6. /27 IANUARIE 2023 - POEZIE
IULIAN FILIP
| Iulian Filip | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (73 de ani)  |
| Cetățenie |  Moldova |
| Ocupație | scriitor |
| Note | |
| Premii | Ordinul Național „Serviciul Credincios” Ordinul de Onoare |
Modifică date / text  | |
Iulian Filip (n. 27 ianuarie 1948, satul Sofia, raionul Drochia) este un poet, scriitor, dramaturg și folclorist român din Republica Moldova, doctor în filologie.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Iulian Filip s-a născut la 27 ianuarie 1948, în satul Sofia, raionul Drochia, RSS Moldovenească, în familia lui Ion și Ana Filip, agricultori.[1]
După absolvirea școlii medii din Sofia, devine student la Universitatea Alecu Russo din Bălți (1965), facultatea de fizică și matematică, apoi – la litere, aceeași universitate. Absolvește universitatea în 1970 și urmează cariera de cercetător științific în calitate de doctorand în sectorul folclor al Secției de etnografie și studiul artelor de la Academia de Științe din Republica Moldova. Teatrul popular (folcloric) este tema investigațiilor și a tezei elaborate, în baza căreia este angajat în funcția de colaborator științific al Academiei, unde activează până la 1985. Din 1990 până în 2006 este șef al Direcției Cultură a Primăriei Chișinău. Din 2006 este șeful Departamentului „Căile Cărții” în administrația Uniunii Scriitorilor din Moldova (președinte acad. Mihai Cimpoi). În 2010 revine la Academia de Stat a Republicii Moldova, la același sector de folclor, acum în cadrul Institutului de Filologie. În 2012 susține teza de doctor în filologie. Conduce redacția Chișinău a revistei târgoviștene „Litere” (din 2002).[1]
Debutează cu placheta de versuri Neîmpăcatul meșter (1974), în care motivele universului adolescentin se întâlnesc cu cele folclorice. În Cerul fântânilor (1977), Dialoguri primordiale (1978), Hulub de poștă (1983), Unde ești? (1987), Cafea neagră (1989), Tir de nisip (1991), Dansul timizilor (1994) și Semințele mărului oprit (1998), autorul cultivă un vers clasic, tradițional, sugestiv. Filip contribuie la dezvoltarea poeziei și dramaturgiei pentru copii prin numeroase cărți, între care Casa fiecăruia (1980), Cenușar-Voinicul și Cenușărica-Mireasa (1981), Facă-se voia ta, Sfârlează!(1985), Colacul-marele, frate bun cu soarele (1988) etc.[1]
Piesele sale pentru copii și pentru cei mari au fost montate în câteva spectacole. În proză s-a afirmat prin romanul eseistic Cobaiul nu triumfă (1996), iar în folcloristică prin cărțile Teatrul popular (1981) și Primiți „Căluțul”? (1983). Filip este și autor de texte pentru cântece de factură populară, corale și de estradă, autor de librete.[1]
Anul 2013 a fost declarat anul Iulian Filip la Drochia. Cu această ocazie s-au desfășurat mai multe acțiuni de popularizare și promovare a operei literare a scriitorului.[2]
În 2010 Iulian Filip a fost decorat de președintele Republicii Moldova Mihai Ghimpu cu Ordinul de Onoare, „pentru merite în dezvoltarea literaturii, activitate publicistică prodigioasă și contribuție la promovarea valorilor naționale”.[3] În 2014 a fost decorat de președintele României Traian Băsescu cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” - în grad de Ofițer, „în semn de înaltă prețuire a abnegației și dăruirii cu care au contribuit la formarea tinerei generații din Republica Moldova, pentru implicarea constantă în promovarea limbii române și valorilor democratice”.[4][5] [6]
OPERA LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Neîmpăcatul meșter, Chișinău, 1974
- Cerul fântânilor, Chișinău, 1977
- Dialoguri primordiale, Chișinău, 1978
- Casa fiecăruia, Chișinău, 1980
- Cenușar-Voinicul și Cenușăreasa-Mireasa, Chișinău, 1981
- Teatrul popular, Chișinău, 1981
- Primiți „Căluțul”?, Chișinău, 1983
- Hulub de poștă, Chișinău, 1983
- Facă-se voia ta, Sfârlează!, Chișinău, 1985
- Unde ești?, Chișinău, 1987
- Colacul-marele, frate bun cu soarele, Chișinău, 1988
- Cafea neagră, Chișinău, 1989
- Copăcel, copăcel, Chișinău, 1990
- Fir de nisip, Chișinău, 1991
- Dansul timizilor, Chișinău, 1994
- Cobaiul nu triumfă, Chișinău, 1996
- Din neamul lui Păcală, Chișinău, 1996
- Mergătorul, Chișinău, 1996
- Aventura neolatină, Chișinău, 1997
- Cetatea lui Bujor, Chișinău, 1997
- Vrei să crești mare?, Chișinău, 1997
- Semințele mărului oprit, Chișinău, 1998
- Ruga iezilor celor trei, Chișinău, 1998
APRECIERE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
Iulian Filip a primit următoarele distincții:[1]
- Maestru în Arte (1993)
- Medalia „Mihai Eminescu” (1998)[7]
- Premiul „Simion Florea Marian” al Academiei Române
- Premiul special al Festivalului Internațional de poezie „Lucian Blaga”, Cluj (2001)
- Premiul „Ilie Gravorul” (1996)
- Ordinul de Onoare (2010)[3]
- Premiul „Ion Creangă”, pentru întreaga activitate în domeniul cărții pentru copii (instituit și înmânat de către Președintele Parlamentului RM – 2012)
- Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer[4][5]
- premii ale Societății Scriitorilor Târgovișteni:
- secțiunea traduceri pentru volumul Dragoste și moarte („Amore e Morte”) – traducere din Giacomo Leopardi (2006)
- premiul pentru publicistică – Când pe morți îi strâng pantofii, cum e mersul celor vii? (2007)
- Premiul „Grigore Alexandrescu” pentru poezie – Moara cu plăcinte (2008), Cartea cea mai a mea (2009)
Apreciere critică[modificare | modificare sursă]
„Găsim, în cărțile lui Iulian Filip, o continuitate tematică (rădăcinile, casa, omul și natura, viața, moartea), pigmentată de o manifestare mai accentuată a ludicului. Iulian Filip dă dovadă de o imaginație frumoasă, jucându-se serios cu vorbele, inventând noțiuni și categorii, înflorindu-și fraza, „rampanizând-o”, făcând-o să „spumege”, să fie cu efect retoric, operând cu majuscule, cu rarefieri, sublinieri cu bolduri și cu aldine, metafiorizând și graficizând, ornamentând cu desene, sigle, semnături. Scrie jucându-se, aproximează, definește, ironizează și o întoarce în serios, pune întrebări grave și se autoîntreabă, constată trist și se bucură luminos când e vorba de o faptă culturală bună (și nu numai culturală; despre Paștele Blajinilor spune bunăoară că e „o luminoasă și creștină întâlnire a noastră cu noi”), se dă în spectacol calamburistic, liric sau grav, dramatic, barochizează sau notează simplu, cu creionul, moralizează și ascultă atent lecțiile altora.”
ADY ENDRE
| Endre Ady | |
.jpg) Endre Ady | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | diósadi Ady András Endre |
| Născut | [1][4][3][5] .svg){kind=small} Eriu-Mețenț, Comitatul Sălaj, Regatul Ungariei, Imperiul Austro-Ungar (azi: Ady Endre, Satu Mare, România) |
| Decedat | (41 de ani)[1][6][4][3]  Budapesta, Comitatul Pest-Pilis-Solt-Kiskun, Republica Ungară |
| Înmormântat | Cimitirul Kerepesi |
| Cauza decesului | cauze naturale (gripa spaniolă) |
| Părinți | Lőrinc Ady, Mária Pásztor |
| Frați și surori | Lajos Ady |
| Căsătorit cu | Berta Boncza |
| Naționalitate | maghiară  |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Ungaria |
| Ocupație | poet, scriitor, jurnalist, critic de teatru |
| Limbi | limba maghiară[2][3] |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | modernism, simbolism |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Endre Ady, în maghiară Ady Endre, (n. ,[1][4][3][5] Eriu-Mețenț, Austro-Ungaria – d. ,[1][6][4][3] Budapesta, Republica Democrată Ungară) a fost un poet maghiar, considerat a fi unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului XX, și ai literaturii maghiare în special.
VIAȚA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
S-a născut în comitatul Sălaj (Szilágy) într-o familie de nobili dar săracă. Tatăl, Lőrinc Ady (1851-1929) agricultor, mama Mária Pásztor (1858-1937) provine dintr-o familie de preoți reformați.
Bunicii săi, Dániel Ady și Julianna Visky, fiind din Lompirt, Endre Ady a vizitat de multe ori satul și are un bust lângă Biserica reformată din Lompirt, iar școala îi poartă numele.[7]
Endre Ady își începe studiile în Mincențiu, unde este elevul lui Károly Katona, apoi continuă la liceul catolic sub îndrumarea lui István Hark. În 1886 continuă cu studiile liceale la Carei la liceul piarist. Se împrietenește cu Aurel Popp, viitorul pictor, prietenie care se va aprofunda și va dura o viață. Din 1892 învață la Zalău; din 1957, în fața liceului unde a studiat este o statuie a sa. Face bacalaureatul în 1896. Prima poezie publică în 22 martie 1896 in jurnalul "Szilágy".
În 1903 o cunoaște pe Ödönné Diósy, Adél Brüll (Léda). Léda locuiește la Paris și este soția unui om bogat. Ady se îndrăgostește de ea, și o urmează la Paris. Léda devine muza lui Ady. Între 1904 și 1911 a petrecut perioade mai lungi la Paris, oraș a cărui atmosferă a exercitat o influență modelatoare asupra creației sale poetice.
Ady ducea o viața hedonistă: alcoolul și drogurile nu-i erau străine. În 1909 ajunge într-un sanatoriu de dezintoxicare. Cum se ridică pe scara popularității ca poet așa coboară în viața sentimentală: se răcește legătura cu Léda până când rupe orice legătură cu ea.
În 1914 se căsătorește cu Berta Boncza, cu care coresponda încă din 1911. Pe Berta o numește în poezii "Csinszka".
Între Ady și Octavian Goga se forma o prietenie sinceră.
Moare în 27 ianuarie 1919 la Budapesta.
OPERA POETICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În literatura maghiară este primul care rupe legătura cu stilurile vechi, creând un stil modern. Poezia lui este influențată de Baudelaire, Verlaine. Este un poet simbolist. Simboluri des folosite: Dumnezeu, bani, Léda. Întodeauna scrie simbolurile cu literă mare.
Printre temele sale poetice se regăsesc toate domeniile mai importante ale existenței umane (dragostea, moartea, religia, banii, războiul). Poetul a fost un patriot, un revoluționar și un european exemplar.
Volumul Új versek reprezintă o adevărată piatră de hotar în literatura maghiară, marcând nașterea poeziei maghiare moderne, dar adevăratul succes vine odată cu al patrulea volum, Vér és arany, care îi va aduce și recunoașterea criticilor.
Ady nu a fost cunoscut doar ca poet ci și ca jurnalist. O mare parte din poeziile și eseurile sale apar începând cu 1908 în primul număr al revistei literare Nyugat ("Occidentul"), al cărei colaborator va rămâne până la sfârșitul vieții, iar începând cu 1912 va deveni și unul dintre redactorii revistei.
În 1908 este unul dintre fondatorii grupării literare A Holnap ("Ziua de mâine") de la Oradea.
AMINTIREA POETULUI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Satul natal, fostul Érmindszent îi poartă numele: Ady Endre, în maghiară: Adyfalva;
- Muzee și case memoriale;
- Liceul Ady Endre, Zalau
- Liceul Ady Endre, București, sector 2
- Liceul Teoretic „Ady Endre” din Oradea.
- bustul poetului, din fața Colegiului Național Silvania, operă a sculptorului Balaskó Nándor (22 noiembrie 1957) [8]
- bustul poetului, din incinta Colegiului Național Silvania, dezvelit în 4 mai 1946 [8]
VOLUME ÎN LIMBA MAGHIARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Versek (Debrețin, iunie 1899) (Poezii)
- Még egyszer (Oradea, 1903) (Încă o dată)
- Új versek (februarie 1906) (Poezii noi)
- Vér és arany (1907) (Sânge și aur)
- Az Illés szekerén (1908) (Pe căruța lui Illés)
- Szeretném, ha szeretnének (1909) (Aș vrea să fiu iubit)
- A Minden-Titkok versei (1910) (Poezia secretelor)
- A menekülő Élet (1912) (Viața fugitivă)
- Margita élni akar (1912) (Marghita vrea să trăiască)
- A Magunk szerelme (1913) (Iubirea noastră)
- Ki látott engem? (1914) (Cine m-a văzut?)
- A halottak élén (1918) (În fruntea morților)
- Az utolsó hajók (1923) (Ultimele vapoare)
IMAGINI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Atrăi cât suntem...
Afară din sat
Căldura ta
A fost singurul dintre luptătorii basarabeni de primă linie care s-a opus asocierii, în orice mod ar fi fost ea formulată, cu Rusia. Secretar al Sfatului Ţării, a redactat Actul Unirii. A proclamat Unirea la 27 martie 1918, cu mâna dreaptă pe Biblia lui Şerban Cantacuzino, pentru a dovedi, în modalitatea sacră a jurământului, latinitatea limbii pe care o vorbeau deopotrivă românii din stânga şi din dreapta Prutului.
A studiat agronomia la Gorki, literele şi dreptul la Universitatea liberă din Moscova şi a absolvit seminarul pedagogic de la Cameniţa.
Licenţiat în drept al Universităţii din Iaşi şi doctor în economie politică al Universităţii din Cernăuţi, a fost, după Unire, deputat şi senator în Parlamentul României Mari.
Ofiţer în armata rusă în timpul primului război mondial, Ion Buzdugan a dat în vileag asasinarea regelui Ferdinand pe care o pregăteau militarii ruşi în forfota bolşevică de la Socola (Magazin istoric, nr. 10-11/1993).
Poezia lui Ion Buzdugan a fost strânsă în volumele: Miresme din stepă (1922),
Ţara mea (1928),
Păstori de timpuri (1937),
Metanii de luceferi (1942),
Cântece din Basarabia (vol. I, 1921; vol. II, 1928).
Rămâne unul dintre cei mai importanţi tălmăcitori ai lui Puşkin şi Esenin şi cel dintâi traducător al poeţilor simbolişti ruşi: Valeri Briusov, C.D. Balmont, Al. Blok etc.
Era prietenul intim al lui Perpessicius şi al lui Camil Petrescu, pe care-l salvase de la moarte pe front, scoţându-l de sub movila de pământ creată de explozia unui obuz...
Îmbolnăvindu-se grav, a fost internat la Institutul Oncologic (Filantropia) din Bucureşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu