2. /2 FEBRUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

Decese

·         1250: Eric al XI-lea al Suediei (n. 1216)

·         1294: Louis al II-lea, Duce de Bavaria (n. 1229)

·         1529: Baldassare Castiglione, scriitor italian (n. 1478)

·         1594: Giovanni Pierluigi da Palestrina, compozitor italian (n. 1525)

·         1660: Gaston Jean-Baptiste al Franței, Duce de Orléans (25 aprilie 1608 - 2 februarie 1660), a fost al treilea fiu al regelui Henric al IV-lea al Franței și al soției sale Maria de Medici. Ca fiu al regelui, era Fiu al Franței și pentru că era următorul frate supraviețuitor al regelui era denumit la curte Monsieur .

Gaston al Franței s-a născut la castelul Fontainebleau la 4 aprilie 1608 și a primit la naștere titlul de duce de Anjou. În 1626, cu ocazia căsătoriei sale cu tânăra ducesă de Montpensier, el a primit (împreună cu titlurile) ducatele Orléans, Chartres și Blois.^[1][2] A fost moștenitor al tronului Franței de la moartea fratelui său Nicolas Henri în 1611 până la nașterea primului fiu al fratelui său mai mare în 1638.

În 1643, la moartea fratelui său, regele Ludovic al XIII-lea, Gaston a devenit locotenet-general și a luptat împotriva Spaniei la frontierele de nord ale Franței; el a fost numit duce de Alençon în 1646.

Prima căsătorie a lui Gaston a avut loc la 6 august 1626, la Nantes cu Marie de Bourbon, Ducesă de Montpensier (1605-1627), fiica și moștenitoarea lui Henric de Bourbon, Duce de Montpensier. La nouă luni după căsătorie s-a născut o fiică și câteva zile mai târziu, Marie a murit. Fiica lor a fost:

• Anne, Ducesă de Montpensier (1627–1693), Mademoiselle de Montpensier, viitoarea Grande Mademoiselle, (pentru a o distinge de Mademoiselle, fiica lui Monsieur, fratele lui Ludovic al XIV-lea),

A doua căsătorie a lui Gaston a avut loc la 3 ianuarie 1632, la Nancy, cu Marguerite (d. 1672), sora lui Charles IV, Duce de Lorraine. Cuplul a avut patru fiice și un fiu:

• Marguerite Louise (28 iulie 1645, Paris – 17 septembrie 1721 Paris),
  • căsătorită la Florența pe 20 iunie 1661 cu Cosimo III de Medici, Mare Duce de Toscana (separată în 1675).
• Élisabeth Marguerite (26 decembrie 1646, Paris – 17 martie 1696, Versailles), ducesă de Alençon,
  • căsătorită la Saint-Germain-en-Laye pe 15 mai 1667 cu Louis Joseph, Duce de Guise.
• Françoise Madeleine (13 octombrie 1648, Saint-Germain-en-Laye – 14 ianuarie 1664, Torino),
  • căsătorită la Louvre (4 martie 1663) cu Charles Emmanuel II de Savoia, fără copii.
• Jean Gaston (17 august 1650, Paris – 10 august 1652, Paris), duce de Valois; a murit la aproape doi ani.
• Marie Anne d'Orléans (9 noiembrie 1652 – 17 august 1656); a murit la trei ani

Copii nelegitimi

Cu Marie Porcher:

• Marie bastardă de Orléans 1 ianuarie 1631, Paris.

Cu Louise-Roger de La Marbelière:

• Jean Louis bastard de Orléans, conte de Charny, (1638-1692).

·         1704: Guillaume François Antoine, Marquis de l'Hôpital (n. 1661 - d. 2 februarie 1704) a fost un matematician francez. Numele său este legat de ceea ce în analiza matematică avea să fie ulterior denumită regula lui l'Hôpital.

S-a născut într-o familie înstărită. Tatăl a fost Anne-Alexandre de l'Hôpital, ofițer superior în armata regală, iar mama, Elisabeth Gobelin, fiica unui ofițer care avea și funcții în stat.

Tânărul l'Hôpital ar fi urmat aceeași carieră militară, dar datorită unor probleme cu vederea (miopie) renunță și urmează calea studiului matematicii, domeniu spre care avea înclinație încă din copilărie.

O perioadă, l'Hôpital frecventează cercul cunoscutului filozof Nicolas Malebranche din Paris. Aici îl întâlnește, pe Johann Bernoulli cu care leagă o strânsă relație de prietenie și de la care învață, în 1691, principiile calculului infinitezimal, domeniu abia apărut în acea epocă. L'Hôpital se împrietenește și cu ceilalți frați Bernoulli, dar și cu Huygens și Leibniz.

În 1693, l'Hôpital devine membru al Academiei de Științe.

·         1723: Antonio Maria Valsalva, anatomist italian (n. 1666)

·         1769: Papa Clement al XIII-lea (n. 1693)

·         1836: Maria Letizia Buonaparte (24 august 1750 – 2 februarie 1836) a fost mama împăratului Napoleon I al Franței.
* 1873: Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei (9 ianuarie 1807 – 2 februarie1873) a fost soția Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei, fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei și a Sophie Dorothea de Württemberg.
S-a născut Prințesa Friederike Charlotte Marie de Württemberg, cea mai mare fiică a Prințului Paul de Württemberg și a Prințesei Charlotte de Saxa-Hildburghausen. Deoarece tatăl său era în relații conflictuale cu fratele lui, părinții s-au stabilit la Paris, unde tânăra prințesă Charlotte a crescut în condiții modeste în pensiunea familiei și unde s-a împrietenit cu fiicele generalului Walter, o rudă a celebrului naturalist francez, baronul Georges Cuvier.^[1] Lungile plimbări prin grădina botanică cu naturalistul au dezvoltat în mica prințesă curiozitate. La întoarcerea în Germania, Charlotte de Wurtemberg a continuat corespondența cu Georges Cuvier

Marea Ducesă Elena Pavlovna, 1862

În 1822 s-a logodit cu vărul său Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei, fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei (asasinat în 1801) și fratele Țarului Nicolae I al Rusiei. Charlotte era o fată foarte inteligentă și matură pentru cei 15 ani ai ei. Mihail a fost impresionat de frumusețea ei; în timpul unei recepții date în onoarea ei, a fermecat întreaga asistență prin conversații plăcute. În 1823 a trecut la ortodoxism și a ales numele de Elena Pavlovna.

La 20 februarie 1824, la vârsta de 17 ani, la Sankt Petersburg, s-a căsătorit cu Marele Duce Mihail și s-au stabilit la Palatul Mihailovski. Când împărăteasa mamă Maria Feodorovna a murit în 1828, Pavlovsk a fost moștenit de Mihail iar el și Elena îl vizitau adeseori. Mariajul lor nu a fost unul fericit: Mihail avea pasiune doar pentru arme și o neglija pe Elena. Elena și Mihail Pavlovici au avut șase fiice:

• Marea Ducesă Maria Mihailovna a Rusiei (9 martie 1825, Moscova – 19 noiembrie 1846, Viena); a murit celibatară
• Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei (26 mai 1826, Moscova – 28 ianuarie 1845, Wiesbaden); căsătorită cu Adolf, Mare Duce de Luxemburg; a murit la naștere
• Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna a Rusiei (28 august 1827, Sankt Petersburg – 12 mai 1894, Sankt Petersburg), căsătorită cu Ducele Georg August de Mecklenburg-Strelitz
• Marea Ducesă Alexandra Mihailovna a Rusiei (28 January 1831, Moscova – 27 martie 1832, Moscova)
• Marea Ducesă Anna Mihailovna a Rusiei (27 octombrie 1834, Moscova – 22 martie 1836, Sankt Petersburg)

Elena a fost prietenă apropiată cu cumantul ei, Alexandru I al Rusiei, și cu soția acestuia, împărăteasa Elisabeta Alexeievna. De asemenea, ea s-a împrietenit rapid cu timida Maria Alexandrovna, soția Țareviciului Alexandru. Când soțul Prințesei Charlotte a murit în 1849, ea a devenit patroana câtorva organizații caritabile și de artă. A fondat la Conservatorul din Sankt Petersburg ca și un grup de asistente medicale care în cele din urmă vor forma Crucea Roșie din Rusia.

Elisabeta împreună cu părinții și cu sora ei, Alexandra. În portretul din tablou este sora ei mai mare, Maria, 1847-1848.

Elisabeta s-a născut la 26 martie la Hildburghausen. A fost a patra fiică a Ducelui de Saxa-Altenburg, Joseph și a soției lui, Ducesa Amelia de Württemberg. Titlui ei oficial a fost Prințesa Elisabeta de Saxa-Hildburghausen până când familia ei s-a mutat la Altenburg ca urmare a unui transfer de teritorii între diferitele ramuri ale Ernestine Wettins. Elisabeta a luat apoi titlul de Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg. În 1834, tatăl ei a devenit Duce de Saxa-Altenburg, dar a fost forțat să abdice în urma revoluției civile din cauza naturii conservatoare, anti-reformă a guvernului său în 1848.

Elisabeta și surorile ei (printre care regina Maria de Hanovra (soția regelui George al V-lea de Hanovra) și Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (soția Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei) au fost educate de Carl Ludwig Nietzsche, tatăl faimosului filozof Friedrich Nietzsche. Surorile ei inclusiv regina Maria de Hanovra (soția regelui George al V-lea de Hanovra) și Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (soția Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei). Prin Alexandra, Elisabeta a fost mătușa reginei Olga a Greciei.

La 10 februarie 1852, Elisabeta s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea Petru, Mare Duce Ereditar de Oldenburg.^[1][2] El i-a succedat tatălui său anul următor ca Mare Duce de Oldenburg iar Elisabeta a devenit Mare Ducesă de Oldenburg. Au avut doi copii.

Elisabeta a murit la 2 februarie 1896.^[1][2] Soțul ei a murit patru ani mai târziu.A murit la vârsta de 66 de ani, la Stuttgart.

* 1886: Leopold de Anhalt (18 iulie 1855 – 2 februarie 1886), a fost prinț german din Casa de Ascania. Din 1871 până la moartea sa a fost moștenitor al ducatului de Anhalt.

Prințul Leopold s-a născut la 18 iulie 1855 la Dessau ca primul copil al Prințului Ereditar Frederic de Anhalt-Dessau-Köthen și a soției acestuia, Prințesa Antoinette de Saxa-Altenburg. A fost numit după bunicul patern, Ducele Leopold de Anhalt-Dessau-Köthen.

În 1863 bunicul său, Ducele Leopold, a devenit Duce al ducatului unit de Anhalt după ce a moștenit toate teritoriile Anhalt în urma decesului ducelui de Anhalt-Bernburg. La 22 mai 1871, Ducele Leopold a murit și tatăl lui Leopold i-a succedat ca Duce de Anhalt. Acum Leopold a devenit prinț ereditar al ducatului.

În toamna anului 1883, prințul ereditar Leopold a cerut-o de soție pe Prințesa Victoria a Prusiei, fiica Prințului Moștenitor Frederic al Prusiei și a Prințesei Victoria a Marii Britanii. Cererea a fost refuzată. În aprilie 1884 Friedrich von Holstein a înregistrat acesta^[1]:

„Prințesa Viktoria – sau mama ei – a refuzat cererea Prințului Ereditar de Anhalt de toamna trecută.”

La sfârșitul lunii decembrie a anului 1883 Leopold s-a logodit cu Prințesa Elisabeta de Hesse-Kassel, fiica cea mare a Prințului Frederic Wilhelm de Hesse și a Prințesei Ana a Prusiei. Când a auzit de logodnă, regina Victoria, a cărei fiică aparent n-a informat-o pe mama ei că a respins cererea în căsătorie, a scris:^[1]:

„dar regret că nu l-ai luat în considerare ca rezervă pentru Vicky dacă speranțele ei de fond nu s-ar realiza.”

Leopold și Elisabeta s-au căsătorit la 26 mai 1884 la Schloss Philippsruhe din Hanau.^[2]Ei au avut o singură fiică, Antoinette (1885-1963), care s-a căsătorit la 26 mai 1909 cu Prințul Frederic de Schaumburg-Lippe.

La maia puțin de un an de la nașterea fiicei sale, Leopold a murit pe neașteptate la Cannes la 2 februarie 1886 la numai 30 de ani. Cum el nu a avut fii, a fost succedat ca prinț ereditar de fratele său mai mic, Frederic, care în cele din urmă a devenit Ducele Frederic al II-lea de Anhalt.

Prințesa Elisabeta nu s-a recăsătorit niciodată și a murit la Dessau la 7 ianuarie 1955.

·         1895: Arhiducele Albert, general austriac (n. 1817)

·         1896 - A murit poetul Nicolae Beldiceanu ("Doine", "Poliritmice", "Tala") (n.26.10.1844).

* 1896: Prințesa Elisabeta Pauline Alexandrine de Saxa-Altenburg (26 martie1826 - 2 februarie 1896) a fost fiica lui Joseph, Duce de Saxa-Altenburgși a soției lui, Ducesa Amelia de Württemberg.^[1] Prin căsătorie a devenit Mare Ducesă de Oldenburg.
* 1897: Infanta María Luisa Fernanda a Spaniei (30 ianuarie 1832 – 2 februarie1897) a fost infantă a Spaniei și Ducesă de Montpensier. A fost cel mai mic copil a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei și a celei de-a patra soții Maria Christina a celor Două Sicilii.

Luisa Fernanda, ca. 1880

Când sora ei mai mare, Isabela a II–a a Spaniei, a accedat pe tron, Infanta Luisa Fernanda a devenit moștenitoare prezumptivă între 1833 și 1851, când s-a născut fiica cea mare a Isabelei.

Isabela a fost logodită cu verișorul lor primar, Francis, Duce de Cádiz, care era un cunoscut homosexual. Ruda lor, regele Ludovic Filip al Franței, și-a făcut calcule că din acest mariaj nu se vor naște copii și a planificat ca tronul Spaniei să revină în cele din urmă propriilor lui nepoți. Pentru acest scop, Luisa Fernanda a fost logodită cu Antoine, Duce de Montpensier (1824–90), fiul cel mic al regelui Ludovic Filip, care era de asemenea verișor primar al mamei Luisei.

Luisa Fernanda, care avea numai 14 ani, și Ducele Antoine în vârstă de 22, au avut nunta la 10 octombrie 1846; a fost o nuntă dublă, în aceeași zi căsătorindu-se și Isabela cu Francis. Luisa Fernanda și Antoine s-au mutat la Paris și mai târziu la Sevilla.

Relația dintre Isabela și sora ei a fost tensionată de conspirațiile lui Antoine împotriva reginei.^[1]

Tatăl lui Antoinea fost detronat în 1848. În același an, Luisa Fernanda care avea 16 ani a născut primul ei copil, María Isabel. După ce Isabela a II-a a fost detronată, familia a plecat în exil. Mai târziu, după ce a devenit văduvă, Luisa s-a întors la Sevilla unde a și murit.^[1] A fost înmormântată la El Escorial.

Luisa Fernanda și Antoine au avut nouă copii, însă numai cinci au ajuns adulți.^[2]

Infanta Luisa Fernada cu soțul ei Antonie, Duce de Montpesier și patru dintre copiii lor.

• Infanta Maria Isabel (1848–1919), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Philippe, conte de Paris (1838–94), pretendent la tronul Franței. Au avut copii.
• Infanta Maria Amelia (1851–70).
• Infanta Maria Cristina (1852–79). După ce sora ei mai mică Mercedes a murit, s-a logodit cu Alfonso al XII-lea, care era cu cinci ani mai mic decât ea, însă Maria Cristina a murit înainte de nuntă.
• Infanta Maria de la Regla (1856–61).
• Infantele Fernando (1859–73).
• Infanta Maria de las Mercedes (1860–78), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar Alfonso al XII-lea. Nu au avut copii.
• Infantele Felipe Raimundo Maria (1862–64)
• Infantele Antonio (1866–1930), care a devenit Duce de Galliera în Italia. S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Infanta Eulalia a Spaniei (1864–1958), fiica Isabelei a II-a, și au avut doi fii:

1) Infantele Alfonso (1886–1975), al 5-lea Duce de Galliera (1930–37), care s-a căsătorit cu Prințesa Beatrice de Edinburgh, fiica lui Prințului Alfred, Duce de Saxa-Coburg-Gotha și au avut trei fii.
2) Infantele Luís (1888–1945), care s-a căsătorit cu Marie Charlotte Say (1857–1943). Nu au avut copii.

• Infante Luis Maria Felipe Antonio (1867–74)

Prin Maria Isabel, ea a devenit străbunica: regelui Manuel al II-lea al Portugaliei, Luís Filipe, Duce de Braganza, Prințul Amedeo, Duce de Aosta, Prințul Aimone, Duce de Aosta, prințesa Dolores Czartoryski, prințesa Esperanza de Orleans-Braganza, Maria Mercedes de Bourbon (mama regelui Juan Carlos al Spaniei) și Prințul Henri, Conte de Paris.

* 1905: Max Adolph Otto Siegfried Schmeling (n. 28 septembrie 1905, Klein Luckow – d. 2 februarie 2005, Wenzendorf) a fost un pugilist german, campion mondial între anii 1930 - 1932 la categoria grea. El este considerat ca unul dintre cei mai populari sportivi germani.

·         1907 - A încetat din viaţă chimistul rus Dmitri Ivanovici Mendeleev, care a descoperit legea periodicităţii şi a conceput clasificarea periodică a elementelor chimice (n. 1834)

·         1942: Daniil Harms (rusă: Даниил Иванович Хармс) (30 decembrie S.V. 17 decembrie 1905 — 2 februarie 1942), a fost un reprezentant al avangardei literare rusești.
* 1945: Alfred Delp (n. 15 septembrie 1907, Mannheim, Marele Ducat al Badenului – 2 februarie 1945, Berlin) a fost un preot iezuit german și filozof al Rezistenței germane. A fost unul dintre personajele centrale ale grupului de rezistență Cercul Kreisau^⁠(en) și este considerat a fi un actor semnificativ în rezistența catolică antinazistă^⁠(en). Implicat în atentatul din 20 iulie 1944, tentativa de asasinare a dictatorului Adolf Hitler, Delp a fost arestat și condamnat la moarte. A fost executat în 1945.

·         1948: Smaranda Brăescu, aviatoare și parașutistă româncă de renume mondial (n. 1897). Supranumita „Regina Înălțimilor”, Smaranda Brăescu mai are în palmaresul aeronautic: recordul mondial absolut de altitudine, la saltul cu parașuta, realizat în 1932 în Statele Unite ale Americii, o serie de raiduri aeriene europene, participarea la numeroase mitinguri aeronautice interne și internaționale și nu în ultimul rând participarea ca voluntar în cel de-al doilea razboi mondial, atât pe frontul de est, cât și pe frontul de vest. În timpul războiului a  activat ca voluntar în „Escadrila Albă” de aviație sanitară, pe frontul de est, iar pe frontul de vest în Escadrila nr. 13 de recunoaștere, observație și legătură și apoi în Escadrila nr. 113 Legătură, până la sfârșitul războiului. Pentru activitatea pe front este decorată, primind Crucea „Regina Maria”, clasa a III-a. După război, indignată de ceea ce se petrecea în România, protestează împotriva falsificării alegerilor din noiembrie 1946, semnând, alături de alte personalități, un memoriu care a fost trimis Comisiei Aliate de Control. Din păcate, acest document ajunge în posesia delegației sovietice, Smaranda și ceilalți semnatari fiind supuși opresoinii comuniste. Smaranda a fost condamnată, în lipsă, la 2 ani de închisoare și este nevoită să se ascundă, să-și schimbe numele, să pribegească, pentru a nu fi trimisă la inchisoare. S-a ascuns un timp în via fratelui său geamăn, în casa preotului greco-catolic Anton Pet, din Răchiteni, județul Iași și la Butea. Fiind grav bolnavă a fost operată, sub numele de Maria Matei, iar la sfârșitul anului 1947 se afla la ferma Congregației Maicii Domnului din Cluj, purtând numele de Maria Popescu. A murit în Clinica Universitară a dr. Iuliu Hațieganu pe 2 februarie 1948, fiind înmormântată sub  un nume fals  la Cimitirul din Cluj, parcela II B, numarul 1550. In anul 1978, in memoria eroinei, a fost infiintat Aeroclubul „Smaranda Braescu” la Tecuci – judetul Galati. Activitatea de parasutism s-a desfasurat pe fostul aerodrom militar din NV orasului. În anul 1990 a fost înființat Batalionul de parașutiști 498 – Bacău, care din 1996 poartă denumirea onorifică de Batalionul “Smaranda Brăescu”, acesta fiind prezent în numeroase teatre de operațiuni din Afganistan, Irak, Bosnia-Herțegovina, Kosovo…Cu numele „Smaranda Brăescu” au mai fost botezate: o stradă din București, o aeronavă a companiei Tarom, iar la Muzeul Aviației îi este dedicat un stand de prezentare. Aeroclubul României, de asemenea, a numit Aeroclubul teritorial din Oradea cu numele „Smaranda Brăescu”, numeroase competiții fiind dedicate eroinei parașutiste. Pentru cinstirea memoriei ilustrei campioane, Compania Red Bull a înființat „Ordinul Smaranda Brăescu”, dedicat tinerelor parașutiste din România.

·         1950: Constantin Carathéodory, matematician grec (n. 1873)

·         1954: Theodor Rogalski, compozitor român (n. 1901)

* 1958: Avisalon (Visalon) Șușman (n. 27 aprilie 1928 - d. 2 februarie 1958) a făcut parte din grupul condus de Teodor Șușman senior (tatăl său), unul dintre cele mai importante grupuri de partizani anticomuniști care a activat în zona Munților Vlădeasaîn perioada 1948–1958
Avisalon, al treilea copil al familiei Șușman, una dintre cele mai înstărite familii din zona Huedinului, s-a născut la la 27 aprilie 1928. Avea părul castaniu și era bine dezvoltat din punct de vedere fizic.^[2] Despre el, Lucreția Jurj, membră a grupului, își amintește: „Era un picuț mai blând, mai liniștit. Era altfel decât Todor (Teodor Șușman junior, fratele lui - n.n.). El n-o făcut armata că era mai tânăr. O fugit de acasă și n-o mai apucat să facă armata. Ce școală avea mi-e greu să spun, da’cred că o facut liceu’ la Huedin. Amândoi frații erau diferiți de tatăl lor. Nu aveau porniri așa dure împotriva comuniștilor. Erau altă fire, da’ nu i-am auzit niciodată să regrete că l-o urmat pă taică-său pă munte. Nu știu dacă erau credincioși că nu prea i-am auzit discutând despre religie. Io nu prea am vorbit cu ei, că nu aveam ce și nici când, că aproape tot timpu’ erau plecați. Aproape în fiecare sară plecau amândoi. Să duceau la Răchițele și vineau dimineața. Erau tineri și ei, ce să facă. Să duceau pă la fete, că aveau prietene în sat. [...] Avisalon nu știu la cine să ducea, că el era mai cuce un pic. El era mai moale, mai așezat.”

Cauzele care au dus la constituirea grupului condus de Teodor Șușman senior sunt similare celor care au determinat și apariția altor grupări de partizani și au fost reprezentate de procesul de stalinizare în care a fost angajată societatea românească după al doilea război mondial.

După război Teodor Șușman sn. a refuzat să se alăture comuniștilor și s a manifestat ca opozant al noului regim, făcând, în paralel, propagandă electorală pentru PNȚ.^[4] A devenit în acest fel un „dușman de clasă” care trebuia neutralizat. În 1945 a fost înlăturat din funcția de primar, iar peste 2 ani i-a fost închis magazinul, i-a fost apoi sechestrat depozitului de cherestea.

Prestigiul lui Teodor Șușman îl făcea periculos pentru regim, motiv pentru care s-a încercat înlăturarea sa din viața socială prin metoda încarcerării. La 18 august 1948 o echipă de jandarmi s-a prezentat la domiciliul său pentru a l aresta, dar a scăpat pentru că nu era acasă.

Raziile desfășurate la Răchițele în 18 august 1948, care i au vizat și pe apropiații lui Șușman, nu au fost lipsite total de rezultate. Astfel, fiind găsit acasă, Avisalon a fost arestat împreună cu încă o persoană care se găsea în gospodărie, dar a cărei identitate nu se cunoaște. El a fost ulterior transportat la Postul de Jandarmerie din Călățele, dar în aceeași zi, datorită unei neglijențe de pază a reușit să evadeze și să ajungă în Valea Firii, unde s-a întâlnit cu tatăl său și i s-a alăturat. ^[6] Pentru a stopa curentul de solidaritate cu partizanii, în 1950 Tribunalul Militar din Cluj i-a judecat și condamnat în contumacie pe fugari, iar Avisalon Șușman a primit 12 ani muncă silnică.^[7]

În vara anului 1950, împreună cu alți membri ai grupului, Avisalon a rămas în apropierea satului Răchițele, în locul numit Picioragul Porcului, unde și-au construit o colibă.^[8] În perioada următoare a participat împreună cu alți membri ai grupului la diverse acțiuni îndreptate împotriva domeniului public, de stat, sau a reprezentanților acestuia, ca o ripostă indirectă terorii declanșate de autorități. Spre exemplu, în prima parte a lui octombrie 1950, au plănuită o acțiune împotriva casierilor de la societatea de exploatare a lemnului IPEIL Beliș. Astfel, în 5 octombrie Avisalon, Teodor jr. și Ioan Popa s au deplasat pe Valea Someșului Cald și i au așteptat pe casierii de la IPEIL. La locul stabilit nu au sosit casierii, ci o delegație. Partizanii i-au oprit, au efectuat o percheziție asupra lor și au reținut o haină de piele, o raniță, o pătură și o sumă mică de bani. Dându și seama de confuzie, le au atras atenția să nu divulge nimic din cele întâmplate, au fost puși să depună un jurământ cu mâna pe un pistol. ^[9] Întâlnirea a fost lipsită de orice accente de violență, înainte de a li se permite să și continue drumul, Ioan Popa cerându și iertare pentru situația creată și restituind o parte din obiectele și banii ridicați inițial.^[10]

În iarna acelui an nu au fost probleme pentru grup, Avisalon adăpostindu-se la diferite familii din Răchițele , însă a fost văzut și în comuna Scărișoara, în apropiere de Câmpeni.^[11] În primăvara anului 1951 grupul s-a reunit în zona Răchițele, dar există indicii că Avisalon, alături de tatăl și fratele său, Teodor, ar fi lucrat la o unitate IPEIL din Radna, județul Arad. ^[12].

În 15 decembrie 1951 Teodor Șușman senior s-a sinucis, ceea ce a afectat ulterior și structura grupului.

În acea iarnă frații Șușman au stat în Frăsinet, la un bătrân, Ioan Abrudan (a Gavriloachi, ucis ulterior de securiști în Răchițele), unde aveau alimente pentru 4 luni, însă li s a „dat de urmă” și au fost nevoiți să fugă.^[13] Grupul s-a reunit în 1952 și îi regăsim împreună în dimineața de 6 iulie, când, în punctul Feirea, s-au întâlnit cu un o companie de soldați care îi căutau. S a deschis focul și partizanul Ioan Popa (Ciota) a fost împușcat mortal.

După această ambuscada grupul a luat decizia să se despartă și timp de peste o lună autoritățile nu au mai avut informații despre ei, cu toată că Miliția și Securitata^[14] folosea, la un moment dat, pentru prinderea lor, un număr de 200 de informatori în Regiunea Cluj și 90 în Regiunea Oradea.^[15] Frații Șușman s au deplasat în zona Brăișor, Morlaca, Traniș, Hodiș (în apropiere de Huedin).^[16]

În vara anului 1954, Roman Oneț și soții Jurj (Mihai și Lucreția) au fost arestați, ceea ce a făcut ca, începând cu acel an, grupul să mai supraviețuiască doar prin cei doi frați Șușman. Pentru ei au urmat câțiva ani mai liniștiți, în condițiile în care și activitatea Securității a fost una mult diminuată față de perioada anterioară. Utilizând acte de identitate contrafăcute și nume false, au putut rămâne mai mult în sate, dar s-au și deplasat cu mai multă ușurință dintr un punct în altul.^[17] Pe lângă gazdele din Traniș, ei au fost sprijiniți de mai multe persoane din Brăișor, din Morlaca și din Hodiș

Ca o consecință a revoluției din Ungaria, în 1957-1958 s-au accentuat acțiunile de prindere a ultimilor partizani. În acest context a fost arestat și Iosif Capotă. El a recunoscut în anchetă că în 1957 a luat legătura cu frații Șușman, prin intermediul lui Dumitru Tarău, pentru a le vinde un aparat de radio portabil. Tarău a fost arestat și folosit ca informator. Pe baza datelor furnizate de informatori, obținute în anchetă de la susținătorii lor sau prin utilizarea de TO (tehnică operativă), Securitatea a aflat, în cele din urmă, că cei doi sunt ascunși în satul Traniș, comuna Valea Drăganului.^[19] În dimineața de 2 februarie, efective ale Ministerului de Interne și trupe de Securitate au descins în Traniș. Casa, grajdul și șura lui Romul Florea (unde se bănuia că sunt cei doi) au fost percheziționate de două ori fără rezultate. În acest timp Romul Florea și soția sa, Floarea, au fost anchetați fără a divulga locul unde erau ascunși partizanii. Dar, „în jurul orei 8,30, Florea Floarea, fiind dusă în grajd și anchetată din nou, a început să strige că nu se sperie de amenințări”. La strigătele „anormale” ale femeii, s a dat ordin ca o trupă să pătrundă din nou în pod și să dea tot fânul jos. În momentul când echipa a ajuns la gura podului a fost primită cu foc. Schimbul de focuri a durat aproape două ore, timp în care frații Șușman, care se aflau în pod, au fost somați să se predea. Au existat și câteva încercări de pătrundere în forță din partea unei echipe de șoc, dar fără succes. Pentru a-i „intimida” s-a dat foc la o căpiță de fân ce se afla în spatele grajdului și au fost din nou somați să se predea, „în caz contrar... se va da foc și grajdului... S-a dat apoi foc la un colț al grajdului. După incendierea grajdului, echipa de șoc a mai încercat să pătrundă de două ori în interior, însă de fiecare dată au fost întâmpinați cu foc de armă. La a treia încercare, nu s a mai putut pătrunde din cauză că grajdul a luat complet foc. În acest fel bandiții au ars...”^[20] A doua zi s a efectuat identificarea cadavrelor de către gazde, iar „în urma autopsiei s a stabilit că bandiții au ars de vii”^[21], versiune susținută și de mărturii.^[22]

Odată cu moartea lui Avisalon și Teodor jr., grupul „Șușman” nu mai exista, însă zeci de persoane au fost arestate și condamnate pentru că i-au susținut pe partizani.

·         1964 - A murit prozatorul, poetul, dramaturgul şi eseistul Ion Marin Sadoveanu ("Sfîrşit de veac în Bucureşti", "Ion Sîntu") (n.15.06.1893).

·         1968: Juan Iliesco (n. Ion sau Ioan Traian Iliescu, 18 aprilie 1898, Brăila, România – d. 2 februarie 1968, Argentina) a fost un șahist argentinian^[1]de origine română.

A participat la mai multe ediții ale Campionatului național de șah al Argentinei (1931-1953). În 1941 a câștigat locul I, dar nu a fost numit campion deoarece avea încă cetățenie română la acea dată. În 1944 (de acum, cetățean argentinian), s-a plasat pe locul doi, după Hector Rosetto.^[2]

A participat la mai multe ediții ale turnelor internaționale de la Mar del Plata și San Francisco, Argentina.

·         1970: Lord Bertrand Russel, filosof, matematician, scriitor și om politic englez, laureat al Premiului Nobel (n. 1872)

·         1974: Imre Lakatos, filosof maghiar (n. 1922)

·         1979: Sid Vicious, muzician englez (Sex Pistols) (n. 1957)

·         1980: William Howard Stein, laureat Nobel (n. 1911)
* 1985: Márton Bukovi (10 decembrie 1903 – 2 februarie 1985) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal maghiar. 

·         1987: Alistair MacLean, romancier scoțian (n. 1922)

·         1993: Michael Klein, cunoscut și ca Mischa Klein, (n. 10 octombrie 1959, Amnaș - d. 2 februarie 1993, Krefeld, Renania de Nord-Westfalia) a fost un fotbalist român de etnie germană. A jucat la echipele de club Corvinul Hunedoara, Dinamo București și KFC Uerdingen 05. În septembrie 1981a debutat în echipa națională a României, pentru care a jucat în 90 de partide și a marcat 5 goluri. Ultima dată a jucat în echipa națională a României în noiembrie 1991.

După cum ne relatează și Eugen Evu, un binecunoscut scriitor și poet al Hunedoarei, într-adevăr Michael Klein a fost cel mai bun căpitan al Corvinului și apoi al Naționalei. A avut un contract rar pe acea vreme, în Germania occidentală, el fiind român-neamț, însă desigur meritul lui fiind marale talent, calitățile lui. Eforturile uriașe din teren l-au costat un infarct și moartea la o vârstă în plină vigoare. A murit în teren, aidoma unui toreador în arenă! Zeul fotbal și-a smuls sacrificiul? Regăsim aici mecanismul mitologic popular… Așa, în felul ei enigmatic, viața a pecetluit un mare simbol, și așa Michael Klein – peiorativ zicând, revine în viața unei cetăți în care într-adevăr, furnalele au fost stinse, însă Flacăra nu.^{[1][nefuncțională]}

Stadionul echipei Corvinul Hunedoara poartă astăzi în memoria lui Michael Klein numele său, iar în centrul orașului este un bust de comemorare din bronz.

·         1996: Eugene Curran „Gene” Kelly (n. 23 august 1912, d. 2 februarie 1996) a fost un actor, cântăreț, coreograf, dansator, producător de film și regizor american.

Una dintre cele mai importante figuri ale dansului în film, Kelly a fost cunoscut mai ales pentru stilul său energetic și atletic, prezența sa fizică agreabilă și personajele de tipul "eroi pozitivi" pe care le-a interpretat pe marele ecran. Deși este mai cu seamă cunoscut pentru rolul său din musicalul Cântând în ploaie (conform, Singin' in the Rain), Kelly a fost una din forțele majore ale filmelor muzicale ale Hollywood-ului anilor 1940 și până la sfârșitul 1950, când realizarea filmelor de acest tip a manifestat un declin accelerat datorat parțial pierderii interesul publicului, dar mai ales datorită omniprezenței televiziunii în toate aspectele societății americane. Numeroasele sale inovații au transformat semnificativ industria filmului musical, iar Kelly însuși este creditat ca fiind acela care a reușit să prezinte baletul în forme comerciale acceptabile pentru audiențe largi.^[10]

Kelly a primit Academy Honorary Award în anul 1952 pentru realizările întregii sale cariere. Ulterior, a primit alte semne de recunoaștere ale carierei sale din partea a Kennedy Center Honors, a actorilor, Screen Actors Guild, și a American Film Institute. În anul 1999, această instituție, American Film Institute, l-a numit Greatest Male Stars of All Time, unul dintre cei mai importanția actori ai tuturor timpurilor.

* 1998: Raymond Bernard Cattell (n. 20 martie 1905 – d. 2 februarie 1998) a fost un psiholog britanic și american, cunoscut pentru studiile sale psihometrice ale structurii intrapersonale, respectiv pentru explorarea multor zone ale psihologiei empirice.
* 2000: Teruki Miyamoto (26 decembrie 1940 - 2 februarie 2000) a fost un fotbalistjaponez.
* 2003: Eizo Yuguchi (4 iulie 1945 - 2 februarie 2003) a fost un fotbalist japonez.

·         2004 -  Istoricul şi arheologul Ion Barnea, membru de onoare al Academiei Române, a încetat din viaţă (n. 15 august 1913)

·         2009: Marius Pepino, actor român (n. 1925)

·         2009: Constantin Ciopraga, critic și istoric literar român (n. 1916), academician

* 2013: Christopher Scott "Chris" Kyle (n. 8 aprilie 1974 − d. 2 februarie 2013) a fost un militar american, lunetist, subofițer al marinei americane „SEAL”. El este cel mai eficient lunetist din istoria militară a Statelor Unite, cu 255 de inamici uciși în timpul Războiului din Irak, dintre care 160 au fost confirmați oficial de Pentagon.

În 2009 el a scris bestsellerul autobiografic, American Sniper, care a fost publicat în ianuarie 2012. Ulterior, în baza cărții a fost realizată o adaptare ecranizată în regia lui Clint Eastwood, care a fost lansată în decembrie 2014.

Chris Kyle a murit pe 2 februarie 2013, împușcat la un poligon de antrenamente împreună cu prietenul său, Chad Littlefield, de către Eddie Ray Routh, un veteran al războiului din Irak care suferea de stres post-traumatic

·         2014: Philip Seymour Hoffman (n. 23 iulie 1967 - d. 2 februarie 2014^[1])a fost un actor american. În 2006 a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor,Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor și Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-o dramă pentru rolul său din filmul Capote. De asemenea el a mai fost nominalizat de trei ori la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat de patru ori la Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar și alte patru ori nominalizat la Premiile Globul de Aur.

Nu pot trece mai departe fără a puncta câte ceva despre: Participarea României în cadrul Bătăliei de la Stalingrad

Simultan cu acţiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat ofensiva în spaţiul dintre Doneţ şi Don spre Stalingrad şi Caucaz. Obiectivul lui Hitler era să ajungă pe Volga ca să oprească aprovizionările ruseşti pe fluviu şi să cucerească regiunea petrolieră din Caucaz.

La începutul lunii august 1942, Grupul de Armate "A" a trecut Donul pe la Rostov şi a început înaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate "B" a început atacul spre Stalingrad. Noul plan ducea la o lungire considerabilă a frontului la aripa lui de sud. În consecinţă, mareşalul Ion Antonescu este solicitat şi pune la dispoziţia comandamentului suprem german două armate române: Armata 3 Româna (general Petre Dumitrescu) cu 11 divizii, grupate în patru corpuri de armată şi Armata 4 Româna (generalul Constantinescu Claps) cu patru divizii, grupate în 2 corpuri de armată. Ambele armate sunt puse sub ordinele Grupului de Armate "B" şi, pînă la 15 octombrie 1942 au ajuns pe front. Armata a 3-a a preluat, de la trupe italiene şi germane, un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Cotului Donului, la vest de Stalingrad. Armata a 4-a a fost dispusă întru-un sector excesiv de larg pentru forţele de care dispunea (peste 200 km), la sud de Stalingrad, în Stepa Kalmuca, într-un teren uscat, nisipos şi sarac, dispozitiv sprijinit pe o linie de lacuri de stepă.  

O mare dificultate pentru dispozitivul Armatei 3 Române era prezenţa pe malul de sud al Donului a trei capete de pod ruseşti, din care cel de la Deviatkin era foarte mare şi foarte periculos. De la intrarea în dispozitiv, generalul Petre Dumitrescu a cerut aprobarea de a elimina aceste capete de pod, punîndu-se la dispoziţie aviaţie, tancuri şi artilerie grea necesare. Comandamentul german nu a aprobat aceasta operaţie şi nici un atac cu forţe mai mari de un batalion. Din ordinele aceluiasi comandament, Armata a 3-a Romana şi-a plasat toate forţele în linia întîi, rămînînd fără nici o rezervă, pe un front care era de doua ori mai lung decît puteau acoperi, normal, trupele române. Primise, în schimb promisiunea că i se vor asigura rezerve germane. Din capul locului cele două armate române au fost puse într-o stare de inferioritate faţă de un inamic înzestrat cu puternice şi moderne mijloace de luptă. Ele erau lipsite de armament antitanc pe măsura tancurilor ruseşti. Cel care exista era la nivelul Primului Război Mondial, iar infanteria nu dispunea decît de sticle cu benzină şi şomoioage de paie, mijloace improvizate cu efecte minime.

Armamentul antitanc al trupelor române era de tip vechi, calibre 37-47 mm, cu muniţie care nu strapungea blindajul tancurilor sovietice. Artileria grea era foarte puţina iar cererile la germani nu au fost onorate. În sectorul Armatei 4 fîşiile diviziilor erau mari (25-40 km), în rezervă existau doar cateva escadroane de cavalerie la nivelul diviziei, iar la regimente doar cate 4-5 oameni. Corpul 6 armata dispunea doar de 4 tunuri antitanc de 88 mm. La 19 noiembrie, cand începea ofensiva sovietică, Armata 3 avea 152.492 de militari iar Armata 4 doar 75.580.

Inamicul avea în faţă trupe considerabile. Faţă de cele trei armate româno-germane ruşii aveau 11 armate cu un total de 80-86 divizii de trăgători, 19 brigăzi de infanterie, 51 brigăzi blindate, 7 divizii de cavalerie şi 4 flote aeriene.   

În ziua de 19 noiembrie, ruşii au trecut la ofensivă de mari proporţii la vest şi sud de Stalingrad. În sectorul Armatei a 3-a Română, ofensiva rusa a început din doua capete de pod, la centrul şi în flancul drept al armatei, cu forţe mult superioare în tancuri şi cavalerie. Frontul a fost rupt pe doua direcţii între care au fost încercuite trei divizii române (grupul Lascar, diviziile 5, 6 si 15 infanterie). Pînă în seara de 19 noiembrie, pe lîngă cele trei divizii încercuite, diviziile 9 şi 14 fuseseră distruse, iar divizia 1 cavalerie intrase în sectorul Armatei 6 Germane. Pînă la 25 noiembrie Grupul Lascar, deşi a încercat sa se salveze nu a putut fi ajutat nici pe calea aerului, nici prin atacuri terestre şi a fost lichidat.

Începînd cu 20 noiembrie, inamicul a dezlănţuit o ofensivă puternică şi în sectorul Armatei a 4-a Română, la sud de Stalingrad. Ruşii au reuşit să rupă frontul între diviziile 1 şi 20 infanterie, au împins-o pe aceasta din urma spre nord şi au prins-o în încercuire alături de Armata a 6-a Germană, au distrus divizia 2 infanterie şi au aruncat de pe poziţie toate trupele armatei. La 22 noiembrie, cele două ofensive sovietice au închis cleştele încercuind Armata a 6-a Germană.

Corpul 1 armata română (diviziile 7,9,11 infanterie) cu o redusa capacitate operativă, la 19/20 decembrie a fost trimis sa limiteze efectele ofensive sovietice de la 16 decembrie in sectorul A 8 italiene, dar la 21 decembrie 1942 majoritatea fortelor lui au fost încercuite. De asemenea Corpul 7 armată a fost puternic lovit la începutul lunii decembrie 1942.

Operaţiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22 decembrie 1942 n-a reuşit. La ea a fost angajat şi Corpul 6 armată română.

La 26 decembrie 1942 s-a declanşat o nouă contralovitură sovietică ceea ce a însemnat eşuarea tuturor tentativelor de restabilire a situaţiei.

Înfrîngerea din Cotul Donului a generat încordarea relaţiilor româno-germane şi acuzaţii la adresa militarilor români care nu au vrut să lupte şi s-au facut vinovaţi de situaţia tragică ce s-a creat pentru Armata a 6-a Germană.

În realitate românii au luptat ca la Mărăşeşti, au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit atacul unei mari mase de tancuri, care au trecut peste ei, românii neavînd armamentul necesar pentru a riposta. Mareşalul Manstein aducea grave acuzaţii românilor. În scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu către maresalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzaţii românilor, şeful armatei române face dovada clasica de ceea ce înseamnă mîndria şi demnitatea unui comandant dăruit, obligat să suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificată din vina comandamentului german. Maresalul roman "trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice..., ceruse întărirea frontului defensiv prin armament şi muniţie, dovedise ineficienţa rezistenţei liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve şi fără posibilitatea de intervenţie a comandamentului. Nu se luase nici o măsură". Maresalul Manstein este obligat să recunoască partea de vina a comandamentului german şi "serviciile aduse cauzei comune de către România".

Apoi, generalul von Hauffe, în raportul întocmit asupra operaţiilor din sectorul Armatei a 3-a Române aprecia "ca de la 19 la 27 noiembrie, trupele române, s-au luptat cu vitejie şi au consimţit sacrificii eroice", iar generalul Hans Doerr, fost şef al detaşamentului de legatură cu Armata 4 Română în timpul acestei bătălii scria: "Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngîmfare dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă".

Bilanţul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie şi divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeaşi formă combativă. Armatele 3 si 4 române, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea germană privind angajarea forţelor "oricum şi oriunde", folosirea abuzivă a trupelor române şi desparţirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviatiei etc. doar în folosul trupelor şi sectoarelor germane, fără a ţine cont de nevoile sectoarelor româneşti; atribuirea de misiuni trupelor române care le depăşeau capacitatea tactică şi operativă; comportamentul inadecvat faţă de militarii români şi nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliţie.

După bătălia Stalingradului, Armata 3 Română a mai ramas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stîngă. Armata 4 Română a fost retrasă pe un aliniament mai înapoi, după ce pierduse Corpul 6 Armată şi a fost întărita cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie). Ea a luat parte la operaţiile Grupului de Armate Hoth, între 12 si 23 decembrie, în scopul salvarii trupelor încercuite la Stalingrad. Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, dupa trei zile a fost puternic atacat şi după alte trei zile de lupte indarjite, a fost desfiinţat. Armata 4 Română şi-a pierdut astfel, orice valoare operativă.

Pe frontul Armatei 3 Română şi a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii au reluat ofensiva în Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata 3 Română a fost scoasă definitiv din luptă.

Astfel, ramăşiţele celor două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi organizare.

Și mai vreau să spun câteva cuvinte despre populațiile din nordul și nord-vestul țării noastre despre care, sunt sigur că mulți dintre Dumneavoastră nu cunosc aceste detalii.

Populatiile misterioase din Carpatii Nordici

 Asupra unor populatii din Carpatii Nordici planeaza misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trasaturi sufletesti, port, obiceiuri, traditii sau arhitectura, de masa slava in care vietuiesc.

Intre locuitorii acestor munti, se remarca cinci grupuri principale: hutulii, boikii, lemkii, goralii si rusinii. Ei locuiesc, in principal, pe ramificatiile Muntilor Beschizi, in zone care astazi se intind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei si Slovaciei, precum si in partile muntoase din nordul tarii noastre. Numele acestor populatii sunt de fapt porecle pe care si le dau unii altora si, care, in timp, s-au transformat in supranume.

Hutul inseamna “cel care se napusteste din munti catre locuitorii din vale”. Uneori termenul avea sensul de “om care ucide”.

Tinutul hutul incepe din Bucovina noastra, cuprinde parti din regiunea Cernauti, intre localitatea Putila si raul Ceremus, ajunge apoi in Hutulscina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminandu-se la Dilove.

Numele de “boik” vine de la polonezul “bak”, care inseamna bou, acesti oameni fiind in mod predilect crescatori de vite. Boikivscina ( Tara boikilor) este cuprinsa in sud-vestul regiunii L’viv , in nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, intinzandu-se si in sud-estul Poloniei si nord-estul Slovaciei.

De o parte si de alta a frontierei polono-slovace, intre localitatile Sanok-Nowy Sacz din Polonia si Presov din Slovacia, se intinde Lemkivscina, adica Tara Lemkilor.

“Lemki” este numele pe care boikii l-au dat in deradere unei parti a acestor crescatori de vite, care foloseau in locul adverbului ucrainean “lis“ (doar, numai), adverbul slovac “lem”.

Spre granita cu Cehia, se afla Tara goralilor. Numele de goral vine de la “gora” (gura), care inseamna munte. Pentru oamenii de la ses, aceste populatii sunt cu totii munteni, adica locuitori ai muntilor.

Rusinii (rutenii) sunt o populatie pe care o intalnim in inima Europei Central- Rasaritene, cu o densitate mai mare in zonele Mukacevo si Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatica, situata la intersectia frontierelor ucraineana, slovaca si polona. |n afara teritoriului de bastina, rusinii traiesc in nordul Serbiei, estul extrem al Croatiei, in cateva sate maramuresene si sucevene de la noi, precum si in nord-estul Ungariei.

Peste 500 de asezari intemeiate de valahi

Ustrzyki Dolne este un orasel polonez, din imediata apropiere a granitei cu Ucraina. Asezarea a fost intemeiata pe la 1509 de un roman din Maramures, blazonul rosu, cu sageata si sabie al primilor valahi sositi aici fiind si astazi foarte pretuit de localnici. |n studiul “Familia Dragos in Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune ca Dragos a creat episcopia de Halici, dorind sa faca un principat intre Maramures, Moldova nordica si Polonia meridionala. {tefan din Maramures, fiul lui Sas Voda, a sosit in Polonia pe la 1340, cu o mica armata, obtinand diplome si privilegii considerabile. Istoria a consemnat in intregul spatiu al Carpatilor Nordici colonizari ale pastorilor valahi, incepute la o data incerta (sec.X-XIII) si care s-au incheiat catre secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de asezari intemeiate de urmasii acestor pastori. Slavizati, dupa un secol si jumatate, totusi, urmasii lor se disting de restul localnicilor prin particularitati fizionomice si sufletesti, remacate de cercetatori inca din secolul al XIX-lea.

Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de {tiinte, cercetator la Centrul International de |nvatamant Ecologic din Cracovia si un impatimit cercetator al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat ca in aceasta tara sunt atat de multe sate intemeiate de romani incat acest lucru nu mai este astazi o curiozitate.

In regiunea morava Valassko-zona Fridek Mistek -traiesc valahi care se lauda si astazi cu originea lor, desi autoritatile nu-i recunosc ca o etnie de origine romana.

Marele arheolog Sulimirski sutine si el, cu dovezi, ca toate populatiile prezentate de noi in caseta sunt urmasii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintai pastori in Carpati, ceea ce istoricii ucraineeni, spre exemplu, nici nu vor sa auda.

Dreptul valah

Augusyn Maciey ne-a vorbit si despre dreptul valah, care a functionat in asezarile intemeiate de romanii ajunsi in zonele montane ale Poloniei de astazi.

Emigrarile valahilor catre aceste zone au inceput pe la 1334, din Transilvania, cand principele Vladislav de Oppelin, casatorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Voda al Tarii Romanesti, a avut patru fiice care au fost maritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se intemeiaza cele mai multe sate romanesti in Polonia. Locuitorilor satelor infiintate de ei li se recunoaste un episcop propriu in persoana calugarului ortodox Chiril Romanul.

Pe l-a sfarsitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a inca cinci voievozi romani refugiati in Polonia: Stefan al Sapinetului, Nan si Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinta si Giurgiu al Samborului.

Cei mai multi au plecat din Ardeal din cauza conditiilor grele de acolo, dar si pentru faptul ca romanii erau luptatori de elita, fideli polonezilor. La sosirea in Polonia, ei primeau titlul de cneaz, sapte “lanuri” de pamant (mensura valachias), iar oamenii de rand, cate30-40 de hectare, fiind scutiti de dari (censuri), pentru 24 de ani, avand dreptul sa se mute oricand de pe o mosie pe alta, numai conform dreptului valah, Jus valachicum.

|n virtutea acestui drept, cnezii puteau tine pe lanurile lor doua crasme, mori, prive, prisaci sau pescarii, erau liberi sa-si vanda pamanturile sau sa le daruiasca, pentru toate acestea fiind datori sa mearga la razboi cu cal, arc si sageti. Supusii cneazului trebuiau sa-i munceasca acestuia sase zile pe an, sa-i dea la sfarsitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Craciun si de Pasti dadeau un prinos numit “colinda”.

In Polonia, romanii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul si scaunul de judecata al batranilor fiind singurele foruri juridice. |n fata oricaror acuzari, romanii spuneau: “duceti-ma la domnul meu, fiindca eu posed dreptul valah !”.

Urmasii acestor romani, desi se disting, cum am mai aratat, de populatia slava care i-a asimilat, se considera, firesc, buni cetateni ai actualelor state pe teritoriul carora vietuiesc.

Sărbători

·          (†) Întâmpinarea Domnului (calendar creștin-ortodox)