2. /7 IANUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

Decese

·         672: A decedat impăratul Tenji (n. 626), cunoscut de asemenea sub numele de împăratul Tenchi. A fost a conform tradiției al 38-lea imparat al Japoniei.
* 810: Widukind, cunoscut și ca Wittekind (n. cca. 777 — d. 7 ianuarie 810), a fost un cunoscut conducător al saxonilor în lupta acestora împotriva Imperiului Franc condus de Carol cel Mare. Și-a făcut prima apariție ca duce al saxonilor, în timp ce Carol lupta contra longobarzilor în Italia. În prima fază Widukind a operat cu succes, însă apoi Carol i-a învins pe saxoni în mai multe bătălii și a forțat triburile acestora la supunere. Widukind a fugit și în 776 a ridicat o nouă revoltă. Când Carol a revenit cu forțe superioare, saxonii într-un număr mare sau prezentat la el la Dieta de la Paderborn (777), și și-au exprimat dorința de a fi botezați, acceptând plata impozitelor și zeciuielei. Widukind care nu a vrut să se prezinte francilor a fugit în Danemarca (încă păgână), la regele Sigfred cu a cărui soră a fost căsătorit. În timpul campaniei lui Carol în Iberia, a invadat teritoriile adiacente Rinului. Și numai întoarcerea lui Carol l-a forțat din nou să se retragă. În 782 Widukind a atacat pe malurile Weserului o armată francă, măcelărind-o în totalitate. Carol a răzbunat înfrângere printr-o metodă drastică, executând 4500 de prizonieri saxoni lângă Verden. Această cruzime a provocat o revoltă generală a saxonilor sub conducerea lui Widukind și Abbio. Bătălia de la Detmold (783) a rămas indecisă, însă în bătălia de la Hase, lângă Osnabrück, forțele saxone au fost distruse, astfel încât chiar Widukind și Abbio au văzut imposibilitatea de a mai continua lupta. Ei au venit la Attigny în Champagne, și au fost botezați. De atunci, numele lui Widukind nu a mai fost menționat, însă potrivit legendei populare, Carol la ridicat în rang de duce al Saxoniei. El a condus cu amabilitate și pe bună dreptate din castelul său de lânga Lübeck și a murit în 807, în război împotriva ducelui suab, Herold.
* 1285: Carol I (n. 21 martie 1226 – d. 7 ianuarie 1285), cunoscut și sub numele de Carol de Anjou, a fost rege al Siciliei prin cucerire din 1266,^[1] deși primise titlul prin decret papal în 1262 și a fost înlăturat din insulă după Vesperile Siciliene din 1282. După aceea, a continuat să revendice insula, deși puterea sa se restrânsese la posesiunile peninsulare ale regatului, cu capitala de la Napoli (de aceea după 1282 este intitulat doar Rege al Neapolelui, ca și succesorii săi). Carol era cel mai tânăr fiu al lui Ludovic al VIII-lea al Franței și al lui Blanche a Castiliei, și deci era fratele mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței și al lui Alfonso al II-lea al Toulouse-ului. A cucerit regatul Siciliei de la Hohenstaufeni și a început să cucerească pământuri în Mediterana de est. Totuși, Războiul Vesperilor Siciliene l-a obligat să abandoneze planurile de reconstruire a Imperiului Latin.

Prin căsătoria cu Beatrice, moștenitoarea lui Raymond Berengar al IV-lea de Provence, a fost conte de Provence și Forcalquier începând cu 1246. În 1247, fratele lui, Ludovic al IX-lea, l-a făcut conte de Anjou și de Maine, ca apanaje ale coroanei franceze. Prin cucerire și autoproclamare, a devenit rege al Albaniei în 1272 și prin cumpărare, rege al Ierusalimului în 1277. Prin testamentul lui William al II-lea de Villehardouin, a moștenit principatul Achaea în 1278.

·         1325 - A murit Denis al Portugaliei (n. 1261)

Denis  - foto: ro.wikipedia.org

Denis (n. 9 octombrie 1261 în Lisabona – d. 7 ianuarie 1325 în Santarém), supranumit Fermierul (o Lavrador), a fost al șaselea rege al Portugaliei. Fiul cel mare al lui Afonso al III-lea cu a doua sa soție, Beatrice de Castilia, Denis și-a urmat tatăl pe tron în 1279.

·         1355: Inês de Castro, metresă, apoi regină consort Portugaliei (n. 1325)

·         1536: Catherine Aragon (n. 15 decembrie 1485, Aragon, Spania - d. 7 ianuarie 1536, Kimbolton, Cambridgeshire, Anglia) a fost fiica regelui Ferdinand de Aragon și a reginei Isabella de Castilla. A fost căsătorită succesiv cu 2 fii ai regelui Henric al VII-lea al Angliei: mai întâi cu Arthur, prinț de Wales, decedat la foarte scurt timp după căsătorie, apoi cu Henric, care îi va succede la tron tatălui său. A fost mama reginei Maria I a Angliei, cunoscută ca Mary cea sângeroasă.
La vârsta de numai 3 ani, părinții au aranjat căsătoria ei cu fiul lui Henric al VII-lea al Angliei (Henry VII), Arthur, în vârstă de numai 2 ani. Cei doi s-au căsătorit pe 14 noiembrie 1501 la Catedrala Sfântul Paul (Old St. Paul's Cathedral) din Londra. După numai șase luni, aflându-se la Ludlow Castle, cei doi soți se îmbolnăvesc grav. Arthur moare pe 2 aprilie 1502, dar Catherine de Aragon supraviețuiește, pentru a rămâne văduvă înainte de a împlini 16 ani.

Catherine în copilărie, portret de Juan de Flandra, 1485

Pentru a nu fi nevoit să înapoieze zestrea adusă de Catherine, la 14 luni de la moartea soțului ei, Henric al VII-lea al Angliei îi aranjează logodna cu celălalt fiu al său, Henric, duce de York, viitorul rege Henric al VIII-lea, prea tânăr pentru a se putea căsători la acea dată. Dar moartea Isabellei de Castilia, mama Catherinei, schimbă perspectiva regelui asupra acestei logodne. În 1505, Henric al VII-lea nu mai era în relații bune cu Spania. El amână ostentativ căsătoria tânărului Henric sub pretextul că acesta nu are vârsta potrivită (era cu cinci ani mai tânăr decât Catherine). Între 1505-1509, Catherine de Aragon trăiește aproape ca o prizonieră la Durham House, în Londra.

După moartea tatălui său laba, în 1509, una din primele acțiuni ale proaspătului rege Henric al VIII-lea a fost să se căsătorească cu Catherine de Aragon. Pentru căsătoria lor a fost necesară o dispensă papală, Henric fiind frate cu primul ei soț. Pentru a obține această dispensă, Catherine a trebuit să declare că mariajul ei cu Arthur nu fusese consumat. Cei doi s-au căsătorit pe 11 iunie 1509, la șapte ani după moartea prințului Arthur, printr-o ceremonie privată la Greenwich Church. Ceremonia de încoronare a celor doi soți ca rege și regină a Angliei a avut loc pe 24 iunie 1509, la Catedrala Westminster.

Cuplului regal i s-au născut șase copii. Din nefericire, nici unul din cei cinci băieți născuți din căsătoria lor nu a supraviețuit suficient după naștere. Patru s-au născut morți. Al doilea născut, Henric, duce de Cornwall, venit pe lume la 1 ianuarie 1511, nu a trăit decât 52 de zile. În 1516 Catherine a dat naștere penultimului ei copil, o fiică, botezată Mary, singurul copil supraviețuitor al cuplului regal, care va deveni ulterior regină a Angliei și Irlandei.

Mormântul Catherinei de Aragon, la Catedrala Peterborough

Frustrat de faptul că nu avea un urmaș masculin la tron, într-o vreme în care nu mai existase precedentul ca o femeie să acceadă la domnie, și îndrăgostit de Anne Boleyn, una din domnișoarele de onoare din suita reginei, în 1527 Henric a solicitat papei Clement al VII-lea anularea căsătoriei cu Catherine. Dezbaterile au durat câțiva ani. Exasperat că nu a primit un răspuns favorabil din partea Papei, Henric îl sfidează, asumându-și supremația asupra chestiunilor religioase în 1531,sub titlul de Conducător suprem al Bisericii și clerului din Anglia și rupând relațiile diplomatice cu Roma. În 1532 o repudiază pe Catherine, după 23 de ani de căsătorie. Această repudiere, cunoscută ca divorțul regal (într-o epocă în care nu exista noțiunea de divorț), marchează ieșirea clerului catolic din Anglia de sub autoritatea papală și nașterea Bisericii Anglicane. Anularea căsătoriei, refuzată de Clement al VII-lea în 1530, a fost pronunțată în 1533 de Thomas Cranmer, fost capelan al familiei Boleyn și noul arhiepiscop de Canterbury. La câteva zile după pronunțarea divorțului, Henric al VIII-lea s-a căsătorit cu Ann Boleyn.

După divorț, Catherine de Aragon a fost exilată de la Curte la castelul Kimbolton, în comitatul Cambridgeshire, unde a murit pe 7 ianuarie 1536. A fost înmormântată la Catedrala Peterborough, ca prințesă văduvă de Wales (Dowager Princess of Wales) - singurul titlu recunoscut de rege după divorț, ca văduvă a fratelui său - și nu ca Regină a Angliei.

Catherine de Aragon

·         1655: Papa Inocențiu al X-lea (Giovanni Battista Pamphilj sau Pamphili) (n. 6 mai 1574 Roma – d. 7 ianuarie 1655 Roma) a deținut funcția de papăîntre anii 1644-1655.
* 1681: Magdalena Sibylle de Saxa-Weissenfels (2 septembrie 1648 – 7 ianuarie 1681) a fost o nobilă germană. A fost fiica Ducelui Augustus de Saxa-Weissenfels și a soției acestuia, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin. Bunicii paterni au fost Johann Georg I, Elector de Saxonia și Magdalene Sibylle a Prusiei.

La 14 noiembrie 1669, ea s-a căsătorit cu Ducele Frederic I de Saxa-Gotha-Altenburg. Cuplul a avut următorii copii:

1. Anna Sophie (n. 22 decembrie 1670, Gotha – d. 28 decembrie 1728, Rudolstadt); s-a căsătorit la 15 octombrie 1691 cu Ludwig Friedrich I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt.
2. Magdalene Sibylle (n. 30 septembrie 1671, Gotha – d. 2 martie 1673, Altenburg).
3. Dorothea Marie (n. 22 ianuarie 1674, Gotha – d. 18 aprilie 1713, Meiningen); s-a căsătorit la 19 septembrie 1704 cu Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen.
4. Fredericka (n. 24 martie 1675, Gotha – d. 28 mai 1709, Karlsbad); s-a căsătorit la 25 mai 1702 cu Johann Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst.
5. Frederic II (n. 28 iulie 1676, Gotha – d. 23 martie 1732, Altenburg).
6. Johann Wilhelm (n. 4 octombrie 1677, Gotha – d. 15 august 1707), ucis în bătălie. A fost general imperial.
7. Elisabeta (n. 7 februarie 1679, Gotha – d. 22 iunie 1680, Gotha de variolă).
8. Johanna (n. 1 octombrie 1680, Gotha – d. 9 iulie 1704, Strelitz); s-a căsătorit la 20 iunie 1702 cu Adolf Frederic al II-lea, Duce de Mecklenburg-Strelitz.
9. ^ „Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 10 decembrie 2014
10. ^ „Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 30 decembrie 2014

·         1715: A murit François Fénelon (de Salignac de La Mothe), prelat catolic şi scriitor francez, precursor al iluminismului (“Aventurile lui Telemac”, “Dialoguri despre elocinţă”, “Fabule”); (n.06.08.1651).
* 1743: Anne Sophie Reventlow (16 aprilie 1693 – 7 ianuarie 1743) a fost o nobilă daneză, metresă regală, soție prin bigamie, și, mai târziu, regină consort a Danemarcei și Norvegiei 1721–30, ca a doua soție a regelui Frederic al IV-lea al Danemarcei și Norvegiei.
* 1799: James Bolton (n. 23 noiembrie 1735 (data botezului), Warley, Yorkshire– d. 7 ianuarie 1799, Stannery at Luddenden aproape Halifax^[1] a fost un naturalist, botanist, briolog, micolog, ornitolog și pteridolog precum ilustrator englez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Bolton.

·         1830: Charlotte a Spaniei (portugheză Carlota Joaquina Teresa Caetana de Bourbon e Bourbon; spaniolă Carlota Joaquina Teresa Cayetana de Borbón y Borbón) (25 aprilie 1775 - 7 ianuarie 1830) a fost regină a Portugaliei ca soție a regelui Ioan al VI-lea. Charlotte a fost fiica cea mare a regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a soției lui Maria Luisa de Parma. La 8 mai 1785 s-a căsătorit oficial (consumată la 9 ianuarie 1790 la Lisbona) cu viitorul Ioan al VI-lea, rege al Portugaliei, Braziliei și Algarves, al doilea fiu al reginei Maria I a Portugaliei și al regelui Petru al III-lea al Portugaliei.

