2. /4 FEBRUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Decese, Sărbători

Decese

·         211: A murit la Eboracum (astazi York, in Anglia), împaratul roman Septimius Severus,(193–211), fondator al dinastiei Severilor ; (n. 11.04.146). Lucius Septimius Severus, cu numele întreg Lucius Septimius Severus Augustus, (n. 11 aprilie 146, la Leptis Magna, Africa – d. 4 februarie 211, la Eboracum, Britannia) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211. Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor, al căror eponim este. Este singurul împărat născut în Provincia Africa.

Lucius Septimius Severus, bust din alabastru aflat la Muzeul Louvre – foto: ro.wikipedia.org

·         708 – A decedat al 87-lea Papa,  Sissinius (n.cca. 650). A condus Biserica Catolica din octombrie  707 până la moartea sa. Se știe că era originar din Siria și că tatăl său se numea Ioan. A fost ales papă probabil în octombrie 707, când era deja bătrân, „deformat” și bolnav de guta,nu se putea ține pe picioare și nici nu se putea hrăni singur. Alegerea sa a fost probabil un compromis de moment determinat de manevrele factorilor politici și militari care sustineau fiecare un alt candidat. Deși a fost papă numai 4 luni – inclusiv perioada precedentă consacrării , a avut luciditatea și energia necesare începerii pregătirii materialelor (cuptoarele pentru var și cărămidă) în vederea restaurării și consolidării zidurilor Romei, grav ruinate și real expuse atacurilor dușmane, cum au dovedit-o evenimentele sub pontificatul papeiIoan al VI- lea. Lucrările de restaurare a zidurilor Romei s-au curmat odată cu moartea sa. A fost înmormântat în cripta papilor din Vatican.

Papa Sisiniu a fost al 87-lea papă al Romei – foto: ro.wikipedia.org

* 1694: Nataliaa Kirillovna Narîșkina (rusă Ната́лья Кири́лловна Нары́шкина; 1 septembrie 1651 – 4 februarie 1694) a fost Țarină a Rusiei din 1671 până în 1676 ca a doua soție a Țarului Alexei I al Rusiei.

Venind dintr-o mică familie nobilă, fiica lui Kirill Poluektovich Narîșkin (1623-1691) și a soției sale, Anna Leontievna Leontieva, a fost adusă în casa marelui boier Artamon Matveiev unde a primit o influență vestică.

La 1 februarie 1671 ea s-a căsătorit cu țarul Alexei Mihailovici ca a doua soție a lui. Au avut împreună trei copii: viitorul țar Petru cel Mare (1672–1725); Țarevna Natalia care a fondat primul teatru public din Rusia și a scris numeroase piese dramaturgice ea însăși; și Țarevna Feodora.

* 1752: Louis d'Orléans (Louis d'Orléans, duc d'Orléans) (4 august 1703 – 4 februarie 1752) a fost Duce de Orléans și membru al familiei regale franceze al Casei de Bourbon. După decesul tatălui său a devenit primul Prinț de Sânge (Premier Prince du Sang). Cunoscut sub numele Louis le Pieux și Louis le Génovéfain, Louis a fost pios și caritabil.

Louis d'Orléans s-a născut la Palatul Versailles în 1703 ca fiu al lui Filip al II-lea, Duce de Orléans și a soției acestuia, Françoise-Marie de Bourbon, cea mai mică fiică recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei lui, Madame de Montespan.

Singurul fiu din opt copii, surorile lui au fost:

• Mademoiselle de Valois (17 decembrie 1693 – 17 octombrie 1694)
• Marie Louise Élisabeth d'Orléans, Ducesă de Berry (20 august 1695 – 21 iulie 1719)
• Louise Adélaïde d'Orléans, stareță de Chelles (13 august 1698 – 10 februarie 1743)
• Charlotte Aglaé d'Orléans, Ducesă de Modena și Reggio (20 octombrie 1700 – 19 ianuarie 1761)
• Louise Élisabeth d'Orléans, regină s Spaniei (11 decembrie 1709 – 16 iunie 1742)
• Philippine Élisabeth d'Orléans, Mademoiselle de Beaujolais (18 decembrie 1714 – 21 mai 1734)
• Louise Diane d'Orléans, Prințesă Conti (27 iunie 1716 - 26 septembrie 1736)

La naștere, a primit titlul de Duce de Chartres ca moștenitor al titlurilor și al averii Orléans. În plus, bunicul matern, regele, i-a acordat un venit rezervat pentru primul prinț de sânge, rang pentru care el nu era eligibil să-l dețină.

A fost crescut de mama și de bunica sa, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, și instruit de Nicolas-Hubert Mongault, fiul nelegitim al lui Jean-Baptiste Colbert de Saint-Pouange, un văr al lui Jean-Baptiste Colbert, ministrul lui Ludovic al XIV-lea. A fost foarte apropiat de mama sa, cei doi rămânând apropiați până la decesul ei în 1749.

Louis a fost foarte apropat și de sora lui mai mică, Louise Élisabeth d'Orléans, care a devenit regină a Spaniei timp de șapte luni în 1724.^[1] Nu a fost așa apropiat de sora lui mai mare, Charlotte Aglaé d'Orléans, soția Ducelui de Mondena, Francesco d'Este. În timpul deselor ei vizite la curtea franceză erau în permanent conflict

După decesul bunicului matern Ludovic al XIV-lea în 1715, tatăl său (nepotul de frate al regelui) a fost ales să devină regent în timpul minoratului noului rege, Ludovic al XV-lea, care avea cinci ani. Curtea a fost mutată la Paris astfel ca tatăl său să poată guverna cu micul rege alături de el. Ludovic al XV-lea a fost instalat la Palatul Luvru în timp ce regentul stătea la reședința din Paris a familiei Orléans, Palais-Royal.

În timpul regenței, Louis era privit ca "a treia persoană din regat", imediat după Ludovic al XV-lea și tatăl său, regentul. Louis a fost admis în Consiliul de regență la 30 ianuarie 1718. Totuși, în ciuda dorinței tatălui său, Louis n-a jucat niciodată un mare rol în politica Franței. Anul următor a fost numit givernator al Dauphiné. El nu a fost obligat, totuși, să se mute acolo, pentru a-și îndeplini noile atribuții. Mai târziu, el a dat înapoi titlul coroanei. În 1720, el a devenit Mare Maestru al Ordinului de Saint-Lazare și Ierusalim. În 1721, sub influența tatălui său, el a fost numit colonel general de infanterie și a deținut postul până în 1730.

După decesul tatălui său la 2 decembrie 1723, la 20 de ani, Louis și-a aumat titlul de Duce de Orléans și de șef al Casei de Orléans. De asemenea, a devenit primul în linia de succesiune la tronul Franței până la nașterea fiului lui Ludovic al XV-lea în 1729. Deși regentul a sperat ca fiul său să-și asume un rol proeminent în guvernare, postul de prim ministru a revenit vărului mai mare a lui Louis, Louis Henri, Duce de Bourbon.

Al cincilea copil și singurul fiu din opt copii, Louis nu s-a căsătorit până la moartea tatălui său. În 1721, ambasadorul Franței în Rusia a sugerat o căsătorie între Louis și una din cele două fiice necăsătorite ale Țarului Petru I al Rusiei: Marea Ducesă Anna Petrovna (cunoscută pentru fluența în limba franceză) sau sora ei mai mică, Marea Ducesă Elisabeta. Ideea căsătoriei cu o Mare Ducesă a fost abandonată curând din cauza dificultăților legate de religie și de diferența de rang.

Louis era "doar" un nepot al unui rege al Franței și deținea titlul de Alteță Regală pe când Marile Ducese erau fiice de Țar și dețineau titlul de Altețe Imperiale. Mai târziu, Anna Petrovna s-a căsătorit cu Karl Frederic, Duce de Holstein-Gottorp.

O altă posibilă mireasă pentru Louis a fost verișoara lui primară, Élisabeth Alexandrine de Bourbon. Ea era fiica cea mică a surorii rivale a mamei sale, Louise-Françoise de Bourbon. De asemenea, Élisabeth Alexandrine era sora cea mică a principalului rival al lui Louis, Ducele de Bourbon.

În 1723, s-a sugerat o prințesă germană: Johanna de Baden-Baden (1704–1726), fiica lui Louis Wilhelm, Margraf de Baden-Baden și a soției acestuia, Sibylle Auguste de Saxa-Lauenburg. Căsătoria a fost aprobată de mama sa iar zestrea miresei a fost de 80.000 de livre.

Căsătoria a avut loc prin procură la 18 iunie 1724 la Rastatt, în Baden-Württemberg, Germania,^[3] și în persoană la 13 iulie în orașul Sarry, la Marne în Franța.^[4] La Sarry cuplul s-a văzut pentru prima dată. A fost dragoste la prima vedere.^[5] Cuplul a avut doi copii însă doar unul a supraviețuit copilăriei.

* 1784: Prințesa Friederike Luise a Prusiei (germană Friederike Luise von Preußen; 29 august 1714 - 4 februarie 1784) a fost fiica regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și a reginei Sofia Dorothea de Hanovra.

Friederike Luise în 1716

Născută la Berlin ca al șaselea copil și a treia fiică a lui Frederic Wilhelm I, Friederike Luise a fost sora lui Frederic cel Mare, a reginei Louisa Ulrika a Suediei și a Filipinei Charlotte, Ducesă de Brunswick-Wolfenbüttel.

Prin mama ei a fost nepoata regelui George I al Marii Britanii. A fost deci nepoata de soră a regelui George al II-lea al Marii Britanii și verișoara primară a Prințului de Wales, a Annei Prințesă Regală și Prințesă de Orania și a reginei Louisa a Danemarcei și Norvegiei.

La 30 mai 1729 la Berlin, Friederike Luise s-a căsătorit cu Karl Wilhelm Friedrich, Margraf de Brandenburg-Ansbach (1712-1757) din Casa de Hohenzollern. Cuplul a avut doi copii:

• Karl Friedrich August (7 aprilie 1733 - 9 mai 1737)
• Karl Alexandru, Margraf de Brandenburg-Ansbach (24 februarie 1736 - 5 ianuarie 1806). Căsătorit prima dată cu Caroline Friederike von Sachsen-Coburg-Saalfeld, apoi după decesul ei, cu Lady Elizabeth Craven.

După decesul surorii ei mai mari Charlotte Albertine (1713–1714), Friederike Luise a primit o atenție sporită și i s-a permis să crească așa cum a dorit ea. Sora ei Wilhelmine de Bayreuth a descris-o în memorii ca având un "caracter capricios și meschin". Totuși, ea i-a lăudat talentul și frumusețea.

Căsătoria ei a fost aranjată de viitoarea soacră, regentă de Ansbach, și de tatăl ei, care a dorit să obțină influență în Ansbach. Fratele ei, regele Frederic al II-lea, a extins apanajul ei și a primit în schimb un regiment de soldați din Ansbach. Căsătoria nu a fost fericită; soțul ei Karl Wilhelm Friedrich a fost cunoscut sub numele de "sălbaticul Margraf".

Chiar și în călătoria spre Ansbach, în iunie 1729 pentru nunta ei, Friederike Luise suferea de simptome ale porfiriei. Ea a suferit de greață și vărsături timp în care a fost "aproape moartă". Soțul ei a susținut că era șchioapă și avea dinții stricați. Inițial, el nici nu a întreținut relații fizice cu ea.

Fiul ei Prințul Karl Friedrich August a murit la 9 mai 1737. Margraful și întreaga curte au blamat-o pe Friederike Louise pentru moartea copilului. Ea s-a separat de soțul ei și a trăit în izolata Unterschwaningen, care s-a extins artistic. Friederike Louise a revenit la Ansbach când a devenit văduvă în 1757. Nefericirea ei a fost agravată de refuzul celui de-al doilea fiu al ei de a o vedea sau de a o recunoaște.

·         1849: A incetat din viata Costache Conachi, unul dintre cei mai reprezentativi poeti ai inceputurilor literaturii romane, a carui lirica este, aproape in intregime, erotica;(n.14.10.1777). Costache Conachi (n. 14 octombrie 1777, Țigănești, Galați – d. 1849, Țigănești) a fost un scriitor român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcții dregătorești în Moldova. Dacă paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, „dar preste 160 ani venit și încuscrit cu mai multe din familiile cele mari„, Paul Păltănea a adus documente „care impun concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeșească” A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza. Mare boier și mare proprietar, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulînd unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.

* 1853: Amelia a Braziliei ^[1](1 decembrie 1831, Paris – 4 februarie 1853, Funchal) a fost infantă a Portugaliei și prințesă a Braziliei.

Prințesa Maria Amélia în jurul vârstei de 9 ani împreună cu mama sa, c.1840

Maria Amélia s-a născut la 1 decembrie 1831 la Paris, Franța.^[2]Tatăl ei a fost Pedro I, fost împărat al Brazilei și fiu al regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei și a reginei Charlotte a Spaniei. Mama ei a fost a doua soție a lui Pedro, Ducesa Amélie de Leuchtenberg, fiica lui Eugène de Beauharnais și a Augustei de Bavaria, duce și ducesă de Leuchtenberg. A fost botezată Maria Amélia Augusta Eugênia Josefina Luísa Teodolinda Elói Francisco Xavier de Paula Gabriela Rafaela Gonzaga.^[3][4]Nașii au fost regele francez Ludovic-Filip și soția sa Maria Amalia a celor Două Sicilii.^[2]

Pedro era încântat de noul copil și a trimis o scrisoare datată 4 decembrie celorlalți copii din prima căsătorie, care au rămas în Brazilia spunându-le noua veste: "Providența divină a vrut să diminueze durerea pe care inima mea paternă o simte la separarea de Majestățile Vostre Imperiale dăruindu-mi încă o fiică iar pentru voi încă o soră[...]".^[2]

Când Maria Amélia avea doar 20 de zile, tatăl ei a invadat Portugalia ca șef al armatei.^[5] Timp de aproape doi ani ea a trăit la Paris împreună cu mama ei și sora vitregă Maria. Când a sosit vestea că Lisabona, capitala portugheză a căzut în fața forțelor lui Pedro, Amélie de Leuchtenberg a plecat din Paris spre Portugalia. Ele au ajuns la Lisabona la 22 septembrie 1833.^[6]

Cum fostul rege al Portugaliei a plecat în exil, Maria Amélia și familia ei s-au stabilit în Portugalia. La început au locuit la Palatul Ramalhão iar mai târziu la Palatul Regal Queluz situat în apropierea Lisabonei. Cu toate acestea, conflictul și-a pus amprenta asupra sănătății tatălui ei, care s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Pedro, Duce de Braganza a stabilit o relație foarte strânsă cu fiica sa; amândoi s-au adorat unul pe altul.^[7] Ducele de Braganza a murit când Maria Amélia încă nu împlinise trei ani.

Văduva Amélie nu s-a recăsătorit niciodată și și-a petrecut timpul având grijă de fiica ei. Amândouă au continuat să locuiască în Portugalia în ciuda faptului că nu făceau parte din familia regală. Nici una dintre ele nu a călătorit vreodată în Brazilia, deși Amélie a încercat fără succes să ceară guvernului brazilian să recunoască faptul că mama și fiica erau membri ai familiei imperiale braziliene și, astfel, aveau dreptul la un venit. Guvernul brazilian a refuzat timp de mai mulți ani să o recunoască pe Maria Amelia ca pe o prințesă braziliană. Această situație se va schimba numai după ce Pedro al II-leaa fost declarat major în 1840. Recunoașterea acesteia a avut loc la 5 iulie 1841

Arhiducele Maximilian care mai târziu a dvenit împărat al Mexicului și a avut un sfârșit tragic.

Maria Amélia a devenit o tânără atrăgătoare. Descrisă ca fiind bună, religioasă^[9] și foarte inteligentă^[10] Prințesa a primit o educație rafinată. Îi plăcea să deseneze, să picteze și să cânte la pian.^[11]. De asemenea, Maria Amélia iubea poezia. Vorbea fluent portugheza, franceza și germana.^[9]

La începutul anului 1852, arhiducele austriac Maximilian, care atunci servea în marina austriacă, s-a oprit în Portugalia pentru a le vizita pe Amélie și Maria Amélia.^[12]Prințesa îl întâlnise deja la o reuniune de familie la Munchen în 1838. Mama lui Maximilian era sora vitregă a bunicii materne a Mariei Amélia și amândouă aparțineau de casa germană de Wittelsbach. De asemenea, arhiducele era rudă și cu frații vitregi ai Mariei Amélia deoarece tatăl său era fratele mai mic al împărătesei Leopoldina.^[13]Maria Amélia și Maximilia s-au îndrăgostit unul de altul și s-au logodit.^[12] Totuși, logodna n-a fost declarată niciodată oficial din cauza decesului prematul al Mariei Amélia.

