joi, 19 ianuarie 2023

 3. /20 IANUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbștori


Decese
·         82o – A murit  imamul Al Shafi’i, juristul si savantul arab musulman  fondator al  școlii de jurisprudență  Shafi’i; (n. 767).
·         842 – A decedat  Theophil (Teofil) (n. 813), împărat bizantin între  anii 829 – 842. A fost fiul lui Mihail al II-lea Armorianul  și al Theklei, si  nepotul imparatului Leon al V-lea Armeanul. Theophil a fost un iconoclast convins, dar și un împărat învățat; în 832 el a dat un edict împotriva cultului icoanelor. Războaiele pe care le-a purtat  cu arabii au secat vistieria statului. De asemenea, Theophil a întărit zidurile Constantinopolelui și a construit un spital care a functionat  până în secolul al XV-lea.
·         1612: Rudolf al II-lea, din dinastia de Habsburg (n. 18 iulie 1552, Viena - d. 20 ianuarie 1612, Praga), a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman (1576-1612), totodată rege al Boemiei și rege al Ungariei, principe al Transilvaniei(între 1599-1604) etc.
Rudolf s-a născut la Viena la 18 iulie 1552. A fost primul fiu și succesorul la tron al împăratului Maximilian al II-lea, rege al Boemiei, rege al Ungariei și al Croației; mama sa a fost Maria a Spaniei, fiica împăratului Carol al V-lea și a Isabelei a Portugaliei.
Rudolf și-a petrecut opt ani de la vârsta de 11 la 19 în Spania, la curtea unchiului matern, Filip al II-lea. După întoarcerea la Viena, tatăl său era preocupat de modul rigid al lui Rudolf, tipic pentru curtea spaniolă mult mai conservatoare față de curtea austriacă care era mai relaxată și deschisă; însă mama sa spaniolă vedea în el doar rafinament.[2] Rudolf a rămas pentru tot restul vieții sale rezervat, secretos și în mare măsură un om de casă căruia nu-i plăcea să călătorească sau chiar să participe la treburile de zi cu zi de stat.[2] Era mult mai interesat de învățături oculte cum ar fi astrologia și alchimia. A avut o mare varietate de hobby-uri personale, cum ar fi: cai, ceasuri, colectarea rarităților și a început să fie patron al artelor.
A suferit periodic de crize de melancolie (depresie), lucru comun în dinastia Habsburg. Cu vârsta acestea s-au agravat și s-au manifestat prin izolare.
Coroana lui Rudolf al II-lea care mai târziu a devenit coroana imperială a Imperiului Austriac.
Ca și contemporana sa, Elisabeta I a Angliei, Rudolf a avut un șir de negocieri diplomatice pentru diverse căsătorii, dar nu s-a căsătorit niciodată. Istoricul A. L. Rowse a presupus că a fost homosexual. În timpul perioadelor sale de izolare autoimpusă, Rudolf a avut relații cu șambelanul Wolfgang von Rumpf și cu o serie de valeți. Unul dintre aceștia, Philip Lang, a domnit câțiva ani și a fost urât de către cei care doreau favoarea împăratului.[3] În plus, Rudolf a avut relații și cu femei; unele din ele au susținut că au fost însărcinate cu el.[2] Multe lucrări de artă comandate de Rudolf erau neobișnuit de erotice.[4]
Istoricii tradiționali au dat vina pe preocuparea lui Rudolf cu artele, științele oculte și alte interese personale ca motiv pentru dezastrele politice ale domniei sale .[5] Recent, istoricii au reevaluat acest punct de vedere și au văzut patronajul artelor și științelor oculte ca un triumf și o parte cheie a Renașterii, în timp ce eșecurile sale politice sunt văzute ca o încercare legitimă de a crea un imperiu unificat creștin, care a fost subminată de realitățile religioase, politice și intelectuale ale timpului.[5]
În 1602 Rudolf a comandat bijutierului său personal din Praga o nouă coroană din aur, bogat împodobită cu 8 diamante, rubine și perle, având în vârf un safir, coroană reprezentată în majoritatea tablourilor și frescelor evului mediu. Cele 8 diamante au o semnificație alegorică și mistică; 8 reprezintă numărul sfânt al biblicului Jerusalem, iar diamantul este simbolul lui Christos.
Pe cele patru fațete din aur masiv, reliefuri minuțios realizate reprezintă pe Rudolf al II-lea în postură de comandant suprem învingător al turcilor, precum și încoronările lui din Frankfurt (ca împărat romano-german), din Bratislava și Praga (ca rege al Ungariei și Boemiei). Din 1804 coroana lui Rudolf al II-lea a devenit coroana tuturor împăraților Austriei, dar nu a fost niciodată purtată la încoronări.
Rudolf a murit în 1612, la nouă luni după ce a fost deposedat de toate puterea efectivă de către fratele său mai tânăr, Matei, cu excepția titlul de Împărat al Sfântului Imperiu Roman.Rudolf al II-lea
Rudolf a mutat capitala habsburgilor de la Viena la Praga în 1583. Rudolf iubea colecțiile de picturi și de multe ori s-a spus că stătea și se uita în extaz la o nouă lucrare ore în șir.[2] Nu a scutit nici o cheltuială pentru dobândirea marilor capodopere, cum ar fi cele ale lui Albrecht Dürer și Pieter Brueghel cel Bătrân. El a fost, de asemenea, patron al artelor pentru unii dintre cei mai buni artiști contemporani, care au produs în principal lucrări noi în stilul manierismului nordic, cum ar fi Bartholomeus Spranger, Hans von Aachen, Giambologna, Giuseppe Arcimboldo, Aegidius Sadeler, Roelant Savery și Adrian de Vries. Colecțiile lui Rudolf au fost dintre cele mai impresionante din Europa a timpului său și deținea cea mai mare colecție de artă în stil manierism nordic
·         1666: Ana de Austria (Ana María Maurícia) (n. 22 septembrie 1601, Valladolid, Spania — d. 20 ianuarie 1666, Paris, Franța) a fost infantă a Spaniei, regină a Franței și a Navarei, soția regelui Ludovic al XIII-lea și regentă (1643-1651) pentru fiul său, Ludovic al XIV-lea. În timpul regenței ei, Cardinalul Mazarin a fost prim-ministru. A fost una dintre personajele principale în romanul lui Alexandre Dumas, Cei trei muschetari.
 
Anna la vârsta de șase ani, 1607.
Născută la palatul Benavente din Valladolid, Spania și botezată Ana María Mauricia, a fost fiica regelui Filip al III-lea al Spaniei și a arhiducesei Margareta de Austria. Prin naștere, ea a purtat titlul de Infantă a Spaniei, Infantă a Portugaliei, arhiducesă de Austria, principesă de Burgundia și principesă a Țărilor de Jos.
Anna a fost crescută în principal la Palatul Regal din Madrid. În mod neobișnuit, Ana a crescut aproape de părinții ei și a trăit o viață destul de calmă și de ordonată, în comparație cu alți copii regali. Părinții ei au fost foarte religioși și ea, prin urmare, a fost crescută la fel; de multe ori a vizitat mânăstiri în vremea copilăriei sale. În 1611 ea și-a pierdut mama, care a murit în timpul nașterii; în ciuda durerii ei, Ana a făcut tot ce-a putut pentru a avea grijă de frații ei mai mici, care s-au referit la ea cu afecțiune ca mama.
Ana a avut patru frați mai mici: viitorul rege Filip al IV-lea al Spaniei, viitoarea împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Maria Ana a Spaniei, Arhiducele Carol de Austria și Ferdinand, Prinț al Spaniei.
În momentul nașterii ei, tatăl ei era rege al Spaniei de trei ani. Bunicii paterni au fost regele Filip al II-lea al Spaniei și Arhiducesa Ana de Austria. Bunicii materni au fost Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și Arhiducesa Maria Ana de Bavaria.
Portret al Annei de Austria de Peter Paul Rubens, circa 1622-1625
La vârsta de 11 ani a fost logodită cu Ludovic al XIII-lea, fiul cel mare al regelui Henric al IV-lea al Franței și al Navarei și a Mariei de Medici. Tatăl ei i-a dat o zestre de 500.000 coroane și multe bijuterii.[1] De teamă că Ludovic al XIII-lea ar putea muri mai devreme, curtea spaniolă a stipulat că ea se va întoarce în Spania, cu zestrea ei, bijuteriile și garderoba dacă el va muri.[1] Înainte de căsătorie, Anna a renunțat la drepturile ei succesorale și ale descendenților ei cu Ludovic cu o dispoziție prin care și-ar fi reluat drepturile dacă ar fi rămas văduvă fără copii.
Nunta a avut loc la 18 octombrie 1615, la Burgos. În aceeași zi, la Bordeaux, Elisabeta, sora lui Ludovic al XIII-lea s-a căsătorit cu infantele Filip, fratele Anei, viitorul Filip al IV-lea al Spaniei. În Franța, căsătoria Anei de Austria cu Ludovic al XIII-lea a fost celebrată la Bordeaux la 21 noiembrie 1615. Aceste căsătorii au urmat tradiția alianțelor militare și politice dintre Franța și Spania.
Ana și Ludovic, amândoi în vârstă de 14 ani, au fost presați să-și desăvârșească căsătoria în scopul de a preveni orice posibilitate de anulare, însă Ludovic și-a ignorat mireasa. Mama lui Ludovic, Maria de Medici, a continuat să conducă ca regină a Franței fără nici un respect pentru nora sa. Ana înconjurată de suita ei spaniolă a continuat să trăiască potrivit etichetei din Spania și nu a reușit să-și îmbunătățească franceza.
Anna de Austria însărcinată în opt luni cu Ludovic al XIV-lea
În 1617, Ludovic a conspirat cu Charles d'Albert, duce de Luynes să renunțe la influența mamei sale, printr-o lovitură de palat, preferând să-l asasineze pe favoritul reginei, Concino Concini, la 26 aprilie a anului respectiv. Ducele de Luynes a încercat să remedieze distanța formală între Ludovic și regina lui. A trimis acasă doamnele de onoare spaniole și le-a înlocuit cu cele franceze, în special cu prințesa de Conti și cu soția sa, Marie de Rohan-Montbazon. Ana a început să se îmbrace în manieră franceză iar în 1619 Luynes l-a presat pe rege să se culce cu regina. Seria de avorturi care a urmat l-a dezamăgit pe rege și a relaxat relația lor.
La 14 martie 1622, în timp ce se juca cu doamnele ei de companie, Anna a căzut pe scări și a suferit al doilea avort; Ludovic a învinovățit-o pe Anna și a fost furios pe Madame de Luynes că a încurajat-o pe regină în ceea ce el a numit neglijență. Atenția regelui a fost monopolizată de războiul său împotriva protestanților, în timp ce regina a apărat recăsătoria însoțitoarei ei inseparabilă, Marie de Rohan, centrul tuturor intrigilor curții cu iubitul ei, Claude, duce de Chevreuse, în 1622.
Sub influența ducesei de Chevreuse, regina s-a lăsat atrasă în opoziția politică împotriva lui Richelieu și s-a implicat în multe intrigi împotriva politicilor duse de el. În 1635 Franța a declarat război Spaniei plasând-o pe regină într-o poziție de nesusținut. Corespondența ei secretă cu fratele ei, Filip al IV-lea al Spaniei, a trecut dincolo de afecțiunile între frați. În august 1637, Anna stârnise atâta suspiciune încât Richelieu a forțat-o să semneze convenții cu privire la corespondența ei, care era oricum deschisă pentru inspecție. Ducesa de Chevreuse a fost exilată și urmărită să nu mai interacționeze cu regina.
Surprinzător, într-un astfel de climat de neîncredere, regina a rămas însărcinată încă o dată, o circumstanță pe care bârfa contemporană a atribuit-o singurei seri cu furtună, lucru care l-a împiedicat pe Ludovic să călătorească la Saint-Maur și l-a obligat să-și petreacă noaptea cu regina.[2] Ludovic al XIV-lea s-a născut la 5 septembrie 1638, asigurând linia bourbonilor. În acel moment Anna avea 37 de ani.[3] Nașterea celui de-al doilea fiu a restabilit încrederea în cuplul regal. La Saint-Germain-en-Laye, Anna l-a născut pe Filip al Franței, Duce de Anjou și fondatorul Casei de Orléans.
După decesul soțului ei, Anna a fost numită regentă în ciuda dorințelor soțului ei. Cu ajutorul lui Pierre Séguier, în Parlamentul de la Paris, ea a revocat dorința ultimului rege care îi limita puterile. Fiul ei în vârstă de patru ani a fost încoronat drept regele Ludovic al XIV-lea al Franței. Anna și-a asumat regența, dar spre surpriza generală, ea a încredințat guvernul Cardinalului Mazarin, care fusese un protejat al Cardinalului Richelieu. Mazarin a părăsit hotelul Tuboeuf unde stătea și și-a ales o reședință la Palais Royal lângă regina Anna.
Cu ajutorul lui Mazarin, Anna a înăbușit revolta aristocraților condusă de Ludovic al II-lea de Bourbon, care a devenit cunoscută sub numele de Frondă. În 1651, când fiul ei Ludovic al XIV-lea a devenit major, regența ei a luat sfârșit. Totuși, ea a deținut multă putere și influență asupra fiului ei până la moartea lui Mazarin.
Din această căsătorie au rezultat următorii copii:
* 1731: Antonio Farnese(29 mai 1679 – 20 ianuarie 1731) a fost al optulea și ultimul Duce de Parma și Piacenza din casa Farnese. S-a căsătorit în 1727 cu Enrichetta d'Este. Căsătoria a rămas fără copii iar Ducatul a revenit Infantelui Carlos al Spaniei a cărui mamă, Elisabeta de Parma, era nepoata lui Antonio.
·         1745: Carol Albert de Bavaria (n. 6 august 1697, Bruxelles - d. 20 ianuarie 1745, München) a fost principe elector al Sfântului Imperiu Roman și împărat romano-german al Sfântului Imperiu Roman sub numele de Carol al VII-leaîntre 1742-1745, în contextul discuțiilor dacă Maria Terezia de Habsburgeste sau nu aptă să-i succeadă la tron tatălui ei (vezi și: Pragmatica Sancțiune, Războiul de Succesiune Austriacă).
* 1816: Prințesa Karoline de Saxa-Weimar-Eisenach (Karoline Luise; 18 iulie1786 – 20 ianuarie 1816) a fost prințesă de Mecklenburg-Schwerin prin căsătorie. A fost fiica lui Karl August, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției acestuia, Louisa de Hesse-Darmstadt.
·         1818: Dimitrie Țichindeal (n. 1775, Becicherecu Mic - d. 20 ianuarie 1818, Timișoara) a fost un preot, cărturar, fabulist, traducător și militant român pentru emanciparea românilor din Banat.
S-a născut în familia preotului Zaharia și a urmat studiile la școlile sârbești din satul natal și din Timișoara, acolo unde s-a familiriazat cu limba sârbă și germană.[1] Odată terminate studiile, devine învățator la Belinț (1794), iar mai apoi la Beregsău și mai apoi inspector școlar: de la Cr. Direcție pentru vizitația școalelor rânduit[2]. În anul 1801 urmează cursurile clericale la Timișoara, avându-i profesori pe Pavel Kenghelaț și Mihail Roșu-Martinovici.[3]. Pe cei doi dascăli Țichindeal i-a descris laudativ astfel:
„Dumnezeirea a bine voit a trimite nouă mai vârtos însă preoțimei noastre luminarea cea trebuincioasă și isbăvirea de nebunii și de credinți deșarte, prin preacinstitul, înalt învățatul Pavel Kengelați, arhimandritul mănăstirei S. George și doctor în sfânta teologie, în reședința episcopească a Timișorii. Acesta din destul vrednic de laudă bărbat din dumnezeiască grădină a cules florile acele, pe care prorocii și apostolii și cei mai slăviți ai tuturor popoarelor învățători cu înțelepciunea lor le-au sădit; iar nouă spre buna mirosire a faptelor bune și spre luminarea minții prin noi le sădește și ni le împărtășește. Iară a doua prin mult făcătoriul de bine Mihail Martinovici, tâlcuitorul teologiei în reședința episcopească a Timișorii[4]”
După ce termină, în 1802, seminarul teologic din Timișoara se întoarce în satul natal și devine învățător, apoi preot.[1] În 1802 a tipărit la Buda o traducere din limba sârbă după Dositei Obradovici: Sfaturile înțelegerii celei sănătoase prin bine înțeleptul Dositei Obradovici întocmite iară acum întăia dată întoarse despre limba sârbească și întru acest chip în limba daco-românească așezate, iar în anul 1808 publică alte două traduceri — Adunare de lucruri moralicești de folos și spre veselie, prin Dositei Obradovici întocmită, iară acum în limba daco-românească traduse și Epitomul sau scurte arătări pentru sfânta biserică, pentru veșmintele ei și pentru dumnezeiasca Liturghie care se săvârșește într-însa, așișderea și pentru preotul și slujitorul lui Dumnezeu.[1]
În 1805 participă la campania împotriva lui Napoleon în calitate de confesor militar.[5]
La 29 iunie 1807, din calitatea de preot paroh al Becicherecului-Mic, împreună cu protopopul Ștefan Atanasievici al Lugojului, protopopul Gheorghe Petrovici din Belinț și preotul Petru Popovici din Bocșa îi prezintă o petiție împăratului Francisc I, în numele tuturor românilor din Banatul-Timișan prin care susțineau drepturile românilor și stăruie pentru cultura națională românească, izgonită prin stăpânirea excluzivă a clerului sârb patronat de Mitropolia de la Carloviț[5], argumentând vechimea elementului românesc prin vechimea elementului romanic[1] și susținea numirea unui director român peste școlile românești din Banat în locul răposatului director Dimitrie Ștefanovici. Ei cer să se numească:
„...un bărbat învățat, cu caracter moral, care să cunoască temeinic limba românească [...] care să delăture piedicile creșterii tinerimii române, ca această tinerime la timpul său, luminată fiind prin școală, să șteargă opinia greșită ce s-a format despre poporul român; un bărbat, care să trezească virtuțile strămoșești în neamul nostru, care virtuți nu s.au stins, ci stau numai înăbușite din pricina educațiunii neglijate, ca astfel urmașii spre cel mai mare folos al binelui public, să fie adevărați Români[6]”
Petiția a fost probabil înmânată personal împăratului cu ocazia vizitei acestuia la Timișoara în anul 1807.[7]
Înființându-se în noiembrie 1812, la Arad, o shoala preparandă sau pedagoghicească a nație românești,[2] Tichindeal a fost numit profesor de învățătura legii sau catihetă.[1]
În toamna anului 1813 episcopul greco-catolic Samuil Vulcan de la Oradea a trimis profesorilor Preparandiei arădene un concept de petiție prin care românii ortodocși din Eparhia Aradului să solicite împăratului numirea unui episcop român după moartea episcopului Pavel Avramovici. Țichindeal a făcut greșeala de a arăta această petiție unui asesor comitatens de la Arad, astfel mitropolitul a aflat de existența ei și a făcut tot posibilul să o împiedice. În primăvara anului 1814, Țichindeal a înmânat personal petiția Supplex Libellus Valachorum diocesis Aradiensis Francesco I-o collata mense iulii 1814împăratului.[8]
În 1814 îi apare la Buda Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături. Acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite... — o traducere după același luminat sârb, Dositei Obradovici. În luna iunie a aceluiași an, este revocat din funcția de profesor, deoarece se afla, împreună cu Moise Nicoară și C. Diaconovici-Loga, în fruntea unei acțiuni pentru numirea unui episcop român la Arad, care ar fi putut sprijini revendicările naționale ale românilor și organiza viața culturală în Banat. Autoritățile îi confiscă fabulele, sub acuzația că s-ar ridica contra constituției împărăției.[1] Totuși, reușește să mai funcționeze la Arad până în iunie 1815. Plângerea înaintată la împărat, la Viena, nu a avut nici o urmare.[2]
Țichindeal a fost acuzat că alături de C. D. Loga agită preoții din diacezele Vârșeț, Arad și Timișoara prin propagarea naționalismului românesc.[9] De asemenea, relația apropiată a lui Țichindeal cu episcopul greco-catolic Samuil Vulcan i-a facilitat ierarhiei sârbe să creeze nedumeriri în rândul românilor ortodocși. A fost acuzat că la un examen „lunar din doctrina religiunii”, pe vremea când activa la Preparandie, a susținut că papa Romei este și trebuie să fie capul văzut al întregii biserici creștine.[10][11]
Se retrage în satul său natal, iar în toamna anului 1817 se îmbolnăvește grav. La 20 ianuarie 1818 se stinge din viață la vârsta de numai 43 de ani, într-un spital din Timișoara. Este îngropat în satul său natal, Becicherecu Mic, conform dorinței sale
Literar, Țichindeal s-a ocupat de traducerea de texte din limba sârbă în română pentru a promova educarea și emanciparea maselor românești.
Traduce mai ales lucrările marelui iluminist sârb Dositei Obradovici. Traduce și adaptează inclusiv unele fabule de mare circulație, pe care le-a publicat mai târziu, modificate ușor, ca fiind creații proprii. De aceea au o valoare nu atât literară, cât simbolică, fiind adaptate de la viața și obiceiurile sârbilor la realitatea românească.
  • Sfaturile înțelegerii celei sănătoase prin bine înțeleptul Dositei 0bradovici întocmite iară acum întăia dată întoarse despre limba sârbească și întru acest chip în limba daco-românească așezate, Buda, 1802, 168 p.
  • Adunare de lucruri moralicești de folos și spre veselie, prin Dositei Obradovici întocmită, iară acum în limba daco-românească traduse, Buda, 1808, XXIV + 104 p.
  • Epitomul sau scurte arătări pentru sfânta biserică, pentru veșmintele ei și pentru dumnezeiasca Liturghie care se săvârșește într-însa, așișderea și pentru preotul și slujitorul lui Dumnezeu.
  • Prin scurte întrebări și răspunsuri .... Buda, 1808, XIV + 80 p. (traducere după o lucrare a lui Dionisie Novacovici);
  • Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături. Acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite..., Buda, 1814, cu 160 fabule (ed. a II-a,a librarului Iosif Romanov si prefatata de I. Heliade Rădulescu, București 1838; ed. a III-a, de pr. I. Rusu, Arad, 1885; O ediție îngrijită și prefațată de Virgil Vintilescu, Timișoara, 1975).
  • Arătare despre starea acestor noao întroduse sholasticești instituturi ale nației românești, sârbești și grecești, Buda, 1813, 62 p.
  • Îndreptări moralicești tinerilor foarte folositoare, Buda, 1813, 74 p. (lucrări originale)
  • În manuscris, câteva lucrări teologice: Despre sărbători, Dogmaticeasca teologie sau cuvântare de Dumnezeu a pravoslavnicei mărturisiri a Răsăritului, Păstoreasca teologie sau învățăturii despre datoriile preoțești, Catehismul, litoria bisericească
  • Fabule și moralnice învățături


·         1819: Carol al IV-lea (11 noiembrie 1748 – 20 ianuarie 1819) a fost rege al Spaniei din 14 decembrie 1788 până la abdicarea sa din 19 martie 1808.
Carol a fost al doilea fiu al regelui Carol al III-lea și a soției lui Maria Amalia de Saxonia. S-a născut la Portici, în timp ce tatăl său era rege al Celor Două Sicilii. Fratele lui mai mare Don Felipe a fost sărit de la succesiune din cauza retardului mental și a epilepsiei.
În 1788, Carol al III-lea a murit iar Carol al IV-lea i-a succedat la tron. Chiar daca el credea profund în sanctitatea monarhiei și a păstrat aparențele unui monarh absolut și puternic, a luat parte doar pasiv la direcția urmată de guvernul său, și a preferat să se ocupe de vânătoare. Guvernarea a lăsat-o soției lui și primului ministru.
În 1792, Maria Luisa a reușit să-l înlăture pe Contele de Floridablanca din funcție și l-a înlocuit cu Contele de Aranda, șeful partidului aragonez. Cu toate acestea, în urma războiului împotriva Revoluției franceze, liberalul Conte de Aranda a fost înlocuit cu Manuel de Godoy, un favorit al reginei și un presupus amant. Godoy continuat politica Aranda de neutralitate față de Franța dar după ce Spania a protestat împotriva executării regelui Ludovic al XVI-lea al Franței în 1793, Franța a declarat război Spaniei și, în 1795, Godoy a fost forțat să încheie o alianță și să declare război Marii Britanii.
În 1803, după ce variola a afectat-o pe fiica lui, infanta María Luísa, regele a comandat doctorului său Francisco Javier de Balmis să ducă vaccinul în coloniile spaniole pe cheltuiala statului.
Spania a rămas un aliat al Franței și a sprijinit "Blocada Continentală" până la victoria navală britanică de la Trafalgar. Totuși, după victoria lui Napoleonasupra Prusiei în 1807, Godoy a orientat din nou Spania înapoi spre partea franceză. Această acordare și retragere de alianțe au diminuat poziția lui Carol ca aliat de încredere. Reîntoarcerea la alianța cu Franța a dus la creșterea nepopularității lui Godoy în timp ce s-a consolidat partido fernandista, susținătorii Prințului Ferdinand, care înclina spre o relație strânsă cu Marea Britanie.
Când i s-a spus regelui Carol că fiul său Ferdinand a apelat la Napoleon împotriva ministrului său Godoy, el a stat de partea ministrului său. În 1808, la 19 martie, a abdicat în favoarea fiului său pentru a-și salva ministrul care fusese luat prizonier.
Ferdinand a urcat pe tron ca Ferdinand al al VII-lea însă nu avea încredere în Napoleon care avea 100.000 de soldați în Spania în acea vreme. Carol al IV-lea a devenit prizonier al lui Napoleon în Franța și, mai târziu, a revenit asupra abidicării sale și a abdicat la 5 mai 1808 în favoarea lui Napoleon.[1] Napoleon l-a pus pe tronul Spaniei pe fratele său Joseph Bonaparte.
Carol a fost internat la castelul lui Talleyrand în Valençay.[2][3] A acceptat o pensie de la împăratul Franței și și-a petrecut restul vieții între soția sa și Godoy.
În 1812, în cele din urmă s-a stabilit la Roma, la Palazzo Barberini.[4][5][6][7]. Soția lui, fosta regină, a murit la 2 ianuarie 1819. El a murit, conform relatărilor, de disperare și inimă rea din cauza morții soției, la 20 ianuarie 1819.
* 1820: Frederic al V-lea Louis William Christian , Landgraf de Hesse-Homburg(30 ianuarie 1748 – 20 ianuarie 1820) a fost din 1751 până la moartea sa landgraf de Hesse-Homburg. A fost fiul lui Frederic al IV-lea, Landgraf de Hesse-Homburg și a soției acestuia, Ulrike Louise de Solms-Braunfels(1731–1792), fiica lui Friedrich Wilhelm, Prinț de Solms-Braunfels.
La 27 septembrie 1768 el s-a căsătorit cu Caroline de Hesse-Darmstadt, fiica cea mare a lui Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hessa-Darmstadt și a Carolinei de Zweibrücken. Cuplul a avut 15 copii din care 11 au atins vârsta adultă.
* 1826: Stanisław Wawrzyniec Staszic (n. 6 noiembrie 1755, Piła - d. 20 ianuarie1826, Varșovia) a fost o figură de frunte a Iluminismului polonez, un preot catolic, filozof, geolog, scriitor politic, poet, publicist, traducător și om de stat. Din 1809 a activat fiind Ministru de stat al Ducatului Varșoviei, din 1810 - Consilier al Ducatului Varșoviei, iar mai târziu din 1824 - ministru de stat al Congresului Poloniei.
Pe vremea „Marelui Sejm” Staszic a susținut linia reformelor și Constituția de la 3 mai 1791. Din 1800, a fost membru al Societății Prietenii Științei (Towarzystwo przyjaciół Nauk) din Varșovia, iar din 1808 - președintele acesteia.
A încetat din viață în 20 ianuarie 1826, la Varșovia, unde a poruncit împărțirea proprietății sale la săraci.
* 1848: Christian al VIII-lea (Christian Frederik) (18 septembrie 1786 – 20 ianuarie1848), rege al Danemarcei 1839-48 și, rege al Norvegiei 1814 sub numele Christian Frederick, a fost fiul cel mare al Prințului Frederick al Danemarcei și Norvegiei și a soției lui, Frederica de Mecklenburg-Schwerin.
S-a căsătorit la Ludwigslust la 21 iunie 1806 cu verișoara sa Charlotte Frederica de Mecklenburg-Schwerin de care a divorțat în 1810. Soția sa era fiica lui Friedrich Franz I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și a Prințesei Louise de Saxa-Gotha-Altenburg. Singurul copil supraviețuitor din acest mariaj a fost Prințul Frederick.
În mai 1813 fiind moștenitorul prezumptiv al Danemarcei-Norvegiei a fost trimis ca stattholder (reprezentantul cel mai înalt al regelui danez în teritoriile sale) în Norvegia pentru a promova loialitatea norvegienilor față de monarhie, care fusese zdruncinată de rezultatele dezastruoase ale regelui Frederick al VI-lea. Christian a făcut tot ce-a depins de el pentru consolidarea relațiilor dintre Norvegia și casa regală a Danemarcei. Eforturile sale s-au opus partidului suedez, care dorea o dinastie unită cu Suedia, și s-a plasat în fruntea partidului norvegian de independență; după Tratatul de la Kiel, regele a fost forțat să cedeze Norvegia regelui Suediei. Christian a fost ales regent al Norvegiei de Ansamblul notabilităților la 16 februarie 1814.
Alegerea a fost confirmată de Adunarea Constituantă a Norvegiei convocată la Eidsvoll la 10 aprilie; la 17 mai s-a semnat constituția iar Christian a fost ales unanim rege al Norvegiei, sub numele de Christian Frederick.
Christian a încercat să atragă interesul marilor puteri asupra cauzei Norvegiei însă nu a avut succes. Fiind presat de comisarii puterilor aliate în legătură cu uniunea dintre Norvegia și Suedia în conformitate cu termenii Tratatului de la Kiel, și întoarcerea în Danemarca, el a replicat că fiind rege constituțional nu poate face nimic fără acordul parlamentului, care nu poate fi convocat până nu se suspendă ostilitățile din partea Suediei.
Suedia a refuzat condițiile lui Christian și a urmat o scurtă campanie în care armata norvegiană a fost învinsă de forțele suedeze ale Prințului Carol. Scurtul război a fost în cele din urmă încheiat de Convenția de la Moss la 14 august 1814. Potrivit acestui tratat, regele Christian Frederick a transferat puterea executivă Parlamentului apoi a abdicat și s-a întors în Danemarca. Parlamentul la rândul său a adoptat amendamentele constituționale necesare pentru a permite uniunea cu Suedia și, la 4 noiembrie carol al XIII-lea al Suediei a devenit rege al Norvegiei.
Din acel moment, principiile democratice suspecte ale lui Christian l-au facut persona ingratissima la toate curțile reacționare europene, inclusiv la propria sa curte. El și cea de-a doua soție, Prințesa Caroline Amalie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (fiica lui Louise Augusta a Danemarcei, singura soră a lui Frederick al VI-lea), cu care s-a căsătorit la Schloss Augustenburg la 22 mai 1815, au trăit retrași.
Până în 1831 bătrânul rege Frederick nu i-a acordat loc în consiliul de stat. La 13 decembrie 1839 a urcat pe tronul Danemarcei sub numele de Christian al VIII-lea. Partidul liberal a avut mari speranțe de la "dătătorul constituției" însă el și-a dezamăgit admiratorii respingând fiecare proiect liberal. Reforma administrativă a fost singura reformă pe care a promis-o. Atitudinea sa a fost ezitantă și până în 1846 nu a sprijinit clar ideea că Schleswig este o zonă daneză.
Unii istorici și biografi consideră totuși că regele Christian a dăruit Danemarcei o constituție liberă care a avut o viață destul de lungă. Regele Christian al VIII-lea a continuat patronajul astronomiei al predecesorului său, oferind medalii de aur pentru descoperirea de comete și sprijinind financiar pe Heinrich Christian Schumacher cu publicarea jurnalului științific Astronomische Nachrichten.
Văzând că singurul său fiu, viitorul Frederick al VII-lea nu putea avea moștenitori a început aranjamentele pentru a asigura succesiunea în Danemarca. Viitorul Christian al IX-lea a fost ales prinț ereditar în mod oficial prin legea adoptată la 31 iulie 1853, după un tratat internațional efectuat la Londra.
A murit de septicemie la Palatul Amalienborg în 1848 și a fost înmormântat la Catedrala Roskilde.
·         1855: Maria Adelaide (Adelheid Franziska Marie Rainera Elisabeth Clotilde; 3 iunie 1822 - 20 ianuarie 1855) a fost prima soție a lui Victor Emanuel al II-lea al Italiei și astfel regină a Sardiniei din 1849 până la moartea sa.
S-a născut la Palatul Regal din Milano și a fost primul copil al Arhiducelui Rainer de Austria și a soției lui, Elisabeta de Savoia.[1] Tatăl ei a fost vicerege al Lombardiei-Veneția și a fost fiul lui Leopold al II-lea, Împărat Roman și al Mariei Luisa a Spaniei.[1] Mama ei a fost membră a Casei de Savoia și fiică a Prințului de Carignan. Fratele ei mai mic Arhiducele Rainer Ferdinand a fost mai târziu prim ministru al Austriei. Ambii ei frați au făcut căsătorii morganatice.
La 12 aprilie 1842 s-a căsătorit cu Victor Emanuel de Savoia.[2]Căsătoria a fost realizată pentru a cimenta relațiile dintre Casa de Savoia și Casa de Habsburg dar a fost privită de mulți oameni ai timpului pentru a crește puterea austriacă în Italia.[3]
Victor Emanuel era vărul ei și moștenitor al regelui Sardiniei. Înainte de a accede la tron a fost Duce de Savoia. Mama soțului ei, Maria Theresa de Austria, a păstrat o mare influență asupra fiului ei toată viața.[2] Soacra ei era verișoara primară a Adelaidei, ambele fiind nepoate ale împăratului Leopold al II-lea.
Adelaide și soțul ei au avut opt copii. Soțul ei a avut diferite aventuri extraconjugale de-a lungul căsătoriei.[4] Adelaide a fost o femeie liniștită și pioasă și a avut o educație strictă. A fost o soție iubitoare și s-a ocupat cu munca de caritate
În martie 1849 socrul ei regele Carlo Alberto a abdicat în urma revoluției din 1848. Soțul ei i-a succedat sub numele Victor Emanuel al II-lea al Sardiniei. În timpul domniei sa regină a mai avut trei copii și toți au murit în copilărie. La 8 ianuarie 1855 a născut un fiu care a devenit Conte de Geneva. Patru zile mai târziu regina Maria Theresa a murit. Adelaide a mers la funeralii la 16 ianuarie și când s-a întors la palat a răcit. A murit patru zile mai târziu la Palatul Regal din Torino după un atac acut de gastroenterită.
A fost înmormântată la biserica Superga. În 1861 soțul ei va deveni primul rege al Italiei unificate. Victor Emanuel va face o căsătorie morganatică cu Rosa Vercellana.[6] Actualul pretendent italian la tron este stră-strănepotul Mariei Adelaide.
Copii:
·         1875: Jean-François Millet, pictor francez, unul din fondatorii Școlii de la Barbizon (n. 1814)
* 1896: Prințul Henric de Battenberg (germană Heinrich Moritz; 5 octombrie 1858– 20 ianuarie 1896) a fost un descendent morganatic al Casei de Hesee; prin căsătoria cu Prințesa Beatrice a devenit membru al familiie regale britanice.
Henric s-a născut la 5 octombrie 1858 la Milaon, Italia. Tatăl său a fost Prințul Alexandru de Hesse și Rin, al treilea fiu al Marelui Duce Ludwig al II-lea de Hesse și a Wilhelminei de Baden. Mama sa a fost contesa Julia von Hauke.
Căsătoria părinților săi a fost una morganatică, Julia nefiind considerată o soție potrivită pentru un prinț, având doar rangul de contesă. Prin urmare, în momentul nașterii sale, Henric nu a putut prelua titlurile tatălui său ci pe cel de Contele Henric (Heinrich) Maurice de Battenberg. La 21 decembrie 1858, mama lui Henric a fost numită Prințesă de Battenberg iar Henric a devenit Prințul Henric de Battenberg.
Prințul Henric a primit o educație militară și a devenit locotenent în regimentul 1 de husari renan al armatei prusace. A servit în garda de corp prusacă și a fost colonel de onoare al regimentului 1 infanterie al Bulgariei[1], unde fratele său Alexandru era Prinț.
* 1900: John Ruskin (n. ,[1][2][3][4][5][6][7][8][9] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. ,[1][2][3][4][5][6][7][8][9]Coniston, Cumbria[*], Regatul Unit) a fost un scriitor, critic de artă și filozof englez. Ruskin a exercitat o remarcabilă influență asupra cercurilor intelectuale ale Angliei din epoca victoriană. A devenit cunoscut mai ales prin studiile sale aprofundate asupra arhitecturii și artelor plastice în general și asupra condițiilor istorice și sociale corespunzătoare. Ruskin consideră că cele mai remarcabile realizări ale artei trecutului sunt legate de existența unor condiții favorabile în societate și afirmă că numai o societate nobilă poate genera o artă de înaltă elevație spirituală.
Fiu al unui bogat negustor de sherry, Ruskin primește o educație aleasă în școlile din Londra și Oxford. Din 1869, John Ruskin este profesor de Istoria Artelor în Oxford, unde rămâne până în 1879. În această funcție a îmbogățit colecția de artă a universității cu numeroase tipărituri, desene și fotografii din proprietatea sa personală și a înființat o academie de desen. În 1883 i s-a oferit din nou o catedră universitară, pe care însă o refuză în semn de protest împotriva practicării disecțiilor pe cadavre din laboratoarele universității.
·         1907: A murit Dimitri Mendeleev, chimist rus, care a descoperit legea periodicității și a conceput clasificarea periodică a elementelor chimice (n. 1834). Dimitri Ivanovici Mendeleev (n. 27 ianuarie 1834 (S.N. 8 februarie), Tobolsk, Imperiul Rus – d. 20 ianuarie 1907 (S.N. 2 februarie), Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un chimist rus care a publicat un tabel periodic al elementelor asemănător cu cel actual. Tabloul lui Mendeleev era o reprezentare mai completă a relației complexe dintre elementele chimice, și, pe de altă parte, cu ajutorul acelui tabel, Mendeleev a fost capabil să prezică atât existența altor elemente (pe care le-a numit eka-elemente) nici măcar bănuite a exista pe vremea sa, precum și a proprietăților lor generale. Majoritatea previziunilor sale au fost confirmate de descoperirile ulterioare din chimie.
* 1916: Nedeljko Čabrinović (în chirilică: Недељко Чабриновић; n. 2 februarie1895, Sarajevo, Austro-Ungaria – d. 20 ianuarie 1916, Terezín)[1][2] a fost un sârb, membru a mișcării pro-Iugoslavia[3] Tânăra Bosnie și unul din cei șapte reprezentanți ai organizației Mâna Neagră care au planificat asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei în timpul vizitei sale de la Sarajevo, anunțată a fi în iunie 1914.
·         1932 - A murit istoricul german Conrad Antonius Cichorius, membru de onoare străin al Academiei Române (n.25.05.1863).
·         1936: George al V-lea (engleză George V) (George Frederick Ernest Albert; n. 3 iunie 1865 – d. 20 ianuarie 1936) a fost primul monarh britanic al Casei de Windsor, care a fost creată din Casa de Saxa-Coburg-Gotha. A fost primul împărat al Indiei și primul rege al Statelor Libere Irlandeze. A domnit din 6 mai 1910 până la moartea sa în 1936.
George s-a născut pe 3 iunie 1865, la Casa Marlboro din Londra. Tatăl său a fost Prințul de Wales (viitorul rege Eduard al VII-lea), fiul cel mai mare al reginei Victoria și al prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Mama sa a fost prințesa de Wales (viitoarea regină Alexandra), fiica cea mai mare a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.
A fost botezat în Capela privată din Castelul Windsor, la 7 iulie 1865.[1]Fiind copilul mai mic al prințului de Wales, nu era de așteptat ca George să devină rege, deoarece fratele său mai mare, Albert era al doilea în linia de succesiune la tron după tatăl lor.
Având în vedere că George s-a născut la doar cincisprezece luni după fratele său, prințul Albert Victor, s-a decis ca cei doi frați să fie educați împreună. Prințul de Wales l-a numit pe John Neale Dalton ca tutore.[2]Pentru că tatăl lor credea că "cea mai bună cale de formare pentru orice băiat" easte Marina Militară, în septembrie 1877 cei doi frați au început formarea la nava HMS Britannia, la Dartmouth. Apoi, timp de trei ani din 1879, cei doi frați regali au servit pe HMS Bacchante, însoțiți de Dalton. Când au revenit în Marea Britanie, frații au fost separați; Albert Victor a intrat la Trinity College, Cambridge și George s continuat în Marina Regală. El a călătorit în lume și a vizitat mai multe zone ale Imperiului Britanic, servind în mod activ în Marina Militară, până la ultima sa comandă în 1891. De atunci, rangul său naval a fost în mare măsură de onoare
În timpul serviciului în Marina Militară, prințul George s-a îndrăgostit de fiica unchiului său prințul Alfred, Duce de Edinburgh, verișoara sa, Maria de Edinburgh. Bunica sa, tatăl și unchiul erau de acord însă mama sa și Ducesa de Edinburgh s-au împotrivit. Mama sa, prințesa de Wales, s-a gândit că familia era prea filogermană și Ducesei de Edinburgh nu îi plăcea Anglia. Când George a cerut-o în căsătorie, Maria a refuzat, sfătuită de mama ei. Mai târziu a devenit regină a României.[4]
În 1891, fratele său Albert Victor s-a logodit cu verișoara sa, Mary de Teck, singura fiică a prințului Francis, Duce de Teck și a prințesei Mary Adelaide de Cambridge. Șase săptămâni mai târziu, prințul Albert a murit de pneumonie, lăsându-l pe George al doilea moștenitor la tronul britanic. Aceast lucru a încheiat cariera lui George în Marină el asumându-și un rol politic.[5]
Regina Victoria l-a convins pe George să o ceară în căsătorie pe prințesa Mary de Teck, care a acceptat. Căsătoria a fost reușită și în toată viața lor de cuplu au existat scrisori de iubire.[6] Căsătoria a avut loc la 6 iulie 1893 la Capela Regală de la Palatul St James din Londra. The Times a susținut că la nuntă, mulțimea putea să-l confunde pe prințul George cu Nicolae al Rusiei (mai târziu, Țarul Nicolae al II-lea), din cauza bărbii și din cauza hainelor.[7] Figura lor facială era diferită doar de aproape
La 24 mai 1892 Regina Victoria l-a numit pe George, Duce de York, Conte de Inverness și Baron de Killarney.[9] După căsătoria cu George, prințesa Mary de Teck a devenit Ducesă Regală de York.
Ducele și Ducesa de York au trăit în principal la casa din York,[10] o casă relativ mică în Sandringham, Norfolk unde aveau un mod de viață mai degrabă asemănător cu al unei familii din mica burghezie decât al unei familii regale. George a preferat o viață simplă, liniștită, în contrast cu părinții săi.
George a fost un bine cunoscut colecționar de timbre și a jucat un rol important în constituirea Colecției Regale de Filatelie. Entuziasmul lui pentru timbre a fost denigrat de către intelectualitate.[11]
Randolph Churchill a susținut că George a fost un tată strict, în măsura în care copiii săi au fost terifiați de el. George și Mary au avut cinci fii și o fiică.
La moartea reginei Victoria la 22 ianuarie 1901, tatăl lui George a urcat pe tronul britanic ca regele Eduard al VII-lea iar George a moștenit titlul de Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. În 1901, George și Mary au făcut turul Imperiului britanic. Turul lor a inclus Africa de Sud, Canada, Noua Zeelandă. În Australia, Ducele a deschis prima sesiune a parlamentului australian.
La 9 noiembrie 1901, George a fost numit Prinț de Wales și Conte de Chester
La 6 mai 1910, Eduard al VII-lea a murit iar Prințul de Wales a devenit regele George al V-lea.
În 1911, regele și regina au călătorit în India unde a avut loc ceremonia de încoronare ca împărat și împărăteasă a Indiei. Apoi, cuplul imperial a călătorit prin India; George a profitat de ocazie și a mers la vânătoare de tigrii, împușcând 21.[13]
Din 1914 până în 1918 în timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie a intrat în război contra Germaniei. Kaiserul Germaniei, William al II-lea, era verișorul primar al regelui. Regina Mary, deși britanică ca și mama sa, era fiica Ducelui de Teck, descendent al conducătorilor germani ai Casei de Württemberg.
Bunicul patern era Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha; regele și copiii lui purtau titlul de Prinț și Prințesă de Saxa-Coburg și Gotha și Duce și Ducesă de Saxonia. La 17 iulie 1917, George V schimbă denumirea Casei Regale britanice din Casa de Saxa-Coburg și Gotha în Casa de Windsor, pentru a menaja sentimentele britanicilor. A adoptat în mod specific Windsor ca nume de familie pentru toți descendenții reginei Victoria care trăiau în Marea Britanie cu excepția femeilor care s-au căsătorit în alte familii și descendenții lor.[14]
Astfel, peste noapte, verișorul său, Prințul Louis de Battenberg, a devenit Louis Mountbatten, Marchiz de Milford Haven, în timp ce cumnatul său, Ducele de Teck, a devenit Adolphus Cambridge, Marchiz de Cambridge. Alții cum ar fi Prințesa Marie Louise de Schleswig-Holstein și Prințesa Helena Victoria de Schleswig-Holstein, au încetat să-și mai folosească în titlu denumirile teritoriale. Regele a restricționat titlul de "Alteța Sa Regală" pentru copiii suveranului, copiii copiilor suveranului iar pentru cel mai mare fiu al suveranului titlul de Prinț de Wales.[15]
Când Țarul Nicolae al II-lea, verișorul primar al regelui (mamele lor erau surori) a fost răsturnat în urma Revoluției Ruse din 1917, guvernul britanic a oferit azil pentru Țar și familia lui dar înrăutățirea condiților pentu poporul britanic și temerile că revoluția ar putea ajunge și în Insulele Britanice, l-au determinat pe George să creadă că prezența Romanovilor ar putea părea inadecvată în condițiile date.[16]
Țarul și familia sa au rămas în Rusia și au fost uciși de bolșevicii revoluționari în 1918. Anul următor, mama lui Nicolae al II-lea (mătușa lui George) Maria Feodorovna și alți membri ai familiei imperiale ruse extinse au fost salvați din Crimeea de o navă britanică. La două luni după terminarea războiului, fiul cel mic al regelui, Prințul John a murit la vârsta de 13 ani.
Relația lui George cu moștenitorul său, Prințul Eduard, s-a deteriorat în ultimii ani ai vieții regelui. George era îngrozit de problemele lui Eduard cu mai multe femei căsătorite,[5] și era reticent în a-l vedea pe Eduard moștenind coroana. În contrast, îl găsea potrivit pe cel de-al doilea fiu al său, Prințul Albert (mai târziu George VI) și pe nepoata sa cea mare, Elisabeta. Îi spunea nepoatei sale "Lilibet" iar ea îi spunea "Grandpa England".[17]
Primul Război Mondial și-a pus amprenta asupra sănătății regelui iar fumatul excesiv a dus la probleme de respirație. A suferit de emfizem, bronșită, boli cronice obstructive pulmonare și pleurezie. În 1928, a căzut serios bolnav și pentru următorii doi ani, fiul său Eduard a preluat multe din îndatoririle regelui. Regele George V a murit la 20 ianuarie 1936 la 11:55 p.m.
·         1943: Pericle Papahagi (n. 20 octombrie 1872, Avdela, Grecia - d. 20 ianuarie1943, Silistra, Bulgaria) a fost un lingvist, filolog și folclorist român de origine aromână (macedoromână), un neobosit culegător de folclor și cercetător în domeniul aromânei, editor al celor mai vechi texte aromânești.
Clasele primare le-a făcut în comuna natală, Avdela, iar cursul secundar în Bitolia[6]. În 1891 devine student la Facultatea de Litere a Universității din București. Începând din 1905, face studii de specializare la Leipzig, cu filologul Gustav Weigand, luându-și doctoratul în litere în 1908.
Între 1895 și 1898 este profesor la liceul român din Bitolia (și pentru un an și 8 luni directorul liceului)[6], ulterior funcționând la școli secundare din Salonic, Giurgiu, precum și la Silistra, unde obține titularizarea și este director. În 1916 devine membru corespondent al Academiei Române.[7] În Silistra se află un muzeu care îi poartă numele.
Pericle vine dintr-o familie de aromâni oieri din Avdela Pindului și a avut mai multi frați și surori. Sora lui, Anastasia, s-a căsătorit cu Sterie G. Ciumetti, inginer de poduri și șosele. Mama lui Pericle, Despina (Despa) Caragiani (măritată Papahagi) a fost soră cu junimistul Ioan D. Caragiani și cu Alexandru Caragiani, tatăl primei femei românce pilot, Elena Caragiani-Stoienescu.
S-a căsătorit cu Marica Magiari, sora traducătorului Mihail Magiari și a baritonului Grigore Magiari - cel care a înființat grupul de operă din Iași. Pericle și Marica au avut mai multi copii, dintre care s-au ridicat numai trei: Teja Papahagi - cunoscut ca Directorul Spitalului din comuna Domnești, Argeș, Elena Demmer (Dumitrescu) - doctor hematolog, și Despina Andreescu - colecționar de artă. Cele doua fete s-au stabilit în Germania.
* 1943: Akira Matsunaga (21 septembrie 1914 - 20 ianuarie1943) a fost un fotbalist japonez.
·         1957 - A murit atletul american James Connoly, câştigător al primei medalii de aur la Jocurile Olimpice Moderne din 1896 (Atena).
* 1980: Rudolf Bürger (n. 31 octombrie 1908, Timișoara - d. 20 ianuarie1980) a fost un fotbalist român de etnie germană, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1930 (Uruguay), 1934 (Italia) și 1938 (Franța).
* 1983: Garrincha (pronounție în portugheză: /ɡaˈʁĩʃɐ/ - "pasărea mică"[1], 28 octombrie 1933 - 20 ianuarie 1983) sau Mane, numele real fiind Manuel Francisco dos Santos, a fost un important fotbalist brazilian. A fost născut în Magé și a avut câteva defecte la naștere. Tatăl său a fost un alcoolic, problemă pe care el a moștenit-o. A jucat pentru echipa braziliană Botafogo din 1953. De asemenea, a jucat 50 de meciuri la naționala Braziliei ajutându-și echipa să câștige titlul din 1958, dar mai ales pe cel din 1962, unde datorită lui, lipsa lui Pele nu a fost simțită. Unii îl consideră cel mai bun jucător după Pele și cel mai bun driblor al sportului din toate timpurile.
·         1984 - Moare la varsta de 79 de ani Johnny Weissmuller, cunoscut pentru rolurile sale din filmul Tarzan. S-a nascut la  2 iunie 1904, în cartierul Freidorf din Timișoara, pe atunci in austro-Ungaria. A castigat 5 medalii de aur la inot, la Jocurile Olimpice din 1924 si 1928. Angajat de Casa de filme MGM, a jucat rolul lui Tarzan in doua zeci de filme din aceasta serie, castigand o extraordinara popularitate in intreaga lume.

·         1986 - A murit Jaroslav Seifert, poet si publicist ceh; a militat pentru apararea scriitorilor persecutati politic si a fost unul dintre semnatarii Cartei 77; a primit Premiul Nobel pentru Literatura în anul 1984 (n.23.10.1901).
·         1990 - A murit actriţa americană Barbara Stanwyck ("Pe drumul sălbatic", "Crimă pasională") (n.16.07.1902).
* 1993: Audrey Hepburn (născută Audrey Kathleen Ruston, n. 4 mai 1929, Ixelles/Elsene, Belgia – d. 20 ianuarie 1993, Tolochenaz, Elveția) a fost o actriță de film de origine anglo-olandeză.
Audrey Hepburn s-a născut la Ixelles, o comună din regiunea Bruxelles în Belgia,[1] fiind unicul copil al lui Joseph Victor Anthony Ruston, un englez,[2]și al celei de a doua soții a acestuia, baronesa Ella van Heemstra, care provenea dintr-o familie aristocrată olandeză. În 1935 părinții divorțează,[2]iar Audrey urmează o școală de fete din Kent, în Anglia.[3][4] În 1939, în fața iminenței războiului, se mută împreună cu mama sa la Arnhem, în Olanda, unde Audrey urmează Conservatorul din localitate până în 1945. Suferind de malnutriție în această perioadă, Hepburn a dezvoltat o anemie acută, acompaniată de probleme respiratorii.[5]
La sfârșitul războiului, continuă cursurile de balet la Amsterdam, iar din 1948 la Londra. Pentru a se întreține financiar a lucrat și ca model pentru diverși creatori de modă. Datorită înălțimii sale și a problemelor de sănătate din timpul războiului, a renunțat la balet și s-a dedicat actoriei, o cariera în care putea excela.[6][7][8] A jucat într-o serie de spectacole muzicale și a avut o serie de roluri secundare în filme britanice. În timpul unei filmări i se oferă un rol principal într-un spectacol de pe Broadway, unde se face remarcată. Prima sa producție Hollywoodiană este filmul Vacanță la Romadin 1953 unde deține rolul principal, alături de Gregory Peck. Filmul este un succes imens, iar Audrey câștigă Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță pentru prestația sa.[9]
Devenită foarte repede unul dintre cele mai apreciate star-uri de la Hollywood, joacă în numeroase filme, dintre care cele mai apreciate sunt Mic dejun la Tiffany și My Fair Lady. După 1967, după separarea de actorul Mel Ferrer cu care fusese căsătorită timp de 14 ani,[10] renunță la a mai juca în producții importante, în următorii ani având doar apariții sporadice. Se căsătorește în 1969 cu psihologul italian Andrea Dotti și se stabilește în Elveția, dar în 1982 divorțează. Hepburn a fost ambasadoare UNICEF, iar în ultimii ani a călătorit în numeroase țări pentru a ajuta și a sensibiliza opinia publică. În 1993 încetează din viață în urma unui cancer intestinal.
Audrey Hepburn este considerată și în prezent un model de frumusețe și eleganță, fiind de nenumărate ori considerată ca una dintre cele mai frumoase femei din toate timpurile[11]. Imaginea ei este folosită în numeroase campanii publicitare. Stilul îmbrăcăminții ei continuă să aibă succes în rândul femeilor și în ziua de azi. Rochia neagră Givenchy din filmul Mic dejun la Tiffany a fost vândută în 2006 cu peste 462.000 £, al doilea preț, ca valoare, plătit vreodată pentru o rochie dintr-un film,[12] după cea a lui Marilyn Monroe din filmul The Seven Year Itch, care s-a vândut cu 4,6 milioane de dolari în iunie 2011
·         1994: Sir Alexander Matthew (Matt) Busby (n. 26 mai 1909 — d. 20 ianuarie 1994) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal scoțian, cunoscut mai ales pentru perioada petrecută la clubul Manchester United (1945–1969 și 1970–1971).
* 1994: Ľubor Kresák (n. 23 august 1927, la Topoľčany, Cehoslovacia; d. 20 ianuarie 1994, la Bratislava, Slovacia) a fost un astronom slovac
A descoperit două comete: cometa periodică 41P/Tuttle-Giacobini-Kresák și cometa neperiodică C/1954 M2 (Kresak-Peltier).
El a sugerat, de asemenea, în 1978, că evenimentul de la Tunguska fusese datorat unui fragment al cometei periodice Encke.
În 1987 Ľubor Kresák a descoperit că 26P/Grigg-Skjellerup este aceeași cometă observată, la 17 martie 1808, de Jean-Louis Pons.
·         2001 - A încetat din viaţă Mircea Chiriţoiu, locotenent colonel, arhivist şi istoric de la Arhivele Militare Române, autor a valoroase studii şi cărţi despre trecutul nostru din ultima jumătate de veac.

·         2009: Eugen Trofin, antrenor de handbal din România (n. 1931)

·         2012: Etta James (n. Jamesetta Hawkins, 25 ianuarie 1938, Los Angeles - d. 20 ianuarie 2012 în Riverside, California)[7] a fost o cântăreață americană de muzică blues, rock and roll, soul, jazz, gospel și R&B.[8] Cunoscută pentru vocea sa gravă, caracteristică contraltelor,[9] James și-a făcut debutul discografic în anul 1954, iar cele mai cunoscute cântece ale sale sunt „At Last”, "Tell Mama", "Something's Got a Hold on Me", și „I'd Rather Go Blind” pentru care a scris și versurile.[10]
A întâmpinat o mulțime de probleme, printre care și dependența de droguri, înainte de a renaște muzical la sfârșitul anilor '80 cu albumul Seven Year Itch.
James este considerată ca fiind cea care a acoperit breșa între R&B și rock and roll și a fost câștigătoarea a șase premii Grammy și a 17 premii Blue Music. A intrat în Rock and Roll Hall of Fame în 1993, în Blues Hall of Fame în 2001 și în Grammy Hall of Fame în 1999 și în 2008.
Revista Rolling Stone a clasat-o pe James pe locul al 22-lea pe lista celor mai buni 100 de cântăreți ai tuturor timpurilor și pe locul la 62-lea pe lista celor mai buni artiști.
·         2014: Claudio Abbado, muzician și dirijor italian (n 1933)
* 2014: Adrian Iovan (n. 8 iulie 1958 – d. 20 ianuarie 2014) a fost un aviatorromân.
Adrian Iovan s-a născut în anul 1958. A terminat Liceul Industrial nr. 10 „Aurel Vlaicu” din București, azi Colegiul Național „Aurel Vlaicu”, apoi Faculatea de Aeronave, pe care a absolvit-o ca șef de promoție.
S-a căsătorit prima dată la 26 de ani, mariaj din care a rezultat o fiică, ca apoi în iulie 2003 să se căsătorească cu Romanița (născută Ciolcan), cunoscută creatoare de modă și au avut împreună un fiu. Și acest mariaj s-a încheiat cu divorț. În 2005 cuplul Adrian și Romanița Iovan a intrat în atenția presei datorită unui incident: un hoț a pătruns noaptea prin efracție în locuința acestora.
Adrian Iovan l-a împușcat mortal și a intrat sub incidența justiției care în final a apreciat că a fost în legitimă apărare.[1][2]
A decedat la 20 ianuarie 2014, la 55 de ani, în accidentul aviatic din Munții Apuseni, 2014, din apropiere de localitatea Petreasa, Alba, accident din care a rezultat moartea a încă unei persoane și rănirea copilotului și a restului de patru pasageri. În calitate de comandant al echipajului Iovan a fost declarat vinovat în totalitate pentru accident


Sărbători

·         Sf Cuv Eftimie cel Mare; Sf. Mc. Eusebiu; Sf Mc In, Pin și RimȘ Duminica a 29-a după Rusalii - a celor 10 leproși (calendar crestin-ortodox)

·         20 ianuarie este in Azerbaijan – Ziua mahnirii nationale, (in amintirea evenimentelor din 1990, cand in urma intrarii trupelor sovietice in Baku, au fost ucise  cca. 200 de persoane si mai mult de de 3.000 au fost ranite).
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...