9. /27 IANUARIE 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP

FEMEI CELEBRE - DESPRE VIAȚA FABULOASĂ A PRINCIPESEI MARTHA BIBESCU

” E mult prea puţină dragoste pe lume !” – Martha Bibescu

A nins mult in iarna asta. Peste tot şi peste toate. A nins la Mogoşoaia, viscolind aprig zăpada aşternută peste amintiri. În mica biserică îngheţată, sub o placă de marmură impresionantă, George Valentin Bibescu singur, aşteaptă. Ce ironie, ce răzbunare ! La poarta palatului aşteptărilor Marthei ! Acolo unde el venea rar şi stătea puţin, chemat mereu de-o iubire nouă sau de capriciile unei iubiri vechi ce agoniza zgomotos. Martha a învins. Din nou. La mii de kilometri, la Menars, alături de Emilia, unica fiică a lui Napoleon, pe vechiul domeniu al familiei soacrei sale, Martha pare că nu aşteaptă nimic. Poate doar împlinirea unui crez ca o profeţie: “Va veni o vreme când acest popor, care n-a fost cunoscut până acum, va fi luat în seamă”.

Martha Bibescu s-a născut la Bucureşti – în 1886 sau 1888 spun – cu numele Martha Lucia Lahovari şi a fost una dintre fiicele Nimfei Europa. Mai iute de mână, Franţa şi-a însuşit-o în detrimentul surorii ei mai mici şi mai naive, România. Pe piatra de mormânt epitaful sună ca o sentinţă: scriitoare franceză. Despre Martha Bibescu s-au scris multe şi se va ma scrie, cu siguranţă, pentru că subiectul e departe de a fi epuizat. Era frumoasă, cultă, bogată –“toate la un loc pentru o singură fiinţă sunt un păcat de neiertat” – definiţie dată de un om care a iubit-o cu toată puterea, lordul Thomson de Cardington. Mulţi şi-au făcut o profesie din a-i enumera iubirile. Ea însăşi coborâtoare din Mavrocordaţi, s-a căsătorit la 15 ani cu descendentul unei familii ilustre, prinţul George Valentin Bibescu.

Jurnalele ei spun cât l-a iubit şi câtă dezamăgire a trăit tânăra femeie. Frumos, fabulos de bogat, încăpăţânat, adulat de o mamă pentru care nimic altceva nu exista, George Valentin Bibescu era un om capricios, infidel şi egoist care o privea pe Martha ca pe o decoraţie: odata primită, nu mai e râvnită… Martha l-a definit perfect: “A crezut toată viaţa că e suficient să existe pentru a fi iubit, nu i-a trecut niciodată prin minte să ofere şi el ceva în schimb.” La 17 ani, privirile Marthei, dezamăgită de eşecul începutului de căsnicie, se îndreaptă către Emanuel Bibescu, vărul princiarului ei soţ. Nefericită alegere. Pasionat de istoria artei şi de vechile catedrale ale Franţei, exemplar masculin construit ireproşabil, prieten cu Marcel Proust, Emanuel Bibescu respinge amorul tinerei verişoare. Este un enigmatic, marcat de inteligenţă, bun simţ si superioritate morală. Atitudinea lui rezervată şi melancolică reprezintă o adevărată provocare pentru exuberanta Martha. Ea îi scrie rânduri aprinse, Emanuel îi impune să fie “cuminţi“. A doua mare dezamăgire…

Este o lecţie aspră pentru tânăra prinţesă care învaţă că e mai bine să se facă iubită, fără a iubi. În 1909, prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei se îndrăgosteşte de Martha. Atât de mult încât îi scrie lui George Valentin Bibescu, soţul Marthei, cerându-i privilegiul de a coresponda cu soţia lui “cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. Marthei nu-i făcuse decât impresia că e o “vulpe argintie pe întinsul zăpezii” când îl văzuse prima dată. Cu toate acestea, o săptămână petrecută în luna mai a aceluiaşi an alături de Wilhelm al Germaniei, va rămâne un reper al vieţii ei. Nu va uita niciodată momentul când a trecut, în maşina prinţului, pe sub poarta Brandenburg. Înconjurată de flori, asaltată de scrisori şi telegrame, în împrejurări în care puţine femei s-au aflat la vârsta ei, Martha îl priveşte doar ca pe un adolescent amorezat. Este flatată, dar nu îndrăgostită. Jurnalele ei o demonstrează. Martha se lasă adorată, spunându-şi în gând: “Domnind peste el, domnesc peste un imperiu.”Avea puţin peste 20 de ani!

În 1908, considerată “plictisitoare” de soţul ei, Martha trăise în interior imens pentru cei 23 de ani ai ei. Din această trăire se născuse cartea “Cele opt paradisuri” pe care Academia Franceză i-o premiază. Numai că, odată cu această primă recunoaştere, viaţa o ironizează din nou pe Martha: vărul Emanuel, tocmai el, i-l prezintă pe Charles Louis de Beauvau Craon, cel care avea să fie bărbatul vieţii ei! Descendent al vechii aristocraţii franceze, cu un arbore genealogic ale cărui rădăcini coborau în istorie până la 1500, cultivat, cu maniere perfecte, bărbatul înalt cu ochi albaştri şi mâini frumoase îi va marca existenţa. Lipsit de rezerve, direct, plin de iniţiativă, Beuavau Craon are asupra Marthei un efect la care ea nu se mai aştepta. Pasiunea, reprimată până acum, se dezlănţuie. Martha îşi pune problema divorţului, atât de imperios solicitat de Charles Louis. Împrejurările ţin cu el: George Valentin Bibescu contactase sifilis, fapt care-i provoacă Marthei un dezgust total. Aveau un singur copil, o fată. Numele princiar apunea. Martha refuză orice relaţie sexuală cu George Valentin. Beauvau Craon o iubea. Avea de ales între a-şi păstra poziţia de femeie înşelată sau de a deveni stăpâna unui întins domeniu nobiliar cu două castele şi soţia unuia dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei începutului de veac, dar blamată social pentru divorţ.

Lucrurile se precipită. Martha se clatină în principiile ei descoperind că impetuosul aristocrat francez îi este egal intelectual, adică exact ceea ce dorise mereu de la un bărbat. Îl iubea de trei ani, el ameninţa cu sinuciderea, mama lui intervenise “ca în cea mai proastă farsă bulevardieră” cerându-i să nu mai “abuzeze” de fiul ei, iar contesa de Caraman Chimay, rigida mamă a lui George Valentin, o implora să nu-şi părăsească soţul. Dezorientată, traumatizată sufleteşte, Martha alege să se retragă o vreme la o mânăstire din Alger. Cel care taie nodul gordian este chiar George. Printr-o telegramă trimisă pe drum şi primită la Marsilia, o anunţă că a cumpărat de la verii lui Brâncoveni domeniul Mogoşoaia, locul pe care ea şi-l dorea demult, şi i-l dăruieşte. Răvăşită, tentată de Mogoşoaia şi urmarită de zvonul că lui Charles Louis i s-a găsit în urgenţă o soţie, Martha ajunge în Alger, la mânăstirea unde stareţă era prinţesa călugărită Ioana Bibescu. O aştepta însă o lovitură de teatru: Ioana Bibescu îşi încălca jurământul şi dezbrăca rasa carmelitelor îndrăgostită de Emil Combes, premierul francez. Avea 40 de ani şi se călugărise la 18, el avea 65 şi era anticlerical convins.

Dezamăgită Martha revine în ţară. Nu va mai încerca niciodată să-l părăsească pe George. Încercând cu disperare să uite de Charles Louis, trimis de familie într-o călătorie în Lumea Nouă, în viaţa Marthei apare Christopher Birdwood, ataşat militar la legaţia Marii Britanii, omul care i-a oferit iubirea vindecătoare. Calm, stăpânit, disciplinat, englezul ascundea cu artă latura indealistă şi romantică a firii sale. Are răbdarea de a o aştepta pe Martha să se vindece, are tăria de a o iubi dincolo de zâmbetul ei îndepărtat, adresat mereu absent, îi este alături în cel mai greu moment al vieţii ei: moartea tatălui său, Ion Lahovary. Zile în şir, închisă la Posada, nu l-a primit decât pe el. Christopher Birdwood aducea în viaţa ei ceva unic: tactul. Arta de a şti când şi ce să spui şi, mai ales, când să taci. “Kit”, cum îi spunea ea, nu cerea nimic. Îi era doar alături, iar Martha era prea obosită. Într-o seară, cu petale de trandafiri plutind în buduoarul din Mogoşoaia, i se dăruie. Pe toată perioada războiului, ea va depinde practic de sprijinul lui, înfuntând împreună acuzaţiile tot mai frecvente de spionaj.

În 1917, Emanuel Bibescu se sinucide. Fusese atins, se pare, de o boală miserioasă. Martha, aflată în zilele acelea la Saint Morritz, suferă cumplit. Va scrie în jurnalele ei despre cel dus: “El m-a învăţat să am sentimente. Nu avusesem decât idei”. În 1919 o regăsim purtându-i lui Charles Louis aceeaşi dragoste şi bucurându-se de iubirea lui Kit. Strălucea în viaţa pariziană. Era prezentă la toate marile dineuri. Şi totuşi noaptea, singură, în camera ei, îşi spune cu sinceritate: Charles Louis a fost “adevărata mea dragoste”. Tocmai se întorsese de la un dineu unde stătuse alături de lordul Thomson! În toamnă, George Valentin vine să-i ceară divorţul, oferindu-i în schimb “un fluviu de bani” şi mărturisindu-i în stilul său brutal: “Îmi eşti dragă şi tu, fireşte, dar nu îndeajuns încât să-mi petrec restul vieţii alături de tine!” Martha refuză, îi promisese soacrei ei pe patul de moarte că nu-l va părăsi niciodată. A fost ultima oară când s-a vorbit despre divorţ în viaţa Marthei.

În 1923 primeşte pentru a doua oară Premiul Academiei Franceze, de data aceasta pentru “Izvor. Ţara sălciilor” şi devine ţinta iubirii lui Henry Bertrand Leon de Jouvenel. La 47 de ani, fostul soţ al scriitoarei Colette era “o forţă a vieţii” cum nota Martha. Ea avea cu zece ani mai puţin şi era copleşită de pasiunea pur fizică pentru Jouvenel. Maestru al cuvîntului, agresiv, ambiţios şi egoist acesta era un celebru vânător de femei. Legătura lor a durat trei ani furtunoşi, presăraţi cu infidelităţile lui. Cu toate acestea, efectul asupra Marthei a fost unul pozitiv, a făcut-o mai feminină şi mai puţin arogantă. Se descoperă vulnerabilă în mâinile unui bărbat puternic şi fără scrupule, este pasionată fizic, are emoţii ieftine în aşteptarea unui telefon şi nutreşte dorinţe necunoscute până atunci. Jouvenel nu seamănă cu niciunul dintre bărbaţii din viaţa ei şi, până când temperamentalul orator şi om politic a considerat-o prea puternică şi pretenţioasă pentru gustul lui, Martha a avut timp să se descopere pe sine într-o lumină nouă.

Cu toate acestea, o iubire a traversat nealterată viaţa Marthei Bibescu. Una singură, iubirea pentru Mogoşoaia. Banii ei, cîştigaţi de pe urma vânzării moşiilor Lahovary şi de pe urma publicării cărţilor, energia, inteligenţa, bunul gust, simţul artistic au mers acolo, între zidurile palatului de lângă Bucureşti. A iubit Mogoşoaia cu toată inima. Prima noapte a lucrărilor de reconstrucţie a dormit lângă schele, într-un cort ! În 1945, Mogoşoaia îi este luată. După 33 de ani, a plecat de acolo cu doar câteva lucruri personale şi fără să gândească măcar ca nu va reveni vreodată. Iubită de regi – Ferdinand al României îi făcea lungi vizite la Mogoşoaia, Alfonso XIII al Spaniei o vizita incognito la hotel, ţarul Bulgariei îi spusese odată, îngrijorat pentru sensibilitatea ei: “Câte zile veţi petrece alături de vitele mele?” (bulgarii, adică!); această femeie a ştiut să păstreze prietenii la fel de profunde ca şi iubirile. Abatele Mugnier, confidentul şi duhovnicul ei odată cu trecerea la religia catolică, n-a ezitat până la 92 de ani să-şi consilieze fiica spirituală. A fost cel mai puternic reazem al sufletului ei de-a lungul vremii.

Alcoolicul Winston Churchill nu i-a refuzat nici sfatul, nici prezenţa ori de câte ori a putut. Ramsay McDonald un alt premier britanic, a pus toată atenţia, răbdarea şi influenţa lui la picioarele Marthei. Iar această femeie a rezistat tentaţiilor şi nu a abuzat de toate acestea niciodată. Abatele Mugnier nu se înşelase, Martha avea “darul extrem de rar al prieteniei”. Îl mai avea şi pe acela al datoriei: datorie faţă de ţară, faţă de numele pe care îl purta, faţă de familia ei, faţă de unicul copil. Martha Bibescu a fost mamă la nici 17 ani. Într-o zi de august, la Posada, în liniştea unui colţ al Bucegilor, după chinuri cumplite, a născut o fetiţă, singurul ei descendent. Era ea însăşi un copil speriat, resimţind acut lipsa tatălui ei, vegheată de soacră, femeie rece şi cu principii de neclintit, aşteptându-l pe George care lipsea zile întregi. Fiica s-a numit Valentina, după numele bunicii dinspre tată şi a crescut în umbra imensei personalităţi a mamei sale. Martha Bibescu s-a învinovăţit toată viaţa că nu a fost mai apropiată de Valentina, dar soarta i-a dat prilejul să se revanşeze.

Aproape 8 ani s-a chinuit să-şi scoată din ţară fiica şi ginerele, aflaţi aici în arest la domiciliu. În aceşti ani n-a ezitat şi nu s-a oprit nici o clipă din a căuta soluţii. Atunci şi în anii de după s-a dus toată averea Marthei: smaraldele Bibescu – bijuterii care uimiseră Europa, tablouri primite în dar, purtând semnături valoroase – tot. Până la urmă, în 1956 a reuşit să-i vadă alături de ea. Dar nu mai avea nimic în afara talentului ei. Şi l-a exploatat cît a putut. La 72 de ani, atinsă de flebită, cu o sănătate care nu fusese niciodată strălucită nu pregetă să meargă în diferite ţări ale lumii. Susţinea conferinţe şi acestea îi aduceau banii necesari întreţinerii celor doi nepoţi la şcoală şi a Valentinei, bolnavă. Acuzată de ambiţie nemăsurată, de aroganţă, de inconstanţă, având în multe pagini de jurnal cuvinte răutăcioase la adresa multora, ţinând mai mult la ranguri decât la oameni, temută din pricina replicilor spirituale si tăioase, bănuită de spionaj, Martha Bibescu nu a fost un om perfect. Abia atunci ar fi fost “plictisitoare”, vorba lui George Valentin Bibescu. Nu. Martha a fost altceva. Întotdeauna altceva, greu dedefinit, greu de înţeles, copleşitor…

O viaţă strălucitoare, dar nu uşoară. La 60 ani era încă o prezenţă excentrică. Casa Dior, a cărei reclamă vie fusese decenii, realiza pentru ea haine speciale, ca nişte fastuoase tunici, lungi până în pământ. Era cuceritoare, deşi, cum o caracterizează logodnica nepotului ei, Judy Ghica, puţin cam “imperativă”. Se bucura de o mare recunoaştere. În 1954, Academia Franceză îi conferă Marele Premiu de Literatură pentru întreaga operă, iar un an mai târziu, Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei o alege ca membru. În 1962 primeşte Legiunea de Onoare, marea ei bucurie, ceea ce aştepta de 30 de ani. Pentru Martha Bibescu, viaţa apunea glorios. Ultimii ani s-au scurs sub semnul legăturii cu Charles de Gaulle. Unii cred că a fost ultima ei mare iubire. E mult spus. Preşedintele francez a priceput însă cel mai bine cine era cu adevărat Martha Bibescu. I-a scris: “Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei.”

Ea n-a vrut să fie însă decât “un martor al istoriei”. Şi a fost până la sfârşit…

Iubirile regelui Ferdinand

Martha Bibescu, născută Lahovary, căsătorită cu prinţul George Bibescu, făcea parte din protipendada românească de sfârşit de secol XIX, în Bucureşti. Era o copilă când a ajuns în apropierea viitorului monarh al României, şi, după ce a crescut, a căpătat o siguranţă de sine potrivită unei frumuseţi tulburătoare pe care mulți o observaseră. Una dintre persoanele de vază ale acelor timpuri care i-a remarcat chipul încântător a fost Carmen Sylva, regina României.

Ajungând în familia regală, Martha era adolescenta frumoasă, care avea să-l cucerească pe prinţul moştenitor Ferdinand de la o vârstă destul de fragedă, precum şi pe frumoasa lui soţie, prinţesa Maria, ce va scrie în memoriile sale: „Martha promitea să devină frumoasă şi visa încă de pe atunci onoruri. Oamenii cu cariere nemaipomenite o atrăgeau irezistibil pe fetiţa cu ochi căprui, mari şi vii, curioasă să ştie tot. Foarte inteligentă, se bucura de o memorie prodigioasă căreia nu-i scăpa nimic. Alături de ea mă simţeam că mă aflu în prezenţa cuiva mult mai în vârstă decât mine. Acest copil cu ochii pătrunzători şi cu un spirit veşnic treaz nu avea nimic naiv în persoana sa”. Prinţesa Maria era cu 11 ani mai mare decât Martha.

Martha Bibescu (foto), una dintre iubirile Regelui Ferdinand

Nu-şi exprime emoţiile în public

Prinţul Ferdinand, om timid până la tăcere, scrupulos până la sacrificiu şi neîndemânatic până la a face gafe în public, s-a ataşat de Martha la început, pentru ca, în timp, să dezvolte o legătură sentimentală în stil nemţesc care a durat până la moartea lui. În corespondenţa lor, multă vreme s-a manifestat pe un ton cavaleresc, chiar părintesc, ca şi cum ar fi scris unei surori; se confesa, trecându-şi speranţele şi găsind înţelegere, pe care propria lui soţie de alt neam şi rit, pretenţioasă şi uneori ciudată, nu le îndeplinise.

De o pudoare sălbatică şi educat să nu-şi exprime emoţiile în public, prinţul n-a lăsat să apară ceva care ar fi depăşit limitele bunei prietenii. De la vârsta de 12 ani, Martha devine prietena prinţesei Maria şi însoţea cuplul în multe dintre deplasări, chiar şi în vacanţe.

O idilă „secretă”, dar știută de toată lumea

Devenise de ceva timp prinţesa Bibescu, când, la 13 februarie 1907, la primul bal al Curţii de la Bucureşti, Martha dansează cu prinţul Ferdinand. Este punctul de atracţie al tuturor privirilor, spre plăcerea răutăcioasă a curtenilor încântaţi să incite gelozia celor două femei. De atunci, de câte ori era în ţară, Martha Bibescu călătorind adeseori prin Europa, regele Ferdinand obişnuia să tragă la Mogoşoaia, reședința ei, neînsoţit de consoarta sa, pentru a mai uita de politica ce umplea prea mult mintea unora şi buzunarele altora. Prinţesa era mulțumită de această idilă regală pe care o întreţinea de ani buni, în paralel cu dragostea ce o purta şi altor bărbaţi din lumea diplomaţiei europene.

La 21 iunie 1921, regele Ferdinand îi scria prinţesei: „Am trăit în această săptămână cu o amintire scumpă în inimă, amintirea momentelor încântătoare şi cu adevărat fericite pe care am avut bucuria să le petrec cu dumneata, scumpă Martha, în această scumpă Mogoşoaia, un nume care trezeşte în inima mea doar amintiri plăcute, comunităţi de gânduri, sentimente de afecţiune, şi, îndrăznesc să cred, de cea mai adâncă înţelegere şi dragoste…”

O altă poveste de dragoste

Principele Ferdinand, viitorul rege al României, se îndrăgostește de domnișoara de onoare preferată a Reginei Elisabeta. Era Elena Văcărescu. Povestea de dragoste se întâmpla în România începutului de secol XX, pe vremea Regelui Carol I. Cu 40 de ani de domnie, în 1906, activ la cârma unui stat constituţional, cu cele mai largi libertăţi, Carol guverna cu o înţelepciune recunoscută chiar de către detractorii săi. În guvernul conservator prezidat de către Gheorghe Cantacuzino numit „Nababul”, s-a luat hotărârea de a sărbători jubileul, în urma unor simptome îngrijorătoare privind sănătatea suveranului, presupunându-se că la 50 de ani va fi prea târziu. Tot atunci, bătrânul Ion Brătianu stăruise pe lângă rege să asigure succesiunea la tron. Mic de statură, cu urechi clăpăuge, crăcănat şi foarte timid, Ferdinand nu era o prezență prea plăcută. În schimb, era un om cu o cultură uluitoare.

Smuls din traiul boem şi veselia de la Postdam, tânărul prinţ ajunge osândit la o viaţă de pustnic, fără prieteni, exilat într-o ţară cu o cultură străină. Era ascultător şi supus unchiului. Carmen Sylva, numele de poetă al reginei luat după moartea singurului copil, era singura mângâiere pentru prinţ, pe lângă doamnele şi domnişoarele care făceau parte din suita sa. Regina locuia mai mult la Sinaia, în Castelul Peleş, decât la Bucureşti.

Cunoscând însuşirile poporului asupra căruia era chemat să domnească, amestecul de latin cu slav, care-i dădea, pe lângă imensele sale calităţi şi defecte care trebuiau strunite, regele şi-a dat seama că va trebui să-şi stăpânească toate sentimentele şi să nu rămână decât un arbitru imparţial, sever, inaccesibil la ispita plăcerilor personale, a preferinţelor şi prieteniilor. Să nu mai trăiască decât pentru datoria faţă de ţară şi de poporul care-l alesese.

Regele Carol preocupat de treburile ţării nu băgă de seamă nimic din ceea ce se petrecea sub ochii lui. Se întâmplă ceea ce nu trebuia să se întâmple. Regina Elisabeta ştia, dar nu se putea opune unei asemenea romantice întâmplări, pentru că ea însăşi le favorizase întâlnirea. Ferdinand se îndrăgostește de una dintre domnişoarele de onoare, chiar de cea mai iubită de către regină. Era aleasa inimii suveranei, pentru că îşi închipuia că în ea retrăieşte duhul fetiţei sale.

Fata de care se îndrăgostise Ferdinand era Elena Văcărescu, mică de statură, rubensiană la trup, brunetă, nefiind o frumuseţe, însă era poetă; regina Maria o descrie astfel: „Elena era o fiinţă deosebită în toate privinţele şi deşteptăciunea ei era mult mai presus de a obişnuitelor prinţese regale. Avea ochii mari, sângele cald, era plină de avânt, ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ; l-ar fi călăuzit şi l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viaţă, de avânturi, de năzuinţe; ar fi avut copii sănătoşi… şi aşa mai departe. Dumnezeu ar fi zâmbit căsniciei lor.”

Elena şi Ferdinand s-au iubit mult. Au urmat luni de fericire tăcută şi îngrijorată, de relaţie secretă departe de ochii lumii, de iubire înflăcărată şi pătimaşă, sub protecţia şi consimţământul reginei. În acest timp, Regele Carol îşi vedea de muncă şi datorie. Dragostea nu avea loc în orizontul vieţii lui, nici în zarea gândurilor. Era căsătorit mai mult cu tronul, coroana şi ţara, decât cu regina. Amândoi trăiau în lumi diferite. Când nepotul Ferdinand îi pomeneşte că se va căsători cu domnişoara Elena Văcărescu, se dezlănţuie o furtună rece ce declanşează un crivăţ îngheţat care degeră pagina sentimentală din inima sa.

După nefericita întâmplare, lui Ferdinand i se spune să aleagă între tron şi Elena Văcărescu. Crescut în datina disciplinei şi obişnuit să se plece în faţa autorităţii, el alege ceea ce fusese ales pentru el, cu mult timp înainte, cu multă durere şi răzvrătire interioară. Elena Văcărescu primeşte o sumă fabuloasă de bani, cu condiţia să plece definitiv în străinătate. Se stabileşte la Paris unde îşi va deschide un salon artistic care va fi frecventat de pictori, muzicieni, scriitori. Rămâne în lumea artiştilor din Oraşul Luminilor toată viaţa. Nu se va căsători.

Îndrăgostit nebunește de „femeia cu nuri”, o țărancă din Dolj

Oamenii din Segarcea știu multe despre povestea de dragoste dintre rege și o localnică deosebit de frumoasă. Atrasă de atenția unui domn de sânge albastru, Mavrichea Constanța – „femeia cu nuri”, cum o numeau sătenii-nu s-a dat de-o parte și a devenit amanta regelui. „Era de o frumusețe rară. Avea bărbat, da’ i-o fost teamă să se împotriveasca Majestății. Ne povestea și nouă mama că vorbeau oamenii pe aci prin sat că și Constanței îi era tare drag de rege”, povesteste Nicolae, un om al locului.