În februarie 1852, Maria Amélia s-a îmbolnăvit de scarlatină.^[14] Cum lunile au trecut iar ea nu s-a vindecat, a fost afectată de o tuse insistentă - începutul unei tuberculoze.^[15]

La 26 august, Prințesa a plecat de la Palatul Regal din Caxias, unde locuia, și a călătorit la Madeira. Clima insulei avea o bună reputație pentru tuberculoză iar Maria Amélia nota: "febra dispare ca prin minune, spun ei!"^[16]

Maria Amélia și mama ei, care a însoțit-o, au debarcat la 31 august la Funchal, capitala Madeirei. Prințesei i-a plăcut foarte mult insula și i-a spus mamei sale: "Dacă într-o zi îmi voi recăpăta sănătatea, nu-i așa că vom sta multă vreme pe această insulă? Vom face excursii în munți, vom găsi cărări noi, așa cum am făcut la Stein."^[17] Însă sănătatea ei era din ce în ce mai precară. La 4 februarie, la puțin timp după miezul nopții, un preot a împărtășit-o; Prințesa a murit în aceeași dimineață în jurul orei 4.^[18]

Corpul prințesei a rămas în capelă până a fost dus înapoi în Portugalia la 7 mai 1853.^[19] La 12 mai cortegiul a debarcat la Lisabona și au urmat funeralii grandioase.^[20] A fost înmormântată lângă tatăl ei.

* 1870: Joseph-Henri Léveillé (n. 28 mai 1796, Crux-la-Ville – d. 4 februarie1870, Paris) a fost un medic, botanist, micolog, fitopatolog și ilustratorfrancez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Lév..

Fiul lui Jean-Baptiste-François Léveillé (n. 28 august 1769 - d. 13 martie 1829), medic,chirurg de prima clasă și membru al Academiei Franceze de Medicină^[1][2] a studiat la Universitatea din Paris, medicina și a obținut titlul de doctor în 1824. El a fost primul care a descris complet basidiile și cistoidele ciupercilor din încrengătura Basidiomycota, dovedind și rolul basidiilor pentru producția de spori, totul publicat în lucrarea sa Recherches sur l'hymenium de champignon din 1837. El a demonstrat de asemenea importanța basidiilor pentru taxonomie și a propus deosebirea între diviziunile Ascomycota și Basidiomycota.^[3] John Ramsbottom, a subliniat în cartea sa Mushrooms and Toadstools din 1953, că o serie de alți micologi au făcut aceiași descoperire la aproximativ același timp, scriind: „Acest fapt este lipsit de importanță pentru a atribui o prioritate”. Cu toate acestea, Léveillé a fost în mod evident mult mai eficace în prezentarea descoperirii sale. În primul rând, a lucrat la ea pentru o lungă perioadă de timp, și a fost în stare să ofere ilustrații ale mai multor tipuri diferite de basidii și de spori în familiile Agaricaceae, Boletaceae și Clavariaceae.^[4]

Lév.: Typhula variabilis

Lév.: Diverse specii Sclerotium

Între 1836 și 1837 a luat parte la o circumnavigație globală pe corveta „La Bonite”, împreună cu alți oameni de știință renumiți, navigând dea lungul coastei Americii de Sud, înapoi de-a lungul Coastei de Vest spre California, mai departe peste Pacific, ajungând la Manila, în China, India, întorcându-se în sfârșit în Franța. Mai mult de 1.000 de specii noi de plante și bureți au fost colectate și numeroase observații geografice și meteorologice realizate. Léveillé a fost specialistul pentru analizarea și determinarea celor multe ciuperci adunate, ocupându-se cu ciupercile găsite, în special cu criptogamele celulare și vasculare între altele cu genul Lycoperdon.^[5][6]

Imediat după această excursie mare, micologul a participat la elaborarea și apoi călătoria prin Ungaria, Banat, Transilvania, Țara Românească, Principatul Moldoveipână în sudul Rusiei și Crimeea sub conducerea prințului și savantului rus Anatol Demidoff di San Donato (1813-1870). În volumul 2 al cărții Voyage dans la Russie Méridionale et la Crimée, par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie, editată de acest prinț, Léveillé a contribuit cu o lucrare de 210 pagini.^[7]

În publicația sa din 1843, Memoire sur le genre Sclerotium, a arătat că „organisme” plasate în genul Sclerotium au o structură fungidă, fiind probabil o parte a ciupercilor care cresc din ele (mai degrabă decât un organism separat). Acesta a fost un prim pas esențial în eliminarea de genuri care au fost create pentru părți de bureții cum ar fi Rhizomorpha, Byssus și Ozonium. Byssus a fost un gen pentru miceliu alb, și Ozonium un gen pentru miceliu colorat, cum este cel al lui Coprinus radians.^[8]

În 1855, a completat marea iconografie în 2 volume a lui Jean-Jacques Paulet, Traité des champignons, o colecție de 217 plăci extrase din natură, gravate și colorate, însoțind un text nou cu descrierea speciilor figurate, sinonimelor, indicând proprietățile lor utile sau otrăvitoare precum timpul și locurile in care ele se dezvoltă. Opera a fost publicată sub titlul Iconographie des champignons de Paulet

·         1881 - A murit Thomas Carlyle, eseist, istoric şi filosof britanic (n.04.12.1795).

* 1890: Prințul Antoine d'Orléans, Duce de Montpensier (Antoine Marie Philippe Louis; 31 iulie 1824–4 februarie 1890) a fost membru al familiei regale franceze, cel mai mic fiu al regelui Ludovic-Filip al Franței și al soției lui Maria Amalia a celor Două Sicilii. S-a născut la castelul de Neuilly și a murit la 4 februarie la Sanlúcar de Barrameda, Spania

La 10 octombrie 1846, la Madrid, Prințul Antoine s-a căsătorit cu Infanta Luisa Fernanda a Spaniei, fiica regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei și a soției acestuia, Maria Christina a celor Două Sicilii.

Antoine și Luisa Fernanda au avut nouă copii, însă numai cinci au ajuns adulți.^[1]

Ducele de Montpensier și soția sa Infanta Luisa Fernada și patru dintre copiii lor.

• Infanta Maria Isabel (1848–1919), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Philippe, conte de Paris (1838–94), pretendent la tronul Franței. Au avut copii.
• Infanta Maria Amelia (1851–70).
• Infanta Maria Cristina (1852–79). După ce sora ei mai mică Mercedes a murit, s-a logodit cu Alfonso al XII-lea, care era cu cinci ani mai mic decât ea, însă Maria Cristina a murit înainte de nuntă.
• Infanta Maria de la Regla (1856–61).
• Infantele Fernando (1859–73).
• Infanta Maria de las Mercedes (1860–78), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar Alfonso al XII-lea. Nu au avut copii.
• Infantele Felipe Raimundo Maria (1862–64)
• Infantele Antonio (1866–1930), care a devenit Duce de Galliera în Italia. S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Infanta Eulalia a Spaniei (1864–1958), fiica Isabelei a II-a, și au avut doi fii:

1) Infantele Alfonso (1886–1975), al 5-lea Duce de Galliera (1930–37), care s-a căsătorit cu Prințesa Beatrice de Edinburgh, fiica lui Prințului Alfred, Duce de Saxa-Coburg-Gotha și au avut trei fii.

2) Infantele Luís (1888–1945), care s-a căsătorit cu Marie Charlotte Say (1857–1943). Nu au avut copii.

• Infante Luis Maria Felipe Antonio (1867–74)

Prin Maria Isabel, el a devenit străbunicul: regelui Manuel al II-lea al Portugaliei, Luís Filipe, Duce de Braganza, Prințul Amedeo, Duce de Aosta, Prințul Aimone, Duce de Aosta, prințesa Dolores Czartoryski, prințesa Esperanza de Orleans-Braganza, Maria Mercedes de Bourbon (mama regelui Juan Carlos al Spaniei) și Prințul Henri, Conte de Paris.

Antoine de Montpensier a trăit în Spania din anul 1848 când familia sa a fost nevoită să părăsească Franța după Revoluția de la 1848.

În timpul Revoluției spaniole din 1868, el a susținut insurgenții împotriva cumnatei lui, regina Isabela a II-a a Spaniei.

În 1870 a luptat în duel împotriva Infantelui Enrique, Duce de Sevilla, fratele Ducelui de Cádiz (soțul reginei Isabela a II-a) și l-a ucis. Antoine a fost condamnat la o lună de închisoare.

La 16 noiembrie 1870 s-a votat pentru următorul rege al Spaniei și a fost ales Amadeo I al Spaniei cu 191 voturi. Antoine a primit numai 27 de voturi și a părăsit Spania unde s-a mai întors în 1874. Ambițiile sale s-au împlinit prin fiica sa Mercedes care a devenit regină consort a Spaniei după căsătoria cu Alfonso al XII-lea, fiul Isabelei a II-a.

* 1901: Alexandrina Victoria (n. 24 mai 1819, Londra - d. 22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice.

Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală.

S-a căsătorit în 1840 cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Cei nouă copii ai lor și cei 26 din cei 34 de nepoți care au atins vârsta maturității, s-au căsătorit în interiorul altor case regale sau familii nobile de-a lungul continentului, ea câștigându-și astfel renumele de "bunica Europei". După decesul lui Albert în 1861, Victoria s-a aruncat într-un doliu profund și a evitat aparițiile publice. Ca urmare a izolării ei, republicanismul a câștigat temporar puterea, dar în a doua jumătate a domniei sale, popularitatea ei a recuperat. Jubileele ei de Aur și de Diamant au fost momente de sărbătoare publică.

Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, a doua ca lungime dintre domniile tuturor monarhilor britanici, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. După decesul ei, numele casei regale a devenit Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin), fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, moștenind numele casei din care făcea parte tatăl său, Prințul Albert. Nepotul reginei Victoria, George al V-lea, sub presiunea opiniei publice, a schimbat din nou numele Casei (care suna prea nemțesc în timpul Primului Război Modial) în Casa de Windsor (1917). Din Casa de Windsor au făcut parte strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea, precum și stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.

Prințesa Victoria împreună cu mama ei, Ducesa de Kent, 1821.

Tatăl Victoriei a fost Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea.

Până în 1817, nepoata lui Eduard, Prințesa Charlotte de Wales, era singurul nepot legitim al regelui George al III-lea. Decesul ei în 1817 a precipitat o criză de succesiune în Regatul Unit care a pus presiune pe Ducele de Kent (și frații lui necăsătoriți) să se căsătorească și să aibă copii. În 1818, el s-a căsătorit cu Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld, o prințesă germană al cărei frate Leopold era văduvul Prințesei Charlotte. Ducele și Ducesa de Kent au avut un singur copil, Victoria, care s-a născut la 4.15 am la 24 mai 1819 la Palatul Kensington din Londra.^[1]

Victoria a fost botezată de Arhiepiscopul de Canterbury, Charles Manners-Sutton, la 24 iunie 1819 la Palatul Kensington. Nașii ei au fost: împăratul Alexandru I al Rusiei (reprezentat de unchiul Victoriei Prințul Frederick, Duce de York și Albany), unchiul ei, Prințul regent (mai târziu George al IV-lea), mătușa ei regina Charlotte de Württemberg (reprezentată de sora sa, Prințesa Augusta Sophia), bunica maternă, Ducesa de Saxa-Coburg-Saalfeld (reprezentată de Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh). A fost numită Alexandrina, după împăratul Alexandru I, și Victoria după mama ei.^[2]

La naștere, Victoria era a cincea în ordinea succesiunii la tron, după tatăl ei și cei trei frați mai mari ai lui: Prințul Regent, Ducele de York și Ducele de Clarence (care avea să devină regele William al IV-lea).^[3] Prințul Regent și Ducele de York erau în relații proaste cu soțiile lor, iar acestea erau trecute de 50 de ani, astfel încât era puțin probabil să mai aibă moștenitori. Ducele de Kent și celălalt frate al său, ducele de Clarence, s-au căsătorit în aceeași zi, la un an înainte de nașterea Victoriei, dar ambele fiice ale Ducelui de Clarence (născute în 1819 și respectiv 1820), au murit de mici.

Bunicul și tatăl Victoriei au murit în 1820 la o săptămână distanță, iar Ducele de York a murit în 1827. La moartea unchiului ei, George al IV-lea, în 1830, Victoria a devenit moștenitoare prezumptivă a celuilalt unchi al ei, William al IV-lea. Parlamentul a adoptat Actul de regență din 1830 prin care a prevăzut dispoziții speciale pentru un monarh copil în cazul în care William murea cât timp Victoria era minoră. Mama Victoriei, Ducesa de Kent, ar fi urmat să devină regentă, fără vreun consiliu care să-i limiteze puterile.^[4] Regele William nu avea încredere în capacitatea ducesei de a fi regentă și a declarat în prezența ei că ar dori să trăiască până Victoria împlinește 18 ani, astfel ca regența să fie evitată

Mai târziu, Victoria și-a descris copilăria ca fiind "destul de melancolică".^[6] Mama Victoriei era excesiv de protectoare cu prințesa, care a fost crescută în izolare, în ceea ce s-a numit "sistemul Kensington", un set elaborat de reguli și protocoale concepute de Ducesă și de presupusul ei iubit, Sir John Conroy, pentru a preveni întâlnirile prințesei cu alți oameni nedoriți și pentru ca totul să depindă de ei.^[7] Nu i se permitea să interacționeze cu alți copii. Ducesa evita curtea deoarece era scandalizată de prezența copiilor bastarzi ai regelui^[8] și a determinat, probabil, apariția moralității victoriene insistând ca fiica ei să evite orice aparență de incorectitudine sexuală.^[9] Victoria împărțea dormitorul cu mama ei în fiecare seară, studia cu profesori particulari după un calendar regulat și își petrecea timpul liber jucându-se cu păpuși și cu cățelul din rasa Cavalier King Charles Spaniel pe nume Dash.^[10]

În 1830, Ducesa de Kent și Conroy au dus-o pe Victoria în centrul Angliei pentru a vizita Malvern Hills, oprindu-se în orașe și mari conace de-a lungul drumului.^[11] Călătorii similare în alte părți ale Angliei și Wales au avut loc în 1832, 1833, 1834 și 1835. Spre disconfortul regelui William, Victoria a fost salutată cu entuziasm în fiecare dintre opriri.^[12] William a comparat călătoriile cu progresul regal și a fost preocupat de faptul că au portretizat-o pe Victoria ca rivalul său mai degrabă decât ca moștenitoarea lui prezumtivă.^[13]

Prințesa Victoria cu cățelul Dash, 1833. Pictură de George Hayter

Victoriei nu i-au plăcut călătoriile; aparițiile publice constante au obosit-o și au îmbolnăvit-o neexistând timp și pentru refacere.^[14]

Ea a obiectat motivând dezaprobarea regelui dar mama ei a respins plângerile sale ca motivate de gelozie și a forțat-o pe Victoria să continue excursiile.^[15] La Ramsgate în octombrie 1835, Victoria a contractat o febră severă, pe care inițial Conroy a respins-o ca un pretext pueril.^[16] În timp ce Victoria era bolnavă, Conroy și Ducesa au încercat fără succes să-l facă pe Conroy secretarul ei particular.^[17] Ca adolescentă, Victoria a rezistat amenințărilor lor și a refuzat cererea lor.^[18] Imediat ce a devenit regină l-a interzis pe Conroy și pentru că nu putea să-l alunge din poziția de administrator al mamei sale, și-a expediat mama într-un colț îndepărtat al palatului, de multe ori refuzând să o vadă.^[7]

În 1836, fratele Ducesei, Leopold, care era rege al belgienilor din 1831, spera să-și căsătorească nepoata cu un alt nepot, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha.^[19]Leopold, mama Victoriei și tatăl lui Albert erau frați. Leopold a aranjat cu mama Victoriei să invite rudele de la Coburg s-o viziteze în mai 1836 cu scopul de a-l prezenta pe Albert Victoriei.^[20] Regele William al IV-lea a dezapobat orice căsătorie cu Coburg și l-a favorizat pe Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos.^[21] Victoria a fost conștientă de diversele planuri matrimoniale și a evaluat critic parada de prinți eligibili.^[22] În conformitate cu jurnalul ei, ea s-a bucurat de compania lui Albert de la început. După vizita lui a scris, "[Albert] este extrem de frumos, părul lui este de aproximativ aceeași culoare cu a mea; ochii sunt mari și albaștri și are un nas frumos și o gura foarte dulce cu dinți frumoși; dar farmecul chipului său este expresia lui, care este cea mai încântătoare."^[23] Pe de altă parte, Alexandru, era "foarte simplu".^[24]

Victoria i-a scris unchiului ei Leopold, pe care Victoria îl considera "cel mai bun și mai amabil sfătuitor",^[25] să-i mulțumească "pentru marea perspectivă a fericirii la care ai contribuit, în persoana dragului Albert ... El are toate calitățile pe care le poate avea pentru a mă face perfect fericită. De asemenea, este așa de sensibil, așa de bun și de drăguț și atât de amabil. În plus are cea mai plăcută și încântătoare înfățișare exterioară pe care o poți vedea."^[26] Totuși, la 17 ani, Victoria, deși interesată de Albert, nu era gata să se mărite. Părțile nu s-au angajat la un angajament formal ci s-a presupus că uniunea celor doi va avea loc în timp util.

Portret la încoronare de George Hayter.

La 24 mai 1837 Victoria a împlinit 18 ani, regența fiind astfel evitată. La 20 iunie 1837, regele William al IV-lea a murit de insuficiență cardiacă la vârsta de 71 de ani,^[27] iar Victoria a devenit regină a Regatului Unit la vârsta de 18 ani, succedând unor suverani mediocri, care discreditaseră instituția monarhică. În jurnal ea notează: "Am fost trezită la ora 6 de mama, care mi-a spus că arhiepiscopul de Canterbury și lordul Conyngham erau aici și voiau să mă vadă. M-am dat jos din pat și m-am dus în sală (numai în rochia de noapte) și m-am întâlnit cu ei singură. Lordul Conyngham mi-a făcut cunoscut faptul că bietul meu unchi, regele, nu mai era de la 12 minute după ora 2 din această dimineață, și în consecință, Eu sunt regină."^[28] Documentele oficiale întocmite în prima zi a domniei ei au descris-o ca fiind Alexandrina Victoria, însă primul ei nume a fost retras la dorința ei și nu a mai fost utilizat.^[29]

Ascensiunea sa la tron pune capăt "uniunii" dintre Marea Britanie și Hanovra, deoarece acolo, sub Legea Salică, femeile nu puteau guverna. Hanovra a trecut unchiului ei, nepopularul Duce de Cumberland și Teviotdale, care a devenit regele Ernest Augustus I. (Era al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-lea). El era moștenitorul ei prezumptiv până când ea urma să se mărite și să aibă copii.^[30]

Încoronarea a avut loc la 28 iunie 1838 și a devenit primul monarh care a avut reședința la Palatul Buckingham.^[31][32] Ea a moștenit veniturile ducatele de Lancaster și Cornwall și i-a fost acordată o listă civilă de 385.000 £ pe an. Prudentă din punct de vedere financiar, ea a plătit datoriile tatălui ei.^[33]

Înainte ca viitoarea regină să se maturizeze, Victoria a făcut câteva gesturi care au pus la îndoială capacitatea ei de a conduce întregul imperiu. Unul dintre acesta a fost cauzarea morții unei doamne de la curtea regală, Lady Fiony Hastings. Ea a murit ca urmare a unei infecții acute, apărută după o intervenție ginecologică, impusă de către regină, pentru a confirma bârfele privind o presupusă sarcină. A doua acțiune, mai puțin macabră, dar fatală prin consecințele ei, a fost obligarea lui Sir Robert Peel, noul prim-ministru ales, să demisioneze.

Peel a câștigat alegerile pentru postul de prim-ministru în dauna Lordului Melbourne, favoritul și mentorul reginei. Pentru a-l împiedica pe Peel să își exercite puterea, Victoria a organizat în 1839 așa numita "conspirație a dormitorului regal".

Tradiția engleză cerea ca doamnele de onoare să provină din familii reprezentând partidul de la putere din acel moment. Deci, fiecare schimbare de guvern determina automat "înlocuirea" tuturor doamnelor nobile care se bucurau de privilegiul însoțirii reginei la toate întâlnirile oficiale. De asemenea, doamnele de onoare locuiau în apartamentele regale (dovadă a maximei încrederi).

Nemulțumită de rezultatul alegerilor și neacceptând concedierea doamnelor de onoare din neamul Vight, regina Victoria nu a aprobat guvernul Wellington-Peel. Datorită gestului său neelegant, Victoria și-a demonstrat în mod clar poziția sa față de noul prim-ministru, împiedicând completarea noului cabinet. Toate personalitățile politice ale momentului au acceptat voința reginei, nevrând să intre în dizgrațiile acesteia. Astfel, lordul Melbourne a fost numit în funcția de prim ministru, iar Peel a devenit doar colaborator al cabinetului nou format.

Lordul Melbourne, care deține funcția de prim-ministru, o "instruiește" în tot ce înseamnă educația politică și sarcinile ei. Coroana trebuie să aibă moștenitori, deci trebuie să se mărite. Energică și destul de autoritară, Victoria își dovedește mereu independența. Ca soț, îl alege pe vărul ei primar Albert de Saxa-Coburg-Gotha, în ciuda sfaturilor mamei.

* 1920: Jean Louis Émile Boudier (n. 6 ianuarie 1828,^[1][2][3][4] Garnay, Franța – d. 4 februarie 1920,^[1][3][4] Blois, Franța) a fost un farmacist, botanist, entomolog, micolog și acuarelist francez, membru fondator al Société mycologique de France care a descris ca primul fosta clasă a discomicetelor din încrengătura Ascomycota. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Boud..

·         1921: Carl Hauptmann, scriitor german (n. 1858)

·         1928: Hendrik Antoon Lorentz (n. 18 iulie 1853, Arnhem, Olanda — d. 4 februarie 1928, Haarlem, Olanda) a fost un matematician și fizicianolandez, profesor de fizică matematică la Universitatea din Leiden, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1902 împreună cu Pieter Zeeman, pentru serviciul extraordinar oferit prin studiile lor privind influența magnetismului asupra unor fenomene de radiație (efectul Zeeman)

Hendrik Lorentz a elaborat în 1909 teoria electronică a materiei ("Teoria electronilor"), pe baza căreia a explicat un șir de efecte electrice și optice, între care și efectul Zeeman. A descoperit, împreună cu Ludvig Valentin Lorenz, relațiile dintre refracția luminii și densitatea corpurilor (relațiile Lorentz - Lorenz) și a pus bazele electrodinamicii mediilor în mișcare, relevând așa-numitele transformări ale lui Lorentz, care au avut un rol esențial în formularea teoriei relativității

·         1941: A decedat David Emmanuel, matematician român; (n. 31.01.1854). David Emmanuel (n. 31 ianuarie 1854, București – d. 4 februarie 1941, București) a fost matematician evreu român. Este considerat drept întemeietorul școlii matematice moderne din România. A fost membru de onoare (din 1936) al Academiei Române.

S-a născut într-o familie săracă și numeroasă, fără posibilități materiale. A efectuat școala primară la Ploiești (1861 - 1864), ca în perioada 1865 - 1873 să parcurgă ciclul gimnazial la Gh. Lazăr și Gh. Șincai. Încă din tinerețe și-a dovedit înclinația către matematică. Ca elev, dădea meditații pentru a se putea întreține.

După nenumărate lipsuri și greutăți, reușește să plece la Paris pentru perioada 1873 - 1879. Aici urmează cursurile de matematici superioare la Facultatea de Științe și la École Pratique des Hautes Études. În anul 1879 își ia doctoratul la Sorbona cu teza Étude des intégrales abéliennes de troisième espèce, devenind astfel al doilea român, după Spiru Haret, doctor în matematici la Sorbona.

În 1881, David Emmanuel devine profesor suplinitor la Catedra de Algebră și Geometrie Analitică la Facultatea de Științe din București, apoi la Școala Specială de Artilerie și Geniu.

În 1882 intră ca profesor de algebră superioară și de teoria funcțiilor la facultatea de Știință a Universității din București. Aici, în 1888, a ținut primele cursuri de teoria grupurilor și de teoria lui Galois. Printre studenții săi se numără Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu și Simion Stoilow.

A fost președintele primului congres de matematică desfășurat în România. Sedința de deschidere a Congresului a avut loc în Aula Magna a Universității din Cluj, la data de 9 mai 1929.

Biroul Congresului l-a avut ca președinte de onoare pe profesorul David Emmanuel, președinți: Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu și I. Ionescu, iar secretar general, Petru Sergescu. Lucrările s-au desfășurat pe patru secțiuni: Algebră și Analiză (prezidată de Simion Stoilow și Constantin Popoviciu), Geometrie (prezidată de Simion Sanielevici), Matematici aplicate (prezidată de Em. Filipescu, Theodor Angheluță și A. Maior), Istoria și didactica matematicii (prezidată de G. Bratu, G. Iuga și Octav Onicescu) ^[1].

David Emmanuel a avut un rol important în introducerea în România a studiului matematicilor moderne și în abordarea riguroasă a acestora.

Printre studenții săi cei mai notabili se pot enumera, Țițeica, Lalescu, Davidoglu, Pompeiu, Sanielevici, Myller, Onicescu, Moisil, Nicolescu, Vâlcovici, Froda și alții.

Cercetările sale au avut ca obiectiv principal teoria funcțiilor eliptice și a obținut diverse rezultate originale în acest domeniu. A îmbinat ideile lui Weierstrass cu acelea ale lui Cauchy.

În cercetările sale a mai fost influențat de spiritul riguros al lui Cauchy, Puiseux, Briot, Bouquet.

* 1949: Paul Angelescu (alternativ: Anghelescu; n. 27 septembrie/10 octombrie 1872 – d. 4 februarie 1949) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcția de ministru de război în perioadele 22 iunie 1927 - 9 noiembrie 1928 (în ultimul guvern Ionel Brătianu și guvernul Vintilă Brătianu) și 27 aprilie 1934 - 28 august 1937, în primele trei guverne conduse de Gheorghe Tătărăscu (primul, al doilea și al treilea).

A îndeplinit funcții de comandant de divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918

Paul Angelescu a fost fiul generalului Alexandru Angelescu (1836-1911) și nepotul generalului Gheorghe Angelescu (1839-1915), fost ministru de război

* 1952: Prințesa Louise d'Orléans, Louise Victoire Marie Amélie Sophie d'Orléans (n. 19 iulie 1869, Teddington, Anglia – d. 4 februarie 1952, München) a fost o prințesă franceză din Casa de Orléans și membră a familiei regale a Bavariei. De-a lungul vieții ei a rămas foarte apropiată de verișoara sa primară, arhiducesa Marie Valerie de Habsburg-Lorena.

Louise d'Orléans și Alfons al Bavariei.

Prințesa Louise s-a născut la Casa Bushy, Teddington, Anglia în 1869. A fost fiica prințului francez Ferdinand Philippe Marie, Duce d'Alençon și a soției lui, Ducesa Sophie Charlotte de Bavaria (soră mai mică a împărăteasei Elisabeta a Austriei ("Sisi") și a reginei Maria a celor Două Sicilii).

Bunicii paterni au fost Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary și Prințul Louis Charles Philippe d'Orléans, "duce de Nemours", al doilea fiu al regelui Ludovic-Filip al Franței. Louise a avut un frate mai mic, Prințul Emmanuel d'Orléans, "duce de Vendôme".

La 15 aprilie 1891 ea s-a căsătorit cu vărul ei infantele Spaniei, Alfons de Bavaria la palatul Nymphenburg. El era fiul Prințul Adalbert al Bavariei (1828–1875) și a soției sale, infanta Amelia de Bourbon (1834–1905).

Împreună au avut doi copii:

• Joseph de Bavaria (1902-1990), prinț al Bavariei, nu s-a căsătorit niciodată;
• Elisabeta de Bavaria (1913-2005), prințesă a Bavariei; s-a căsătorit prima dată cu Franz Josef Kageneck (1915–1941), apoi cu Ernst Küstner (1920)

La Paris, la 4 mai 1897, mama ei, ducesa d'Alençon a murit într-un incediu la "Bazar de la Charité". A refuzat încercările de salvare, insistând ca fetele care lucrau la bazar să fie salvate prima oară.

Prințesa Louise de Bavaria a murit în 1952 la München.

* 1960: Antonio Conte (n. 11 decembrie 1867, Minturno – d. 4 martie 1960 în același oraș) a fost un profesor de scrimă italian specializat pe sabie, laureat cu aur la Jocurile Olimpice din 1900 de la Paris.

·         1962: A decedat graficianul roman Aurel Jiquidi; (n.25.10.1896). Aurel Jiquidi (n. 25 octombrie 1896, București – d. 4 februarie 1962, București), pictor și grafician român, fiul graficianului Constantin Jiquidi (1865 – 1899). Lucrările sale sunt inspirate din realitățile sociale ale primei jumătăți a secolului 20.

·         1974 - A încetat din viaţă compozitorul şi pianistul Mihail Andricu, membru al Academiei Române, considerat unul dintre întemeietorii şcolii muzicale simfonice de inspiraţie folclorică din ţara noastră (n. 22 decembrie 1894).

·         1974: A murit matematicianul indian Satyendra Nath Bose; (n. 01.01.1894). Satyendra Nath Bose (n. 1 ianuarie 1894 – d. 4 februarie 1974) a fost un fizician bengalez, specialist în fizică matematică. Este cunoscut pentru lucrările sale din domeniul mecanicii cuantice în anii 1920, prin care a pus bazele statisticii Bose-Einstein și pentru Condensatul Bose-Einstein. După el a fost denumit bosonul.

Deși s-au acordat mai multe premii Nobel pentru cercetările legate de conceptele de boson, statistica Bose-Einstein și condensatul Bose-Einstein — ultima dată chiar în 2001, când s-a acordat Premiul Nobel pentru Fizică pentru dezvoltarea teoriei condensatelor Bose-Einstein, Bose însuși nu a primit niciodată Premiul Nobel pentru Fizică. Printre alte calități ale sale, Bose vorbea mai multe limbi străine și știa să cânte la Esraj, un instrument muzical similar cu vioara

·         1974 – A decedat Georges Jean Raymond Pompidou, politician francez,fost presedinte al republicii Franceze.

·         1977: Mariska Ady, poetă maghiară (n. 1889)

·         1983: Karen Carpenter, membră, alături de Richard Carpenter, a celebrei formații "The Carpenters" (n.2 martie 1950)

·         1986 - A murit Eftimie Vasilescu, operator, regizor şi producător; pionier al filmului românesc documentar şi de ficţiune; format la Serviciul cinematografic al Armatei la începutul anilor '20 (n. 12 septembrie 1895)

·         1988: Alexandru Căprariu, poet (n. 1929)

·         1993: Marieta Rareș, actriță (n. 1896)

·         2001 – A incetat din viata compozitorul francez de origine romana, Iannis Xenakis. El si-a pus amprenta asupra muzicii contemporane prin folosirea in special a efectelor electronice si a teoriilor matematice. (n. 29 mai 1922). Născut în Braila, în Romania, la vârsta de 10 ani s-a mutat cu familia sa in Grecia, unde a început mai târziu, studii  de arhitectura si inginerie  la Atena. Si-a întrerupt studiile în 1941, din cauza  invaziei tarii sale de catre nazisti. El a facut  parte din Rezistenta și în prima fază a razboiului civil  din Grecia ca membru al societății de Lord Byron a elevilor ” si a Armatei de eliberare a poporului grec ΕΛΑΣ. În 1945 a fost rănit în față, leziunile  provocamdu-i  pierderea unui ochi. In  1946 a reușit să termine studiile și să obțină titlul de inginer, insa  ca urmare a activităților sale politice  fiind  persecutat si amenintat,a decis să emigreze ilegal   in Franta prin Italia in anul 1947, fiind condamnat la moarte in contumacie. Sentința  fiind ulterior  comutată la zece ani de închisoare în 1951, și  anulata 23 ani mai târziu, după căderea regimului coloneilor, în 1974. Deși a imigrat ilegal în Paris, Xenakis reusit sa gaseasca un loc de muncă la  studioul de arhitectura al marelui arhitect Le Corbusier, unde  a lucrat ca asistent, reusind  rapid  să colaboreze cu Le Corbusier pe proiecte arhitectonice majore.În  timp ce lucra pentru Le Corbusier, Xenakis a studiat armonie,contrapunct, și compozitie. A muncit mult și greu, adesea tarziu în noapte, și a căutat îndrumare de la un număr de cadre didactice, printre care Nadia Boulanger  si Artur Honneger, a cărui reacție la muzică Xenakis a fost entuziasmata.

·         2002: Prințul Sigvard, Duce de Uppland (n. 1907)

·         2002 - A încetat din viaţă scriitoarea elveţiană de limbă germană, originară din România, Aglaja Veteranyi ("De ce fierbe copilul în mămăligă", "Raftul cu ultimele suflări") (n. 1962).

* 2008: Ion Madan (n. 31 mai 1935, Trușeni, județul Lăpușna, Regatul României- d. 4 februarie 2008, Chișinău, Republica Moldova) a fost un autor, bibliolog, bibliograf, istoric, istoriograf, monograf și profesor român din Republica Moldova.

* 2008: Stefan Meller (n. 4 iulie 1942, Lyon - d. 4 februarie 2008, Varșovia) a fost un politician, diplomat polonez, istoric, profesor de științe umaniste și ministru de externe al Poloniei între anii 2005–2006.

În 1966 a absolvit facultatea de istorie din cadrul Universității din Varșovia. Între anii 1966–1968 a activat în cadrul Institutului Polonez de Relații Externe. A condus săptămânalul „Forum” și a lucrat la Arhiva Națională a Poloniei.

A îndeplinit funcția de ambasador a Republicii Polone în Franța (1996-2001) și Rusia (2002-2005).

* 2011: Vasile Paraschiv (n. 3 aprilie 1928 - d. 4 februarie 2011) a fost un muncitor român, care s-a remarcat drept luptător împotriva regimului comunist din România. A fost arestat și torturat de mai multe ori, iar autoritățile au încercat să-i însceneze o boală psihică. I-a fost încuviințată plecarea în străinătate, însă spre surprinderea comuniștilor, s-a întors în România. După Revoluția din 1989 a întreprins eforturi ca vinovații pentru încălcarea drepturilor omului să fie pedepsiți.

S-a născut la 3 aprilie 1928 într-o familie săracă din satul Ordoreanu, comuna Clinceni, județul Ilfov. În 1940, la 12 ani, a părăsit casa natală și a plecat la București unde a încercat să își câștige existența. În perioada 1940-1946, a lucrat ca băiat de prăvălie în București.

În anul 1946 a avut primele contacte cu membrii P.C.R., obținând un post la Cooperativa de consum „Victoria” (înființată de P.C.R. pentru aprovizionarea cu alimente de bază, la prețuri mai mici, a marilor întreprinderi ale Capitalei și a cartierelor muncitorești). În paralel, s-a implicat în activitatea de propagandă prin aderarea la organizația de tineret a Cooperativei. În noiembrie 1946 a devenit membru al P.C.R.. Începând cu decembrie 1947 s-a angajat la Poșta Centrală din București, iar la 20 noiembrie 1949 a fost înrolat în armată și repartizat la Regimentul 3 Radio Deva.

La 1 ianuarie 1950 a fost selecționat pentru Școala de ofițeri de transmisiuni de la Sibiu, instituție pe care a absolvit-o la 23 august 1951 cu gradul de locotenent. A fost repartizat la Regimentul 137 din Ploiești unde a avut pentru prima dată de suferit de pe urma „rigorilor” Partidului, care nu i-a permis să se căsătorească cu iubita lui, din cauza originii sociale „nesănătoase” a acesteia.

Epurat din armată, a încercat să urmeze cursurile Facultății de Științe Juridice din București, dar nu a fost admis datorită faptului că locurile erau asigurate unor ofițeri de Securitate și Miliție care nu aveau studii superioare. În aceste condiții a optat pentru Școala Tehnică de Telecomunicații din București, pe care a absolvit-o în 1958, fiind repartizat ca tehnician de telecomunicații la Oficiul de Telefoane din cadrul Poștei din Ploiești. Ulterior a fost transferat la Întreprinderea de Telecomunicații din Câmpina (1 ctombrie 1962) și mai apoi la Combinatul Petrochimic Brazi (2 decembrie 1962).

La 6 decembrie 1963 a suferit primul abuz major din partea organelor locale și de partid care l-au evacuat din apartamentul pe care îl primise în perioada când lucra la Poșta din Ploiești. Timp de 10 luni (perioadă în care dosarul nr. 4074/1963 s-a aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești fără a fi soluționat, fiind mutat de la un complet la altul) familia sa nu a avut o locuință. În cele din urmă, prin hotărârea finală a Tribunalului, i s-a permis reocuparea imobilului din care fusese evacuat în mod abuziv.

În luna noiembrie 1968, la alegerile de partid din Combinatul Petrochimic de la Brazi, Vasile Paraschiv a anunțat în cadrul adunării generale că dorește să se retragă din P.C.R., al cărui membru era din 1946.

În urma anunțului s-au exercitat numeroase presiuni asupra lui să revină asupra deciziei, însă fără succes. La 28 iulie 1969 a fost arestat pentru prima dată, ilegal, fiind internat cu forța la Spitalul de psihiatrie de la Urlați. A fost eliberat după 5 zile. La 3 martie 1971, Vasile Paraschiv a trimis către Comitetul Central al P.C.R. și către Uniunea Generală a Sindicatelor din România o scrisoare cu 11 propuneri care să fie puse în discuție la Congresul Sindicatelor ce urma să aibă loc în aprilie. Răspunsul a fost o nouă arestare și o nouă internare într-un spital de psihiatrie. La 1 decembrie 1976 Securitatea a descoperit o copie a unei scrisori pe care Vasile Paraschiv, împreună cu Alexandru Ungureanu, o trimisese către postul de radio „Europa Liberă”. A fost arestat din nou și dus la Spitalul nr. 9 din București pentru a fi internat. Doctorul de gardă a refuzat internarea, drept pentru care Paraschiv a fost internat la Spitalul Voila, din Câmpina. La 2 decembrie 1976, medicul Mircea Piticaru l-a diagnosticat cu paranoia.

În februarie 1977, Vasile Paraschiv a aflat de acțiunea scriitorului dizident Paul Goma pentru apărarea drepturilor omului în România și a decis să îl sprijine. Prima încercare de a discuta cu Goma a eșuat, întrucât locuința acestuia era păzită de ofițeri sub acoperire care l-au arestat pe Paraschiv. Fără a se lăsa intimidat, Paraschiv a încercat din nou să ia legătura cu Paul Goma. A semnat scrisoarea de protest pe care Goma intenționa să o trimită Conferinței post-Helsinki de la Belgrad, și i-a înmânat acestuia o scrisoare de protest personală însoțită de un plic cu mai multe documente. Paul Goma a trimis documentele la Paris și în felul acesta cazul lui Vasile Paraschiv a fost făcut cunoscut în Occident. O nouă încercare de a discuta cu Goma s-a soldat cu o nouă arestare, o bătaie pe care a primit-o la sediul Miliției din Drumul Taberei, și o nouă internare, de data aceasta la Spitalul de psihiatrie Săpoca (județul Buzău), la secția „doi” - secția de bolnavi mintali cronici. În cadrul acestui spital a fost supus, timp de 45 de zile, unui tratament medical obligatoriu (fapt prin care se urmărea ca, până la ieșirea din spital, Vasile Paraschiv să devină cu adevărat bolnav mintal).

La 20 mai 1977, Vasile Paraschiv s-a reîntors la locul de muncă (Întreprinderea de Aparate de Măsură și Control - Otopeni, însă procurorul-șef al Procuraturii civile din Ploiești, Ion Băloiu, i-a întocmit un dosar, adresat Tribunalului Prahova, în vederea internării lui pe viață într-un cămin de bolnavi mintal cronici. Judecătoria din Ploiești a admis în parte cererea procuraturii, obligându-l pe „inculpat” la „tratament ambulatoriu de specialitate”, respingând cererea de internare pentru tot restul vieții în căminul de bolnavi mintal cronici de la Călimănești. Vasile Paraschiv a refuzat să urmeze tratamentul, în ciuda presiunilor exercitate. În luna iulie 1977, Vasile Paraschiv a mers la București pentru a adera la Grupul Canal 1977, dar, arestat de Securitate, a fost retrimis la Ploiești, de unde nu a mai putut reveni.

În toamna anului 1977, Vasile Paraschiv a depus cerere pentru obținerea unui pașaport în vederea unei călătorii în Austria. Crezând că dorește să părăsească definitiv țara, Securitatea i-a acordat pașaportul, cu speranța că astfel va scăpa de un agitator intern. A părăsit România la 20 noiembrie 1977 însoțit de fiul său, Radu. La Viena s-a adresat unei organizații de caritate în scopul facilitării obținerii unei vize de intrare în Franța. La 27 ianuarie 1978 a primit viza de intrare în Franța și a plecat către Paris unde a susținut o conferință de presă în problema folosirii psihiatriei în România ca armă de represiune politică.

La Paris, ajutat fiind de Mihnea Berindei, a avut ocazia să se prezintă în fața unei comisii de contraexpertiză medicală (Comisia de studii asupra procedurilor de internare și tratament forțat în spitalele psihiatrice speciale) care să îl examineze și să stabilească dacă are sau nu discernământ. După o examinare de 8 ore, diagnosticul dat de comisia formată din 8 medici, a fost că este sănătos. Au urmat discuții cu mai mulți lideri sindicali din Franța, și la 18 aprilie 1978 participă la o nouă conferință de presă în problema creării de sindicate libere în țările din spatele Cortinei de Fier

La 27 aprilie 1978 a părăsit Parisul pentru a se întoarce în România. La postul de trecere de frontieră Curtici a fost expulzat, fiind trimis înapoi în Occident cu alt tren. S-a întors la Viena de unde a întreprins o serie de acțiuni ce aveau drept scop reîntoarcerea sa în țară. Sub presiunea opiniei publice internaționale, în cele din urmă, i s-a permis de către autoritățile de la București să se repatrieze.

La 9 iulie 1978 a ajuns acasă, supravegheat îndeaproape de Securitate. A aflat că i s-a desfăcut contractul de muncă, pe motivul absențelor nemotivate, și în cele din urmă a fost transferat la Fabrica de Prototipuri și Proiectare Tehnologică din Ploiești.

În cadrul unei ședințe a sindicatului de la noul său loc de muncă, în fața muncitorilor, a dat citire unei declarații de înființare a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), gest care avea să provoace alte acțiuni de intimidare la adresa sa.

La 28 mai 1979 a avut loc prima sa răpire de către ofițeri de Securitate. Când ieșea pe poarta fabricii a fost urcat cu forța într-o mașină și dus în pădurea Păulești, lângă Ploiești. Acolo a fost torturat și bătut cu bestialitate de patru ofițeri de Securitate. A reușit cu greu să ajungă la Spitalul județean Ploiești, unde a fost izolat într-o rezervă, accesul rudelor fiind interzis. După 5 zile de izolare a fost externat la cerere, iar după alte 10 zile de refacere acasă și-a reluat activitatea profesională.

Activitătile de intimidare au continuat, și la 19, 27 martie și 1 aprilie 1979 a fost atacat pe stradă și lovit pe la spate. În 1980 a depus o cerere prin care solicita autorităților locale și centrale din România eliberarea unui pașaport în vederea unei vizite la fiul său, care, între timp, se stabilise în Statele Unite al Americii. Cum răspunsurile au fost negative, s-a adresat instanțelor judecătorești (Tribunalului Ploiești și Procuraturii Militare) dar și unor guverne și personalități cunoscute din Occident. În octombrie 1986 apelul său a fost difuzat și la postul de radio „Europa Liberă”.

Întrucât continua să reziste diverselor forme de intimidare din partea Securității, a fost pus la punct un plan prin care se viza neutralizarea și reducerea sa la tăcere. Mai întâi, la 7 mai 1987, s-a făcut o percheziție domiciliară ilegală, cu scopul de a se descoperiri dovezi compromițătoare. După o săptămână în care au fost analizate în amănunt documentele confiscate, la 14 mai 1987, la orele 6:30, Vasile Paraschiv a fost răpit pentru a doua oară de către patru ofițeri de Securitate și de un milițian în uniformă. (Nu comisese nicio ilegalitate, iar persoanele care l-au arestat nu dețineau un mandat de arestare). A fost adormit cu o substanță narcotică, încătușat și transportat într-o locație conspirativă unde a fost ținut legat, interogat și torturat de cei patru securiști timp de 4 zile. Ulterior a reușit să afle că respectiva locație era cabana „Florei” situată în pădure, într-un vârf de munte, dincolo de barajul „Paltinul” de lângă Câmpina. După 4 zile de tortură, îndeosebi de natură psihologică, fiind amenințat cu moartea a acceptat cererile ofițerilor care i-au impus redactarea unor angajamente și scrisori prin care își manifesta atașamentul și loialitatea față de Securitate și P.C.R.

Eliberat și întors acasă, după câteva zile a redactat un document prin care retracta toate scrisorile și angajamentele pe care le-a scris și înregistrat sub amenințare în cele patru zile de la cabană.

Pentru a putea fi mai bine supravegheat de Securitate s-a dispus mutarea sa într-un nou apartament. A fost urmărit permanent de un ofițer care purta numele conspirativ „Nicolae”, care răspundea personal de el. I-au fost urmărite telefoanele și i s-au făcut vizite inopinate la domiciliu.

La 22 martie 1989 a fost răpit pentru a treia oară de către ofițeri de Securitate. Arestarea s-a făcut de pe stradă, unde se afla împreună cu un prieten, Vasile Simionescu. Acțiunea a fost orchestrată de organele de Miliție fiind preluat ulterior de 3 ofițeri de Securitate și transportat în aceeași locație secretă – cabana „Florei” – unde a fost bătut, torturat și maltratat timp de 7 zile. A fost lovit cu pumnul în față, stomac și ficat, cu săculețul de nisip în cap și cu bastonul de cauciuc la tălpi și iradiat. În urma acestor torturi a acceptat să semneze un nou angajament care să îi mulțumească pe securiști.

Cu ocazia majorității anchetelor la care a fost supus, Vasile Paraschiv a fost torturat, bătut cu sălbăticie, iradiat și amenințat cu moartea, scopul principal fiind acela de a-l determina să renunțe la atitudinea ostilă față de regim și la revendicările sale.

Convins că după căderea comunismului cei vinovați vor putea fi trași la răspundere, la 8 iulie 2008 prin intermediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România a depus la Parchetul General o plângerea penală împotriva mai multor ofițeri ai fostei Securități, ai Miliției, precum și pe numele unor procurori și psihiatri, implicați în acțiunile represive împotriva sa. În noiembrie 2008, procurorii au dat neînceperea urmăririi penale pentru toți cei vizați. Singurul audiat în acest caz a fost chiar Vasile Paraschiv.

Într-un proces intentat statului român, Vasile Paraschiv a cerut despăgubiri pentru suferințele îndurate. I s-a dat câștig de cauză, însă în urma recursului, magistrații de la Curtea Supremă au dat decizie de respingere definitivă, prin urmare nu a primit nici o despăgubire.

În 2008 Vasile Paraschiv a făcut unul dintre ultimele sale gesturi simbolice: a refuzat să primească o distincție din partea președintelui Traian Băsescu, motivându-și gestul astfel: „Sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toți ceilalți care ne-au condus țara de la Revoluție și până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 și voi continua să lupt pe cale legală și democratică până la ultima bătaie a inimii”.

În cei 21 de ani de la Revoluție a participat la mese rotunde, conferințe, simpozioane, a acordat zeci de interviuri și a fost subiectul a numerose articole în presă.

A publicat, la rândul său câteva volume:

• „Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist”, Polirom, 2005
• „Așa nu se mai poate, tovarășe Nicolae Ceaușescu! - Memorii după 20 de ani”, Editura Curtea Veche, 2007.
• „Strigăt pentru adevăr și dreptate”, Timișoara, 2009

A încetat din viață la Ploiești la 4 februarie 2011 și a fost înmormântat la Cimitirul Viișoara din Ploiești.

* 2016: Edgar Dean Mitchell (n. 17 septembrie 1930, Hereford, Texas - d. 4 februarie 2016, Lake Worth, Florida) a fost un astronaut american, membru al echipajului spațial Apollo 14, al șaselea om care a pășit pe suprafața Lunii.

Mitchell și-a exprimat public opiniile sale potrivit cărora este "90% sigur că multe dintre miile de obiecte zburătoare neidentificate sau OZN-uri, înregistrate din anii 1940, aparțin unor vizitatori de pe alte planete"^[8] și că OZN-urile au fost "subiectul dezinformării" pentru a devia atenția și de a crea confuzie, astfel încât adevărul să nu iasă la iveală

Sărbători

·         Sf Cuv. Isidor Pelusiotul; Sf. Sfințit Mc. Avramie (Calendar creștin ortodox)

·         Sri Lanka: Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1948) 

Sri Lanka – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sri Lanka (Republica Democratică Socialistă a Sri Lankăi) este o țară insulară asiatică, situată în sudul Asiei, în Oceanul Indian. Are țărmuri la: Golful Bengal, în est, Oceanul Indian în sud și vest și Strâmtoarea Palk în nord-est, care o separă de India. Capitala Sri Lankăi este Colombo. Până în 1972 se numea Ceilon (Ceylon).

În Tabula Peutingeriana, insula era marcată cu denumirea: Insula Taprobane. (…) La 4 februarie 1948 insula Ceylon își proclamă independența în cadrul Commonwealth-ului. Din 14 decembrie 1955 devine membru O.N.U.. În timpul guvernelor, de orientare prosovietică, conduse de Solomon Bandaranaike (1956 – 1959), apoi, după asasinarea sa, de către propria soție, Sirimavo Bandaranaike (prim-ministru in perioada1960 – 1965 și 1970 – 1977), sunt inițiate o serie de reforme radicale iar noua constituție, adoptată la 22 mai 1972, proclamă republică Sri Lanka (noul nume al țării) și rupe legăturile instituțonale cu Londra, fără a părăsi însă Commonwealth-ul.

·         Ziua Mondială a Cancerului (eveniment internațional) În fiecare an, la 4 februarie, este marcată Ziua mondială de luptă împotriva cancerului. Scopul acestei iniţiative este sporirea gradului de informare a opiniei publice în legătură cu problematica oncologică şi promovarea celor mai noi şi eficiente metode de a combate această boală.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi Agenţia Internaţională pentru Cercetarea Cancerului (International Agency for Research on Cancer – IARC) sprijină Uniunea pentru Controlul Internaţional al Cancerului (Union for International Cancer Control – UICC) pentru a promova căile menite să diminueze povara globală a cancerului.