2. /16 IANUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători
Decese
El a fost fiul markgrafului Herman al II-lea de Baden cu Iudit de Hohenberg. El a servit ca regent pentru marca de Baden de la 1130 până la moarte.
Credincios devotat față de Hohenstaufeni, Hermann al III-lea a intrat în conflict cu rudele sale din Zähringen-Suabia. În 1140, el a participat la asediul asupra castelului Weibtreu și a primit stăpânirea asupra Selz, în Alsacia.
În 1151, Marca de Verona a fost preluată de Ottokar al III-lea de Stiria și conferită lui Herman. Un act de donație există din 1153, prin care se statuează că împăratul Frederic I Barbarossa a cumpărat castelul Besigheim de la Hermann al III-lea.
Herman a luptat în Lombardia în 1154 și l-a sprijinit pe Frederic Barbarossa în asediul asupra Milanului.
Herman al III-lea a luat parte la Cruciada a doua și a luptat în prima campanie din Italia a împăratului.
El a fost căsătorit cu Bertha von Lothringen (d. după 1162), din 1134. A doua sa căsătorie a fost cu Maria de Boemia după 1141, care era fiica ducelui Sobeslav I de Boemia.
Herman a avut următorii copii:
- Herman (d. 13 septembrie 1190)
- Gertruda (d. înainte de 1225), căsătorită în 1180 cu Graf Albrecht von Dagsburg (d. 1211)
Herman al III-lea a fost înmormântat în mănăstirea augustiniană din Backnang.
| Herman al III-lea de Baden | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1105[1]  |
| Decedat | (55 de ani)[1] |
| Înmormântat | Backnang Abbey[*] |
| Părinți | Herman al II-lea de Baden Judith of Backnang[*] |
| Frați și surori | Judith of Baden[*] |
| Căsătorit cu | Bertha of Lorraine[*] Maria of Bohemia[*] |
| Copii | Gertruda de Baden Herman IV, Margrave of Baden[*] |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | conducător[*] |
· 1471: În Moldova sunt executati marii boieri: Isaia-vornicul, Negrilă-paharnicul şi Alexa-stolnicul, care complotaseră împotriva domnitorului Ştefan cel Mare. Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.
· 1547: A decedat astronomul și cartograful german Johannes Schonner (n.1477).
· 1710: A decedat Împăratul Higashiyama (n.21 octombrie 1675) ,al al 113-lea împărat al Japoniei, potrivit ordinii tradiționale de succesiune. Domnia lui Higashiyama a durat din 1687 până în 1709.
· 1794: A decedat istoricul englez Edward Gibbon; (n.1737). Cea mai cunoscută lucrare a sa este Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, care a fost publicată în șase volume între anii 1776 si 1788. Datorită succesului de care s-a bucurat în epocă opera sa istorică, era considerat „marele monarh al literaturii”, iar Adam Smith scria despre Gibbon că „este în fruntea întregului trib literar care există astăzi în Europa.
* 1844: Roxandra Edling (născută Sturdza; n. , Constantinopol, Imperiul Otoman – d. , Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost o scriitoare, contesă și filantropă din Basarabia, Imperiul Rus.Roxandra este membră a familiei Sturdza. A fost fiica primului guvernator al Basarabiei Scarlat Sturdza, sora filozofului Alexandru Sturdza și verișoara domnitorului Moldovei Mihail Sturza. A fost căsătorită cu contele Albert-Gaetan Edling (1774–1841). În decembrie 1812 pleacă în Germania, însoțind-o pe Elizaveta Alekseevna. La Weimar, Roxandra face cunoștință cu Goethe. În anii 1830 întreprinde o altă călătorie în Europa și cunoaște mai multe personalități.[1]
A avut o rezonanță notorie în regalitatea vremii, fiind domnișoara de onoare a împărătesei Elizaveta, o persoană de încredere a împăratului Alexandru I al Rusiei și lansându-l în politică pe contele Capo d'Istria. A avut și o activitate filantropică prolifică. Împreună cu fratele său Alexandru, a ctitorit în 1828 biserica, casa pentru preoți, școala și spitalul din Mânzari, județul Tighina. La Odesa, printre altele, a înființat un orfelinat și a donat unei mănăstiri de bărbați.[2] În 1829 a fondat Societatea de Binefacere a Femeilor, fiind unul din liderii mișcării feministe din Basarabia și sudul Imperiului Rus. Această societate a salvat mai multe vieți în timpul foametei din 1833 din Odesa.[1]
Roxandra Edling a avut o activitate literară, excelând în domeniul epistolar și cel memorialistic. Din opera sa pot fi amintite lucrările Impresiile la 18 ani(Odesa, 1849), Memoires de la contesse Edling, née Stourdza, demoiselle d'honneur de Sa Majesté l'Impératrice Elisabeth Alexeevna (Moscova, 1888).
