theodor, Duce de Bavaria. Elisabeta și Carl Theodor au avut doi copii:

• Contele Hans Veit Kaspar Nikolaus de Toerring-Jettenbach, născut la 11 ianuarie 1935
• Contesa Helene Marina Elisabeth de Toerring-Jettenbach, născută la 20 mai 1937

Elisabeta a murit de cancer la 11 ianuarie 1955 la Munchen la vârsta de 50 de ani.

Prințesa Elisabeta
Contesă de Toerring-Jettenbach
Date personale
Născută	24 mai 1904 Palatul Tatoi, Tatoi, Grecia
Decedată	11 ianuarie 1955 (50 de ani) Munchen, Bavaria, Germania
Înmormântată	Winhöring
Părinți	Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei
Căsătorită cu	Carl Theodor, Conte de Toerring-Jettenbach
Copii	Contele Hans Veit Contesa Helene
Cetățenie	Grecia
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

·         1968: Isidor Isaac Rabi, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1898)

·         1972: A murit poetul  şi eseistul  român Eugeniu Speranţia; (n.18 mai 1888). A participat la  mișcarea simbolista reprezentata de  Macedonski, Densusianu și Gheorghe Bogdan-Duică. In același timp, a fost apreciat de Constantin Radulescu-Motru pentru contributiile sale filozofice și sociologice. Cărțile sale  includ colecții de poeme simboliste,  un roman (Casa cu Nalba, 1916) si studii estetice. A fost premiat de Academia Română si  membru al Societății Scriitorilor Români din 1916, precum și al asociațiilor internaționale pentru filosofi și sociologi juridice. A luat parte la numeroase congrese în străinătate si a avut  de asemenea, o activitate culturală prodigioasă în Transilvania în primii ani după război. Savant multidisciplinar  cu un spirit enciclopedic, Sperantia face parte din tradiția umanistă a vietii inelectuale  din România. El a ajuns la vârsta de pensionare în 1949, la începutul regimului comunist si a fost obligat sa se retraga după ce a trecut printr-o serie de atacuri concertate în cursul a  câțiva ani, atât din partea unor ideologi  comunisti cat  și a oportuniștilor care au aderat  la marxism peste noapte.

* 1985: Abdul Rauf Benawa (Abdurrauf Benawâ) (n. 23 august 1913 - d. 11 ianuarie 1985) a fost un prozator și critic literar afghan. A fost autorul imnului de stat al Afghanistanului
Opera:

• 1941: Nu mai este timp ("Wacht nelarem");
• 1942: Fecioara nefericită ("Nâmurâda ndželej");
• 1947: Teoria literaturii ("Adabi funun");
• 1948: Gânduri mâhnite ("Prêsâna afkâr");
• 1961: Scriitori contemporani ("Osani likwâl");
• 1966: Taina inimii ("De zrre chwâla").

Abdul Rauf Benawa
Date personale
Născut	1913
Decedat	1985
Naționalitate	afghană
Cetățenie	Afganistan
Ocupație	prozator, critic literar
Limbi	Limba paștună
Activitatea literară
Specie literară	Povestire, studiu literar

* 1988: Isidor Isaac Rabi (n. 29 iulie 1898,^[ Rymanów, Polonia – d. 11 ianuarie 1988, Manhattan, New York, SUA) a fost un fizician evreu-american, unul din oamenii importanți ai Proiectului Manhattan și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pentru cercetările sale privind natura forțelor care leagă protonii de nucleu, cercetări care au condus la dezvoltarea metodei de detecție bazată pe rezonanța magnetică nucleară.

Jump to navigationJump to search

Isidor Isaac Rabi
Isidor Isaac Rabi
Date personale
Născut	29 iulie 1898[7][8][9][10][11]  Rymanów, Polonia
Decedat	11 ianuarie 1988 (89 de ani)[12][7][8][9][10][11]  Manhattan, New York, SUA[13]
Cetățenie	SUA  Polonia
Religie	iudaism apostazia în catolicism[*]
Ocupație	fizician fizician nuclearist[*] profesor universitar fizician teoretician[*]
Activitate
Domeniu	fizică atomică
Număr Erdős	4
Instituție	Universitatea Columbia Massachusetts Institute of Technology
Alma Mater	Universitatea Columbia Universitatea Cornell
Organizații	Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*] American Physical Society Academia Americană de Arte și Științe[*] Asociația Americană pentru Progresul Științei[*] American Philosophical Society[*]
Conducător de doctorat	Albert Potter Wills[*][1]
Doctoranzi	Norman Foster Ramsey[2] Julian Schwinger[3] Martin Lewis Perl[4] Harold Brown[*] Gabriel Weinreich[*]
Premii	Atoms for Peace Award[*] Medalia Internațională Niels Bohr[*] (1967) Premiul Nobel pentru Fizică (1944)[5][6] Medalia Elliott Cresson[*] (1942) Four Freedoms Award - Freedom from Fear[*] Oersted Medal[*] (1982) Public Welfare Medal[*] (1985) Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] Richtmyer Memorial Award[*] (1945) Fellow of the American Physical Society[*]

·         1991: Carl David Anderson, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1905)

·         2001: Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei (rusă Вера Константиновна Раманова; 24 aprilie 1906 – 11 ianuarie 2001), a fost cel mai mic copil al Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și al soției lui, Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg. A fost strănepoata Țarului Nicolae I al Rusiei, s-a născut în Rusia imperială și s-a jucat cu copiii Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.^[1] Și-a pierdut mare parte din membrii familiie în timpul Primului Război Mondial și al Revoluției ruse din 1917. La vârsta de 12 ani, a părăsit Rusia revoluționară împreună cu mama și cu fratele ei George, plecând în Suedia.

Și-a petrecut restul vieții în exil, la început în Europa de Vest, apoi, din anii 1950, în Statele Unite.

Prințesa Vera Constantinovna
Prințesa Vera, copil, în brațele fraților ei
Date personale
Nume la naștere	Vera Konstantinovna Romanova
Născută	24 aprilie 1906 Palatul Pavlovsk, Imperiul rus
Decedată	11 ianuarie 2001 (94 ani, 262 zile) New York, Statele Unite
Înmormântată	Novo-Diveevo Russian Orthodox Cemetery[*]
Părinți	Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg
Frați și surori	Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințul Igor Constantinovici al Rusiei Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei Prințul George Constantinovici al Rusiei Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei
Cetățenie	Imperiul Rus  Rusia
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

* 2001: Sir Denys Lasdun CH (n. 8 septembrie 1914 - d. 11 ianuarie 2001) a fost un arhitect faimos englez al secolului XX, cel mai des asociat proiectului său modernist de factură brutalistă al Teatrului Naţional Regalde pe malul stâng al Tamisei din Londra.

Lasdun a studiat la Architectural Association School of Architecture din capitala Regatului Unit, practicând în perioada sa de ucenicie arhitecturală la firma de arhitectură a cunoscutului arhitect canadian expatriat Wells Coates.

La fel ca alți arhitecți moderniști, printre care și Sir Basil Spence sau Peter și Alison Smithson, Lasdun a fost influențat profund de Le Corbusier și Ludwig Mies van der Rohe, dar a existat și o influență clasică, datorată lui Nicholas Hawksmoor.

Printre proiectele lui Lasdun se numără:

• Colegiul Fitzwilliam, Cambridge (1959 - 1960);
• Colegiul Regal de Medici, Londra (1960 - 1964);
• Căminele Universității Angliei de Est, Norwich (1962 - 1968);
• Casa Keeling și Casa Bradley, Bethnal Green, Londra de est;
• Institutul de Educație și biblioteca Școala de Studii Orientale și Africane, Bloomsbury, Londra;
• Teatrul Naţional Regal, Londra (1967 - 1976)
• Prima fază a Băncii Europene de Investiții, Luxemburg (1974 - 1980)

Denys Lasdun
Date personale
Născut	8 septembrie 1914 Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Decedat	11 ianuarie 2001 Londra, Regatul Unit[1]
Naționalitate	Regatul Unit
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	arhitect
Activitate
Alma Mater	Architectural Association School of Architecture[*]
Clădiri semnificative	* Teatrul Național Regal din Londra (Royal National Theatre London) * Colegiul Fitzwilliam, Cambridge

·         2002 - A încetat din viaţă cineastul Henri Verneuil ("Maimuţa în iarnă", "Clanul sicilienilor") (n. 15 octombrie 1920)

·         2003: Mickey Finn, muzician britanic (n. 1947)

·         2005: Spencer Dryden, toboșar american (Jefferson Airplane) (n. 1938)
* 2005: Jerzy Władysław Pawłowski (n. 25 octombrie 1932, Varșovia – d. 11 iunie 2005) a fost un scrimer polonez specializat pe sabie. Din șase participări la Jocurile Olimpice a cucerit cinci medalii olimpice, inclusiv aurul la individual la México 1968. La Campionatul Mondial a câștigat și 18 medalii, inclusiv șapte de aur. A fost și un spion și un agent dublupentru CIA.

S-a născut în 1932 într-o familie foarte patriotă. Bunicul său fusese un membru Legiunii poloneze comandată de Józef Piłsudski, și tatăl său a luptat mai întâi în armata poloneză în timpul invaziei Poloniei, apoi în Batalionul „Zośka” al mișcării de rezistență Armia Krajowa.^[1] A crescut în Varșovia ocupată de naziști.

După cel de-al Doilea Război Mondial a practicat boxul, săritura în lungime și săritura cu prăjina. S-a interesat de scrimă din întâmplare, după ce a găsit o sabie veche într-o groapă de gunoi.^[2] Pan Wołodyjowski, Andrzej Kmicic și Jan Skrzetuski, eroii romanului istoric Prin foc și sabie lui Henryk Sienkiewicz, au devenit idolii săi. În anul 1949 a fost descoperit de maestrul Janos Kevey, care l-a selecționat în lotul național chiar după un an de pregătire.^[2]

În paralel, el s-a alăturat serviciului de informații polonez, Urząd Bezpieczeństwa. Potrivit lui Pawłowski, era vorba de a elimina pericolul represaliilor împotriva tatălui, legate de rolul acestuia în AK.^[1] Serviciul secret i-a cerut să-i spioneze pe colegii săi de lot când se deplasează în străinătate. El și-a început activitatea de spion sub porecla „Papagal” (în poloneză Papuga).^[1] Curând după aceea s-a înrolat ca ofițer în armata poloneză și s-a alăturat serviciilor militare de informații sub porecla „Cinstit” (Szczery). În mod ironic, făcea și în același timp trafic de ceasuri și de echipamente vestici.^[1] În aceeași perioadă s-a căsătorit cu actrița Teresa Szmigielówna.

În anul 1953 a avut primele sale rezultate de notat: medalia de argint la individual la Campionatul Mondial de juniori și bronzul pe echipe la Campionatul Mondial de seniori. La Melbourne 1956 a obținut prima sa medalie olimpică, argintul, fiind depășit de maghiarul Rudolf Kárpáti. A fost laureat și cu argint la proba pe echipe. Un an următor a creat surpriză, devenind pentru prima dată campion mondial la individual: comitetul de organizare nu avea nici un disc cu imnul național al Poloniei, care a fost cântat a capella de polonezii prezenți în sală.^[1] Pawłowski devenit o celebritate în Polonia, ducând un stil de viață somptuos, cu o mașină de lux și tablouri cu semnătura unor mari pictori, pe care îl explica de sume câștigate la poker. În realitate, some mari de bani pierdute la acest joc l-au condus la divorț.^[1]

În anul 1964 a fost recrutat de CIA ca agent dublu pe marginea unei competiție în Statele Unite. Treizeci de ani mai târziu a afirmat că a acționat din patriotism și din ură pentru comunism.^[1] Potrivit generalului Czesław Kiszczak, Pawłowski era motivat mai degrabă de cupiditate. În orice caz, Pawłowski nu avea nici un acces la documente confidențiale, ci a transmis zvonuri despre personalitățile pe care le frecventa. La Jocurile Olimpice din 1968 de la Ciudad de México a ajuns în fază finală, unde l-a întâlnit pe marele său rival, sovieticul Mark Rakita. Condus cu scorul de 3–4, a dat două tuse la rând pentru a câștiga titlul olimpic.^[3] Și-a continuat activitatea competițională până în 1970, cucerind de-a lungul carierei cinci medalii olimpice și 18 medalii mondiale. În anul 1972 a fost desemnat de Federația Internațională de Scrimă drept „cel mai bun sabrer vreodată în lume”.^[3] Un an mai târziu a fost ales președintele Federației Poloneze de Scrimă.^[3]

În luna aprilie 1975 a fost arestat în cel mai mare secret. Un an mai târziu a fost condamnat pentru spionaj la 25 de ani de închisoare. Și-a ispășit sentința în Varșovia și Barczew. În 1985 a făcut obiectul unui schimb cu spioni KGB arestați în Vest, dar a ales să rămână în Polonia.^[3] Câteva zile mai târziu a fost amnistiat de Consiliu de Stat. A rămas foarte discret până la căderea Zidului Berlinului în 1989, după care s-a prezentat drept un patriot și drept un prizonier de conștiință.^[3] La vârsta de 57 de ani, a luat parte la o competiție de nivel înalt și le-a bătut pe conaționalii săi mai tineri, pierzând chiar cu Janusz Olech, vicecampionul olimpic în 1988. După acest incident, Federația Poloneză de Scrimă i-a interzis să participe la competițiile nationale.^[3] În anul 1994 și-a publicat autobiografia sub titlul Duelul meu cel mai lung (Najdłuższy pojedynek).

A murit acasă, în urma unui infarct miocardic, la vârsta de 72 de ani.

Jerzy Pawłowski
Pawłowski în 1968
Informații personale
Născut(ă)	25 octombrie 1932 Varșovia, Polonia
Decedat(ă)	11 ianuarie 2005 (72 de ani) Varșovia
Înălțime	1,74 m
Greutate	74 kg
Țară	Polonia
Armă	sabie
Mână	dreptaci

·         2008: A murit Sir Edmund Hillary, din Noua Zeelanda, primul alpinist care a escaladat Everestul, pe 29 mai 1953; (n. 20 iulie 1919).

·         2009 - Georges Cravenne, creatorul premiilor César şi un promotor în domeniul relaţiilor publice din Franţa, a decedat. A creat, în 1975, Academia artelor şi tehnicilor cinematografice, care urma să decerneze începând din 1976 premiile César. De asemnea, el a creat, pentru Asociaţia Profesională şi Artistică a Teatrelor din Franţa, premiile Molière şi, ulterior, premiile 7 d'Or, dedicate producătorilor de televiziune (n. 24 ianuarie 1914)

·         2009 - A murit cineastul Eric Rohmer, reprezentant al Noului Val din cinematografia franceză a anilor 1960 şi autor al multor comedii romantice
* 2012: Ion Focșa (n. 14 februarie 1925, Peceneaga, județul Tulcea - d. 11 ianuarie 2012, Pitești) a fost un actor român de teatru și film, regizor și membru al UNITER.

Este al șaptelea copil al unei familii de slujbași la stat (tatăl - perceptor, mama - casnică).

Debutează la Teatrul Național din București în 1945, cu piesa, Asta-i ciudat, de M.R. Paraschivescu, în regia lui Tudor Mușatescu. Apoi joacă pe scenele mai multor teatre unde este angajat: Teatrul Muncă și Voie bună, Comedia, Teatrul Mic, Teatrul Nostru, Alhambra, Tineretului, Studioul actorului de film „CI. Nottara", Teatrul din Galați și, din 1958, pe scena Teatrului „Al. Davila" din Pitești.

A colaborat cu cei mai mari regizori: Victor Ion Popa, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu, Marietta Sadova, Vlad Mugur, Aurel Ion Maican, Horea Popescu, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Petre Sava Băleanu, Sorana Coroamă-Stanca, Nae Cosmescu, Mihai Radoslăvescu etc.

Sintetizând întreaga sa carieră, pe parcursul celor 60 de ani de teatru, vom reține următoarele date: a interpretat 210 roluri, pregătite în 11.000 de repetiții a câte două-patru ore, iar numărul spectacolelor la care a luat parte depășește cifra de 12.500.

Urmărit de Securitatea comunistă în perioada 1960-1961.

ROLURI ÎN FILM

• Iancu Jianu, haiducul (1981)
• Iancu Jianu, zapciul (1980)
• Vlad Țepes (1979)
• Din nou împreună (1978)
• Cireșarii (1974)
• Desfășurarea (1954)
• Mitrea Cocor (1952)

Roluri în teatru:

• MITREA COCOR, Teatrul Mic București, 17.01.1951
• FATA LUI TUDORAN, Teatrul Mic București, 31.01.1951
• POEMUL LUI OCTOMBRIE, Teatrul Mic București, 17.11.1951
• MICII BURGHEZI, Teatrul Mic București, 30.03.1952
• PATRU SCHIȚE ȘI O PIESĂ ÎNTR-UN ACT, Teatrul Mic București, 09.04.1952
• VIAȚĂ NOUĂ, Teatrul Mic București, 17.11.1952
• TRĂIASCĂ AI NOȘTRI, Teatrul Mic București, 23.11.1952
• NEPOȚII GORNISTULUI, Teatrul Mic București, 17.02.1953
• STEAUA FĂRĂ NUME, Teatrul Mic București, 12.11.1953
• TACHE, IANKE ȘI CADÎR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.12.1955
• GAIȚELE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 19.07.1956
• HANUL DE LA RĂSCRUCE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 11.05.1957
• INSPECTORUL DE POLIȚIE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 19.07.1957
• TRAGEDIA OPTIMISTĂ, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 01.11.1957
• GÎLCEVILE DIN CHIOGGIA, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 12.12.1957
• HARAP ALB, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 18.04.1958
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.05.1958
• FURTUNA, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 29.07.1958
• MIREASA DESCULȚĂ, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 15.09.1958
• NUNTA LUI KRECINSKI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 22.01.1959
• POARTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.05.1959
• SURORILE BOGA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 22.08.1959
• VIAȚA NOUĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.11.1959
• SETEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.01.1960
• INTRIGĂ ȘI IUBIRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.01.1960
• OMUL CU MÎRȚOAGA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.02.1960
• MOȘ TEACĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.04.1960
• ANII NEGRI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.06.1960
• UN MILION PENTRU UN SURÎS, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.07.1960
• SINGUR PRINTRE DUȘMANI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.11.1961
• NEAMURILE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.11.1961
• ÎNȘIR-TE MĂRGĂRITE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.12.1961
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.02.1962
• FATA FĂRĂ ZESTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.03.1962
• SPECTACOL 'ION LUCA CARAGIALE', Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.04.1962
• FEBRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 02.10.1962
• ÎNDRĂZNEALA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.10.1962
• ORAȘUL VISURILOR NOASTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.12.1962
• OAMENI ȘI UMBRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.03.1963
• ȘEFUL SECTORULUI SUFLETE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.11.1963
• PUNCTUL CULMINANT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.01.1964
• NOAPTEA REGILOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.04.1964
• FII CUMINTE, CRISTOFOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.09.1964
• MARELE FLUVIU ÎȘI ADUNĂ APELE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.10.1964
• CANIOTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 03.04.1965
• RĂZVAN ȘI VIDRA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.10.1965
• CIUTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.01.1966
• SIMPLE COINCIDENȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.05.1966
• NEÎNCREDERE ÎN FOIȘOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.11.1966
• OMUL CARE ADUCE PLOAIE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.03.1967
• SFÎNTUL MITICĂ BLAJINU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1967
• ECATERINA TEODOROIU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 02.08.1967
• IO MIRCEA VOIEVOD, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.08.1967
• ZECE ZILE CARE AU ZGUDUIT LUMEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.11.1967
• GOANA DUPĂ FLUTURI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.01.1968
• TOPAZE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.06.1968
• O CASĂ ONORABILĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.10.1968
• BĂLCESCU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.12.1968
• MEȘTERUL MANOLE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.03.1969
• PUPĂZA DIN TEI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.04.1969
• PENDULA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.04.1969
• ARCUL DE TRIUMF, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.07.1969
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.12.1969
• TAIFUN, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.03.1970
• CĂRUȚA CU PAIAȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.05.1970
• TIMP ȘI ADEVĂR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 23.03.1971
• SAM, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1971
• PISICA SĂLBATICĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1971
• VIFORUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.01.1972
• TREPTE; AUTOGRAFUL; ANA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.05.1972
• ȚARA FERICIRII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.06.1972
• JOCUL DE-A VACANȚA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.09.1972
• SÎMBĂTA PĂCĂLELILOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.03.1973
• VIFORNIȚA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.05.1973
• PUTEREA ȘI ADEVARUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.12.1973
• NUNTA DIN PERUGIA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.04.1974
• JUDECATA DE LA MIEZUL NOPȚII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.12.1974
• AZILUL DE NOAPTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.04.1975
• PAPA SE LUSTRUIEȘTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.10.1975
• CAFEAUA ACTRIȚEI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1976
• MOARTEA LUI VLAD TEPEȘ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.11.1976
• CAZUL ENĂCHESCU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.06.1977
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.11.1977
• UNDEVA O LUMINĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 25.12.1977
• CONFRAȚII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 23.05.1978
• GAROAFA ALBĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.09.1978
• STRIP-TEASE PE RING, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.01.1979
• CUZA VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.02.1979
• HOȚII DE ILUZII; OMUL DE PAIANTĂ; EXPERIMENTUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.02.1980
• VOIEVOZI PESTE VEACURI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.06.1980
• ANONIMA SEMNATĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.10.1980
• MOARTEA UNUI COMIS VOIAJOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.12.1980
• ADEVĂRATA LUMINĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.05.1981
• ROMAN SENTIMENTAL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.11.1981
• MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.02.1982
• OSPĂȚUL LUI TRIMALCHIO, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1982
• TITANIC VALS, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.12.1982
• REGELE GOL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.06.1983
• ULTIMA ORĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1983
• DRAGOSTE LA MADRID, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.03.1984
• OPERAȚIUNEA LIFTING, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.06.1984
• DOMNUL DECAN, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.04.1985
• HAINA CU DOUĂ FEȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.07.1985
• MIELUL TURBAT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1985
• OMUL CARE A VĂZUT MOARTEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.02.1986
• NU NE NAȘTEM TOȚI LA ACEEAȘI VÎRSTĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.10.1986
• PÎNDA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.09.1987
• UȘILE ÎMPĂRĂTEȘTI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.04.1988
• OPERAȚIE DIFICILĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1988
• VIS DE DRAGOSTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.01.1989
• CONVOIUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.06.1989
• FATA FĂRĂ ZESTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.09.1989
• WEEK-END LA SECTORUL 9, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.09.1990
• PERSECUTAREA ȘI ASASINAREA LUI JEAN-PAUL MARAT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.11.1990

Piese regizate:

• 1907, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.02.1977
• CASA CU DOUĂ FETE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.10.1979
• O FELIE DE LUNĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.04.1963
• PAPA SE LUSTRUIEȘTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.10.1975
• PIESE ÎNTR-UN ACT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.01.1961
• TIGRUL ÎN PAPUCI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.03.1978

Cărți publicate:

• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (editura Tip Naste, Pitești 1999 - ISBN 973-97212-8-1)
• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul I, editura Tip Naste, Pitești 2004)
• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul II, editura Paralela 45, Pitești 2007)
• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul III, editura Paralela 45, Pitești 2010)

·         2013: Aaron Swartz (n. 8 noiembrie 1986 - d. 11 ianuarie 2013) a fost un programator american și activist pentru libertatea Internetului. Este co-autor al RSS 1.0. A fost proprietar al site-ului web Reddit.

La 6 ianuarie 2011 a spart baza de date JSTOR,^[3] organizație pe care o considera nedreaptă pentru că percepe sume foarte mari în schimbul articolelor academice pe care le conține, în timp ce nu remunerează autorii lor, și pentru că îngreunează astfel accesul foarte multor oameni la cele mai noi rezultate ale cercetării științifice americane.

Risca o amendă de maximum 1 milion de dolari și peste 35 de ani în închisoare.^[4] Swartz s-a sinucis prin spânzurare în apartamentul său din Brooklin. După moartea sa, peste 40 de mii de oameni au semnat o petiție online pe pagina de internet a Casei Albe, cerând înlăturarea procuroarei Carmen Ortiz, pentru reacția excesivă și disproporțională la faptele lui Swartz.

Aaron Swartz s-a născut în orașul Chicago, în familia lui Susan and Robert Swartz. Mai avea doi frați. Tatăl său fondase firma de software Mark Williams Company, care crease sistemul de operare Coherent. Astfel Swartz a intrat din copilărie în contact cu calculatoarele, informatica și Internetul.

La vârsta de 13 ani, a câștigat Premiul ArsDigita, într-o competiție pentru tineri, unde țelul era de a crea pagini de internet non-comerciale, care să fie „utile, educaționale și colaborative”. Premiul a inclus o vizită la universitatea prestigioasă Massachusetts Institute of Technology și întâlniri cu personalități ale Internetului. La vârsta de 14 ani, Swartz, în colaborare cu experți în networking, a elaborat ediția 1.0 a RSS. Swartz a mers la școală la North Shore Country Day School, o mică școală privată din Winnetka, în statul Illinois.

A fost admis la Universitatea Stanford, însă a abandonat-o după numai un an, pentru a întemeia compania de software Infogami, cu finanțare prin Summer Founders Program (română Programul de vară pentru fondatori) al companiei Y combinator. Swartz a creat platforma Infogami, bazată pe limbajul de programare wiki, însă simțea că are nevoie de parteneri pentru a avansa. Astfel, la sugestia organizatorilor programului de la Y Combinator, Infogami a fuzionat cu Reddit în noiembrie 2005. Deși la început proiectul a mers greu, cu timpul a dobândit milioane de utilizatori lunari. La sfârșitul lui 2006, Reddit a fost cumpărat de proprietarii revistei Wired. Swartz s-a mutat la San Francisco ca să lucre pentru Wired, însă a fost decepționat și a trebuit să își dea demisia în ianuarie 2007. Conform mărturiei sale, a fost constant depresiv de-a lungul anului 2007. În septembrie 2007, în colaborare cu Simon Carstensen, a lansat Jottit. În 2010 și 2011 a fost fellow al Centrului Edmond J. Safra din cadrul Universității Harvard.

La un protest împotriva PIPA

Swartz a fost implicat într-o campanie publică de oprire a proiectului de lege intitulat „Stop Online Piracy Act” (SOPA), care dorea extinderea monitorizării internetului în chestiunea violărilor drepturilor de autor și ar fi ușurat guvernului Statele Unite ale Americii închiderea paginilor de internet acuzate de astfel de violări.

După eșecul acestui proiect legislativ, Swartz a fost principalul vorbitor la F2C:Freedom to Connect 2012 (română F2C:Libertatea de a interacționa), în data de 21 mai 2012. În discursul intitulat „How we stopped SOPA” (română Cum am oprit SOPA) spunea: „La momentul de față are loc o luptă, o luptă pentru a defini totul ce ține de internet în termenii învechiți care sunt pe înțelesul jurisprudenței (…) [Sub SOPA, n.m.], noua tehnologie, în loc să ne sporească libertatea, ne-ar fi îngrădit drepturile fundamentale pe care le luasem totdeauna de bune.”

Swartz a declarat că SOPA fusese învinsă de oameni, că bătălia fusese câștigată pentru că „fiecare devenise propriul erou, decis să își facă o misiune din a salva această libertate crucială”. Se referea la o serie de proteste împotriva proiectului - Fundația Electronic Frontier vorbește despre cel mai mare protest din istoria internetului - în cadrul cărora peste 115.000 de pagini de internet au protestat împotriva inițiativei legislative.

Aaron Swartz
Aaron Swartz în 2009
Date personale
Nume la naștere	Aaron Hillel George Swartz
Născut	8 noiembrie 1986 Chicago, SUA
Decedat	11 ianuarie 2013 (26 de ani) Brooklyn, SUA[2]
Înmormântat	Highland Park[*]
Cauza decesului	sinucidere (spânzurare)
Părinți	Robert Swartz[*] Susan Swartz[*]
Naționalitate	New York, SUA
Cetățenie	SUA
Religie	ateism
Ocupație	informatician, antreprenor, activist
Activitate
Cauza decesului	spânzurare
Alma mater	Universitatea Stanford North Shore Country Day School[*]
Partener(ă)	Quinn Norton[*][1] Taren Stinebrickner-Kauffman[*]
Premii	EFF Pioneer Award[*] (2013) James Madison Award[*] (2013) Internet Hall of Fame[*] (2013)
Prezență online
site web oficial tweeter Internet Movie Database Împreună cu Lawrence Lessig, în 2001

·         2014: Ariel Șaron (sau după ortografia în sursele israeliene oficiale Ariel Sharon, în ebraică:אריאל שרון, cunoscut adesea ca „Arik” Sharon, născut Ariel Scheinermann^[2], אריאל שיינרמן în ebraică, la 27 februarie 1928, în Kfar Malal, în Palestina sub mandat britanic - d. 11 ianuarie 2014, Tel Hashomer, Ramat Gan, Israel^[3]) a fost un general și politician israelian. A fost cel de-al 11-lea prim ministru al Israelului între anii 2001-2006, fondator al micului partid „Shlomtzion”, apoi al partidului de centru-dreapta Likud și apoi al partidului de centru Kadima, ministru al apărării (1981-1983), ministru de externe (1998-1999), ministru al agriculturii, al comerțului și industriei etc. Înainte de intrarea în viața politică, s-a distins ca militar, ca unul din comandanții brigăzii de parașutiști, fondator al unității de comando 101 și ca general-maior, comandant al trupelor frontului de sud.

Tatăl său, Shmuel Scheinermann era un tehnician agronom originar din Brest-Litovsk, pe atunci Lituania în sensul lărgit, în Imperiul Rus. Mama sa, Vera sau Dvora, născută Schneier, era medic, originară din Mohilev, în Belarus. Bunicul patern Mordehai Scheinerman a fost fiul unui „cantonist”, adică al unui evreu luat la oaste, care a slujit 25 ani în armata țaristă, pentru care a dobândit un lot de pământ la eliberarea din serviciul militar. Mordehai Scheinerman a devenit un sionist înflăcărat, unul din fondatorii organizației sioniste locale din orașul Brest Litovsk. El a fost bun prieten cu coorășeanul Zeev Begin, tatăl liderului sionist revizionist și viitor prim ministru al Israelului, Menachem Begin. Atât bunicul lui Sharon cât și tatăl lui Begin au fost delegați la primele congrese sioniste. În anul 1910 Scheinerman și familia sa au emigrat în Palestina,care era,pe atunci, parte a Imperiului Otoman. Ei s-au stabilit în noua așezare evreiască Rehovot, unde Mordehai a lucrat ca profesor. Au trăit în Palestina numai 2 ani, și din cauza condițiilor precare de viață și a lipsei de mijloace financiare s-au întors în Rusia. Mordehai Scheinerman a cunoscut-o pe soția sa, Vera, în vremea în care amândoi se refugiaseră la Tbilisi, în Georgia, în împrejurările Primului Război Mondial. În anul 1920 cuplul a emigrat în Palestina în 1920 și s-a instalat în moshavul (sat semicooperatist) Kfar Malal, unde s-a născut Ariel Scheinermann, devenit Ariel Sharon. Ariel are o soră mai mare, Yehudit (Dita).

Ariel Sharon s-a ilustrat ca luptător și comandant în cursul războaielor israelo-arabe: Războiul arabo-israelian din 1948-1949, Războiul Suezului din 1956, Războiul de Șase Zile din 1967, precum și în Războiul de Iom Kipur din 1973.

În perioada 1969-1973, generalul Ariel Sharon a fost comandant al Armatei de Sud a Israelului.

O comisie juridică desemnată de guvernul israelian, sub conducerea judecătorului suprem Kahan, l-a considerat pe Sharon responsabil indirect pentru masacrul vindicativ înfăptuit de Falangele libaneze de sub comanda lui Elie Khobeika în taberele de refugiați palestinieni Sabra și Șatila, care a avut loc în timpul invaziei israeliene a Libanului în 1982. În urma acestor circumstanțe a fost poreclit de către unii „călăul din Beirut”.^[4], iar demonstranții în Israel și în lume l-au condamnat ca „criminal”. Drept consecință a raportului comisiei Kahan, Sharon și-a dat demisia din guvern. El a dat în judecată pentru calomnie revista americană Time care afirmase că ar fi încurajat organizarea masacrului, acuzație care la 16 ianuarie 1985 a fost infirmată ca nejustificată de către un tribunal din New York.^[5]. Acțiunea judiciară s-a încheiat printr-o înțelegere în conformitate cu care revista americană l-a despăgubit pe Sharon cu suma de 200.000 dolari.

Unitatea din cadrul forțelor Hagana a lui Sharon a fost angajată în lupte grele și continue începând din toamna anului 1947 , participând la începutul Bătăliei pentru Ierusalim. Fără a avea forțele militare suficiente pentru a controla drumurile, unitatea sa a inițiat raiduri împotriva forțelor arabe din apropierea localității sale natale Kfar Malal. Grupați în subunități de câte treizeci de oameni, luptătorii ei loveau în mod constant satele arabe, poduri, baze militare, și organizau ambuscade pe căile de acces dintre satele și bazele militare arabe. Sharon a relatat în autobiografia sa:

„„Am devenit pricepuți în a găsi drumul în cele mai întunecate nopți și, treptat, ne-am construit forța și rezistența necesară acestor tipuri de operațiuni. Stresul luptelor permanente ne-a apropiat unii de alții și unitatea a început să funcționeze nu doar ca o unitate militară, dar aproape ca o familie .... Luptam aproape în fiecare zi. Ambuscadele și luptele urmau unele după altele ca și cum ar fi toate una și aceeași bătălie" ^[7]”

Ca urmare a rolului său într-un raid de noapte asupra forțelor irakiene de la Bir Adas, Sharon a fost avansat comandant de pluton în Brigada Alexandroni.^[8] După proclamarea Statului Israel și declanșarea Războiului de Independență a acestuia, plutonul lui Sharon a oprit înaintarea irakienilor la Kalkiliya. Sharon era considerat un soldat călit și agresiv și a înaintat cu repeziciune în grad în cursul războiului. În Prima bătălie de la Latrun, într-o încercare nereușită de a ajuta comunitatea evreiască asediată din Ierusalim, el a fost rănit în zona inghinală, la stomac și la un picior, de tirul unor soldați din Legiunea arabă transiordaniană. În lupte unitatea sa a suferit pierderi grele, numărând 136 morți. După ce s-a refăcut de pe urma rănilor primite la Latrun, el a reluat comanda unității sale de patrulare. În acele zile, primul ministru și ministrul apărării al Israelului, și părintele fondator al acestui stat, David Ben-Gurion, i-a ebraizat numele de familie din Scheinerman în „Sharon”.^[8] În septembrie 1949, Sharon a fost promovat comandant de companie în fruntea unității de recunoaștere a Brigăzii Golani, și în 1950 a devenit ofițer de informații la Comandamentul Central al armatei israeliene. Sharon și-a luat ulterior un concediu pentru a începe studiile de istoria și cultura Orientului Mijlociu la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Cariera militară ulterioară a sa s-a caracterizat prin nesupunere și agresivitate , dar, de asemenea,prin calități de comandant strălucit.

Sharon, al doilea de la stânga, rândul de sus, cu membrii Unităţii 101 după Operaţiunea Egged (noiembrie 1955). În picioare, de la stânga la dreapta: Lt. Meir Har-Tzion, Maior Arik Sharon, Gen. Lt. Moshe Dayan, Căpt. Dani Matt, Lt. Moshe Efron, Gen. Maior Asaf Simhoni; rândul de jos, de la stg. spre dr.: Căpt. Aharon Davidi, Lt. Yaakov Yaakov, Căpt. Rafael Eitan

Un an și jumătate mai târziu, la ordinele directe ale primului-ministru Ben Gurion, Sharon a revenit la serviciul activ cu gradul de maior, ca fondator și comandant al unei noi unități, Unitatea 101, o unitate de forțe speciale, însărcinată cu operațiuni de represalii, ca răspuns la atacurile fedainilor palestinieni. Prima unitate israeliană de comando, Unitatea 101, era specializată în război de gherilă ofensivă pe teritoriu inamic.^[10] Unitatea era alcătuită din 50 de oameni, în mare parte foști parașutiști și din personalul Unității 30. Ei au fost înarmați cu arme nestandardizate, fiind însărcinați cu efectuarea unor acțiuni speciale de represalii dincolo de granițele statului, în principal, manevre tactice de dimensiuni reduse, de pătrundere pe teritoriul inamic. Antrenamentul însuși implica și el atacarea de forțe inamice în afara granițelor Israelului.^[11]

„Noii recruți au început un regim dur de antrenament de zi și de noapte, exercițiile lor de orientare și de navigație purtându-i de multe ori peste graniță. Întâlnirile cu patrulele inamice sau paznici din sate erau considerate cea mai bună pregătire pentru misiunile care îi așteptau. Unii comandanți, cum ar fi Baum și Sharon, căutau în mod deliberat angajarea în luptă.

- Istoricul israelian Benny Morris descriind Unitatea 101 ^[12].”

Ca represalii la atacurile fedainilor asupra Israelului, Unitatea 101 a întreprins o serie de raiduri împotriva Iordaniei, care din 1948-1949 deținea și apoi, anexase Cisiordania. Raidurile au ajutat, de asemenea, la susținerea moralului israelienilor și la efortul de a convinge statele arabe că tânăra națiune este capabilă de acțiuni militare cu rază lungă de acțiune. Cunoscută pentru raidurile sale împotriva civililor și obiectivelor militare arabe, unitatea este considerată responsabilă pentru masacrul de la Qibya, care a avut loc în toamna anului 1953. După ce un grup de fedaini palestinieni a folosit localitatea Qibya ca bază de pornire pentru un atac în localitatea israeliană Yehud, atac în care a fost ucisă o mamă evreică și cei doi copii ai ei, Unitatea 101 a organizat o acțiune de represalii asupra satului, care a provocat aprox.65-70 victime în rândul civililor, inclusiv copii și femei.^[10] Aceste victime apăruseră atunci, când luptătorii lui Sharon au dinamitat 45 de case și o școală.^{[13][14][15][16]}. Ulterior, Sharon, în memoriile sale a susținut că înainte de a detona explozibilii unitatea ar fi verificat toate casele, și că credea că erau goale.</ref>^[14] Deși a recunoscut că rezultatele au fost tragice, Sharon a respins atacurile mediei, spunând: „De acum, se poate spera că bandele teroriste se vor gândi de două ori înainte de un atac, și pot fi siguri că vom riposta. Guvernele Iordaniei și Egiptului știu acum că dacă noi suntem vulnerabili, așa vor fi și ei”.^[13] La câteva luni de la înființare, Unitatea 101 a fuzionat cu Batalionul 890 Parașutiști pentru a crea Brigada de parașutiști, al cărui comandant a devenit mai târziu și Sharon. Ca și Unitatea 101, și această unitate a continuat raiduri de represalii pe teritoriul arab, culminând cu atacul asupra sediului poliției din Kalkilia în toamna anului 1956.^[17][18]

Sharon (stânga), înarmat cu un cuţit de luptă Ka-Bar, alături de membrii comandoului de paraşutişti, înainte de Operaţiunea Frunze de măslin, 1955.

Până la izbucnirea Crizei Suezului, operațiunile la care a participat Sharon au fost:

• Operațiunea „Shoshana”
• Operațiunea „Săgeata neagră”
• Operațiunea „Elkayam”
• Operațiunea „Egged”
• Operațiunea „Frunze de măslin”
• Operațiunea „Volcan”
• Operațiunea „Gulliver”
• Operațiunea „Lulav”

În cursul unei operațiuni de pedeapsă în tabăra de refugiați Deir al-Balah în Fâșia Gaza, Sharon a fost din nou rănit de focuri de armă, de această dată la picior.^[10] Incidente cum ar fi cel în care a fost implicat Meir Har-Tzion, alături de multe altele, au contribuit la tensiunile dintre noul prim-ministru israelian Moshe Sharett, care de multe ori s-a opus raidurilor lui Sharon, și șeful Marelui stat major Moshe Dayan, care, el însuși devenise din ce în ce ambivalent în sentimentele sale față de Sharon. Mai târziu, în același an, Sharon a fost investigat de către poliția militară în legătură cu modul în care și-a disciplinat unul din subordonații săi. Cu toate acestea, acuzațiile contra sa au fost retrase în perioada dinainte de declanșarea Crizei Suezului.

În Criza Suezului din 1956 (operațiunea britanică „Mușchetar”), Sharon a comandat Unitatea 202 (Brigada de parașutiști). Luptătorii brigăzii au aterizat între Trecătoarea Mitla și partea de est a peninsulei Sinai, și au pătruns în trecătoare, împotriva recomandărilor superiorilor, suferind grele pierderi în luptă.^[19] După ce a realizat cu succes prima parte a misiunii sale (reunirea unui batalion parașutat lângă Trecătoarea Mitla cu brigada care se deplasa pe teren), unitatea comandată de Sharon a fost desfășurată în apropierea trecătorii. Nici avioanele de recunoaștere, nici cercetașii nu au raportat existența unor forțe inamice înăuntrul trecătorii. Sharon, ale cărui forțe inițial se deplasau spre est, a raportat superiorilor săi că este din ce în ce mai îngrijorat de posibilitatea prezenței inamicului în trecătoare, și de posibilitatea ca acesta să atace brigada din flanc sau din spate. Sharon a cerut în repetate rânduri permisiunea de a ataca trecătoarea, dar cererile sale au fost respinse. I s-a permis, totuși, să verifice dacă trecătoarea este sau nu goală, și dacă da, i s-a promis că i se va permite s-o ocupe mai târziu. Sharon a trimis o mică forță de cercetași, care a fost însă întâmpinată de un foc intens, vehiculul lor împotmolindu-se în mijlocul trecătorii. Sharon a ordonat restului trupei sale să atace, în scopul de a ajuta camarazii lor. Sharon a fost criticat de către superiorii săi, fiind acuzat câțiva ani mai târziu de mai mulți foști subordonați, care pretindeau că Sharon a încercat să-i provoace pe egipteni și a trimis cercetașii din rea-credință, asigurându-se că va rezulta o încleștare armată.

Cucerirea peninsulei Sinai de către forțele israeliene (1956)

Sharon a atacat orașul Themed în zori, luând cu asalt localitatea cu blindate prin Strâmtoarea Themed.^[20] Sharon a dirijat compania de poliție sudaneză, capturând așezarea. Pe drum spre Fortăreața Nakla, oamenii lui Sharon a fost întâmpinați de avioane de vânătoare MiG-15 egiptene. Pe data de 30, în aproape de Nakla trupele lui Sharon au făcut joncțiune cu cele ale lui Eitan.^[20] Dayan nu a avut în plan să avanseze dincolo de trecători, dar Sharon a decis totuși să atace pozițiile egiptene de la Jebel Heitan.^[20] Sharon a trimis parașutiștii săi cu arme de calibru mic împotriva egiptenilor plasați în tranșee, având suportul aviației și având în dotate tancuri și artilerie grea. Sharon a acționat în acest fel ca urma a rapoartelor primite cu privire la faptul că în zonă urma să sosească Brigada 1 și 2 egipteană de blindate și Divizia 4 egipteană de blindate, despre care Sharon credea că dacă până la sosirea acestor forțe inamice nu va ocupa pozițiile înalte din zonă, aceste trupe vor anihila forțele sale. În după-amiaza zilei de 31 octombrie 1956, Sharon a trimis în Defileul Heitan două companii de infanterie, o baterie de mortiere și câteva tancuri AMX-13, aflate sub comanda lui Mordechai Gur.

Forțele egiptene au ocupat poziții defensive puternice și au întâmpinat cu foc puternic de arme antitanc, mortiere și mitralieră Armata Israeliană (IDF) ^[21]

Oamenii lui Gur au fost forțați să se retragă într-o mică depresiune, unde au fost înconjurați și supuși unui foc puternic. Auzind de aceasta, Sharon a trimis alte forțe, în timp ce oamenii lui Gur folosindu-se de vălul nopții, încercau să urce pereții defileului Heitan. În timpul acțiunii care a urmat, egiptenii au fost învinși și forțați să se retragă. În luptele de la Trecătoarea Mitla au fost uciși 260 soldați egipteni și 38 israelieni. Având în vedere aceste pierderi, acțiunile lui Sharon la Mitla sunt considerate ca fiind controversate, mulți din armată socotind că aceste pierderi au fost urmare a agresiunii inutile și neautorizate.^[20]

Urmările incidentului

Incidentul de la strâmtoarea Mitla a frânat pentru mai mulți ani cariera militară a lui Sharon. În același timp, el a ocupat poziție de comandant de brigadă de infanterie și a primit diplomă în drept de la Universitatea din Tel Aviv. Cu toate acestea, atunci când Yitzhak Rabin a devenit șef de stat major în 1964, Sharon a început din nou să avanseze rapid în grad, ocupând postul de șef al Școlii de Infanterie și Pregătire Armată, ajungând în cele din urmă la rangul de Aluf (general-maior).

Cucerirea peninsulei Sinai. 5–6 iunie 1967

„A fost un plan complex. Dar elementele de care trebuia să se țină cont le-am dezvoltat și predat ani la rând... ideea luptei de aproape, luptei pe timp de noapte, atacul de surpriză cu parașutiști, atacul din spate, atacul pe un front îngust, planificarea meticuloasă, conceptul de „tahbouleh”, adică relația dintre comandamentul central și comanda de pe teren ... Dar toate aceste idei s-au maturizat deja, nu era nimic nou în ele. A fost pur și simplu o chestiune de a pune toate elementele împreună și de a le pune la lucru."

- Ariel Sharon, 1989, despre activitatea sa de comandant în Bătălia de la Abu-Ageila^[22]

Cucerirea peninsulei Sinai. 7–8 iunie 1967

În Războiul de Șase Zile din 1967, primind rol defensiv, Sharon aflat la comanda celei mai puternice divizii de blindate, în loc să se supună ordinelor, a elaborat propria sa strategie ofensivă, complexă, care combina acțiunea trupelor de infanterie, tancuri și parașutiști lansați din avioane și elicoptere, pentru a distruge forțele egiptene, cu care brigada lui Sharon s-a confruntat atunci când a pătruns în zona fortificată Kusseima-Abu-Ageila.^[10]

Victoriile lui Sharon și strategia ofensivă în Bătălia de la Abu-Ageila dus la recunoașterea sa internațională de către de strategii militari, el a fost considerat că a creat un nouă model de comandă operațională. Cercetătorii de la Centrul de Pregătire și Doctrine în Comanda Armatei din SUA au studiat planificarea operațională a lui Sharon, concluzionând că aceasta a aplicat în lupte o serie de inovații unice. Atacul condus de el a fost un atac simultan realizat de o multitudine de mici forțe, fiecare având un anumit scop, care atacau sinergic o anumită țintă a rețelei egiptene de apărare. Ca rezultat, în loc să sprijine și să acopere reciproc unul pe altul așa cum au fost concepuți să facă, fiecare unitate egipteană se lupta pentru propria sa viață.^[23] În 1969, a fost numit Șeful Comandamentului de Sud al IDF. El nu a mai fost promovat până la retragerea sa din august 1973. Curând după aceea, el a ajutat la fondarea partidului politic Likud („Unitatea”).

Războiul de Iom Kipur

Divizia 143 a lui Sharon traversând Canalul Suez în direcția Cairo, în 15 octombrie 1973.

La începutul Războiului de Iom Kipur, pe 6 octombrie 1973, Sharon a fost chemat înapoi la datorie, împreună cu divizia sa de blindate de rezervă pe care o comanda. La ferma lui, înainte de a pleca pe front, comandantul rezerviștilor, Zeev Amit, l-a întrebat: „Cum vom ieși din situația asta?" Sharon i-a răspuns: „Nu știi? Vom traversa Canalul Suez și războiul se va termina acolo." Sharon a ajuns pe front pentru a participa la cel de-al patrulea război al său, într-un taxi.^[25]

În ciuda insistențelor lui, forțele lui nu au atacat imediat Armata egipteană. Sub acoperirea întunericului, forțele lui Sharon s-au deplasat la un punct de pe Canalul Suez, care a fost pregătit înainte de război. Într-o mișcare care a încălcat din nou comenzile superiorilor săi, divizia lui Sharon a trecut peste Canalul Suez, câștigând în mod eficient războiul pentru Israel.^[10] Apoi el s-a îndreptat spre nord, în direcția Ismailiei, cu intenția de a tăia liniile de aprvizionare a Armatei a II-a egipteană, dar divizia sa a fost oprită la sud de Canalul apă dulce.^[26]

Divizia lui Avraham Adan a trecut peste capul de pod în Africa, avansând până la 101 km de Cairo. Divizia lui a reușit să încercuiască Suez, tăind și înconjurând Armata a III-a egipteană. Tensiunile dintre cei doi generali care au urmat deciziei lui Sharon au dus la acuzații aduse lui Sharon, dar un tribunal militar a constatat mai târziu, că acțiunea sa a fost eficace din punct de vedere militar.

Operațiunea Gazela, Manevra terestră a forțelor israeliene de încercuire a Armatei a III-a egipteană, octombrie 1973

Manevra terestră complexă a lui Sharon este considerată ca o acțiune decisivă în Războiul de Yom Kippur, subminând acțiunile Armatei a II-a egipteană și încercuind Armata a III-a egipteană.^[27] Aceasta mișcare a fost considerată de mulți israelieni ca punctul de cotitură al războiului în războiul de pe frontul din Peninsula Sinai. Astfel, Sharon este considerat de mulți ca erou al Războiului de Yom Kippur, căruia i se datorează victoria terestră a Israelului din Sinai în 1973.^[10] O fotografie cu Sharon purtând un bandaj pe cap lângă Canalul Suez a devenit un simbol al abnegației în luptă a israelienilor.

Poziția politica a lui Sharon în acest conflict armat a fost controversată, și el a fost eliberat din funcție în februarie 1974.

Președintele Bush și prim-ministrul Sharon la Casa Albă, aprilie 2004

Sharon și Vladimir Putin în Israel

Ariel Sharon și-a început cariera politică în calitate de co-fondator al partidului de centru-dreapta Likud, apoi a ocupat mai multe posturi ministeriale, printre care Ministerul Apărării, în timpul încheierii Tratatului de pace israelo-egiptean și în timpul intervenției militare israeliene în Liban din 1982.

La 7 martie 2001, Ariel Sharon devine Prim-ministru al Statului Israel, după declanșarea celei de-a doua Intifade. Ca urmare a morții numeroșilor civili, ia măsuri pentru reprimarea actelor de teroare, prin operația militară Zid de apărare și construirea gardului care desparte așezările palestinene din Cisiordania de teritoriul Statului Israel, precum și de așezările de coloni evrei în teritoriul ocupat al Cisiordaniei, iar ulterior pune la punct și aplică un plan de dezangajare din teritoriile ocupate din Fâșia Gaza.

A fost prim-ministru al Israelului în perioada 7 martie 2001 - 16 aprilie 2006. Din 4 ianuarie 2006 s-a aflat în stare de comă în urma unei grave hemoragii cerebrale.

Ariel Sharon a decedat la 11 ianuarie 2014, la spitalul Tel Hashomer, din Ramat Gan. A fost înmormântat luni, 13 ianuarie 2014, la ferma familiei sale - Havat Hashikmim (Ferma sicomorilor) din nord vestul Neghevului, în apropierea graniței cu Fâșia Gaza.^[28]

Ariel Sharon a fost căsătorit de două ori: mai întâi cu Margalit (Gali), născută Zimmermann, originară din Brașov, România, și care a murit într-un accident de automobil în anul 1962, iar apoi cu sora acesteia, Rozalia Lilly, care a murit de cancer în anul 2000. Copilul născut cu prima sa soție, Gur, a murit la vârsta de 11 ani în octombrie 1967 într un accident provocat de un glonte tras din greșeală pe când se juca cu un prieten cu o pușcă dintre cele cinci aflate la vremea respectivă în colecția tatălui său. Din a doua căsătorie s-au născut alți doi fii: Omri și Ghilad.

Ariel Șaron
Ariel Sharon, prim ministru al Israelului între anii 2001-2006
Date personale
Nume la naștere	אריאל שיינרמן
Născut	27 februarie 1928 Kfar Malal, Palestina
Decedat	11 ianuarie 2014 Tel Hashomer, Ramat Gan, Israel
Înmormântat	Giv'at ha-Kalaniyot[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență renală)
Părinți	Shmuel Scheinermann și Vera sau Dvora, născută Schneier
Frați și surori	Yehudit (Dita)
Căsătorit cu	Surorile Margareta și Rozalia Zimmermann[1]
Copii	Gur (cu Margareta) și Omri, Gilad (cu Rozalia)
Naționalitate	Israel
Cetățenie	Israel  Palestina sub mandat britanic
Ocupație	politician, general
Activitate
Cauza decesului	insuficiență renală
Alma mater	Universitatea Ebraică din Ierusalim Universitatea din Tel Aviv

·         2015: Anita Ekberg, actriță italiană de origine suedeză (n. 1931)
* 2019:  Michael Atiyah, matematician britanic (n. 1929)

Sărbători

·         †Sf Cuv. Teodosie, începatorul vieții călugărești de obște din Palestina; Sf Cuv. Vitalie (calendar creștin-ortodox)

Sf. Teodosie Chinoviarhul – mozaic din Mănăstirea Nea Moni (Grecia), secolul al XI-lea – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Cuviosul Teodosie cel Mare supranumit Chinoviarhul (adică ”începătorul vieții de obște”), a trăit în perioada secolelor V-VI, în Asia Mică și în Palestina. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 11 ianuarie.

* România – Ziua Artei Fotografice

Ziua de 11 ianuarie a fost declarată, prin Hotărârea de Guvern nr. 458/5 mai 2010, Ziua Artei Fotografice în România, 11 ianuarie fiind ziua de naştere a lui Carol Popp de Szathmary (1812-1887), recunoscut ca primul fotograf al României.

Carol Popp de Szathmári (n. 11 ianuarie 1812, Cluj, Imperiul Austriac – d. 3 iulie 1887, București) a fost un pictor și grafician maghiar din Transilvania, primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Român și unul dintre primii zece fotografi din Europa -cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Născut la 11 ianuarie 1812, la Satu Mare, Carol Popp de Szathmary a studiat o perioadă la seminarul teologic la Blaj, iar ulterior a studiat pictura la Roma. A imortalizat chipuri şi scene din Războiul Crimeii (1853-1856), devenind primul artist fotograf român şi primul fotoreporter de război din lume. În primăvara lui 1854, s-a deplasat pe malul Dunării, în preajma Olteniţei şi a Silistrei, unde se dădeau lupte, fotografiind bivuacurile, fortificaţiile şi combatanţii.