3. /9 IANUARIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ

   Sf. Mc. Polieuct;  

Sf Ier Petru, episcopul Sevastiei

   Sf. Mc. Polieuct

Acest Sfânt Polieuct s-a mucenicit în Melitina, cetatea Armeniei, pentru înmulțirea Bisericii luptătoare și pentru împlinirea celei biruitoare din cer, întru cinstea și mărirea lui Hristos Dumnezeu.

În vremea lui Deciu (249-251) și Valerian (253-259), împărații Romei, erau doi ostași cinstiți, Nearh și Polieuct, din cetatea Melitinei, pământul Armeniei, care împrietenindu-se între ei, aveau atâta dragoste unul către altul, încât nici între frați nu se afla așa iubire, pentru că fiecăruia din ei i se părea că în prietenul său își are viața și sufletul.

Nearh era creștin dreptcredincios și în legea Domnului desăvârșit, iar alesul Polieuct era elin, neluminat cu credința cea adevărată, însă avea obiceiurile cele creștinești și se împodobea cu toate faptele bune, fiind în toate că un măslin roditor; aceasta numai îi lipsea, căci încă nu era în casa Domnului. Deci se îngrijea Nearh ca să-l aducă la credința creștinească, adeseori citindu-i dumnezeieștile Scripturi și arătându-i deșertăciunea și uriciunea închinării la idoli; dar încă nu venise ceasul întoarcerii lui și al mântuirii, cel înainte însemnat de Dumnezeu, până ce s-a auzit prin târguri și prin ulițe citindu-se porunca cea fără de Dumnezeu a păgânilor împărați, care îi silea pe toți la închinarea zeilor lor, și-i îngrozea cu chinuri de multe feluri, dacă s-ar fi aflat cineva nesupus și neascultător.

Atunci Nearh, ca un credincios rob al lui Dumnezeu, înainte pregătindu-se spre moarte, a început a se mâhni pentru prietenul său Polieuct, crezând că acela pe care nădăjduia să-l vadă în viața creștinească se va teme de porunca și îngrozirea împărătească și va fi întru păgânătatea elinească până în sfârșit, și deci astfel i se va închide calea spre mântuire. De aceea, întristându-se foarte și în taină plângând pentru pierderea fratelui, se schimbase la față, încât se părea că este tulburat și mâhnit.

Polieuct, văzând pe prietenul său astfel de tulburat, îl întreba de pricină mâhnirii lui, iar acela nespunându-i, s-a mâhnit și Polieuct, pentru că nu suferea să vadă pe prietenul său în întristare și în tulburare. Deci, stăruind Polieuct prin rugăminte, îi zicea: „Oare, întru ce te-am mâhnit? Care este greșeala mea împotriva ta? Ce lucru atât de greu ți-am făcut de nu dai iertare prietenului tău?”. Nearh, umplându-și ochii de lacrimi și din adâncul inimii suspinând, i-a zis: „Când mă gândesc, prietene, la despărțirea și zădărnicirea dragostei noastre și a prieteșugului, mă mâhnesc și se întristează în mine duhul meu”.

Acestea auzindu-le Polieuct, s-a rănit foarte mult cu inima și a zis: „Cum se poate să fie aceasta, frate? Pentru ce grăiești niște cuvinte ca acestea lipsite de nădejde? Cum se poate să fie despărțirea dragostei noastre, de care nici moartea nu va putea să ne despartă?”. Nearh zise: „O! Prea iubitule prietene, tare mă mâhnești, aceasta îmi tulbură sufletul, căci despărțirea noastră, pe care am spus-o, este mai grea decât moartea cea firească”.

Polieuct, încă neînțelegându-i cuvântul, s-a sculat degrabă și cuprinzând cu dragoste pe fratele său, îl rugă cu osârdie, zicându-i: „Spune-mi, Nearh, spune-mi pe față și mă încredințează, cum va fi acea despărțire a noastră, pentru că nu pot suferi mai mult tăcerea ta! De vei tăcea și nu-mi vei spune, apoi îndată vei vedea pe Polieuct al tău zăcând mort la pământ fără suflet”.

Atunci Nearh a început a grăi: „Prea iubite Polieuct, porunca cea împărătească, care pretutindeni se citește, ne va aduce despărțirea unuia de altul; pentru că eu mă țin de credința creștinească, iar tu de păgânătatea elinească; și când mă vor lua la moarte, tu te vei lepăda de mine și mă vei lăsa”.