| Roxandra Edling | |
 Roxandra Edling | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | Constantinopol, Imperiul Otoman |
| Decedată | (57 de ani) Odesa, Imperiul Rus |
| Înmormântată | Odesa |
| Părinți | Scarlat Sturdza |
| Frați și surori | Alexandru Sturdza |
| Căsătorită cu | Albert Kaetan von Edling[*] |
| Cetățenie |  Imperiul Rus.svg){kind=small} Grecia |
| Ocupație | doamnă de onoare scriitoare |
| Arhiducele Rainer Joseph | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Rainer Joseph Johann Michael Franz Hieronymus |
| Născut | 30 septembrie 1783 Pisa |
| Decedat | (69 de ani) Bolzano |
| Înmormântat | Bolzano |
| Părinți | Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Louisa a Spaniei |
| Frați și surori | Maria Anna Ferdinanda Arhiducesa Maria Clementina a Austriei Maria Theresa de Austria Arhiducele Louis de Austria Francisc I al Austriei Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Anton Victor de Austria Alexandru Leopold de Austria Arhiducele Carol, duce de Teschen Rudolf von Habsburg-Lothringen Arhiducele Ioan de Austria Archduchess Maria Amalia of Austria (1780-1798)[*] |
| Căsătorit cu | Prințesa Elisabeta de Savoia |
| Copii | Adelaide, regină a Sardiniei Leopold Ludwig Rainer Ferdinand |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | om politic |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Arhiduce |
| Familie nobiliară | Casa de Habsburg-Lorena |
| Viceroy[*] | |
| Domnie | – |
| Predecesor | Anton Victor de Austria |
| Succesor | Josef Radetzky |
· 1886: Amilcare Ponchielli (n. 31 august 1834, Paderno Fasolaro, astăzi Paderno Ponchielli - d. 16 ianuarie 1886, Milano), cunoscut mai ales în calitate de compozitor de operă, a rămas în programele spectacolelor din secolele XX - XXI doar cu opera La Gioconda (foarte cunoscut este baletul „Dansul Orelor” din actul III), după o tragedie de Victor Hugo. Cu toate acestea, el este autorul a unsprezece opere, dintre care una neterminată și a unui monolog pentru un bariton.
Ca pedagog la Conservatorul din Milano i-a avut ca elevi pe Giacomo Puccini și Pietro Mascagni, viitori reprezentanți ai curentului „verist”.
Opere:
- 1851 - Il sindaco babbeo, proiect studențesc
- 1856 - I promessi sposi, Cremona, ignorată de presa muzicală
- 1858 - Bertrando del Bornio, programată la Torino, dar ne-jucată
- 1861 - La Savoiarda, revizuită ca Lina, în 1877
- 1863 - Roderico, re dei Goti
- 1872 - I promessi sposi, Milano, Teatro Dal Verme, succes avut ulterior cu versiunea revizuită
- 1873 - Il parlatore eterno, monolog pentru bariton
- 1874 - I Lituani, revizuită în 1875
- 1876 - La Gioconda, Milano, punerea în scenă, Julian Gayarre; versiuni revizuite în 1876 și 1880
- 1880 - Il figliuol prodigo, Milano, punerea în scenă, Francesco Tamagno
- 1885 - Marion Delorme, Milano, punerea în scenă, Francesco Tamagno; revizuită, prezentată la Brescia, 1885
- I Mori di Valenza (neterminată) - terminată de Arturo Cadore și prezentată în premieră la Monte Carlo, 17 martie 1914, punerea în scenă de Giovanni Martinelli
Amilcare Ponchielli
Gioconda (afiş de epocă)
Amilcare Ponchielli
(1834-1886)
· 1891 - A murit compozitorul francez Léo Delibes.
Léo Delibes, (n. 21 februarie 1836, la Saint-Germain du Val – Franța – d. 16 ianuarie 1891) compozitor francez – foto: ro.wikipedia.org
Léo Delibes s-a născut în ziua de 21 februarie 1836, la Saint-Germain du Val (Franța). Prima sa compoziție de balet “La source” (“Izvorul”), îi va aduce primul mare succes. În anul 1870 urmează Coppélia – baletul său cel mai popular – apoi Sylvia (în 1876). Cunoaște un triumf copleșitor în 1881 cu capodopera sa Lakmé (prezentată în premieră la Opéra-Comique) . În 1881 este numit profesor de compoziție la Conservatorul din Paris, unde îi va succeda lui Henri Reber. Delibes moare la Paris în ziua de 16 ianuarie 1891.
* 1928: Bernhard al III-lea Frederick Wilhelm Albrecht Georg, Duce de Saxa-Meiningen (1 aprilie 1851 – 16 ianuarie 1928), a fost ultimul duce care a condus ducatul de Saxa-Meiningen.
A fost cel mai mare fiu al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen și a primei lui soții, Charlotte Frederica a Prusiei. A mai avut o soră, Prințesa Maria Elisabeta și doi frați vitregi din a doua căsătorie a tatălui său.
Bernhard i-a succedat tatălui său după decesul acestuia în 1914. Scurta sa domnie a fost afectată de Primul Război Mondial. Când Germani a pierdut războiul, toți prinții germani și-au pierdut titlurile și statele. Bernhard a fost forțat să abdice ca duce la 10 noiembrie 1918 și și-a petrecut restul vieții în fosta sa țară ca cetățean privat.
S-a căsătorit la Berlin la 18 februarie 1878 cu Prințesa Charlotte a Prusiei, fiica lui Frederic al III-lea al Germaniei și nepoată a reginei Victoria a Regatului Unit. Au avut o fiică:
- Prințesa Feodora Victoria Auguste Marie Marianne (12 mai 1879 - 26 august 1945); s-a căsătorit la 24 septembrie 1898 cu Heinrich XXX de Reuss-Köstritz.
| Bernhard al III-lea | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Bernhard III Frederick Wilhelm Albrecht Georg |
| Născut | 1 aprilie 1851 Meiningen |
| Decedat | (76 de ani) Meiningen |
| Înmormântat | Bad Liebenstein |
| Părinți | Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Charlotte Frederica a Prusiei |
| Frați și surori | Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen Ernst, Prinț de Saxa-Meiningen Princess Marie Elisabeth of Saxe-Meiningen[*] |
| Căsătorit cu | Prințesa Charlotte a Prusiei |
| Copii | Prințesa Feodora |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Germania |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Meiningen |
| Duce de Saxa-Meiningen | |
| Domnie | 25 iunie 1914 – 10 noiembrie 1918 |
| Predecesor | Georg al II-lea |
| Succesor | monarhie abolită |
* 1931: Vasile Osvadă (n. 9 septembrie 1875, Măhaciu (azi Măhăceni), Comitatul Turda-Arieș, Austro-Ungaria - d. 16 ianuarie 1931, municipiul Cluj)[1] a fost un economist și înalt funcționar bancar român,[2] precum și publicist în domeniul financiar-bancar,[3] cunoscut pentru contribuțiile sale în planul managementului financiar bancar și în cel al literaturii de specialitate.[4]
A fost un profesionist deosebit de activ în promovarea și concretizarea ideilor cooperatiste, în procesul de reformă al băncilor românești și în organizarea uniunii bancare „Solidaritatea” [2] și a contribuit la afirmarea și dezvoltarea publicisticii economice românești.[5]
S-a implicat, de asemenea, în activitatea unionistă de la începutul secolului XX,[6] precum și în aceea de organizare a unui corp al voluntarilor ardeleni și bucovineni în timpul Primului Război Mondial.
În perioada Primului Război Mondial a servit în Armata Austro-Ungară cu gradul de sublocotenent, fiind făcut prizonier de război pe frontul din Rusia (1916-1917). Înrolat ca voluntar în Primul Corp al Voluntarilor Români din Rusia, a ajuns în Regatul României. S-a aflat printre cei care au participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.[1] și a fost membru ales al Marelui Sfat Național Român.[14] Datorită activității sale anterioare în domeniile financiar și cel agrar, a ocupat, după 1 decembrie 1918, postul de secretar al resortului de agricultură al Consiliului Dirigent . Din această poziție a fost unul dintre artizanii proiectului de reformă agrară din Transilvania și Banat.[10]
În perioada 21 octombrie 1926 – 23 iunie 1927 a fost primar al municipiului Cluj[1] (interimar).[15]
A fost membru în consiliul de administrație al Institutului de Arte Grafice „Ardealul” din Cluj.[1]
Este înmormântat în Cimitirul Central din Cluj.
| Vasile Osvadă | |
 Vasile Osvadă | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 9 septembrie 1875 Măhaciu (azi Măhăceni), Comitatul Turda-Arieș, Austro-Ungaria |
| Decedat | 16 ianuarie 1931 Municipiul Cluj |
| Naționalitate | Română |
| Cetățenie |  Austro-Ungaria România |
| Ocupație | Economist |
| Activitate | |
| Alma mater | Academia Comercială din Viena |
| Cunoscut pentru |
|
· 1942 - A murit Carole Lombard, actriță americană (n. 1908)
Carole Lombard – foto: ro.wikipedia.org
Carole Lombard (n. 6 octombrie 1908; d. 16 ianuarie 1942), născută Jane Alice Peters în Foer Wayne, Indiana, actriță de origine americană.
· 1942: Prințul Arthur, Duce de Connaught, fiu al reginei Victoria (n. 1850). Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn (Arthur William Patrick Albert; 1 mai 1850 – 16 ianuarie 1942) a fost membru al familiei regale britanice, al treilea fiu și al șaptelea copil al reginei Victoria. Arthur a fost Guvernator General al Canadei din 1911 până în 1916. A fost numit Duce de Connaught și Strathearn și Conte de Sussex în 1874. La data de 6 martie 1911, regele George al V-lea a aprobat recomandarea primului ministru britanic Herbert Henry Asquith de a-l numi pe Prințul Arthur Guvernator General al Canadei. Astfel, Arthur William Patrick Albert a devenit cel de-al 53-lea Guvernator General al Canadei și cel de-al 10-lea de la independența Canadei din 1867.
Arthur s-a născut la Palatul Buckingham la 1 mai 1850. A fost botezat de arhiepiscopul de Canterbury, John Bird Sumner, la 22 iunie; nașii prințului au fost Prințul Moștenitor al Prusiei, Prințesa Ida de Saxa-Meiningen și Ducele Arthur de Wellington (după care a fost numit).[2] La fel ca frații săi mai mari, Arthur a primit o educație privată. S-a spus că a fost copilul favorit al reginei.[3]
Încă de la o vârstă fragedă Arthur a fost atras de armată iar în 1866 s-a înscris la Colegiul Miliar Regal din Woolwich pe care l-a absolvit doi ani mai târziu și a devenit locotenent 18 iunie 1868.
De ziua mamei sale în 1874, Arthur a primit titlul de Duce de Connaught și Strathearn și Conte de Sussex.[4] Câțiva ani mai târziu, Arthur a intrat în linia de succesiune al Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha din Germania, după decesul nepotului său, Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha, singurul fiu al fratelui său mai mare, Prințul Alfred, Duce de Edinburgh. A decis, totuși, să renunțe la drepturile de succesiune asupra ducatului, drepturi care au trecut altui nepot, Prințul Charles Edward, fiul Prințului Leopold.
La 13 martie 1879, la Castelul Windsor, Arthur s-a căsătorit cu Prințesa Louise Margaret a Prusiei, fiica Prințului Friedrich Charles și nepoata împăratului german, Wilhelm I. Cuplul a avut trei copii: Prințesa Margaret Victoria Charlotte Augusta Norah (născută la 15 ianuarie 1882), Prințul Arthur Frederick Patrick Albert (născut la 13 ianuarie 1883) și Prințesa Victoria Patricia Helena Elizabeth (născută la 17 martie 1886). Toți copiii au fost crescuți la reședința de la Bagshot Park în Surrey iar după 1900 la Casa Clarence, reședința din Londra.
Prin căsătoriile copiilor săi, Arthur a devenit socru al Prințului Moștenitor Gustaf Adolf al Suediei, Prințesei Alexandra, Ducesă de Fife și Sir Alexander Ramsay.
Timp de mulți ani, Arthur a menținut o legătură cu Lady Leonie Leslie, sora lui Jennie Churchill, în timp ce a rămas devotat soției.[5]
La 6 martie 1911 s-a anunțat că regele George al V-lea a aprobat recomandarea primului ministru britanic H.H. Asquith de a-l numi pe Arthur reprezentantul său în Canada.[1] Arthur a devenit primul Guvernator General al Canadei de sânge regal.[1]
În Canada, Arthur și-a adus cu el soția și fiica cea mică; acesta din urmă va deveni o figură extrem de populară în Canada. Guvernatorul General a călătorit în întreaga țară, executând sarcini constituționale și ceremoniale cum ar fi deschiderea parlamentului în 1911 (unde Arthur a purtat uniforma de mareșal iar Ducesa rochia pe care o purtase la încoronarea regelui cu un an mai devreme). Familia a călătorit în întreaga țară de câteva ori iar Guvernatorul General a făcut o vizită în Statele Unite în 1912 când s-a întâlnit cu președintele William Howard Taft.[6]
În 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial canadieni au fost chemați la arme împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. Mandatul său s-a terminat în 1916.
A murit la 16 ianuarie 1942 la Bagshot Park, la vârsta de 91 de ani, 8 luni și 15 zile, la aceeași vârstă la care a murit sora lui mai mare, Louise, Ducesă de Argyll, cu trei ani mai înainte. Un serviciu funerar a avut loc la Capela George de la Castelul Windsor la 23 ianuarie. După decesul său, un singur copil al reginei Victoria a mai rămas în viață, Prințesa Beatrice, care a murit doi ani mai târziu.
· 1957 - A murit Arturo Toscanini, unul dintre cei mai mari dirijori din prima jumătate a secolului XX. A condus mai multe orchestre celebre (La Scala, Milano; Metropolitan Opera şi Filarmonica, New York), a format National Broadcasting Company Orchestra; (n.25.03.1867).
Arturo Toscanini – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Arturo Toscanini (n. 25 martie 1867; d. 16 ianuarie 1957) a fost un renumit dirijor italian. Sub bagheta sa au cântat, printre alții, celebrele Maria Callas și Renata Tebaldi.
· 1957: Alexander Cambridge, Conte de Athlone (Alexander Augustus Frederick William Alfred George; 14 aprilie 1874 – 16 ianuarie 1957), a fost rudă apropiată a familiie regale britanice, comandant militar britanic, maior general care a servit ca Guvernator General în Africa de Sud și în Canada.
Prințul Alexander de Teck s-a născut la Palatul Kensington la 14 April 1874,[1] ca al patrulea copil și al treilea fiu al Prințului Francis, Duce de Teck și a soției lui, Prințesa Mary Adelaide de Cambridge. Deși mama lui era nepoată a regelui George al III-lea și verișoară a reginei Victoria, Athlone, ca fiu al unui prinț de Teck în Württemberg era doar un membru minor al familiei regale britanice și deținea titlul de Prințul Alexander de Teck.[1][2] În familie era cunoscut sub numele de Alge,[3] și a fost caracterizat ca un individ meticulos cu un temperament iute dar de scurtă durată și capacitatea de a fi prudent și plin de tact.[3]
Când prințul Alexander avea nouă ani, părinții au părăsit Regatul Unit pentru Europa continentală pentru a scăpa de datoriile uriașe. Prințul a rămas la Colegiul Eton înainte să fie mutat Colegiul militar regal Sandhurst.[2] În 1894 cu pregătirea militară completă, prințul Alexander a fost comandant ca locotenent secund al regimentului 7 de husari,[2][4] și pentru scurt timp a servit în al doilea război Matabele. După conflict, prințul a fost numit la 8 decembrie 1898 de către regina Victoria cavaler comandant al Ordinului Victoria.[5] Mai târziu, pentru acțiunile sale în al doilea război bur, prințul a fost răsplătit în aprilie 1901 de regele Eduard al VII-lea cu "Distinguished Service Order".[6]
La 16 noiembrie 1903 s-a logodit cu Prințesa Alice de Albany, fiica Prințului Leopold, Duce de Albany și deci nepoată a reginei Victoria și nepoată de frate a a guvernatorului general al Canadei, Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn. Cuplul s-a căsătorit la 10 februarie 1904 la Castelul Windsor,[1][2] și șase zile mai târziu prințul a fost numit Cavaler Marea Cruce al Ordinului Victoria.[7]
Alexander și Alice au avut trei copii: Prințesa May de Teck născută în 1906, Prințul Rupert de Teck născut în 1907 și Prințul Maurice de Teck născut în 1910 care a trăit mai puțin de șase luni.[8]
La izbucnirea Primului Război Mondial, prințul Alexander, care promovase la rangul de maior și era comandant, a fost nominalizat de primul ministru britanic Herbert Asquith să devină Guvernator General al Canadei. Cu toate acestea, prințul a fost chemat pentru serviciul activ cu regimentul său participând la lupte în Franța și Flandra.
În timpul războiului, sentimentul anti-german în întregul Imperiu Britanic l-a determinat pe rege să schimbe numele german al casei regale Casa de Saxa-Coburg și Gotha în englezescul Casa de Windsor; în același timp a renunțat la toate titlurile germane atât pentru sine cât și pentru întreaga familie regală. Printr-un act regal emis la 14 iulie 1917, Alexander, împreună cu fratele său, prințul Adolphus, Duce de Teck, au cedat toate titlurile lor germane și au ales numele de Cambridge, după bunicul lor, Prințul Adolphus, Duce de Cambridge.[9]
Alexander a fost apoi cunoscut doar ca Sir Alexander Cambridge, până când, la 7 noiembrie 1917, regele l-a numit Conte de Athlone și Viconte Trematon.[10] Athlone a refuzat titlul de marchiz deoarece a crezut că titlul nu suna destul de britanic. Soția lui Athlone și-a păstrat titlul regal în timp ce copiii lor au devenit Lady May Cambridge și Rupert Cambridge, Viconte Trematon.
În 1923, Athlone a fost numit de rege general maior (în ciuda retragerii sale din armată) și Guvernator General al Uniunii Africii de Sud,[3] înlocuindu-l pe vărul său, Prințul Arthur de Connaught. A ajuns la Pretoria în ianuarie 1924 și a început imediat îndatoririle de vicerege deschizând clădirea nou construită a parlamentul.
În alegerile care au urmat, Partidul Național a câștigat majoritatea locurilor în Adunarea Națională, iar Athlone l-a numit pe liderul partidului, James Hertzog, ca noul său prim ministru. În acel timp, naționalismul african era în creștere în dominioane și Hertzog a fost un republican care a promovat secesiunea Africii de Sud de Imperiul Britanic. Ca atare, el a propus ca țară să adopte propriul steag. Athlone s-a dovedit simpatic și plin de tact și a rezolvat problema prin avansarea unui steag care a fost unic în Africa de Sud, dar care conținea încă steagul Uniunii în ea, în ciuda opoziției. De asemenea, el și-a câștigat popularitatea în rândul sud-africanilor de toate rasele, prin frecvente sale tururi ale țării,[3] îndeplinind numeroase îndatoriri.[11]
Pentru serviciile sale în Africa de Sud aduse Coroanei, Athlone a fost numit de regele George al V-lea Cavaler al Ordinului Jartierei la 17 aprilie 1928,[12] și, după întoarcerea sa în UK, l-a numit la 4 august 1931 guvernator al castelului Windsor.[13] Anul următor a fost numit cancelar la Universitatea din Londra, post pe care l-a deținut până în 1955.
În Canada la sfârșitul anilor 1930, au existat apeluri din cercurile guvernamentale și mass-media pentru rege de a numi un individ născut canadian ca guvernator general. Cu toate acestea, primul ministrul canadian William Lyon Mackenzie King l-a sfătuit pe regele George al VI-lea că nu era momentul potrivit pentru o astfel de schimbare în tradiția viceregelui. Unchiul lui George, Contele de Athlone, al cărui nume Mackenzie King l-a invocat a fost numit Guvernator General.
| Alexander Cambridge | |
| Conte de Athlone Guvernator General al Canadei | |
 Prințul Alexander of Teck, 28 iunie 1910 purtând însemnele Ordinului Victoria și stele și canatul Ordinului Rautenkrone al regatului german de Saxonia. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Alexander Augustus Frederick William Alfred George |
| Născut | 14 aprilie 1874 Londra, UK |
| Decedat | (82 de ani) Londra, UK |
| Înmormântat | Royal Burial Ground[*] |
| Părinți | Francisc, Duce de Teck Prințesa Mary Adelaide de Cambridge |
| Frați și surori | Mary de Teck Adolphus Cambridge Prince Francis of Teck[*] |
| Căsătorit cu | Prințesa Alice de Albany |
| Copii | Lady May Abel Smith Rupert Cambridge, Viconte Trematon Prințul Maurice de Teck |
| Cetățenie |  Regatul Unit |
| Ocupație | om politic |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Conte |
| Familie nobiliară | Duke of Teck[*] |
| Governor-General of the Union of South Africa[*] | |
| Domnie | |
| Predecesor | Prințul Arthur de Connaught |
| Succesor | George Villiers, 6th Earl of Clarendon[*] |
| Guvernatorul General al Canadei | |
| Domnie | – |
| Predecesor | John Buchan[*] |
| Succesor | Harold Alexander |
| Membru al Camerei Lorzilor[*] | |
| Membru al Consiliului de Coroană al Regatului Unit[*] | |
· 1961 - A fost asasinat omul politic Patrice Lumumba din Republica Democratică Congo (n.02.07.1925).
· 1962 - A murit Ivan Mestrovic, sculptor, pictor şi gravor croat din Iugoslavia ; a realizat la Bucureşti statuile lui Carol I, Ferdinand II şi monumentul lui I. C. Brătianu; ( n.15 august 1883).
Ivan Meštrović, fotografiat în Zagreb, 1928 – foto: ro.wikipedia.org
Ivan Meštrović (n. 1882 – d. 1962) a fost un sculptor croat. Este autor printre altele al statuii ecvestre ce-l reprezenta pe regele Carol I al românilor ridicat în 1939 la București și a statuii lui Brătianu din aceeași capitală.
· 1969 - Studentul ceh Jan Palach în vârstă de 20 de ani își dă foc, la Praga, lângă clădirea Muzeului Național, pentru a protesta împotriva invaziei armatei sovietice. Moartea sa a produs o adanca emotie in Cehoslovacia ocupata si in intreaga lume.(n. 1948).
Jan Palach – foto: ro.wikipedia.org
Jan Palach (n. 11 august 1948, Mělník; d. 19 ianuarie 1969, Praga) a fost un student (la Universitatea Carolină) din Cehoslovacia, care şi-a dat foc în Piaţa Wenceslas din Praga pe 16 ianuarie 1969 în semn de protest faţă de invazia Cehoslovaciei de către trupe ale Tratatului de la Varşovia. Invazia militară a trupelor conduse de URSS din august 1968 a avut intenţia de a opri liberalizarea pe care începuse să o introducă guvernul lui Alexander Dubček, prin aşa-numita Primăvară de la Praga. Palach a fost primul dintr-un grup de studenţi care făcuseră un pact de a se autoimola, dar majoritatea studenţilor din grup s-au răzgândit când Jan Palach le-a spus de pe patul de moarte ce dureri vor suferi.
Memorialul Palach-Zajíc din Piaţa Wenceslas – foto: ro.wikipedia.org
Ceilalţi doi studenţi care totuşi au respectat pactul şi s-au autoimolat au fost Jan Zajíc (pe 25 februarie, 1969, tot în Piaţa Wenceslas) şi Evžen Plocek (pe 4 aprile, 1969 în oraşul Jihlava). Jan Palach a fost un martir şi, în timpul regimului comunist, era un simbol pentru o Cehoslovacie liberă. Astronomul Luboš Kohoutek a numit un asteroid în cinstea lui (1834 Palach). Actualmente o piaţă din centrul Pragăi îi poartă numele.
· 1981: A decedat actorul român Cornel Coman („Buzduganul cu trei peceţi”, „Ecaterina Teodoroiu”, „Cireşarii”); (n.14 iunie 1936, localitatea Vizantea, jud. Vrancea).
* 2003: Christopher John (Chris) Mead (n. 1 mai 1940 – d. 16 ianuarie 2003) a fost un cunoscut ornitolog, autor de cărți de specialitate și realizator de programe de radio și televiziune britanic, un important membru al organizației profesionale British Trust for Ornithology (BTO).
Chris Mead a fost un entuziast al lumii naturale, făcând foarte mult în direcția comunicării cunoștințelor și rezultatelor sale. A scris cărți despre lumea naturală, păsări, migrațiile acestora și a avut o serie de emisiuni de radio și televiziune dedicate acestor subiecte.
Printre preferințele sale în afara ornitologiei se numărau jazz-ul, rugby, cursele de mașini, respectiv istoria și arheologia locală. Conform unei surse biografice din 1994, Mead a afirmat că punctele sale de interes în ornitologie sunt "marcarea, migrarea, longevitatea și dinamica populațiilor", conform originalului, "bird ringing, migration, longevity and population dynamics
| Chris Mead | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1 mai 1940 |
| Decedat | (62 de ani) |
| Naționalitate | Regatul Unit |
| Ocupație | ornitolog[*] |
| Activitate | |
| Domeniu | Ornitolog, matematician (studii incomplete) |
| Instituție | British Trust for Ornithology |
| Alma Mater | Peterhouse[*] |
| Cunoscut pentru | Marcarea păsărilor, migrarea păsărilor, ornitologie |
| Societăți | British Trust for Ornithology |
| Premii | British Ornithologists' Union Union Medal (1996) BTO Bernard Tucker Medal (1997) RSPB Medal (1999) |
· 2008: Sorin Stati (n. 1 februarie 1932, București - d. 16 ianuarie 2008) a fost un lingvist român. S-a stabilit în Italia în 1971 unde obține cetățenia italiană (1978).
Absolvent al Facultății de Filologie a Universității București, secția "filologie clasică", în 1954.
Doctor în filologie la Universitatea București, titlu obținut în 1967 cu o teză de lingvistică generală ("Sistemul sintactic al limbii"), publicată la Editura Academiei Române sub titloul "Teorie și metodă în sintaxă" și tradusă în limba italiană ("Teoria e metodo nella sintassi", Bologna, Il Mulino, 1972). Predă limba și literatura română la Facultatea din Padova și ține cursuri la Facultatea de Litere din Veneția.
Doctorat de stat, cu mențiunea "très honorable", la Universitatea Sorbona(Paris) în 1978, cu o teză intitulată "Le système sémantique des adjectifs dans les langues romanes", ulterior publicată la Paris (editura Jean Fayard, 1979). În 1993 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. După 1990 a colaborat la redactarea "Dicționarului limbii române", "Dicționarului ortoepic și de punctuație" și "Gramaticii limbii române" și a fost cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei Române.
Opera:
- 1961: Limba latină în inscripțiile din Dacia și Sciția Minor.
- 1962: Dicționar latin - romîn (cu Rodica Ocheșanu, Liliana Macarie, N. Ștefănescu)
- 1963: Dicționar ceh-român (cu Felix, J. et al.).
- 1964: Cuvinte românești. O poveste a vorbelor.
- 1966: Introducere în lingvistica matematică (cu Marcus, S./Nicolau, E.).
- 1967: Teorie și metodă în sintaxă.
- 1967: Călătorie lingvistică în țara muzelor.
- 1968: Limbaj, logică, filozofie (cu Solomon Marcus, Cornel Popa, Gheorghe Enescu, Alexandru Boboc).
- 1970: Analize sintactice și stilistice (cu Bulgăr, G.).
- 1971: Interferențe lingvistice.
- 1971: Introduzione alla linguistica matematica. (Traducere în limba italiană a lucrării din 1966).
- 1971: Tratat de lingvistică generală (cu Graur, A./Wald, L.).
- 1972: Teoria e metodo nella sintassi. (Traducere în italiană a lucrării din 1967).
- 1972: Elemente de analiză sintactică.
- 1972: Educație și limbaj.
- 1973: Douăzeci de scrisori despre limbaj.
- 1974: Il significato della parole.
- 1974: Dizionario italiano-romeno e romeno-italiano (cu Stati, Y.).
- 1976: La sintassi.
- 1977: Teorie sintattiche del Novecento.
- 1978: Manuale di semantica descrittiva.
- 1978: Introducción en la lingüística matematica. (Traducere în limba spaniolă a lucrării din 1966)
- 1979: La sémantique des adjectifs en langues romanes.
- 1979: La sintaxis. (Traducere în spaniolă a lucrării din 1976)
- 1982: Il dialogo, Considerazioni di linguistica pragmatica.
- 1985: Editor (cu Ducos, G.) al: Actes du XI Colloque de linguistique fonctionnelle, Bologne 1984.
- 1985: Cinque miti della parola. Lezioni di lessicologia testuale.
- 1990: Le transphrastique.
- 1992: Editor (cu Hundsnurscher, F/Weigand, E.) al: Dialoganalyse III. Referate der 3. Arbeitstagung Bologna 1990, 2 vol.
- 1993: Editor (cu Weigand, E.) al: Methodologie der Dialoganalyse.
- 2002: Principi di analisi argomentativa, Pàtron.
| Sorin Stati | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, România[1] |
| Decedat | (75 de ani) Paris, Franța |
| Cetățenie |  Italia.svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Ocupație | lingvist[*] profesor universitar romanist |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Organizație | Universitatea din București Universitatea din Bologna |
* 2014: Hiroo Onoda (小野田 寛郎 Onoda Hirō?, 19 martie 1922 – 16 ianuarie 2014) a fost un japonez devenit celebru datorită neobișnuitei sale povești de viață: a continuat să lupte în cel de-al II-lea Război Mondial încă 29 de ani, pentru că nu a știut că acesta se terminase. Când avea 20 de ani, a fost chemat să se alăture armatei japoneze. A renunțat la slujba de o avea și s-a reîntors în Japonia, pentru antrenamente militare. La un moment dat, Onoda a fost ales pentru a-și continua antrenamentele în cadrul academiei militare Nakano, pentru formarea sa ca ofițer de spionaj. În cadrul acestor antrenamente specifice, a deprins tehnici de colectare a informațiilor și a învățat cum să poarte lupte de gherila. A fost format pentru a se infiltra în spatele liniilor inamice cu un numar foarte mic de soldați și să fie eficient în hărțuirea inamicilor Japoniei, adunând informații în paralel.
Pe 26 decembrie 1944, Onoda a fost trimis pe insula Lubang din Filipine, co ordine clare din partea ofițerului superior, Yoshimi Taniguchi, de a nu capitula indiferent de circumstanțe și de a nu comite suicid, cu promisiunea că, într-un moment sau altul, însă cu certitudine, Onoda și alți soldați detașați pe insulă vor fi recuperați de către armata japoneză.
Onoda s-a alăturat, așadar, soldaților japonezi deja staționați pe insulă și la puțin timp dupa aceasta, insula a fost invadată de trupe inamice, ca urmare a nesecurizării eficiente a portului și a aeroportului de pe insulă. Trupele Aliaților au debarcat în data de 28 februarie 1945 și au cucerit insula cu usurință. La puțin timp după aceasta, soldații japonezi rămași s-au divizat în grupuri mici, de 3, 4 oameni și s-au refugiat în jungla densă și în munții insulei.
Majoritatea acestor grupuri mici au fost anihilate rapid, însă grupul lui Onoda, format din Yuichi Akatsu, Siochi Shimada și Kinshichi Kozuka si bineînteles, Onoda, a reușit să supraviețuiască. Aceștia au continuat să folosească tehnici ale luptei de gherilă pentru a hărțui trupele inamice, în timp ce și-au raționalizat strict proviziile de mâncare și muniții, prin suplimentarea rațiilor mici de orez cu banane, nuci de cocos și alte surse de hrană din jungla, precum și prin ceea ce obțineau prin raiduri sporadice asupra fermelor locale.
În octombrie 1945, după ce au ucis o vacă dintr-o fermă locală, pentru mâncare, grupul lui Onoda a găsit o foaie volantă adresată lor, din partea localnicilor, în care li se spunea că războiul a luat sfârșit pe 15 august și li se cerea să coboare din munți. Grupul lui Onoda și celelalte câteva celule de gherilă rămase au discutat intensiv pe baza foii volante și au decis că aceasta nu este altceva decât propaganda Aliaților, cu scopul de a-i determina să se predea. Oamenii lui Onoda simțeau că este imposibil ca Japonia să fi pierdut războiul într-o perioadă așa de scurtă de la detașarea lor pe insulă, fiind în necunoștință de cauză privitor la bombele atomice aruncate asupra localităților Hiroshima și Nagasaki. Pe deasupra, s-au tras focuri de armă asupra unei alte celule similară cu cea a lui Onoda, cu câteva zile inainte, fapt pe care l-au considerat că nu s-ar fi întamplat dacă războiul într-adevăr se terminase.
Aproape de sfârșitul aceluiași an - 1945 -, localnicii filipinezi, sătui de focuri de armă și raiduri, au folosit un avion Boeing B-17 pentru a lansa foi volante deasupra junglei. Pe aceste foi era tipărit ordinul de a se preda, semnat de generalul Yamashita. Cele câteva celule rămase, analizând încă o dată foile pentru a le determina autenticitatea, au tras o concluzie similară celei dintâi: formularea ordinului dădea de înțeles că Japonia pierduse războiul, ceea ce ei nu puteau concepe. Așadar, încă o dată, au pus foile pe seama propagandisticii Aliaților, care încercau să-i determine să se predea, sătui fiind de hărțuirea eficientă a celulelor de gherilă.
Când foile volante cu ordinul generalului japonez n-au avut efect, din avioane au fost imprăștiate ziare din Japonia, fotografii și scrisori din partea familiilor soldaților. Delegații venite din Japonia au început să străbată jungla și munții, vorbind în amplificatoare, anunțând terminarea războiului, implorând soldații să se predea. În fiecare din aceste situații, Hiroo Onoda și ceilalți găseau câte ceva suspicios și mereu atribuiau evenimentele ca fiind parte a unei înșelătorii regizate de trupele Aliaților.
După 5 ani petrecuți în junglă, Akatsu – unul dintre oamenii lui Onoda – a decis că se va preda, însă nu a împărtășit gândurile sale cu ceilalți trei camarazi. Astfel, în 1949, Akatsu a părăsit grupul pe ascuns și după 6 luni petrecute singur în junglă, s-a predat cu succes celor ce încă îi cosidera că ar fi trupele Aliaților. Din cauza acestui eveniment, celula lui Onoda a devenit și mai precaută, ascunzându-se mai adânc în junglă și asumându-și mai puține riscuri, considerând că Akatsu a fost capturat și acesta reprezintă acum o amenințare în plus la adresa siguranței grupului.
Cinci ani mai târziu, un alt membru al grupului, Shimada, a fost ucis într-un schimb de focuri pe plaja din Gontin. Acum mai rămăseseră doar doi: Onoda și Kozuka.
Pentru încă 17 ani, cei doi au continuat să trăiască în junglă, adunând informații cum puteau ei mai bine și atacând “trupele inamice” atunci când puteau risca o astfel de acțiune. Cei doi încă erau convinși că, într-un târziu, Japonia va trimite mai multe trupe pe frontul lor și că ei vor antrena aceste trupe în stilul luptei de gherilă și că, folosindu-se de informațiile adunate în toți acești ani, vor recuceri insula.
În octombrie 1972, după 27 de ani de stat ascuns, Kozuka a fost ucis în timpul unui incident avut cu o patrulă filipineză. Japonezii îl credeau mort deja, neputându-și imagina că acesta a reușit să supraviețuiască în junglă toți acești ani. Însă acum, când aveau cadavrul lui Kozuka, au început să se întrebe dacă nu cumva Hiroo Onoda este încă în viață, chiar dacă și acesta fusese declarat oficial decedat cu mult timp în urmă.
Japonezii au trimis la scurt timp o echipă de căutare, pentru a-l găsi pe Onoda. Din păcate, acesta era foarte eficient în a se ascunde, mai ales că avea 27 de ani de practică. Așadar, echipa nu l-a putut găsi – Onoda rămânea să-și continue misiunea.
În 1974, un student japonez, Nario Suzuki, a decis să pornească într-un tur al lumii. Pe lista sa de obiective în calătoriile sale, studentul își propusese, printre altele, să-l găsească pe Onoda. Studentul a călătorit pe insula filipineză și a încercat să-i dea de urmă lui Onoda. Șocant, unde literalmente alții au eșuat lamentabil timp de 29 de ani, Suzuki a reușit. A găsit ascunzătoarea lui Onoda și pe Onoda în persoană.
Acum, bineînțeles, pentru student au început eforturile de a-l convinge pe Onoda să vină cu el înapoi în Japonia. Onoda, desigur, a refuzat. Nu dorea să se predea, nici să creadă că războiul s-a terminat, până când superiorii lui nu s-ar fi întors și i-ar fi ordonat să-și înceteze misiunea. În acest moment, Onoda considera că nu-i este permis pur și simplu să plece acasă, ci că va trebui să se predea și să se arunce la mila inamicului, ceea ce considera de neconceput. De-a lungul anilor avusese prea mare succes în folosirea tehnicilor de gherilă pe care le-a perfecționat, ucigând 30 de filipinezi, rănind peste 100 alții și distrugând multe recolte și ferme, de-a lungul a aproape 30 de ani.
Suzuki nu a văzut altă posibilitate decât să călătorească înapoi în Japonia cu știrea că l-a găsit pe Onoda. Maiorul Taniguchi, fostul ofițer superior direct al lui Onoda, acum pensionat și lucrător într-o librărie, a fost adus pe insula din Filipine și pus față în față cu Onoda, pentru a-i spune acestuia din urmă că Japonia a pierdut războiul și că va trebui să lase armele și să se predea filipinezilor.
Pe 10 martie 1975, la vârsta de 52 de ani, Onoda a ieșit din junglă ce-i fusese cămin atâția ani și și-a predat sabia de samurai președintelui filipinez Ferdinand Marcos. Marcos, într-un gest blamat de fiilipinezi dar imens apreciat de japonezi, l-a iertat pe Onoda pentru crimele sale, considerând faptul că Onoda a crezut că este în război în tot acest timp.
Când Onoda s-a reîntors în Japonia, a fost primit ca un erou. A primit chiar și plata pentru ultimii 30 de ani petrecuți în serviciu. Viața în Japonia era acum diferită de ceea ce știa el și nu toată îi era pe plac. Multe dintre virtuțile tradiționale japoneze, precum patriotismul, erau acum aproape inexistente în cultura poporului. În accepțiunea lui Onoda, acum Japonia se aliniase într-un mod nociv restului lumii și își pierduse mândria ce-o avusese odată. Așa că Onoda a decis să se mute în Brazilia, unde și-a cumpărat o fermă și s-a căsătorit.
Onoda a publicat o autobiografie: No Surrender, My Thirty-Year War, în care detaliază viața sa ca și luptător de gherilă.
După ce a citit în presă despre un adolescent japonez ce și-a ucis părinții, în 1980, Onoda a devenit și mai preocupat de starea țării sale și a tinerilor din Japonia. S-a reîntors în Japonia în 1984 și a înființat o școală pentru tineri, unde îi invăța pe aceștia diverse tehnici de supraviețuire, cum să fie mai independenți și mai buni cetățeni japonezi.
În mai 1996, Onoda s-a întors în Filipine, pe insula pe care trăise 30 de ani, donând 10.000 de dolari școlilor locale. Așa cum era de așteptat, Onoda nu este prea popular printre localnicii de acolo, în ciuda donațiilor sale.
* 2017: Eugene Andrew Cernan (n. ,[1][2][3][4] Bellwood, Illinois[*], SUA – d. ,[5][6][4] Houston, SUA[6]) a fost un astronaut american, membru al echipajului spațial Apollo 17, al 11-lea om care a pășit pe suprafața Lunii.
| Eugene Cernan | |
 Eugene Cernan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4][5][6][7][8] Bellwood, Illinois[*], Proviso Township[*], SUA |
| Decedat | (82 de ani)[9][10][4][5][7][8] Houston, SUA[10] |
| Înmormântat | Texas State Cemetery[*][11] |
| Cetățenie |  SUA |
| Etnie | Czech American[*] Slovak American[*] |
| Ocupație | ofițer aviator astronaut pilot de vânătoare[*] autobiograf[*] om de afaceri inginer aerospațial[*] |
| Activitate | |
| Alma mater | Purdue University[*] Naval Postgraduate School[*] |
| Organizație | NASA |
| Decorații | Crucea pentru Distincție în Zbor National Aviation Hall of Fame[*] United States Astronaut Hall of Fame[*] Grand Officer of the Order of the White Double Cross[*] () |
Sărbători
· Cinstirea lanțului Sf. Ap. Petru; Sf. Mc. Danact citețul
Cinstirea lanțului Sfântului Apostol Petru – foto: doxologia.ro (calendar creștin-ortodox)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu