8. /27 IANUARIE 2023 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
WOLFGANG AMADEUS MOZART
| Wolfgang Amadeus Mozart | |
 Wolfgang Amadeus Mozart - pictură de Barbara Krafft | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart |
| Născut | [1][2][3][4]  Salzburg, Sfântul Imperiu Roman[5][6][7][8] |
| Decedat | (35 de ani)[1][2][3][4] Viena, Sfântul Imperiu Roman[9][6][7][10] |
| Înmormântat | Sankt Marxer Friedhof[*] |
| Părinți | Leopold Mozart[11] Anna Maria Mozart[*] |
| Frați și surori | Maria Anna Mozart |
| Căsătorit cu | Constanze Mozart (–) |
| Copii | Karl Thomas Mozart[*] Franz Xaver Wolfgang Mozart[*] |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | Compozitor |
| Locul desfășurării activității | Salzburg Viena |
| Alte nume | Wolfgang Amadeus Mozart |
| Gen muzical | Clasic |
| Instrument(e) | Pian și vioară |
| Ani de activitate | 1761-1791 |
| Premii | Ordine dello Speron d'oro[*] |
| Discografie | |
| Înregistrări notabile | Flautul fermecat Nunta lui Figaro Don Giovanni Così fan tutte Răpirea din serai simfonia 40[*] Mica serenadă Recviem |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb canal YouTube | |
Modifică date / text  | |
Wolfgang Amadeus Mozart (n. ,[1][2][3][4] Salzburg, Sfântul Imperiu Roman[5][6][7][8] – d. ,[1][2][3][4] Viena, Sfântul Imperiu Roman[9][6][7][10]) a fost un compozitor austriac, unul dintre cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la nașterea compozitorului, în Austria și Germania a fost cunoscut ca „Anul muzical Mozart”.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Wolfgang Amadeus Mozart (născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci capitala unui principat-arhiepiscopat (germ. Fürstbistum) ce făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac). Tatăl său, Leopold Mozart, a fost un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui-arhiepiscop de Salzburg, apreciat și pentru aptitudinile sale pedagogice. În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, și-a luat numele de "Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitor de Dumnezeu”).
Încă de mic copil, Mozart dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani, înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obține de la arhiepiscopul Sigismund von Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii acest miracol”. Turneul a durat în realitate 9 ani. Prima apariție are loc la München, unde Wolfgang cântă la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în fața familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris și Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria. Între decembrie 1769 și martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florența, Roma și Napoli au fost principalele stațiuni de concerte. Peste tot, publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.
În serviciul curților princiare[modificare | modificare sursă]
Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlinește 16 ani și pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), un renumit pedagog în arta compoziției. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, Hieronymus von Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămâne timp de șase ani, deși relațiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l ca angajat și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg. Nemaiputând suporta aceste conveniențe sociale, Wolfgang Amadeus Mozart și-a dat demisia în 1777 și a plecat, însoțit de mama sa, la München, unde a solicitat un angajament la curtea principelui elector Maximilian al III-lea. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parizian nu-și mai amintea însă de copilul minune de atunci și Mozart se lovește de multe greutăți. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoțise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compozițiile sale încep să fie apreciate la curțile domnești. Lipsurile materiale îl constrâng totuși să părăsească Parisul și iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomeneo, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuși în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului.
Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârșit independent și își creează un cerc de relații, conștient de faptul de a fi un virtuoz fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif al II-lea cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach și Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.
La 4 august 1782 s-a căsătorit cu Constanze Weber. La 1785 a fost vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacție reușita fiului său. A fost încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif al II-lea - prezent în sală - s-a ridicat în picioare agitându-și pălăria și strigând "Bravo Mozart!". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la cvartete dedicate lui Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Pierre Beaumarchais, operă revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile din partea nobilimii.
Ultimii ani[modificare | modificare sursă]
În timp ce Mozart termină compoziția operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăvește și moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educația muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie și contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.