Auzind aceasta Polieuct, cel cu bună înțelegere, îndată a cunoscut ce voiește Nearh și, cu darul lui Dumnezeu luminându-se, a început a gândi la cele dumnezeiești; apoi și-a adus aminte de o vedenie, ce i se făcuse mai înainte cu câteva zile, și a zis: „Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nici o despărțire nu ne va fi, pentru că am văzut în vedenie pe Hristos, Căruia tu slujești, apropiindu-se de mine și, luându-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haină nouă, al cărei preț și frumusețe nu este cu putință a o spune, iar nasturii de la haină aceea erau de aur, apoi și cal înaripat mi-a dat”.

Nearh, auzind aceasta, s-a bucurat și tâlcuia vedenia, că lepădarea hainei celei vechi și îmbrăcarea în cea nouă, este schimbarea să într-o viață mai bună; apoi i-a zis: „Se cade ție să lași păgânătatea elinească și să te îmbraci întru Hristos, prin credința cea dreaptă; iar calul cel înaripat, să știi că însemnează alergarea cea grabnică spre cer”. Și a mai zis către Polieuct: „Iată, acum ai cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu”. Iar el a zis: „Dar când nu L-am cunoscut eu pe El? Oare nu ardeam eu cu inima când îmi spuneai despre El? Când îmi citeai Sfânta Evanghelie, oare nu mă minunam de cuvintele Lui? Numai numele cel creștinesc nu-l aveam, dar cu osârdia și cu inima eram creștin; că totdeauna cu râvnă cugetam, ca, lăsând idolii cei deșerți, să slujesc lui Dumnezeu. Deci, ce facem, Nearhe? Pentru ce nu arătăm și nu mărturisim pe față credința noastră cea întru Hristos?”.

Nearh cu dulceață ascultând cuvintele lui, se înveselea cu duhul; și temându-se să nu înceapă a dori averi, femei și copii sau a sa sănătate, a început a vorbi cu dânsul despre deșertăciunea acestei lumi, a-i spune de bunătățile cele nevăzute și de slava care este în ceruri, zicând: „Mie, Polieucte, nici bogățiile, nici slava, nici cinstea ostășească, nici orice lucru din cele lumești nu-mi este mai cinstit și mai dorit decât viața cea întru Iisus Hristos; pe aceea o doresc, iar celelalte toate îmi sunt de nimic”.

Polieuct, ca și cum ispitindu-l, a zis: „Apoi, oare nu iubești cinstea cea din oaste, pe care o ai tu acum?”. Nearh a răspuns: „Socotesc că încă nu știi, Polieucte, cinstea și slava cea adevărată și fericirea cea nesfârșită, pe care Domnul Hristos a pregătit-o robilor Săi”. Polieuct a zis: „Tu crezi că eu nu știu de acele măriri și fericiri care sunt la Hristos, în ceruri. Dar mie mi se pare că eu acum te-am întrecut pe tine în cele cerești, de vreme ce în vedenie am luat porfira împărătească cea cerească, precum ți-am spus; însă te întreb un lucru: se poate oare, fără a primi tainele creștinești, a se apropia cineva de Hristos și a se face ostaș al Lui?”.

Nearh a răspuns: „Să nu te îndoiești despre aceasta, credinciosule prieten; poate Dumnezeu ca din pietre să ridice fiii lui Avraam, pentru că nici unuia, care vine către Dânsul, nu-i închide ușa milostivirii Sale, iar celor ce vin mai pe urmă în via Sa, le dă plată ca și celor ce au lucrat toată ziua. Așa și tâlharului celui de pe cruce i-a deschis Raiul și pentru puțină mărturisire, mare plată i-a dat, pentru care alții au vărsat multe sudori”.

Auzind aceasta Polieuct, a zis: „Fie voia lui Hristos, adevăratul Dumnezeu; iată, din ceasul acesta las toate cele deșarte ale lumii și mărturisesc că sunt rob al lui Hristos, Căruia Îi voi sluji, precum Îi va plăcea. Deci, voi merge și voi citi porunca cea împărătească, dată asupra creștinilor și asupra Domnului și Dumnezeului meu Iisus Hristos”.

Zicând astfel, s-a dus în târg și, citind scrisoarea cea împără-tească înaintea tuturor, a defăimat-o și a rupt-o în bucăți. Întor-cîndu-se, a văzut ducând pe idoli în templu și oameni închinându-se lor; deci, mai întâi a râs de nebunia păgâneasca, apoi, ca și cum mergea spre închinăciune, a pornit către idoli, și apropiindu-se de ei, apuca câte un idol și-l trântea la pământ, sfărâmându-i pe toți ca pe niște vase; așa că a zdrobit atunci doisprezece zei elinești.

Săvârșind aceasta, a venit la dânsul tatăl femeii sale, anume Felix, care era rânduit de împărați pentru a chinui pe creștini, și văzând sfărâmarea idolilor, ce se făcuse de Polieuct, s-a mâhnit foarte mult, zicând: „Vai, mie, că pierd pe fiii mei; eu care mai înainte eram vestit pentru ei, astăzi fără de veste rămân fără dânșii, pentru că nici zeii, nici oamenii nu vor milui pe Polieuct al meu, care a făcut unele ca acestea”.

Polieuct, dănțuind pentru sfărâmarea celor neînsuflețiți, a zis către socrul său: „De ce te întristezi, tată? Iată cum pe față am arătat cât sunt de neputincioși zeii voștri și dacă sunt mai mulți de aceștia, să se aducă aici în mijloc, și vei vedea cum robii lui Hristos îi nimicesc”.

Felix a zis: „Atotputernicii împărații noștri au poruncit ca pe unii ca aceștia să-i ucidem, și de acum tu vei fi mort, pentru că ceasul uciderii tale a sosit și în alt chip nu poate să fie, căci împărăteasca poruncă nu se va schimba. Îți îngădui numai ca să mergi în casa ta și să dai cea mai de pe urmă sărutare femeii și fiilor tăi”. Sfântul a zis: „Ce grijă am eu de femeie și copii, când acum nu iau în seamă cele pământești, ci caut spre cele cerești și gândesc la cele nepieritoare. De va voi fiica ta să mă urmeze, fericită va fi, iar de nu, apoi rău va pieri cu idolii voștri”.

Auzind Felix aceasta de la ginerele său, a plâns pentru dânsul, zicând: „Vai mie, iubitul meu fiu Polieuct, că și pe tine te-a înșelat puterea lui Hristos cea vrăjitoare”. Sfântul Polieuct a zis: „Aceasta nu o tăinuiesc, căci El m-a chemat la cunoștința adevărului pentru El, cu dumnezeiască Să dreaptă cea atotputernică m-a scos din întuneric la lumină, din moarte la viață și din rătăcire m-a povățuit la calea cea dreaptă, apoi m-a învrednicit a mă numi și a fi ostaș al Lui”.

Sfântul grăind unele ca acestea, l-au apucat chinuitorii și l-au bătut peste gură; iar el întru nimic nu socotea bătaia. Venind femeia lui, a plâns pentru dânsul, împreună cu tatăl său Felix; iar Sfântul zicea către socrul său: „O, prea nelegiuitule slujitor al idolilor necurați, pentru ce te sârguiești cu lacrimile tale cele înșelătoare și cu ale fiicei tale, ca să mă abați de la mărturisirea lui Hristos? Pentru ce plângi pe Polieuct, când se cade ca mai mult pentru tine să plângi? Căci slujind vremelnicilor împărați, veșnicului foc te vei da”. Femeia sfântului, anume Paulina, tânguindu-se, zicea către dânsul: „Ce ți s-a nălucit, iubitul meu bărbat, Polieuct? Cum te-ai amăgit și te-ai pornit ca să sfărâmi pe cei doisprezece zei ai noștri?”.

Sfântul, zâmbind, a zis către dânsa: „Dacă am biruit și am sfărâmat eu singur doisprezece idoli, acum tu nu ai la cine să mai scapi. Ascultă-mă, Paulino, și cunoaște pe unul, adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri și Aceluia să te închini și te sârguiește ca să schimbi viața aceasta vremelnică cu cea veșnică”.

Acestea și mai multe grăind sfântul către femeie, mulți din cei necredincioși stând împrejur ascultau cu bucurie cuvintele lui și cunoscând puterea tainei s-au umilit și au crezut în Hristos. Apoi, adunându-se judecătorii cetății cu toți sfetnicii, au pus pe Sfântul Polieuct înaintea judecății lor și pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, se sârguiau ca iarăși să-l întoarcă la păgânătatea idolească. Dar de vreme ce n-au putut să izbutească, au hotărât asupra lui pedeapsă cu moartea, ca să ia sfârșit prin sabie.

Atunci, sfântul, mergând la moarte cu bucurie nespusă, încredința poporul care mergea împrejur că vorbește cu un tânăr prea luminat, care îl întărește și-i poruncește să uite toate cele lumești; dar nimeni nu putea să vadă pe acel tânăr decât numai sfântul mucenic. Apoi, văzând între popor pe fericitul Nearh, prietenul său, și după Dumnezeu, tată, a strigat către dânsul: „Mântuiește-te, iubitul meu prieten, și să-ți aduci aminte de așezământul dragostei cel întărit de noi”.

Zicând acest din urmă cuvânt, și-a plecat sub sabie sfântul său cap și s-a botezat în sângele său, fiind tăiat pentru Iisus Hristos. Acest Sfânt Polieuct s-a mucenicit în Melitina, cetatea Armeniei, pentru înmulțirea Bisericii luptătoare și pentru împlinirea celei biruitoare din cer, întru cinstea și mărirea lui Hristos Dumnezeu, Care este capul întregii Biserici, Căruia cu Tatăl și cu Sfântul Duh I se cuvine cinstea și mărirea în vecii nesfârșiți. Amin.

Sf Ier Petru, episcopul Sevastiei

Sfântul Petru a fost cel mai mic copil din familia retorului Vasile, originar din provincia Pont.

Mama Sfântului Petru, Emilia, era din Cezarea Capadociei. Viitorul Episcop al Sevastiei era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Petru de Sevasta, Grigorie de Nyssa; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru şi Sfânta Macrina cea Tânără.

Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără.

Sfântul Petru a intrat în obştea mănăstirii fratelui său Vasile şi i-a urmat ca egumen în anul 362. În anul 380 a fost ales Episcop al Sevastiei în locul lui Eustaţie. În anul 381 a participat la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol. A trecut la cele veşnice în anul 387.

foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei

Petru al Sevastiei (cca. 340 – 391) a fost un episcop al Bisericii creștine timpurii, care a avut sediul episcopal în orașul Sevastia din provincia romană Armenia Minor. El era fratele mai mic al teologilor și episcopilor Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, al faimosului jurist creștin Naucratius și al monahiei Macrina cea Tânără.

 

Viață

Părinții săi erau creștinii Vasile și Emilia din Cezareea Capadociei, care au fost alungați pentru credința lor în timpul domniei împăratului Galerius (305-314) și au fugit în deșerturile din Pont. Bunica sa a fost Macrina cea Bătrână, care a fost instruită de Grigore Taumaturgul. Cel mai tânăr din zece, era fratele lui St. Macrina cea Tânără și cei doi medici capadocieni, St. Vasile din Cezareea și Sf. Grigorie de Nyssa. Macrina, sora lui mai mare, a exercitat o mare influență asupra pregătirii sale religioase, acționând ca instructor și dirijându-l spre viața spirituală și ascetică.

Abandonând studiul științelor laice, s-a dedicat meditației asupra Sfintei Scrieri și cultivării vieții religioase. La scurt timp după alegerea fratelui său Vasile pe scaunul episcopal al Cezareei în 370, Petru a fost hirotonit preot. Basil pare să-și fi angajat fratele ca agent confidențial în anumite chestiuni. Ulterior, s-a retras din afacerile active și a reluat viața unui ascet solitar.

El și-a ajutat sora și mama în stabilirea comunității monahale după moartea tatălui său. Petru s-a implicat în transformarea treptată a gospodăriei mamei sale dintr-o comunitate de fecioare într-o comunitate cenobitică formată atât din femei, cât și din bărbați. El a condus mănăstirea masculină în timp ce Macrina era responsabilă pentru comunitatea feminină.

Când provinciile Pontus și Capadocia au fost vizitate de o foamete severă, el a dat o dovadă remarcabilă a carității sale, dispunând liberal de tot ce aparținea mănăstirii sale și orice ar putea ridica, pentru a aproviziona cu necesități numeroasele mulțimi la care recurgeau zilnic el, în vremea aceea de suferință.

În jurul anului 380 a fost ales ca episcop al orașului Sevastia din provincia Armenia Minor și, fără a prezenta nicio activitate literară, și-a luat poziția alături de frații săi Basil și Grigorie în lupta lor împotriva ereziei ariene. În viața sa și în administrația episcopală a prezentat aceleași caracteristici ca Vasile. Legat în cea mai apropiată manieră cu frații săi, el le-a urmat scrierile cu cel mai mare interes.

La sfatul său, Grigorie de Nyssa și-a scris marea operă, Împotriva lui Eunomius, în apărarea cărții numite în mod similar a lui Basil, care răspunde la opera polemică a lui Eunomius. De asemenea, la dorința lui, Grigorie a scris Tratatul despre munca celor șase zile, pentru a apăra tratatul similar al lui Vasile împotriva interpretărilor false și pentru a-l completa.

O altă lucrare a lui Grigorie, Despre înzestrarea omului, a fost scrisă la propunerea lui Petru și trimisă acestuia din urmă cu o prefață corespunzătoare ca dar de Paște în 397. Nu există informații detaliate cu privire la activitatea sa de episcop, cu excepția faptului că a fost prezent la Sinodul Ecumenic de la Constantinopol din 381. După moartea sa în 391 a fost venerat ca un sfânt. Sărbătoarea sa este ținută de romano-catolici la 9 ianuarie.