În 1788, când fratele mai mare al soțului ei, José, Prinț al Braziliei, a murit, Ioan a devenit primul în linie la tronul mamei sale. Curând el a primit titlurile de Prinț al Braziliei și al 17-lea Duce de Braganza. Între 1788 și 1816, Charlotte a fost cunoscută sub numele de Prințesă a Braziliei. Ioan, soțul ei, a fost blajin, indolent, corpolent și aproape la fel de urât ca ea. Cuplul a fost destul de incompatibil. Cu toate acestea, ei au avut nouă copii și pentru că toți au fost frumoși, se zvonea că în special cei mai mici au avut tați diferiți.

După nașterea celui de-al nouălea copil au început să trăiască vieți separate, el la Mafra și ea la Queluz. Aici se zvonea că ea a cumpărat un loc de refugiu unde se complăcea în orgii sexuale.

În 1807, familia regală portugheză a părăsit Portugalia pentru Brazilia din cauza invaziei lui Napoleon.

Când familia regală portugheză a revenit în Portugalia în 1821 după o absență de 14 ani, Charlotte a întâlnit o țară care s-a schimbat mult de la plecarea lor. În 1807, Portugalia a trăit stabilă sub absolutism. Trupele lui Napoleon și evoluțiile din Spania ei natală au adus idei revoluționare.

În 1820, o revoluție liberală a început în Porto. În 1821 Portugalia a promulgat prima ei constituție. Regina a avut o poziție conservatoare și a vrut o dezvoltare reacționară în Portugalia. Charlotte a făcut o alianță cu fiul ei cel mai mic, Miguel, care împărtășea opiniile conservatoare ale mamei sale. În 1824, folosindu-se de poziția lui Miguel de comandant al armatei, au preluat puterea și l-au ținut prizonier pe rege în palat, unde regina a încercat să-l facă să abdice în favoarea lui Miguel. Totuși, regele a primit ajutor britanic și și-a recăpătat puterea; în cele din urmă fiul său a părăsit țara. De asemnea, regina a plecat într-un scurt exil.

Regele Ioan al VI-lea a trăit la Palatul Bemposta iar regina Charlotte în Queluz. Deși ea a locuit acolo în liniște, ea s-a îmbrăcat excentric și a dezvoltat un comportament excentric. Cu toate acestea, fiul lor cel mare, Petro, lăsat în urmă ca regent în Brazilia, a fost proclamat și încoronat la 1 decembrie 1822 ca împărat. Ioan al VI-lea a refuzat să accepte acest lucru până când, în august 1825, el a fost convins de britanici să facă acest lucru. În martie 1826, la vârsta de 58 de ani, a murit.

Pretinzând probleme de sănătate, Charlotte a refuzat să-și vadă soțul pe patul de moarte și a început zvonul că soțul ei a fost otrăvit de către francmasoni.

Împăratul Braziliei a devenit și împăratul Portugaliei, dar știind că acest lucru este imposibil, Pedro a abdicat in Portugalia și a desemnat-o regină pe fiica sa cea mare, Maria, care avea șapte ani și pe care a logodit-o cu fratele său mai mic, Miguel. Între timp, fiica Charlottei, Infanta Isabel Maria, a fost regentă în Portugalia. Aproximativ doi ani mai târziu, mica regină a ajuns în Gibraltar pentru a afla că unchiul și logodnicul ei nu numai că a înlăturat regența dar s-a autoproclamat rege al Portugaliei.

Regina Charlotte a murit sau s-a sinucis la Palatul Queluz la vârsta de 54 de ani.

·         1830 - A murit Sir Thomas Lawrance, pictor englez (n.13.04.1769).
* 1839: Fulwar Skipwith (n. 21 februarie 1765 – d. 7 ianuarie 1839) a fost un politician și diplomat american, care a fost consulul Uniunii în Martinique, iar ulterior Consulul-General al Statelor Unite în Franța.

·         1890: Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach (Augusta Marie Luise Katharina von Sachsen-Weimar-Eisenach) (30 septembrie 1811 – 7 ianuarie 1890) a fost regină a Prusiei și prima regină a Imperiului German ca soție a lui Wilhelm I al Germaniei. Augusta a fost a doua fiică a lui Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a Mariei Pavlovna a Rusiei, fiica țarului Paul I al Rusiei și a Sofiei Dorothea de Württemberg.

În timp ce tatăl ei avea capacități intelectuale limitate, ale cărui lecturi preferate până la sfârșitul vieții erau poveștile, Goethe vorbea despre mama Augustei, Maria, ca despre „una dintre cele mai semnificative femei a timpului ei”. Augusta a primit o educație completă care a inclus lecții de desen de la pictorul curții, Luise Seidler, ca și lecții de muzică de la capelmaistrul curții Johann Nepomuk Hummel.

La 11 iunie 1829, la capela Palatului Charlottenburg, Augusta s-a căsătorit cu Wilhelm, care era cu 14 ani mai mare decât ea.

Primele săptămâni de mariaj au fost armonioase. Augusta a fost primită favorabil la curtea regelui Prusiei, totuși, curând Augusta a început să se plictisească de sobrietatea militară și cele mai multe îndatori de la curte au fost rezervate cumnatei ei, Prințesa Moștenitoare Elisabeta.

Într-o scrisoare pe care Wilhelm a scris-o la 22 ianuarie 1831 surorii sale Charlotte, el s-a plâns de "lipsa feminității" soției sale. Primul copil al cuplului, Prințul Frederic (viitorul Frederic al III-lea al Germaniei) s-a născut la 18 octombrie 1831, la trei ani după nuntă iar al doilea copil, Prințesa Louise la 3 decembrie 1838, șapte ani mai târziu. Augusta a trecut prin mai multe faze maniaco-depresive începând cu 1841; s-a simțit nedorită din cauza aventurilor lui Wilhelm.

În 1858, Wilhelm a devenit regent după ce fratele său nu a mai putut conduce guvernul după ce a suferit câteva accidente cerebrale. El și Augusta s-au întors la curtea de la Berlin. Curând Wilhelm a destituit miniștrii vechi și a sucedat fratelui său, care nu avea moștenitori, ca rege al Prusiei în 1861. Și-a numit proprii miniștri liberali, printre care Alexander von Schleinitz, care a devenit secretar al afacerilor externe, August von Bethmann, ministru al culturii și Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringenprim-ministru al Prusiei. Câteva luni mai târziu regele a dizolvat Parlamentul și l-a numit pe Otto von Bismarck ca noul prim-ministru al Prusiei.

Augusta, care a detestat războiul în mod clar, a fondat Asociația Națională a Femeilor în 1864, care avea grijă de soldații răniți și a adoptat ideile lui Florence Nightingale. Există astăzi mai multe fundații de spital create din inițiativa Augustei, inclusiv Societatea Germană pentru Chirurgie.

Războiul austro-prusac s-a terminat în 1866 însă patru ani mai târziu, a izbucnit Războiul franco-prusac iar Augusta a continuat să-l considere responsabil și pentru acest război pe Bismarck.

Augusta a îngropat diferendele cu Bismarck numai în ultimii ei ani, cum părea că acesta este singurul care îl suportă pe iubitul ei nepot, Wilhelm.

Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach
Regina în roba de încoronare
Date personale
Nume la naștere	Augusta Marie Luise Katharina
Născută	30 septembrie 1811 Weimar
Decedată	7 ianuarie 1890 (78 de ani) Berlin
Înmormântată	Charlottenburg
Cauza decesului	gripă
Părinți	Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei
Frați și surori	Karl Alexander, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach
Căsătorită cu	Wilhelm I al Germaniei
Copii	Frederic al III-lea al Germaniei Louise, Mare Ducesă de Baden
Cetățenie	Germania
Religie	protestantism
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Weimar-Eisenach (prin naștere) Casa de Hohenzollern (prin mariaj)
Regină consort a Prusiei
Domnie	2 ianuarie 1861 – 9 martie 1888
Împărăteasă consort a Germaniei
Domnie	18 ianuarie 1871 - 9 martie 1888 Prințesa Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach, 1838 Împărăteasa Augusta a Germaniei

* 1908: Ronetti Roman, pseudonimul lui Aron Blumenfeld^[1], (n. 1853, Jezierzany, Galiția, Imperiul Austriac, acum Ozeryany, Ucraina^[2][3][4] - d. 7 ianuarie 1908, Iași)^[5] a fost un poet, scriitor și dramaturg român de etnie evreiască care a scris piesa de teatru Manasse, dramă în patru acte despre dragostea imposibilă dintre doi tineri, un român - Matei Frunză - și o evreică - Lelia -, nepoata lui Manasse Cohen din Fălticeni.

Datele despre biografia lui Ronetti Roman sunt incerte și contradictorii.^[1]Și-a pierdut de timpuriu părinții, evrei din orășelul Jezierzany, din Galiția, și a fost crescut de o bunică, așa cum sugerează poema Radu.^[1]

În anul 1868 , adolescent fiind, se stabilește la Hârlău, unde învață limba germană cu un profesor particular. Devine învățător la Sadagura, apoi, este contabil la Bacău, pregătindu-se să-și dea bacalaureatul la Suceava.^[1]

În toamna lui 1869 a plecat la Berlin și se înscrie la Facultatea de medicină, dar se simte mai atras de filologie și frecventează Akademie für Philologie, urmând totodată, ca audient, filosofia. Studiază în mai multe orașe din Germania, dar nu finalizează nici o facultate.^[1]

Călătorește prin Franța și Italia și în această perioadă își schimbă numele, împrumutat, de Moise Roman în Ronetti Roman. La înapoierea în țară se angajează ca pedagog și profesor de limba germană la Institutul lui V. A. Urechia.^[1]

Între anii 1868 și 1872, semnând Moise Roman sau Romano, publică în Hamagid și alte publicații străine articole în chestiuni de literatură ebraică.

Debutează literar cu o poezie în Revista literară și științifică în anul 1876.^[1]

În anul 1877 demisionează de la institut, în urma unor comentarii antisemite ale lui Urechia^[6], și publică la Roman satira Domnul Kanitferstan, extras din jurnalul unui trândav care este un pamflet corosiv la adresa lui Urechia.^[1]

Participă la salonul literar condus de Titu Maiorescu sau la Junimea, unde se împrietenește cu I.L. Caragiale^[A] și M. Eminescu^[B].

În anul 1878, pentru o scurtă perioadă^[7], a fost membru al redacției ziarului Timpul, împreună cu Caragiale și Eminescu. Lucrează la Ministerul de Externe translator de limba germană, la solicitarea lui Mihail Kogălniceanu. În același an editura Szollosy îi publică poemul Radu, reeditat la Bucureștide editura Ionescu în 1914.

În 1893, publică Două măsuri, volum de articole privind problema evreiască. În parte din articole polemizează, din nou, cu V. A. Urechia cu care se afla în conflict în urma ieșirilor sale antisemite.^[8].

În 1905 este decorat cu „Bene Merenti” clasa I-a (de aur) pentru deosebite merite literare.

Se căsătorește cu fiica arendașului Smil Herșcovici, Eleonora, prin 1881-1882 și începe să ducă o viață mai retrasă de moșier în județul Neamț, la Râșnov și Davideni.^[9] Răscoala din 1907 îl înspăimântă și-l zdruncină. În articolul Două răscoale, apărut postum, încearcă să explice motivele mișcării nu prin starea grea a țărănimii, ci prin unele subtilități de conjunctură economică.^[1]

Refugiat la Iași, moare la 7 ianuarie 1908 în urma unui atac de cord.

* 1918: Julius Wellhausen (n. 17 mai 1844 – d. 7 ianuarie 1918), a fost un cercetător biblic și orientalist german, cunoscut în special pentru contribuția sa notabilă la înțelegerea științifică a originilor Pentateuhului / Torei (primele cinci cărți ale Bibliei).

Născut la Hamelin în Regatul Hanovra, fiul unui pastor protestant,^[1] a studiat teologia la Universitatea din Göttingen sub îndrumarea lui Georg Heinrich August Ewald și a devenit Privatdozent de istoria Vechiului Testament în 1870 la această universitate. În 1872 a fost numit profesor ordinarius de teologie la Universitatea din Greifswald. El și-a dat demisia din facultate în 1882 din motive de conștiință, afirmând în scrisoarea de demisie:^[2]

„Am devenit teolog deoarece mă interesa studiul științific al Bibliei; doar treptat am ajuns să înțeleg că un profesor de teologie are de asemenea sarcina practică de a pregăti studenții pentru a servi în Biserica Protestantă și că eu nu sunt potrivit pentru această sarcină practică ci, din contra, în ciuda precauțiilor luate de mine îmi fac auditorii nepotriviți pentru slujba lor. De atunci funcția mea de profesor de teologie a fost o povară pentru conștiința mea.”

A devenit profesor extraordinarius de limbi orientale la facultatea de filologie din Halle, a fost ales profesor ordinarius la Marburg în 1885 și a fost transferat la Göttingen în 1892, unde a rămas până la moartea sa.

El este cunoscut pentru ale sale Prolegomena zur Geschichte Israels(Prolegomena la istoria Israelului), o sinteză detaliată a unor viziuni contemporane lui despre primele șase cărți ale Vechiului Testament: contribuția sa a fost cea de a situa dezvoltarea acestor cărți într-o perspectivă istorică și socială. Argumentul lucrării sale, numit ipoteza documentară, a rămas modelul dominant al cercetătorilor Bibliei până la sfârșitul secolului XX.

* 1927: Fritz Ulysse Landry (n.Locle^[3], Elveția, la 26 septembrie 1842 – d. Neuchâtel, la 7 ianuarie 1927) a fost un artist elvețian, cunoscut mai ales pentru că a fost autorul gravurii care împodobește cea mai cunoscută piesă monetară de aur, emisă în franci elvețieni, Vreneli.

·         1932: A murit André Maginot, om politic francez, ministru de război. La 11 decembrie 1929, propune întărirea graniţei franco-germane printr-o linie de fortificaţii, cunoscută sub numele de “Linia Maginot”; (n.17.02.1877).

·         1943: Nikola Tesla (în sârbă Никола Тесла; n. 28 iunie/10 iulie 1856,^[2][3][1]Smiljan, Gospić, Austro-Ungaria^[4][1] – d. 7 ianuarie 1943,^{[4][2][3][5][6][1]}New York, New York, SUA^[7][1]) a fost un inventator, fizician, inginer mecanic, inginer electrician și unul dintre promotorii cei mai importanți ai electricității comerciale. Tesla este considerat ca fiind un important om de știință al sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. Invențiile, precum și munca teoretică ale lui Tesla au pus bazele cunoștințelor moderne despre curentul alternativ, puterea electrică, sistemele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazice, sistemele de distribuție a puterii și motorul pe curent alternativ, care au determinat cea de-a doua Revoluție Industrială.

Tesla era etnic sârb^[11], fiind născut în satul Smilijan, în Imperiul Austriac(actualmente în Croația). Era cetățean al Imperiului Austriac prin naștere și mai târziu a devenit cetățean american. Prin demonstrația lui de comunicare fără fir prin intermediul undelor radio în 1894 și după victoria în „războiul curenților”, a fost recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari ingineri electricieni ai S.U.A. Mare parte din munca sa inițială a fost pionierat în ingineria electrică modernă și multe dintre descoperirile lui au fost de foarte mare importanță. În toată această perioadă, în Statele Unite faima lui Tesla rivaliza cu a oricărui inventator sau om de știință al vremii, dar din cauza afirmațiilor sale aparent incredibile și în unele cazuri aproape neverosimile despre dezvoltarea invențiilor și inovațiilor științifice și tehnologice, Tesla a fost în final etichetat drept un om de știință nebun.

Statuia lui Nikola Tesla în State Park lângă Cascada Niagara

Amprenta lui Tesla poate fi observată în civilizația modernă oriunde este folosită electricitatea. Pe lângă descoperirile sale despre electromagnetism și inginerie, Tesla este considerat un pionier în domeniile roboticii, balisticii, științei calculatoarelor, fizicii nucleare și fizicii teoretice. Nikola Tesla considera cercetarea diferitelor întrebări ridicate de către știință drept cea mai nobilă metodă de îmbunătățire a condiției umane cu ajutorul principiilor științei și progresului industrial și una care să fie compatibilă cu natura.

Cu numele său este denumită unitatea de măsură a inducției magneticedin Sistemul Internațional (1 Tesla = 1T).

·         1944: Ion Simionescu (n. 10 iulie 1873, Fântânele, județul Bacău, România - d. 7 ianuarie 1944, București) a fost un geolog și paleontolog român, membru titular (1911) al Academiei Române.

·         1958: Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958.

La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat - fapt unic în istoria regalității în România - regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.

Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.

Petru Groza s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza. A urmat clasele primare în localitatea natală, iar cele secundare la Coștei, Lugoj și Colegiul maghiar reformat din Orăștie. Între anii 1903 - 1905, a studiat la Facultatea de Dreptși Științe Economice din Budapesta (primind o bursă de la Fundația Gojdu)^{[necesită citare]}. Din 1905 își continuă studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept Comercial și Economie Politică din Leipzig. În 1907 Groza își obține doctoratul în științe juridice cu distincția magna cum laude.

Petru Groza

La întoarcerea în țară, Groza a practicat avocatura în Lugoj, apoi în Deva. De asemenea, se implică în viața Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911.

Petru Groza a decedat pe 7 ianuarie 1958, la vârsta de 73 de ani, răpus de cancer. A fost înhumat inițial la Cimitirul Ghencea-Militar, iar, ulterior, a fost depus în mausoleul din fosta Piață a Libertății din Capitală. Urna cu rămășițele pământești se află în cavoul familiei din cimitirul de la Băcia, localitatea în care s-a născut și a copilărit.

După 1990 au fost coborâte de pe socluri toate statuile care-l reprezentau pe Petru Groza (statuia lui Petru Groza din București, operă a lui Romulus Ladea, din 1971, și statuia lui Petru Groza din Deva, operă a lui Constantin Baraschi, din 1962. Cea din urmă a fost repusă pe un soclu în 2007, în localitatea sa natală, Băcia.).

* 1960: Prințul Ferdinand Pius (Ferdinando Pio Maria), Duce de Calabria (25 iulie 1869, Roma – 7 ianuarie 1960, Lindau), a fost șeful Casei de Bourbon-Două Sicilii și pretendent la tronul Regatului celor Două Sicilii din 1934 până în 1960. Ferdinand a fost primul copil al Prințului Alfonso, Conte de Caserta și a soției acestuia, Prințesa Antonietta a celor Două Sicilii. Prin mama sa a fost nepot al regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii. A fost fratele mai mare pentru Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii, Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii, Prințesa Maria Cristina a celor Două Sicilii și Prințesa Maria di Grazia a celor Două Sicilii.

La 31 mai 1897 Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Maria Ludwiga Theresia de Bavaria, fiica regelui Ludwig al III-lea al Bavariei. Ei au avut șase copii: ^[1] [2]

• Prințesa Maria Antonietta (1898–1957)
• Prințesa Maria Cristina (1899–1985), căsătorită în 1948 cu Manuel Sotomayor-Luna
• Prințul Ruggiero Maria, Duce de Noto (1901–1914)
• Prințesa Barbara Maria Antonietta Luitpolda (1902–1927), căsătorită în 1922 cu contele Franz Xaver zu Stolberg-Wernigerode
• Prințesa Lucia Maria Raniera (1908–2001), căsătorită în 1938 cu Prințul Eugenio, Duce de Ancona
• Prințesa Urraca Maria Isabella Carolina Aldegonda (1913–1999)

·         1964 - A murit Cyril Davies bluesman american (n.1932).

·         1984: Costică Acsinte, fotograf român (n. 1897)

·         1984: Alfred Kastler, fizician francez (n. 1902)

·         1989: Hirohito (n. 29 aprilie 1901 — d. 7 ianuarie 1989), de asemenea cunoscut și ca Împăratul Shōwa, a fost cel de-al 124-lea împărat al Japoniei, conducătorul care s-a menținut cel mai mult pe tronul țării sale (62 de ani de domnie). A fost primul monarh al Tronului crizantemelor, care, în 1946, după înfrîngerea țării sale în cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost silit să renunțe la dreptul divin. Sub conducerea sa, Japonia și-a câștigat statutul de mare putere asiatică.

Shōwa reprezintă totodată și numele erei în care a domnit, ea fiind cea mai mare domnie a unui împărat din Japonia. 

Hirohito  - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

* 1990: Ovidiu Bîrlea (n. 13 august 1917, Mogoș, Alba - d. 7 ianuarie 1990, Cluj-Napoca) a fost un etnolog, folclorist, prozator și cercetător român, fratele istoricului Octavian Bârlea. S-a născut la data de 13 august 1917 în localitatea Bîrlești-Mogoș, județul Alba.

Între 1924-1928 urmează școala primară în localitatea natală, iar ulterior gimnaziul la Baia de Arieș (1928-1929).

Între 1929-1937 își continuă studiile absolvind liceul militar din Târgu Mureș.

Între 1937-1939 și 1940-1942 urmează studiile de literatură (filologie modernă) la universitățile din Cluj și din București.

Pe 15 noiembrie 1948 ajunge funcționar în Departamentul naționalităților, unde activează până pe 31 martie 1949.

Pe 1 aprilie 1949 devine cercetător la nou-înființatul Institut de Folclor din București, unde între 1 ianuarie 1950 și 1 iulie1969 îndeplinește funcția de șef al sectorului literar.

A colaborat cu mai multe publicații periodice, printre care „Analele Universității din Timișoara”, „Anuarul de Folclor”, „Anuarul Muzeului Rtnografic al Transilvaniei”, „Ateneu”, „Flacăra”, „Limbă și literatură”, „Orizont”, „Revista de Folclor” (devenită „Revista de Etnografie și Folclor”), „Revista Fundațiilor regale”, „România literară”, „Satul”, „Sociologie românească”, „Steaua”, „Tribuna” ș.a.

·         1993: Vasile (Sile) Dinicu (n. 10 decembrie 1919, Bacău, România - d. 7 ianuarie 1993) a fost un compozitor, dirijor și pianist, cunoscut în special pentru colaborarea cu orchestrele de estradă ale Radioteleviziunii Române. A fost fiul nelegitim al lui Vasile Dinicu, unul dintre frații lui Grigoraș Dinicu. Acesta l-a și adoptat, pentru că tatăl său natural nu avea posibilitatea să mai crească și alți copii.

Studiile muzicale le-a urmat la Galați cu Theodor Fucs (pian) și la Conservatorul „Lyra” din Brăila (1929-1930), iar din 1933 a început să lucreze în București. După debutul la Radio (1936) cu pianistul Theodor Sibiceanu, a desfășurat activitate de pianist în diverse formații de muzică ușoară din capitala. Între 1941 și 1943 a fost cooptat de Constantin Tănase în orchestra teatrului Cărăbuș iar din 1943 până în 1947 a condus orchestra Teatrului „Gioconda”, ca secund al lui Ion Vasilescu. În aceeași perioadă a condus programul locantelor „Cina” și „Zissu”, celebre în epocă.

Ca dirijor de estrada a realizat numeroase turnee în Israel, Franța, Germania și în țările socialiste de la acea data. A condus formații de muzică ușoară din Portugalia (Lisabona) și Cehoslovacia (Bratislava). A făcut parte din jurii naționale și internaționale de concursuri muzicale (R.D. Germană). A participat ca dirijor la Concursurile și Festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia (1963-1984) și „Cerbul de aur” de la Brașov (1968, 1969, 1970).

A compus peste 100 de melodii de muzică ușoară, printre care: București, București, Întotdeauna marea, Nu mă certa, Porți de aur, porți de vis, Seri la malul mării - Margareta Pâslaru - Mențiune pentru creație la Festivalul Mamaia 1965, Tu m-ai fermecat - Doina Moroșanu, Cine ți-a spus, Noapte bună București - Dan Spătaru, Sus paharul, la mulți ani - Gică Petrescu.

Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, dirijorului Sile Dinicu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.^[2]

A fost distins cu Ordinul Muncii, clasa III (1956), cu premii de interpretare (1964, 1965) și mențiune de creație (1965) la Festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia, cu Ordinele „Meritul cultural” clasa V (1968) și clasa II (1974) și cu Premiul Uniunii Compozitorilor.

·         1993: Ștefan Baciu, poet, ziarist, eseist, critic de artă din diaspora (n. 1918)

* 1996: Károly Grósz (n. 1 august 1930, Miskolc, Regatul Ungariei-d. 7 ianuarie1996, Gödölő, Ungaria) a fost un politician comunist ungar.

Grósz s-a născut la Miskolc, în Ungaria. S-a alăturat Partidului Comunist Ungar (Magyar Kommunista Párt-MKP) în 1945, la vârsta de 14 ani. Când comunismul s-a instaurat complet în Ungaria, în 1949, el a avansat în ierarhia de partid și a ajuns foarte cunoscut în regiunea sa natală. În 1974 a fost numit șeful Departamentului de Agitație și Propagandă al Partidului Socialist Muncitoresc Maghiar (Magyar Szocialista Munkáspárt-MSZMP).

În 1979 a devenit prim-secretar de partid al județului în care se născuse. În 1984 a redevenit important la nivel național, fiind numit șef al comitetului de partid din Budapesta. La congresul partidului din 1985 a fost ales membru al Biroului Politic, iar în 1987 a fost numit prim-ministru, succedându-l astfel pe György Lázár, care deținuse funcția pentru mai bine de unsprezece ani. Cum țara se confrunta cu probleme economice, liderul partidului, János Kádár, demisionează în 1988, deși la congresul partidului fusese ales pe o perioadă de cinci ani și urma să ocupe funcția de secretar general până în 1990. La 27 mai 1988, Károly Grósz este ales secretar general, după ce chiar Kádár îl recomandase în această funcție pe 22 mai.

Grósz a deținut în paralel și funcția de prim-ministru până la sfârșitul lui noiembrie, când a fost înlocuit de Miklós Németh, reprezentantul facțiunii partidului care dorea reforma radicală. Grósz însă pleda pentru o reformă politică și economică moderată, cu scopul de a realiza reforma atentă a socialismului, fără a-i atinge bazele. Mai exact, era împotriva unui comunism bazat pe unele idei ale capitalismului.

Soarta sa a fost pecetluită când a acceptat să se întâlnească cu liderul român Nicolae Ceaușescu, pentru a discuta ce este de făcut cu numărul mare de etnici unguri care părăseau România. Mulți dintre colegii de partid ai lui Grósz au spus că l-a crezut prea mult pe Ceaușescu. Ca rezultat, autoritatea i-a scăzut și a fost neputincios în a încetini schimbările economice, politice și sociale din 1989.

El a încercat să încetinească și chiar să stopeze schimbările radicale pe care le doreau adversarii săi politici, mai exact un sistem politic de tip vestic, cu economie de piață. De asemenea, s-a opus reabilitării lui Imre Nagy, primul-ministru ungar din timpulrevoluției din 1956. La 1 septembrie 1989, la întâlnirea Comitetului Central al MSZMP, Grósz a arătat că Nagy avusese legături cu NKVD-ul, dar cei prezenți acolo au decis să nu publice faptele. Abia după prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est, Grósz a declarat, în februarie 1993, pentru ziarul maghiar Népszabadsag că Nagy a lucrat într-adevăr pentru poliția secretă sovietică în anii '30 și la începutul anilor '40.

În 1989, a fost tot mai mult îndepărtat din conducerea partidului de către reformatorii radicali, cum ar fi Németh, Rezső Nyers, Gyula Horn și Imre Pozsgay. În vara lui 1989, a devenit membru al colectivului de patru oameni care conducea partidul și care era condus de Nyers. S-a opus reformelor radicale în partid și organizării acestuia sub forma unui partid social-democrat, de tip vestic. A rămas secretar general până la 7 octombrie, dată la care partidul s-a reorganizat sub numele de Partidul Socialist Ungar (Magyar Szocialista Párt-MSZP).

Facțiunea dură a partidului, care dorea un comunism de tip sovietic, condusă de Grósz, s-a reorganizat în decembrie 1989 și a fondat din nou MSZMP, mai târziu numit Partidul Comunist Muncitoresc Maghiar (Magyar Kommunista Munkáspárt-MKMP). Grósz a devenit președinte al acestuia. La alegerile parlamentare, MSZMP nu a obținut niciun loc în Parlamentul Republicii Ungare.

În 1996, la vârsta de 65 de ani, a murit de cancer la rinichi, la Gödölő.

·         1998: Alexandru Elian (n. 27 octombrie 1910, București - d. 7 ianuarie 1998, București) a fost un academician român, istoric, membru titular (1993) al Academiei Române, considerat a fi unul dintre cei mai mari bizantinologi români

* 1998: Richard Wesley Hamming (n. 11 februarie 1915, Chicago, SUA, d. 7 ianuarie 1998, Monterey, California, SUA) a fost un matematicianamerican a cărui muncă a avut implicații majore în informatică și telecomunicații. Printre contribuțiile sale se numără codurile Hamming(care utilizează o matrice Hamming), fereastra Hamming (descrisă în capitolul 5.8 al cărții sale Digital Filters), numerele Hamming, și distanța Hamming.

·         1998: Vladimir Prelog, chimist elvețian, laureat Nobel (n. 1906)

·         1999 - A încetat din viaţă poetul şi graficianul Constantin Dracsin (n. 20 iulie 1940)

·         2002 - A murit Astrid Henning-Jensen, cunoscută ca „cineasta copiilor” (n.10.10.1914).
* 2006: Călin N. Turcu (n. 25 septembrie 1942, Ploiești - d. 7 ianuarie 2006, Craiova) a fost un cercetător român al fenomenului OZN, fondator al RUFOR (Romanian UFO Researchers). Cercetător pasionat al paleoastronauticii, parapsihologiei, exobiologiei, ufologiei, a publicat mai multe articole în România și străinătate și a susținut mai multe prelegeri pe teme din domeniile enumerate.

Din anul 1972 a făcut investigații pe întreg teritoriul României despre fenomenul OZN, deținând în acest sens mai multe mii de declarații scrise de la martori oculari ai fenomenului amintit.

În anul 1977 a înființat grupul RUFOR la Vălenii de Munte , iar între 1979-1986 a publicat împreună cu acest grup un buletin intern (27 de numere). Cofondator al revistei RUFOR, din care au apărut 27 de numere - între 1994-1996.

Din 1992 a pus bazale unei biblioteci internaționale de ufologie la Vălenii de Munte.

·     2006 - A încetat din viaţă alpinistul şi scriitorul austriac Heinrich Harrer, primul care a escaladat versantul nordic al masivului Eiger din Alpii elveţieni. Harrer, a cărui carte autobiografică “Şapte ani în Tibet” a fost transpusă pe marile ecrane de regizorul Jean-Jacques Annaud, într-un film în care rolul său a fost jucat de Brad Pitt, era cunoscut şi pentru relaţia sa cu Dalai Lama, căruia i-a fost profesor în anii 1940. La sfârşitul anilor 1990, Harrer a confirmat că în tinereţe a făcut parte din partidul nazist şi din SS; (n. 1912).
* 2007: Sorana Coroamă-Stanca (n. Sorana-Iosefina-Caterina Plăcințeanu, 24 ianuarie1921, Chișinău - d. 7 ianuarie 2007, București) a fost o autoare, regizoare și scenaristă română, fiica medicului profesor universitar ieșean Gheorghe Plăcințeanuși a compozitoarei Mansi Barberis. După absolvirea Facultății de Chimie Industrială a Politehnicii „Gh. Asachi” din Iași (1946), s-a îndreptat spre regia de teatru, avându-i ca maeștri pe Marietta Sadova, Alice Voinescu, Aurora Nasta, Lucia Sturdza Bulandra, Soare Z. Soare, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu. Între 1959 și 1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa „Arta Aplicată”, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența.
Căsătorită, prima oară, la 15 noiembrie 1942, la Iași, cu economistul și doctorul în drept Sextil Coroamă, subdirector în Guvernământul Bucovinei, cu care a avut un fiu, istoricul și muzeograful Radu Coroamă. Al doilea soț a fost poetul, prozatorul, dramaturgul și actorul clujean Dominic Stanca. Corpul neînsufletit al artistei a fost depus la cimitirul Reînvierea.

A lucrat la Teatrul „Constantin Nottara”, Teatrul Național din Iași (prim regizor artistic între 1965-1969), Teatrul Mic din București (1969-1978), Teatrul „Ion Vasilescu” (1978-1983), Teatrul de Operetă (director între 1990-1992), „Theatrum Mundi”, la Deutsches Nationaltheater din Weimar și la Jena și a montat opera Oedip de Enescu la Opera din Weimar. A întreprins numeroase turnee cu piesele regizate de ea, în țară și în străinătate (Germania, URSS, Polonia, Iugoslavia, Maroc).

A regizat peste 190 de spectacole de teatru, printre care Cerere în căsătorie – Cehov, Coboară iarna – Maxwell Anderson, Petru Rareș – Horia Lovinescu, Comedia erorilor– Shakespeare, Micii burghezi – Maxim Gorki, Vrăjitoarele din Salem – Arthur Miller, Soțul ideal – Oscar Wilde, Beckett – Jean Anouilh, Lungul drum al zilei către noapte – Eugene O'Neill, Noaptea iguanei – Tennessee Williams, Profesiunea doamnei Warren de G. B. Shaw, Rața sălbatică – H. Ibsen, Viforul, Luceafăru, Hagi Tudose – Barbu Ștefănescu Delavrancea, Liola, Dar nu e nimic serios – Luigi Pirandello, Amfitrion – Plaut, Cafeneaua – Goldoni, Ursul – Cehov, Steaua Sevillei – Lope de Vega, D’ale carnavalului – I. L. Caragiale. A colaborat la radio-televiziune regizând serialul Mușatinii, O noapte furtunoasă – Caragiale, Egmont – Goethe și teatru radiofonic.

A fost cadru universitar la Institutul de Teatru „I. L. Caragiale” din București, la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și la Universitatea „Hyperion” din București.

Sorana Coroamă-Stanca a scris piese de teatru (Seară cu dans, Ploaia pe acoperiș, Podul, Un anotimp fără nume, Veghea tânărului războinic ș.a.), și scenariii (Mușatinii, Afacerea Protar, după Mihail Sebastian) și a fost cunoscută ca eseistă, critic teatral și literar.

După 1989, a fost o prezență activă în cadrul societății civile, ca membră în comitetul de conducere al Fundației „Memoria”, în Consiliul Național al Alianței Civice, președinte de onoare al Uniunii Italienilor din București, membră UNITER și a Uniunii Scriitorilor.

* 2007: Gheorghe Pănculescu (n. 26 martie 1903 - d. 7 ianuarie 2007) a fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial.

A fost ultimul veteran român din Primul Război Mondial și unul dintre ultimii veterani de Primul Război Mondial din lume. Pănculescu s-a născut în Varșovia, atunci parte a Imperiului Rus. În 1918, la vârsta de 15 ani, s-a inrolat minor în armata română, și a servit în Primul Război Mondial. Pănculescu a rămas în armată după război și în cel de al Doilea Război Mondial el a ajuns la gradul de general. A murit la 7 ianuarie 2007, la vârsta de 103 ani.

·    2011: A încetat din viaţă Ion Vova (Vladimir Ionescu), cunoscut actor şi regizor al Teatrului Naţional Radiofonic; supranumit “Domnul Radio” – şi-a legat indisolubil numele de teatrul la microfon, de emisiunile educative pentru copii şi de programele de divertisment precum “Ora veselă”; (n. 30 septembrie 1917).

Născut în 30 septembrie 1917, la Berlin, unde mama sa, Aglaia Mihăilescu-Toscani, studiase canto, Ion Vova mărturisea că „a făcut un război şi pe urmă, vreo şaizeci şi cinci de ani teatru, o parte pe scândură şi cincizeci şi cinci (adică 2860 de săptămâni, dar bineînţeles că sunt mai mulţi, respectiv mai multe!), la Radio.” Ion Vova a fost admis ca student la Teatru, de o comisie din care făceau parte nume grele: Lucia Sturdza Bulandra, Marioara Voiculescu, Maria Filotti, Ion Manolescu. Tânărul actor Vladimir Ionescu, a primit pseudonimul Ion Vova de la marea actrita Lucia Sturza Bulandra.

·         2013: A decedat la Panciu, județul Vrancea, Epifanie Norocel (n. 14 decembrie 1932, Mălini, județul Baia, primind  la botez numele de Gavril Norocel),  fost un episcop român, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. A îndeplinit funcțiile de stareț al Mănăstirii Neamț (1971-1975), episcop-vicar al Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos (1975-1982), episcop al Buzăului (1982-2009) și arhiepiscop al Buzăului și Vrancei (2009-2013). În anul 1961 a fost licențiat în Teologie la Academia Teologică din Sofia, a studiat teologia la București și Moscova. Între 1965-1971 a fost profesor și director la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Între 1971-1975 a fost starețul Mănăstirii Neamț, iar în data de 9 noiembrie 1975 a fost ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, cu titulatura de „Tomitanul” și reședința la Constanța (sediul Arhiepiscopiei se afla la Galați). În anul 1981 a fost ales ca episcop al Episcopiei Buzăului, devenind arhiepiscop după ridicarea episcopiei în anul 2009 la rangul de arhiepiscopie a Buzăului și Vrancei. A suferit un infarct miocardic în timp ce se deplasa către Mănăstirea Brazi din județul Vrancea, în ziua de 7 ianuarie 2013 si a fost transportat de urgență la spitalul din Panciu, dar medicii de acolo nu au reușit să-l resusciteze.

·         2013: Huell Howser, actor american (n. 1945)

·         2014: Emiel Pauwels, atlet belgian (n. 1918)

• 2015: Tadeusz Konwicki, regizor și scriitor polonez (n. 1926)
• 2015: Rod Taylor, actor australian de film (n. 1930)

* 2017: Mário Soares (n. 7 decembrie 1924,^[1][2] Lisabona, Prima Republică Portugheză^[3] – d. 7 ianuarie 2017, Lisabona, Portugalia) a fost un om politic portughez, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Portugaliei. A fost prim-ministru al Portugaliei între anii 1976 - 1978 și 1983 - 1985, și președintele Portugaliei din 1986 până în 1996.

* 2018: France Gall, cântăreață franceză (n. 1947)

Sărbători

·         † Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (calendar creștin-ortodox)

Sfântul Ioan Botezătorul – foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul. Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului. Pomenirea sa de catre Biserica Ortodoxa se face la data de 7 ianuarie.