Între 1784 și 1786, Mozart realizează în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga și este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puțin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise și protectorul său, împăratul Iosif al II-lea, cel care îl numise "compozitor al curții imperiale".
În martie 1790 a susținut ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV 595. A compus de asemenea opera Flautul fermecat, cu care a obținut un mare succes. Începând din luna noiembrie 1791 sănătatea lui Mozart s-a degradat progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă, cu insuficiență renală.
Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator a fost hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze asupra cărora s-a speculat au fost febră reumatică, sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficiență cardiacă și venisecție. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în timpul copilăriei sale. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat și afectarea altor organe.
Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră și datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câștigat nu mai puțin de 8 Premii Oscar.[12] La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția Requiemului, pe care însă nu va reuși să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai târziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție proprie. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la Catedrala Sfântul Ștefan din Viena (Stefansdom), trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoțitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieții, din cauza vremii nefavorabile, foarte puține persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoțit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost: „Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine.”
Opera muzicală a lui Mozart[modificare | modificare sursă]
În scurta sa viață, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat și catalogat compozițiile lui Mozart, fiind numerotate cu mențiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creație, Recviemul în re minor, are numărul 626.
Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menționat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.
A compus 27 concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă și flaut, pentru corn și orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.
În domeniul muzicii de cameră sunt de menționat cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară și pian, triouri pentru vioară, violoncel și pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc.
Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.
A mai compus 19 mise, cantate, motete pentru soprană și orchestră, oratoriul "Die Schuldigkeit des ersten Gebots" și, în fine, Recviemul în re minor.
„Geniul său excepțional îl situează mai presus de oricare maestru, în toate domeniile artei și în toate timpurile”—Richard Wagner
Imagini cu W.A.Mozart[modificare | modificare sursă]
Există 25 imagini autentice cu W.A.Mozart[13] și 17 false[14].
Cel mai cunoscut portret autentic al lui Mozart a fost creat de pictorița austriacă Barbara Krafft (1764-1825) în anul 1819, la 28 de ani după decesul compozitorului. A luat ca model chipul lui Mozart pictat de austriacul Johann Nepomuk della Croce (1736-1819) în anul 1781 (Mozart avea atunci 25 ani), într-o scenă familială, in care mai apare Leopold Mozart (tatăl lui Amadeus, la 62 de ani), mama Anna Maria (deja decedată, prezentă într-un tablou pe un perete) și sora Maria Anna („Nannerl”, la 30 de ani).
Imagini ale lui W.A.Mozart sunt imprimate si pe celebrul Mozartkugel, preparat exclusiv la Salzburg. Acesta este un confet mic, rotund, dulce, făcut din fistic, marțipan și nuga[15], învelit în ciocolată neagră.
Răpirea din Serai
| Răpirea din serai | |
 Afișul original la premiera operei comice (1782) | |
| Titlu original | Die Entführung aus dem Serail |
|---|---|
| Genul | operă comică (Singspiel) |
| Ciclul | 3 acte (patru tablouri) |
| Compozitorul | Wolfgang Amadeus Mozart |
| Libretul | Johann Gottlieb Stephanie după o piesă de C. F. Bretzner |
| Data premierei | 16 iulie 1782 |
| Locul premierei | Burgtheater, Viena |
| Durată | cca. 2 ore 30 minute |
| Locul acțiunii | moșia lui Selim Pașa, din Asia-Mică |
| Timpul acțiunii | mijlocul sec. al XVI-lea |
| Modifică date / text | |
Răpirea din serai (titlul original în germană Die Entführung aus dem Serail) este o operă comică (Singspiel)[1], a cărei muzică a fost scrisă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret de Stephanie Gottlieb, care a revizuit libretul cu titlul Belmont und Constanze, oder Die Entführung aus dem Serail, scris de Christoph Friedrich Bretzner.
Premiera absolută a operei a avut loc la 16 iulie 1782, la "Teatrul Național" din Viena.
Are numerotația K 384 în catalogul Köchel.
Personajele operei[modificare | modificare sursă]
- Selim Pașa (rol parlando)
- Constanța, logodnica lui Belmonte (Soprană/Soprană de coloratură)
- Blonda, însoțitoarea Constanței (Soprană)
- Belmonte, un nobil spaniol (tenor / tenor lirico-lejer)
- Pedrillo, servitorul lui Belmonte și supraveghetor al grădinilor Pașei (tenor / Tenor buff)
- Osmin, supraveghetorul proprietăților lui Selim Pașa (bas bass-buffo)
- Klaas, un corăbier (rol parlando)
- un mut
- o gardă (rol parlando)
- corul ienicerilor (cor)
- ieniceri, soțiile lui Selim Pașa, paznici, sclavi
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Acțiunea se petrece în Turcia.
Actul I[modificare | modificare sursă]
(În palatul lui Selim Pașa se găsesc închise Constanța și camerista ei Blonda. Curând apare Belmonte, un tânăr nobil spaniol, iubitul Constanței, sosit pentru a o elibera. Pedrillo, valetul său, prizonier și el, îi promite ajutorul......)Dar intrarea în palat îi este închisă de Osmin, căpetenia ienicerilor. Profitând de faptul că Pașa Selim este mare amator de arhitectură, Pedrillo ajuns grădinar îl recomandă pe Belmonte drept unul dintre cei mai renumiți arhitecți italieni ai timpului, reușind astfel să-i asigure accesul în serai. Inima lui Belmonte este plină de speranță. Constanța, dimpotrivă, singură și prizonieră în palat, își cântă dragostea pe care o crede pierdută.
Actul II[modificare | modificare sursă]
(În interiorul seraiului, Blonda își bate joc de caraghiosul Osmin. Deprimată și înspăimântată de amenințările lui Selim, Constanța își exprimă gândurile triste. ...)Dar iată că apare Pedrillo care anunță celor două femei sosirea lui Belmonte și planul lor de a fugi în aceeași noapte. Osmin va fi adormit cu un praf pe care Pedrillo i-l va turna în vin. Pentru moment cei patru îndrăgostiți se regăsesc fericiți.
Actul III[modificare | modificare sursă]
(La miezul nopții, Belmonte și Pedrillo pătrund în grădina palatului. Cu ajutorul unei scări, Constanța și Blonda coboară și cele două perechi se îndreaptă către o barcă acostată la țărm...) Osmin însă se trezește și îi surprinde. Selim Pașa sosește. Pe rând, Belmonte și Constanța iau vina asupra lor, fiecare dorind să-l salveze pe celălalt. Impresionat de puterea dragostei lor, Selim Pașa îi iartă și le redă tuturor libertatea.
Die Entführung aus dem Serail (Amadeus Mozart) Solti - Subtitles (en, es, fr, de, it)
GIUSEPPE VERDI
.svg){kind=small}
Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. ,[1][2][3][4] Le Roncole(d), Busseto, Emilia-Romagna, Italia[5] – d. ,[1][6][2][3] Milano, Regatul Italiei[7][8][5]) a fost un compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în muzica de operă.[9][10]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Giuseppe Verdi s-a născut la 10 octombrie 1813 în mica localitate Le Roncole[11], în apropierea Parmei, Italia. La data nașterii sale localitatea aparținea de Departamentul Taro(d) din Imperiul Francez. Acesta a fost motivul pentru care prenumele sale au fost (temporar) francizate în Joseph Fortunin François Verdi. Dominația franceză a dăinuit doar între anii 1808-1814.
Părinții săi, Carlo Giuseppe Verdi și Luigia Uttini, dețineau acolo o mică fermă, Osteria Vecchia.
Încă de copil, Giuseppe ia lecții de muzică de la organistul din comună, făcând exerciții acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă și-i plătește lecții de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depășise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors la Busseto primește postul de maestru de muzică al comunei și se căsătorește în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia și Icilio. Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcția muzicii de operă. În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obținând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi și a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege și își continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai târziu, în 1842, obține la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte și interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoțească până către sfârșitul vieții.
Începe o perioadă în care Verdi muncește "ca un ocnaș", cum spunea el însuși, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 și 1850 compune într-un ritm susținut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I due Foscari, Macbeth și Luisa Miller. Tot în acest timp ia naștere relația sa cu Giuseppina Strepponi.
În 1848 se mută la Paris. Forța lui creativă este tot mai fecundă, în așa măsură că, din 1851 până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia populară", și anume: Rigoletto, Il Trovatore și La Traviata, la care se mai adaugă și I vespri siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris. Împodobit cu faima dobândită, Verdi se stabilește împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În 1857 se pune în scenă opera Simon Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Bal mascat (Un ballo in maschera). În același an se căsătorește cu Giuseppina Strepponi.
Din 1861, Verdi ia parte și la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D ' Italia = Victor Emanuel, regele Italiei). În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-și întrerupe activitatea muzicală și dă la iveală opera La forza del destino („Forța destinului”) și Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivitățile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la "Sant'Agata" și își ia adio de la activitatea componistică. După ce în 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge și el din viață la Milano, la 27 ianuarie 1901.
Opere lirice (titluri originale, locul și data premierei)[modificare | modificare sursă]
- Oberto, conte di San Bonifacio, Teatro alla Scala - Milano, 17 noiembrie 1839
- Un giorno di regno, Teatro alla Scala - Milano, 15 septembrie 1840
- Nabucco, Teatro alla Scala - Milano, 9 martie 1842
- I Lombardi alla prima crociata, Teatro alla Scala - Milano, 11 februarie 1843
- Ernani, Teatro La Fenice - Veneția, 9 martie 1844
- I due Foscari, Teatro Argentina - Roma, 3 noiembrie 1844
- Giovanna d'Arco, Teatro alla Scala - Milano, 15 februarie 1845
- Alzira, Teatro San Carlo - Neapole, 12 august 1845
- Attila, Teatro La Fenice - Veneția, 17 martie 1846
- Macbeth, Teatro La Pergola - Florența, 14 martie 1847
- I masnadieri, Her Majesty's Theatre - Londra, 22 iulie 1847
- Jérusalem, L'Opéra de Paris, 22 noiembrie 1847)
- Il corsaro, Teatro Grande - Trieste, 25 octombrie 1848
- La battaglia di Legnano, Teatro Argentina - Roma, 27 ianuarie 1848
- Luisa Miller, Teatro San Carlo - Neapole, 8 decembrie 1849
- Stiffelio, Teatro Grande - Trieste, 16 noiembrie 1850
- Rigoletto, Teatro La Fenice - Veneția, 11 martie 1851
- Il Trovatore, Teatro Apollo - Roma, 19 ianuarie 1853
- La Traviata, Teatro La Fenice - Veneția, 6 martie 1853
- I vespri siciliani ("Vecerniile siciliene"), L'Opéra de Paris, 13 iunie 1855
- Simon Boccanegra, Teatro La Fenice - Veneția, 12 martie 1857
- Aroldo, Teatro Nuovo - Rimini, 16 august 1857
- Un ballo in maschera, Teatro Apollo - Roma, 17 februarie 1859
- La forza del destino ("Forța destinului"), Teatrul Imperial - Sankt Petersburg, 10 noiembrie 1862
- Don Carlos, L'Opéra de Paris, 11 martie 1867
- Aida, Teatrul de Operă - Cairo, 24 decembrie 1871
- Otello, Teatro alla Scala - Milano, 5 februarie 1887
- Falstaff, Teatro alla Scala - Milano, 9 februarie 1893
Alte compoziții[modificare | modificare sursă]
AIDA
| Aida | |
 Coperta partiturii operei Aida (cca. 1872) | |
| Genul | operă |
|---|---|
| Ciclul | patru acte |
| Compozitorul | Giuseppe Verdi |
| Libretul | Antonio Ghislanzoni |
| Data premierei | 24 decembrie 1871 |
| Locul premierei | Opera Khedivial din Cairo |
| Limba | italiană |
| Durată | cca. 2,5 ore |
| Locul acțiunii | Memphis și Teba |
| Timpul acțiunii | în timpul domniei faraonilor |
| Modifică date / text | |
Aida (titlul original: în italiană Aida) este o operă în patru acte compusă de Giuseppe Verdi, bazată pe un libret scris de Antonio Ghislanzoni.
„Aida” a fost compusă pentru inaugurarea primului teatru muzical din Cairo numit Opera Khedivial și pentru sărbătorile legate de încheierea lucrărilor la Canalul Suez. Deși are acest caracter ocazional, lucrarea constituie o adevărată cotitură în creația lui Verdi. Prin înfruntarea caracterelor, forța pasiunii și expresivitatea muzicii, "Aida" este o autentică dramă romantică. Această operă reprezintă nu numai una din cele mai importante lucrări ale lui Verdi, ci și o culme a genului de operă în general. După premiera de la Cairo, adevăratul triumf, care lansează lucrarea în lumea operei, este premiera italiană.
Premiera operei a avut loc la Teatrul de Operă din Cairo în data de 24 decembrie 1871.
Durata operei: cca 2 ¼ ore.
Personajele operei[modificare | modificare sursă]
| Rol | Tipul vocii | Premiera, 24 decembrie 1871[1] ( Giovanni Bottesini) |
|---|---|---|
| Aida, o prințesă etiopiană | soprană | Antonietta Anastasi-Pozzoni |
| Regele Egiptului | bas | Tommaso Costa |
| Amneris, fiica regelui Egiptului | mezzo-soprană | Eleonora Grossi |
| Radames, căpitanul gărzilor | tenor | Pietro Mongini |
| Amonasro, Regele Etiopiei | bariton | Francesco Steller |
| Ramfis, Mare preot | bas | Paolo Medini |
| Un mesager | tenor | Luigi Stecchi-Bottardi |
| Vocea unei Preotese | soprană | Marietta Allievi |
| Preoti, preotese, ministri, capitani, soldati, oficiali, etiopieni, sclavi si prizonieri, egipteni, animale si cor[2][3] | ||
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
ACTUL I[modificare | modificare sursă]
Marele preot Ramfis îi aduce la cunoștință tânărului comandant Radames că etiopienii s-au răsculat din nou și au năvălit pe pământul Egiptului. Marele preot va face cunoscută regelui voința zeiței Isis, care va desemna pe conducătorul suprem al armatelor egiptene pentru alungarea năvălitorilor. Rămas singur, Radames dorește a fi el alesul. Ambiția lui de glorie militară se împlinește cu speranța de a putea cere, în caz de victorie, libertatea Aidei - o sclavă etiopiană din suita fiicei faraonului - pe care o iubește în taină. Apare Amneris, fiica faraonului, care-l iubește cu pasiune pe Radames, fără ca acesta să-i împărtășească sentimentele. În curtea interioară a palatului își face apariția Aida, tristă și îngândurată. Și ea îl iubește pe Radames, dar în același timp gândurile i se îndreaptă spre patria sa scumpă, de unde tatăl ei Amonasro, regele Etiopiei, a pornit revolta împotriva Egiptului. Amneris surprinde privirile pe care le schimbă Radames cu Aida, devenind bănuitoare. Ea promite să o lovească fără milă pe această sclavă dacă se va convinge că este într-adevăr rivala ei. În fața regelui și a marilor demnitari este introdus solul, care aduce vești despre prăpădul provocat de năvălitorii etiopieni porniți spre Theba. Radames este numit comandant suprem iar Amneris îi înmânează steagul care va trebui să-l însoțească în luptă. Cu toții îi urează să revină învingător. Aida, rămasă singură, își exprimă nemărginita durere, frământându-se între sentimentul de iubire față de Radames și dragostea pentru patrie și pentru tatăl ei. În disperare, cere zeilor moartea, singura ei salvare. Templul zeului Phtah. Preoții și preotesele se roagă pentru victoria armatei egiptene. Din interiorul templului se aude rugăciunea marii preotese. Marele preot Ramfis îi predă lui Radames sabia sfințită.
ACTUL II[modificare | modificare sursă]
Amneris, înconjurată de curtencele sale, așteaptă întoarcerea victorioasă a oștii. Pentru a-și distra stăpâna, un grup de sclave încep un dans vesel. Apariția Aidei trezește gelozia lui Amneris. Provocând-o cu perfidie, o determină pe Aida să-și mărturisească iubirea pentru Radames. Zdrobită de furia și amenințările fiicei faraonului, ea va trebui să-și urmeze stăpâna la sărbătorirea întoarcerii învingătorilor. În fața zidurilor cetății Theba poporul face o primire entuziasmată armatelor învingătoare. Își face apariția și faraonul, urmat de sacerdoți și de înalți demnitari. Radames primește din mâna lui Amneris cununa triumfului, iar faraonul îi promite să-i îndeplinească orice dorință. În rândurile prizonierilor care sunt aduși, se află și Amonasro, pe care Aida îl recunoaște imediat, dar el îi atrage atenția, pe ascuns, să nu-l trădeze. Acesta povestește că, luptând pentru patria sa, a fost martor la moartea regelui etiopienilor. Acum, învins, imploră mila faraonului față de prizonieri. Radames cere faraonului să acorde viață și libertate prizonierilor. Acesta, legat de cuvântul dat, satisface dorința lui Radames, dar, sfătuit de marele preot, decide ca Aida și tatăl ei să fie reținuți ca ostateci. Apoi, ca o supremă răsplată, îi oferă lui Radames mâna fiicei sale. Amonasro caută să o încurajeze pe Aida, profund îndurerată de cele întâmplate. În mintea lui încolțește acum un plan pentru dezrobirea patriei sale.
ACTUL III[modificare | modificare sursă]
Pe malul Nilului, Amneris este întâmpinată de marele preot care o conduce spre templul lui Isis, unde își va petrece noaptea dinaintea nunții. Aida își așteaptă iubitul plină de neliniște. Amonasro, care și-a dat seama de iubirea ei față de Radames, o sfătuiește să-i ceară acestuia să-i dezvăluie pe ce drum va porni armata egipteană împotriva poporului etiopian care se înarmează din nou. La început, Aida refuză, dar cedează când tatăl o convinge că în mâinile ei stă salvarea poporului etiopian. În timp ce Amonasro se ascunde, Radames își face energic apariția. Aida îi potolește elanul amintindu-i că este așteptat de Amneris. El își destăinuie cu pasiune iubirea și îi promite că atunci când armata egipteană va serba din nou victoria, va cere regelui să permită căsătoria lor. Aida îl convinge însă că singura scăpare ar fi să fugă împreună în țara ei. La întrebarea Aidei pe ce drum trebuie să meargă spre a evita trupele egiptene, Radames indică defileul de la Nepata. Amonasro, care a auzit tot, apare și își dezvăluie identitatea. Acesta înțelege că, fără voia lui, și-a trădat patria. Chiar atunci Amneris, împreună cu Ramfis, ies din templu și îi surprind. Amonasro ridică pumnalul asupra lui Amneris, dar Radames îl dezarmează și, în vreme ce Aida și tatăl ei fug, se predă marelui preot, luând vina asupra sa.
ACTUL IV[modificare | modificare sursă]
Radames, considerat trădător, va fi judecat de preoți. Amneris, care îl iubește încă, va încerca să-l scape făgăduindu-i să obțină iertarea faraonului și cerându-i, în schimb, să o uite pe Aida. Radames îi respinge propunerea. Preoții îl osândesc să fie îngropat de viu, sub altarul marelui zeu. În disperare, Amneris blestemă casta infamă a preoților, invocând urgia cerească să cadă asupra lor. Închis în mormântul său, Radames își îndreaptă ultimele gânduri spre Aida. Deodată, din întuneric, zărește o siluetă. Aflând de condamnare, Aida a pătruns în mormânt, înaintea lui. Acum vor muri împreună. În vreme ce preotesele își psalmodiază cântecul, Amneris rostește trista rugăciune a morților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu