2. /5 FEBRUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Decese, Sărbători

Decese

·       517 sau 519 – A decedat Alcimus Ecdicius Avitus (n.cca. 470), poet latin și arhiepiscop de Vienne in Galia.

Saint Alcimus Ecdicius Avitus of Vienne, Statue in Saint-Avit dans la Drôme, in France – foto: en.wikipedia.org

A fost unul dintre ultimii maeștri ai artei retoricii predate în școlile din Galia, în secolul al V- lea e.n.
Scrisorile lui Avitus sunt de o importanță considerabilă pentru istoria ecleziastică și politică a anilor între 499 și 518 si sunt, de asemenea, printre cele mai importante surse primare ale istoriei politice, merovingiene timpurii.

·      1597 – Execuția celor 26 de martiri de la Nagasaki, prima execuție a unor creștini în Japonia. Martiriul celor 26 de sfinți japonezi a fost execuția prin crucificare a 26 de persoane între 12 și 64 de ani, între care s-a numărat și Paul Miki, (n.cca. 1565 la Kyoto in Japoniai), unul din sfinții patroni ai Japoniei care a participat la răspândirea crestinismului în Japonia . Execuția a avut loc la Nagasaki în 5 februarie 1597. Martirii au fost canonizați în Biserica Catolică, cu sărbătoarea în ziua de 6 februarie.

Paul Miki - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Paul Miki (n. ca. 1565, Kyoto, Japonia – d. 5 februarie 1597, Nagasaki) a fost un călugăr iezuit și martir. Este unul din sfinții patroni ai Japoniei. La vârsta de 22 de ani a intrat în Ordinul iezuit din Japonia care pregătea iezuiți pentru misionariat. In 1596 conducatorul Japoniei din acel timp Hideyoshi, a ordonat interzicerea crestinismului in Japonia. In urma acestui ordin a fost ucis crucificat Paul Miki împreună cu alți 25 de creștini martiri din Nagasaki . Ei au fost primii martiri creștini din Japonia. Ei au fost beatificati in 1627 de papa Urban al VIII-lea , și au fost sanctificati de papa Pius al IX-lea in 1862 ,dupa relegalizarea Bisericii Catolice in Japonia.

* 1601: Baba Novac (pronunție: [b'a-ba no-v'ac ]) – n. cca. 1530, Insulele Poreci, Timoc, Imperiul Otoman - d. 5 februarie 1601, Cluj, Principatul Transilvaniei – a fost căpitan de haiduci în Balcani, unde a luptat consecvent contra Imperiului Otoman, făcând raiduri până în Bulgaria, Turcia și Oltenia. Aici s-a alăturat, cu ceata sa, armatei lui Mihai Viteazul, devenindu-i general. Este erou național al Serbiei și al României. În 1601, aflat în solie din partea lui Mihai Bravul, este arestat de magnații maghiari din Cluj, judecat sumar sub falsa acuzație de trădare, condamnat la moarte prin tortură extremă, inclusiv arderea pe rug și tragerea în țeapă

Numele de "Baba" vine din limba turcă și Baba Novac înseamnă "bătrânul Novac". A fost închis o perioadă de turci în cetatea Vidinului, care poartă numele de Baba Vida.

Numele "Novac" provine din latinescul novum care semnifică "nou".

Astfel că numele descrie cu acuratețe acest erou în care s-au îmbinat toată viața înțelepciunea bâtrânească cu agerimea tinereții.

Baba Novac s-a născut în jurul anului 1530, în Timoc, în satul de pe insulele dunărene Insulele Poreci (strămutat după submersia insulelor sub lacul de acumulare, la actualul Donji Milanovac de pe malul Dunării), la câteva ore în jos cu barca de Cetatea Severinului.

Mama sa era româncă (din familia Basarabilor^[2]) Tatăl sau era român timocean^[3] [4].

A urmat cursurile școlii de la mănăstirea din Poreci, ajungând să vorbească fluent slavona veche; a învățat de asemenea grecește. Acasă vorbea românește, iar în lume sârbește și turcește. Baba Novac a fost un vajnic luptător împotriva otomanilor; haiduc în Serbia și Bosnia, apoi în Oltenia, a intrat în slujba lui Mihai Viteazul, în timpul atacului armatei lui Mihai asupra garnizoanei turcești din Ada Kaleh și i-a rămas fidel până la moarte. Deși era timocean, Baba Novac era cetățean al statului otoman, și al Serbiei, care era sub ocupație otomană.

Prima sa misiune care l-a ridicat în rândul celor mai apreciați oameni ai lui Mihai Viteazul, a fost incursiunea din primăvara anului 1595 când în fruntea a 700 de haiduci trecând Dunărea, și înaintând pâna în Balcani a așteptat oastea turcească condusă de Hasan Pașa care trecea munții pentru a-l întâlni la Sofia pe sultan. Baba Novac a atacat această oaste punându-l pe fugă pe Hasan și luând căruțele, caii, armele și toată comoara. După această victorie Baba Novac primește cinstea voievodului care îl păstrează aproape de sine în toate luptele.

Tot în 1595, cu 2000 de haiduci participă la Lupta de la Calugareni, la eliberarea orașelor Târgoviște, Bucuresti si Giurgiu.

Apoi îl găsim alături de Mihai în bătălia din 18-28 octombrie 1599 la Șelimbăr, unde nemaiavând răbdare să aștepte tratativele începute între episcopul Malaspina, sol al cardinalului Andrei Bathory și Mihai, atacă prin surprindere, contribuind la victoria obținută de Mihai. A fost descris împăratului Rudolf al II-lea ca unul dintre cei mai apreciați ostași.

În anul 1600, Baba Novac este trimis de Mihai în Banat, în părțile Lipovei, unde este victorios în mai multe lupte. Apoi îl însoțește în Moldova, unde Mihai îi încredințase urmărirea lui Ieremia Movilă. Baba Novac ocupă teritoriul Moldovei și instalează o garnizoană în orașul Iași. În tot timpul campaniei, rapoartele comisarilor împăratului Rudolf al II-lea ni-l arată pe Baba Novac ca pe unul dintre cei mai apreciați ostași. Urmează cucerirea teritoriului până la Camenița și Hotin. A luptat alături de Mihai Viteazul în lupta de la Mirăslău, apoi în 9-19 septembrie 1600 în fruntea unui detașament din apropiere de Ploiești, la Năieni, reușind să întârzie cu zece zile înaintarea polonezilor, luptă apoi la Sărata, Năieni, pe 20 octombrie la Bucov, pe Teleajen, ca la sfârșitul lunii noiembrie să se afle la Curtea de Argeș.

În 1601, aflat în solie din partea lui Mihai, Baba Novac este arestat din ordinul generalului imperial George Basta cu sprijinul magnaților maghiari din Cluj. Aceasta în pofida suportului față de Mihai, declarat de Rudolf al II-lea de Austria Împăratul Romei, în urma victoriilor repurtate de Mihai împotriva otomanilor; cât și în pofida aprecierii exprimate repetat de împărat în legătură cu Baba Novac pentru faptele de arme și protejarea securității trupelor. Grandioasa ambiție politică a lui Rudolf era eliberarea Europei de semilună printr-o nouă cruciadă.^[5] Conducătorii ca Mihai și militarii ca Baba Novac îi erau necesari.

Dar interesele lui Basta erau diametral opuse lui Mihai, și nu coincideau cu ale lui Rudolf al II-lea. Iar distrugerea lui Baba Novac, dacă-i reușea, avea să fie o lovitură insurmontabilă pentru Mihai, și un mijloc sigur de demoralizare a întregii sale armate.

Mihai Viteazul, nemaiavând armată, caută ajutor la Rudolf tocmai la Praga, iar după unii autori (și la) Viena. Între timp:

"in ianuarie 1601, nobilii unguri din Transilvania pregatesc o răscoală. Astfel, conducătorul nemeșilor maghiari, căpitanul Stefan Csaki, dușman personal al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste sa atace prin surpindere tabara haiducului la Lipova, în Banat. În acestă mișcare, Csaki urmărește să se răzbune personal pe bătrânul timocean pentru înfrângerea de la Șelimbăr in timp ce nobilimea ungurească urmărește să-l lipsească pe Mihai de cel mai capabil general al sâu. In urma unui simulacru de proces, Baba Novac si preotul Sasca sunt învinuiți de colaborare cu turcii (!) și condamnați la moarte."^[6] Fără știrea lui Mihai.

5 februarie 1601: la 10 dimineața condamnații sunt aduși în lanțuri la execuție în piața Clujului. Torturile lente au fost documentat la timpul comiterii iar documentele s-au păstrat^[2][6]. Acestea includ și ˝Cronica adminstrativa a orașului Cluj˝ care consemnează lista cheltuielilor suportate cu pocedeele de tortură și mâna de lucru (plata călăilor). Iar ˝cronicarul italian Ciro Spontoni consemnează că supliciul și moartea lui Baba Novac au durat o ora și jumătate

Poate mai dureroasă decât toată tortura fizică, a fost pentru Baba Novac condamnarea la aceeași tortură a cuviosului Sasca, duhovnicul său.

Iar amândoi au fost cu siguranță binecuvântați cu prezența Bunului Dumnezeu.  Căci unde sunt doi sau trei, adunați întru numele Domnului Iisus Christos, acolo este și Domnul în mijlocul lor (Matei 18:20).

S-au păstrat documentele torturii. Dar ceea ce este și mai senzațional este mărturia cronicarului italian Ciro Spontoni despre răbdarea cu care a îndurat de Baba Novac în tăcere. Nici un strigăt, nici un vaiet, nici un cuvânt. Răbdare în tăcere până la ultima suflare. Ce mai puternică dovadă a prezenței și puterii Bunului Dumnezeu?

Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca viața lui să și-o pună pentru prieteni (Ioan 15:13).

Baba Novac și Sasca sunt patronii martiri ai Diasporei Române, în așteptarea recunoașterii oficiale.

Câteva zile după lupta de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul se întoarce biruitor spre orașul Cluj care se supune imediat, parte dintre nobilii maghiari acoperindu-l cu lingușeli, parte fugind unde au văzut cu ochii. Aflând locul unde Baba Novac a fost tras în țeapă, Mihai Viteazul pune un steag în amintirea bravului ostaș și haiduc.

A avut un frate, Radovan, iar fiii săi (Novăceștii), au fost la rândul lor aprigi luptători antiotomani și protectori ai poporului român. Cu fiul cel mare, Gruia Novac (despre care s-au scris atâtea balade și s-au țesut atâtea legende), a apucat să haiducească și să lupte împreună.

Statuia lui Baba Novac se găsește în dreptul Bastionului croitorilor din Cluj. În jurul moșiei dăruite lui Baba Novac de către Mihai Viteazul s-a dezvoltat cartierul craiovean Brazda lui Novac.

În anul 1936 a fost ridicată la Cluj o troiță pe locul în care fusese expus trupul neînsuflețit al bunului haiduc. Aceasta purta inscripția: "În acest loc a fost tras în țeapă Baba Novac generalul lui Mihai Viteazul, după ce a fost ars pe rug în Piața Clujului împreună cu duhovnicul său în ziua de 5 februarie 1601. Recucerind Ardealul Voevodul Mihaiu a așezat aci între 11-16 august 1601 un steag în cinstea marelui și viteazului său slujitor. Ridicatu-s'a această troiță în Ziua Eroilor 21 Maiu 1936."

În secolul XXI eroul martir Baba Novac și duhovnicul martir Sasca sunt onorați de românii de pretutindeni ca Patronii Martiri ai Unirii Românilor și ai Diasporei Române.

* 1661: Împăratul erei Shunzhi (15 martie 1638 - 5 februarie 1661), anterior romanizat ca Împăratul Shun - Chih, a fost al treilea împarat al dinastiei Qing și primul împărat Qing care a domnit peste China, între 1644-1661. Un consiliu de prinți și ministri manciurieni, l-a ales pentru a-i succede tatălui său, Hong Taiji (1592-1643), în septembrie 1643, când el avea doar cinci ani. Prinții au numit, de asemenea, doi co-regenți: Dorgon(1612-1650), al XIV-lea fiu al fondatorului Qingului, Nurhaci (1559-1626), și Jirgalang (1599-1655), unul dintre nepoții lui Nurhaci, ambii erau membrii clanului imperial Qing.

Între 1643-1650, puterea politică a fost în cea mai mare parte în mâinile lui Dorgon. Sub conducerea sa, Qingul cucerit cea mai mare parte a teritoriului dinastiei abolite, Ming (1368-1644), a gonit regimurile monarhiste loiale Mingului în provinciile din sud-vest, și a stabilit baza dominației Qingului peste China, în ciuda politicilor sale extrem de nepopulare, cum ar fi "ordinul de tund părul" din 1645, care i-a forțat pe supușii Qingului să-și radă partea din față a scalpului și să își împletească părul rămas într-o coadă, asemănătoare cu cea a manciurienilor. După moartea lui Dorgon în 1650, tânărul monarh a început personal să domnească. El a încercat, cu succes mixt, să lupte împotriva corupției și să reducă influența politică a nobilimii manciuriene. În 1650 s-a confruntat cu o remobilizare a rezistenței loialiștilor Ming, dar prin 1661 armatele lui au învins ultimii oponenți ai Qingului, navigatorul Koxinga ( 1624-1662 ) și Prințul de Gui (1623-1662) din Ming de Sud, ambii cedând în anul următor. Impăratul Shunzhi a murit la vârsta de 22 ani, de variolă, o boala extrem de contagioasă care a fost endemică în China, dar față de care manciurienii nu aveau imunitate. El a fost succedat de al-III lea fiu, Xuanye, care supraviețuise deja variolei, și care a domnit timp de șaizeci de ani, sub numele de eră Kangxi. Deoarece puține documente s-au mai păstrat din epoca Shunzhi, decât la dominația de mai târziu a Qingului, era Shunzhi este o perioadă, relativ, puțin cunoscută din istoria dinastiei.

"Shunzhi" a fost numele, în chineză, de eră/domnie a acestui monarh. Acest titlu a avut echivalente în manciuriană și mongolă, deoarece familia imperialăa Qing a fost manciuriană, și a domnit peste multe triburi mongole, care au ajutat Qingul să cucerească China. Numele personal al împăratului a fost Fulin, iar numele postum, prin care a fost venerat la Templul Ancestral Imperial, a fost Shizu (Wade - Giles: Shih-tsu, chineză :世祖) .

* 1679: Joost van den Vondel (n. 17 noiembrie 1587 – d. 5 februarie 1679) a fost un poet, prozator și dramaturg olandez. Este considerat cel mai proeminent poet și dramaturg olandez al secolului XVII. Piesele sale dramaturgice sunt cele mai des jucate în Olanda, iar piesa Joannes de Boetgezant (1662), despre viața lui Ioan Botezătorul, este considerată cea mai importantă piesă de teatru olandeză

Statuia lui Vondel în Vondelparkdin Amsterdam

Joost van den Vondel s-a născut la 17 noiembrie 1587 în Große Witschgasse în Koln, Sfântul Imperiu Roman. Părinții săi au fost menoniți din Antwerp. În 1595, probabil din cauza convingerilor religioase, au plecat din Antwerp la Utrecht, iar de aici au plecat și s-au stabilit în mult mai tolerantul Amsterdam, în tânăra republică olandeză.

La vârsta de 23 de ani s-a căsătorit cu Mayken de Wolff. Împreună au avut patru copii, doi dintre ei decedând la o vârstă fragedă. După moartea tatălui său, în 1608, Vondel a gestionat afacerea cu mătase a acestuia, magazinul aflându-se pe Warmoesstraat în Amsterdam. Între timp a învățat latina și a intrat în cercul literaților din Amsterdam. Celebrul Roemer Visscher, devenindu-i unul dintre prietenii apropiați.

În jurul anului 1641 s-a convertit la catolicism, gest care a șocat mulți dintre contemporanii săi, considerând că religia predominantă în Olanda este calvinismul. Încă nu se cunosc detaliile motivației acestui gest, dar se presupune că ar fi făcut acest pas deoarece era îndrăgostit de o doamnă catolică. (Soția sa Mayken de Wolff a decedat în 1635).

Vondel a fost un luptător pentru toleranță religioasă. De-a lungul vieții a scris multe satire critice la adresa calvinismului și ode dedicate lui Johan van Oldenbarnevelt. Aceste scrieri și noua sa religie, l-au făcut antipatic și nedorit în cercurile calviniste. A decedat la 5 februarie 1679, fiind onorat de către mulți dintre poeții vremii, dar urât de marea majoritate a societății calviniste.

·         1790: William Cullen, medic și chimist scoțian (n. 1710)
* 1818: Carol al XIII-lea (suedeză: Karl XIII) (n. 7 octombrie 1748 – d. 5 februarie 1818), a fost regele Suediei din 1809 și rege al Norvegiei (unde a fost cunoscut drept Carl II) din 1814 și până la moartea sa. A fost al doilea fiu al regelui Adolf Frederic al Suediei și a reginei Luisa Ulrika a Prusiei, sora lui Frederic cel Mare al Prusiei.

Carol a fost descris ca fiind dependent și ușor de influențat de alții, iar multe din afacerile sale i-au atras reputația de libertin. El a fost foarte interesat de societățile secrete supranaturale și misticism. El a fost, de asemenea, un membru al francmasonilor și în 1811 a fondat Ordinul Carol al XIII-lea, un ordin suedez de cavalerism acordat numai pentru protestanții francmasoni.

La asasinarea lui Gustav al III-lea în 1792, Carol a acționat în calitate de regent al Suediei până la 1796, pentru a-l ajuta pe nepotul său, regele Gustav al IV-lea, care era minor atunci când tatăl său a fost împușcat în opera din Stockholm. Acești patru ani au fost luați în considerare, probabil, ca fiind perioada cea mai mizerabilă și degradantă din istoria suedeză. La atingerea vârstei majoratului al lui Gustav al IV-lea, în noiembrie 1796, regența ducelui s-a încheiat. În 1803, afacerile lui Boheman au provocat un conflict grav între Gustav și cuplul ducal.

La Uniunea Suediei cu Norvegia, pe 4 noiembrie 1814, Carol a devenit rege al Norvegiei, sub numele de Carol al II-lea al Norvegiei. După opt ani ca rege doar cu titlul, Carol a murit fără moștenitori legitimi, pe 5 februarie 1818, iar Casa Bernadotte l-a succedat ca rege, cu primul conducător al lor, Carol al XIV-lea Ioan al Suediei.

·       1859 – A murit Alecu Russo, ideolog al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului “Cîntarea României”, tipărit anonim; fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române; (n.17.03.1819).

Alecu Russo – foto: ro.wikipedia.org

„Cântarea României” a fost publicata pentru prima data in anul 1850 în România Viitoare, revistă politică a românilor exilați la Paris, in versiune franceză. In limba romana va aparea în România literară a lui Alecsandri in 1855. „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată „Cântarea României” … E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“ (Nicolae Iorga).

·         1881: Thomas Carlyle, scriitor și istoric scoțian (n. 1795)
* 1884: Infanta Maria Ana a Portugaliei (21 august 1843 – 5 februarie 1884) a fost infantă a Portugaliei, fiica cea mare a reginei Maria a II-a a Portugaliei și a regelui consort Ferdinand al II-lea al Portugaliei născut prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Kohary.

După moartea mamei ei în 1853, când Maria Ana avea zece ani, ea a devenit doamna cu cel mai înalt rang de la curte, până când fratele ei mai mare, regele Pedro al V-lea al Portugaliei s-a căsătorit cu Prințesa Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen în 1858. Deși în primele etape de cunoaștere ale acestora, ambele cumnate au avut o relație bună, într-o scrisoare scrisă în 1859 Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha, când Ștefania era deja moartă, regele Pedro menționează că sora lui a făcut comentarii neflatante în ceea ce a privit-o pe soția sa "din cauza vanității ei feminine cauzate de un statut inferior (...)".^[1]

Relația dintre cele două cumnate pare să fi avut suișuri și coborâșuri de la sosirea Stephaniei în mai 1858 și nunta Mariei Ana în mai 1859. Regina a scris despre cumnata sa: "Ea este, în toate privințele, cea care se aseamănă cel mai mult cu Pedro (...)", "Ea este o persoană fermecătoare, bună, generoasă, extrem de sensibilă pentru vârsta ei, cu nici o urmă de egoism, respectată și iubită de noi toți (...) George de Saxonia a descoperit o adevărată bijuterie. Ea este fericită și-l iubește, dar nu poate vorbi despre momentul în care își va părăsi familia fără să plângă. Ceea ce este sigur este că ea va lăsa un gol teribil în spatele ei". Fratele Mariei Ana, Pedro, susține, de asemenea, în acest timp că sora lui este "perla din cercul familiei noastre", într-o scrisoare către Prințul Albert

S-a căsătorit la Lisabona la Palatul Belém la 11 mai 1859 cu Prințul George al Saxoniei (1832–1904), al doilea fiu al regelui Ioan I al Saxoniei, o rudă din ramura catolică a dinastiei Wettin a tatălui ei. Regina Stephanie a încercat să organizeze o ceremonie fastuoasă dar în cele din urmă nunta a fost discretă. Mirii și-au petrecut primele zile de proaspeți căsătoriți la Palatul Belém. În timpul scurtei perioade din Portugalia, după ceremonie, Prințul George a lăsăat o impresie proastă familiei regale portugheze, el "abia a vorbit cu mireasa" și nu a participat la un spectacol de teatru la care a fost invitat.

Cuplul a plecat spre Saxonia la 14 mai. Mariei Anna nu i s-a permis să ia doamne de onoare portugheze cu ea și a fost însoțită doar de fratele ei Luís în călătorie. Pedro al V-lea a scris următoarele cu privire la nuntă: "nunta surorii mele cu Prințul George al Saxoniei a fost sărbătorită cu mai mult fast decât cu fericire. Prințul este urmat de o soartă regretabilă, el nestârnind simpatie și de cele mai multe ori, oameni care l-au întâlnit au plecat cu o impresie proastă."^[3]

Potrivit istoricului Eduardo Nobre, mariajul nu a fost unul fericit, Prințul "nu s-a ridicat la așteptările și calitățile infantei portugheze".^[4] În ciuda problemelor lor, au avut opt copii.

Deși ea a renunțat la pretențiile asupra tronului portughez când s-a măritat, Maria Anna ar fi putut deveni regină dacă linia masculină s-ar fi sfârșit. Această situație era aproape să se întâmple în 1861, când regele Pedro al V-lea și alți doi frați ai ei au murit de febră tifoidă și fără să aibă copii. Totuși, această ipoteză a fost îndepărtată când fratele ei, regele Luís I, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Pia de Savoia și au avut doi fii, viitorul rege Carlos I și Infantele Alfonso.

În jurul anului 1883, fiul ei cel mic, Prințul Albert al Saxoniei, s-a îmbolnăvit grav. Maria Anna l-a îngrijit timp de câteva luni până s-a însănătoșit. E posibil ca acest efort să fi fost fatal, Infanta a murit de epuizare la 5 februarie 1884, la vârsta de 40 de ani înainte ca soțul ei să devină rege.^[5]

Fratele mai mare al soțului ei, Albert, a succedat socrului ei ca rege al Saxoniei și treptat a devenit clar că el și soția lui Carola de Vasa nu mai puteau avea copii. Era de așteptat ca într-o zi fiul cel mare al Mariei Anna să urce pe tron.

* 1892: Stephan Schulzer von Müggenburg (n. 19 august 1802, Vidusevitz (Viduševac), Monarhia Habsburgică – d. 5 februarie 1892, Vinkovci, Austro-Ungaria) a fost un ofițer (maior), micolog, dar și desenatorprecum ilustrator austro-ungar. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Schulzer.

·         1935 – Moare Constantin C. Bacalbaşa, publicist (“Bucureştii de altădată”); (n.21.08.1856). A fondat ziarele cotidiene: Țara, Patriotul, Românimea și revista umoristica Ghiță Berbecul. A fost membru fondator al Societății Presei și al Sindicatului Ziariștilor, președinte al Sindicatelor Ziariștilor (din 1919) și a scris volume despre Bucureștiul din anii 1800.

·         1937: Lou Andreas-Salomé, scriitoare de origine rusă (n. 1861)

·         1939 – A decedat matematicianul Gheorghe Ţiţeica, deschizător de drumuri în geometria diferenţială, membru, vicepreşedinte (1924-1925) şi secretar general (1929-1939) al Academiei Române; (n.17.10.1873). Gheorghe Țițeica (n. 4/17 octombrie 1873, Drobeta Turnu-Severin – d. 5 februarie 1939, București) a fost un matematician și pedagog român, profesor la Universitatea din București și la Școala Politehnică din București, membru al Academiei Române și al mai multor academii straine, doctor honoris causa al Universității din Varșovia. Este tatăl fizicianului Șerban Țițeica. Concepte ca: Problema piesei de cinci lei (Teorema lui Țițeica), suprafață Țițeica sau curbă Țițeica îi poartă numele.

* 1946: George Arliss (n. 10 aprilie 1868, Londra - d.5 februarie 1946, Londra, Marea Britanie) a fost un actor britanic de film și teatru dar și dramaturg. Este primul laureat englez al premiului Oscar.

·         1953: Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României(noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu,^[2] urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 Ioan Maniu s-a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenției), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescență), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la 2 ani) și Iuliana (decedată de mică).^[3][4]

Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău^[5]. A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept - 1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta^[6] și la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Mitropoliei greco-catolice și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din "Mica Romă" a Transilvaniei.

Iuliu Maniu și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vințu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.

În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. A sosit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkár Jászi, reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).

Iuliu Maniu s-a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne.

După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu (2), relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit. Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerând-o prea centralistă și invocând chestiuni de principiu. Partidul Național Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituției din 1866putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, așa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câștigase alegerile din martie 1922, și nevrând să riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze, la 26 martie respectiv 27 martie 1923, o nouă constituție, folosindu-se, astfel, de majoritatea de care dispunea în Parlament.

Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției, nefiind deasupra ei. Așadar, nici nu se poate vorbi despre un „vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat și instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competența și atribuțiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituția din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rânduri, Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituție nu ar fi făcut nimic altceva, decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influența PNL-ului.

Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocși, deși ponderea ortodoxă în Transilvania era de doar 27%.^[8]

Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.

Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea „Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini. Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928,^[9] din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.

În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor româno-ungare.

Bustul lui Iuliu Maniu amplasat pe domeniul familiei Maniu din Bădăcin

Criza dinastică din anii 1920 a pus principalele partide politice (PNL și PNȚ) pe poziții opuse. Guvernul Ion I.C. Brătianu a dat mai multe lovituri taberei carliste (alcătuită din susținătorii lui Carol al II-lea): în octombrie 1927, a fost arestat Mihail Manoilescu, ”unul dintre cei mai înfocați carliști”, fiind acuzat de tulburarea ordinii constituționale a statului^[10]. După moartea lui Ion I.C. Brătianu, ”în campania sa vizând răsturnarea liberalilor de la putere, Partidul Național Țărănesc nu a ezitat să agite problema revenirii lui Carol.^[11] După cum explica Iuliu Maniu, Regența instaurată în 1926 era slabă, iar în țară se crease un puternic curent de opinie favorabil reîntoarcerii în țară și pe tron a moștenitorului de drept al tronului: ”Regența, care după moartea regelui Ferdinand a preluat prerogativele regelui Mihai pe timpul minoratului său, era slabă. Prințul Nicolae nu avea nici o tragere de inimă să-și îndeplinească rolul ce i se încredințase. Patriarhul Miron se mulțumea să acumuleze bani și să-și protejeze acoliții. Regentul Buzdugan, singurul demnitar care-și îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face față, în mod obiectiv, sarcinilor constituționale, fiind subiectiv și angrenat în sfera de interese a partidului liberal. Armata simțea nevoia unei căpetenii, Prințul Nicolae neavând vocațiunea de a o conduce. <<Restaurația>> prințului <<martir>> plutea în aer” ^[12] În acele condiții, Maniu a negociat prin diverși interpuși condițiile reîntoarcerii în țară a ”prințului sacrificat de liberali”: ”intuind oarecum caracterul lui, am voit să-mi iau asigurări eficiente pentru a stăvili excesele dintr-o încorsetare deliberată. I-am trimis, încă din 1928, în mod discret, oameni de încredere, pe Popovici și pe Leucuția, care să trateze cu el condițiile revenirii. I-am cerut să se despartă definitiv de Lupeasca. A acceptat. I-am cerut să se reconcilieze cu Principesa Elena, mama copilului său, după ce m-am asigurat de acceptul Principesei. A primit. I-am cerut angajamentul solemn că va domni, fără a încerca să guverneze, că va respecta Constituția, legile țării și statutul civil al casei domnitoare și că va renunța la răzbunări și favoritisme. A acceptat și această condiție. Desigur că asentimentul pe care și l-a dat pentru respectarea condițiilor mele a fost doar formal. Influențat de Lupeasca și de câțiva ciraci care-l cultivau în mod interesat, ca Manoilescu, Gavrilă Marinescu, generalul Dumitrescu și Puiu Dumitrescu, Cesianu, Gatoski și alții, s-a hotărât să revină fără știrea și concursul oficialității, pentru a nu contacta nici o obligație și nici un angajament. Și-a organizat singur și destul de eficient revenirea, cu intenția de a ne pune în fața faptului împlinit, contând, desigur, mai mult pe simpatia de care se bucura în țară, și chiar în armată, despre care era bine informat, contând pe fratele său care i-a fost loial - și puțin și pe complotul minor și destul de pueril, pe care-l încropise cu câțiva militari devotați. După ce a sosit și a fost instalat de respectivii militari la Cotroceni, m-am prezentat la el și i-am propus formula restaurației: angajamentul solemn de a respecta clauzele pe care le cunoștea, intrarea în Regență în locul lui Sărățeanu, până la anularea divorțului și restabilirea conviețuirii cu Principesa și până la trecerea prin Parlament a dispozițiilor de abrogare a legilor legate de renunțarea lui la tron; până la urmă, proclamarea lui ca rege și încoronarea cu Elena.”^[13]

În cadrul înțelegerilor privind întronarea succesorului regelui Ferdinand ar fi intrat și plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acțiune a fost dejucată de serviciile române de informații, care au obținut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta aștepta desfășurarea evenimentelor). În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că-și va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai ș.a.) și l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.

Iuliu Maniu s-a opus în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român. În aceeași zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu și alți cincizeci de membri importanți (ardeleni și bănățeni) ai Partidului Național Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938^[14][15], în care este sever criticată dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.^[16]

După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulțumirile, criticile și întâlnirile dintre Iuliu Maniu și regele dictator. În mai multe rânduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în țară a prințului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, și vrea să afle motivele pentru care nu s-a întâmplat acest lucru. Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie: ”Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greșeală politică pe care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prințul sacrificat de liberali.>> Țara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu și încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă ușurință, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul și cavalerismul dovedit. Țara era pornită contra liberalilor, uzați de o guvernare prelungită și destul de abuzivă, și îmbrățișa cu ostentație pe toți adversarii guvernanților și în primul rând pe prințul moștenitor, prin a cărui îndepărtare din țară fusese întronat un copil, tutelat prin regență”^[17]. Coposu explică în notele sale de ce lecțiile de politică și istorie primite de la Iuliu Maniu l-au ajutat să înțeleagă una dintre cele mai complicate perioade din istoria națională. Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor ocular și participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Național Țărănesc cu alte partide din opoziție pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comuniști împotriva partidelor istorice, în particular, împotriva Partidului Național Țărănesc), fapt care i-a permis, ulterior, să dea informații inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greșite sau tendențioase ale istoriei și politicii interbelice, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din perioada postbelică și din cea comunistă

Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului național legionar arată că Partidul Național Țărănesc a fost una dintre țintele terorismului criminal legionar. În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povestește că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care, la vremea respectivă, era secretarul general al Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soțul îi fusese ridicat de acasă de către legionari. După ce Maniu și Coposu s-au dus la locuința lui Madgearu, iar președintele PNȚ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioșianu, care i-a explicat că autoritățile (nelegionare) nu știau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atât la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioșianu două pistoale și cartușe, precum și instrucțiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii și la Maniu: ”trageți în ei, ca în câini, pe răspunderea mea!”.^[19].

Seara pe la ora 18 s-a primit înștiințarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu. Maniu și Coposu s-au deplasat de urgență la locul asasinatului.^[20].

Începând cu 1940, Maniu a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu și Ion Antonescu existând un schimb extensiv de corespondență privitoare la deciziile politice ale conducătorului statului. În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieșea din alianța cu Germania lui Hitler și intra în alianță cu puterile occidentale și URSS, care au implicat partidele politice, grupuri din diplomație, armată, casa regală; Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareșalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944; diplomatul Grigore Niculescu Buzești a fost unul dintre cei care făceau legătura între Iuliu Maniu și regele Mihai. Coposu povestește și explică în mod clar circumstanțele în care și motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici și complicii lor comuniști.

După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidențială că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și România orientează politica britanică.^[21]

S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.^[22]

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Sighet. În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ”testamentul politic” și ”testamentul religios” ale ”Domnului Președinte”, precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gândirea morală, religioasă, politică a lui Maniu. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în 1947. La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din București. La Bădăcin a fost recuperată casa Iuliu Maniu, în care urmează să fie amenajat un muzeu.

* 1958: Oreste Puliti (n. 18 februarie 1891, Livorno – d. 5 februarie 1958, Lucca) a fost un scrimer italian specializat pe floretă și sabie, campion mondial la floretă în 1927 și 1929. Cu echipa Italiei a fost de trei ori campion olimpic la sabie și de o dată campion olimpic la floretă.

·    1963 - S-a stins din viaţă, la Penitenciarul din Râmnicu Sărat, Ion Mihalache, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc (n. 1882)

Ion Mihalache – foto: ro.wikipedia.org

Ion Mihalache (18 februarie 1882, Topoloveni, Argeș-5 februarie 1963, închisoarea Râmnicu Sărat) învăţător, lider istoric al PNŢ, preşedinte şi, alternativ, vicepreşedinte al PNŢ, ministru în mai multe guverne ţărăniste Arestat la 65 ani (14 iulie 1947), a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă, pentru “crima de înaltă trădare” (11 noiembrie 1947). Internat iniţial la Galaţi, a fost transferat la Sighet la 15 august 1951. În 1955 este mutat la Râmnicu Sărat. În cei aproape opt ani de detenţie de la Râmnicu Sărat, fruntaşului ţărănist i s-au aplicat aproximativ 25 de pedepse administrative pentru încălcarea regulamentului scris sau nescris al penitenciarului.

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Mihalache a murit în noapte de 4/5 februarie 1963. În procesul-verbal semnat de medicul Aurel Dumitrescu se consemna că în cursul zilei de 4 februarie 1963, Mihalache a intrat „în stare comatoasă”, decedând ,,la orele 2.10 noaptea”, drept cauză a morţii fiind menţionată „insuficienţă circulatorie cerebrală – edem cerebral”. A doua zi, decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular al oraşului Râmnicu Sărat la nr. 35/963, iar la 14 februarie s-a aprobat comunicarea decesului familiei. Tot din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”. Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.

·         1964: Dimitrie G. Dinicu, pedagog, teoretician muzical (n. 1898)

* 1976: Nicolae Cambrea (n. 5 aprilie 1899, Târgu Jiu, România – d. 5 februarie1976, București, RS România) a fost un general de corp de armatăromân, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu, fiind supranumit „generalul roșu”

Nicolae Cambrea provenea dintr-o familie de boieri pământeni din Hăiești, veche de aproape 500 de ani. Tatăl său era șeful Poliției din Târgu Jiu. A avut mai mulți frați: comisarul de poliție Gheorghe Cambrea, Gela Cambrea (care a fost secretară a lui Ion Gheorghe Maurer prin 1945) și Sevastița Cambrea (mama regizorului Sergiu Nicolaescu).^[2]

După moartea tatălui său, care se pare că a fost otrăvit în timpul ocupației germane a orașului Târgu Jiu din timpul Primului Război Mondial, Nicolae Cambrea s-a înrolat voluntar în Armata Română, pe post de copil de trupă.^[3][4] A rămas în armată după război, urmând studii militare și devenind ofițer.

A publicat în 1939 volumul Mareșalul Pilsudski: omul de stat și comandantul suprem al forțelor poloneze în războiul polono-rus din anul 1920, la finalul căruia atrage atenția asupra pericolului comunist la adresa Europei.^[5]

A luptat pe frontul antisovietic în cel de-al Doilea Război Mondial, în funcția de șef de stat major al Diviziei 5 Infanterie (comandate de generalul Nicolae Mazarini), fiind luat prizonier de Armata Roșie după bătălia de la Cotul Donului, la 22 noiembrie 1942, la Serafimovici

Aflat în prizonieratul sovietic, colonelul Nicolae Cambrea a primit comanda Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri români care au ales să treacă de partea inamicului. Comanda i s-ar fi atribuit, potrivit lui Sergiu Nicolaescu, la propunerea generalului Mihail Lascăr, care era și el prizonier.^[7] Trecerea sa de partea inamicului a fost considerată crimă de înaltă trădare pe timp de război, colonelul fiind învinuit că și-a încălcat astfel jurământul de credință față de țară și Rege. El a militat pentru dezertarea altor comandanți români și alăturarea lor Armatei Roșii, faptă pedepsită cu moartea, conform Codului de Justiție Militară din 1939 (art. 498-499 și 501). Ministrul Constantin Pantazi a pregătit un decret în care colonelul Cambrea era condamnat la degradare militară și împușcare pentru pactizare cu inamicul.^[7][8]Mareșalul Ion Antonescu a hotărât să nu semneze acel decret, gândindu-se că înscrierea unor ofițeri în Divizia Tudor Vladimirescu ar putea să-i servească țării la un moment dat.^[7][8]

În cartea sa de memorii, Pătimiri si iluminări din captivitatea sovietică^[9], Radu Mărculescu ^[10], un fost camarad de-al lui Cambrea, descrie ședința de înființare fictivă a Diviziei, prezidată de Ana Pauker în lagărul de la Suzdal: „În ce privește formarea, pe teritoriul unui stat cu care ne aflam în stare de război, a unor unități militare de prizonieri români care, practic, să lupte împotriva Armatei Române, a declarat sublocotenentul de rezervă Constantin (Puiu) Atanasiu la ședința de pomină de la Suzdal, cred că domnul colonel Cambrea, ca ofițer de Stat Major, trebuie să știe sub incidența cărui articol din Codul Penal cade această infracțiune numită Act de Trădare în timp de război și care-i pedeapsa. Dacă nu-și aminteste, să-l ajut eu. Și, cu exactitate, mergând până la acribie, i-am citat articolul, aliniatul și sancțiunea: pedeapsa cu moartea. Au urmat câteva secunde de liniste mormântală, apoi au izbucnit aplauzele. Ca pleznit de palmele care aplaudau, Cambrea a sărit de pe scaun, gata să se năpustească asupra mea, dar Novikov l-a prins de brat și l-a reținut. Apoi, foarte calm, a declarat dezbaterile închise, invitând pe cine vrea să treacă pe la colțul mesei, unde era un teanc de formulare șapirografiate, și să semneze unul”. ^[11]. Scena este relatată și de profesorul Basarab Nicolescu conform notelor tatălui sau, prizonier în același lagăr: „În prezidiu iau loc Novikov, Ana Pauker, Cambrea. (...) Cambrea era privit desigur ca un trădător de ofițerii români. Nota tatălui meu este surprinzătoare prin umanitatea sa: «M-am avut bine cu Lt. Col.Cambrea care, în primele zvârcoliri, plângea câteodată!».”^[12].

Lavrenti Beria, comisarul poporului pentru Afaceri Interne al URSS, i-a comunicat generalissimului Iosif Vissarionovici Stalin, la 7 februarie 1944, printr-un document clasat „strict secret”, constituirea primei Divizii române de infanterie a NKVD, cu Nicolae Cambrea comandant și Iacob Teclu șef de stat major ^[13].

Nicolae Cambrea a fost numit general de brigadă de Iosif Vissarionovici Stalin ^[14]. Petre Pandrea, care scrie în memoriile sale din închisoare^[15] că a fost arestat în 1948 și din cauza relațiilor sale cu „generalul roșu” Nicolae Cambrea, afirmă în romanul său autobiografic Călugărul Alb că Nicolae Cambrea era amantul Anei Pauker. ^[1]

Păstorel Teodoreanu a dedicat următoarea epigramă diviziei prizonierilor din URSS creată de NKVD prin Ana Pauker "Tudor Vladimirescu - Debrețin": „Din falnic vânător de munte,/ Mi te-a făcut Ana Pandur -/ Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/ Și-apoi un debrețin... în c.r”.

În timpul luptelor de pe frontul antigerman, Nicolae Cambrea a fost grav rănit la sud de Oradea, după unele surse, iar după altele la Debrețin

Împreună cu generalul Mihail Lascăr, Nicolae Cambrea a condus Comisia Electorală a Armatei, la Alegeri generale în România, 1946, falsificate de comuniști. Prin Decretul Regal nr. 3232/11 noiembrie 1946, generalul Nicolae Cambrea a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, cl. III cu spade. În perioada 2 mai - 25 noiembrie 1949, generalul de corp de armată Nicolae Cambrea a condus Regiunea a III-a Militară, cu sediul la Cluj. Este decorat la 20 august 1949 cu Ordinul „Apărarea Patriei” clasa a II-a „pentru însemnata contribuție adusă în lupta pentru Apărarea Patriei și a poporului muncitor”.^[16]

În cadrul unui „Raport asupra situației armatei și a problemelor de apărare națională” prezentat Secretariatului C.C. al P.C.R. la 9 ianuarie 1950 de către ministrul Emil Bodnăraș, se propunea la punctul 9 (ultimul) al capitolului IV: „M.A.N. va trece în rezervă pe data de 15 ianuarie 1950 pe generalii Mihail Lascăr și Nicolae Cambrea”. ^[17][18][7]

Este judecat în anii '50 de Direcția Superioară Politică a Armatei (DSPA), imputându-i-se relații cu Casa Regală și ambasade străine. Este salvat însă de intervenția mareșalului sovietic Rodion Malinovski, care-l cunoștea.^[7] Soția sa a lucrat la Ministerul Alimentației Publice.

Reabilitat la finalul anilor '60, i se acordă gradele și este trecut în rezervă. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500 din 10 august 1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”.^[19]

Cambrea este numit apoi la 1 iulie 1964 în funcția de vicepreședinte al Consiliului de conducere al Casei de Economii și Consemnațiuni^[20], fiind eliberat din funcție începând cu data de 1 octombrie 1972, în vederea pensionării.^[21]

Nicolae Cambrea a publicat în 1966 un volum de memorii intitulat Din amintirile unui ostaș (Editura pentru literatură, București, 1966). „Reamintindu-ne mereu aspecte din zodia întunecată a trecutului sau luând cunoștință de ele pe calea scrisului, și în acest sens mă refer la tineret, înțelegem mai adânc și mai cuprinzător vraja minunilor din vremurile de azi, realizările grandioase ale poporului nostru condus și îndrumat de Partidul Comunist Român. Firul amintirilor va continua.”, scrie autorul în cartea sa de memorii. ^[22]

În august 1969, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la Lovitura de stat din 23 august 1944, generalul-locotenent (cu două stele) în retragere Nicolae Cambrea a fost înaintat la gradul de general-colonel (cu trei stele).^[23]

Comunistul Nicolae Cambrea, un apropiat al Anei Pauker,^[24] a ales să fie incinerat,^[25] model adoptat și de nepotul său, Sergiu Nicolaescu.

·         1978: Bogdan Catul pictor, fiul istoricului literar Gh. Bogdan-Duică (n. 1897)

·         1986: Grigore Băjenaru, scriitor român (n. 1907)

* 1986: Ioan Ianolide (n. 1919, Dobrotești, județul Teleorman – d. 5 februarie1986) a fost un scriitor român, legionar (membru al Frățiilor de Cruce), deținut politic al regimului lui Ion Antonescu și apoi, al regimului comunist

După studiile elementare, se înscrie la Facultatea de Drept din București, pe care nu o termină, căci din 1941, ca membru al Frățiilor de Cruce, odată cu grupul Gafencu, este întemnițat și timp de 23 de ani peregrinează prin diferite locuri de detenție: Aiud, Gherla, Pitești, Tîrgu Ocna etc. ^{[necesită citare]}

Alături de Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide a luptat pentru apărarea credinței ortodoxe, făcând parte din grupul misticilor (nume dat chiar de Securitate).

De Valeriu Gafencu îl leagă o prietenie exemplară. Împreună cu Virgil Maxim și Marin Naidim, încearcă să facă din spațiul carceral o Biserică a lui Hristos.

După eliberare, în 1981-1984, persecutat de securitate, scrie pe ascuns sute de pagini. Cartea rezultată, „Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă”, publicată la Editura Christiana (București, 2006) este rodul migalei unui grup de maici de la Mănăstirea Diaconești, din comuna Agăș, județul Bacău, asupra manuscrisului greu descifrabil, salvat de „mâna lungă a securității“ prin trimiterea lui în străinătate

* 1993: Joseph Leo Mankiewicz (n. 11 februarie 1909 – d. 5 februarie 1993) a fost un regizor, scenarist și producător american de film. A câștigat două Premii Oscar; unul pentru A Letter to Three Wives (1949), la categoria cel mai bun regizor și unul pentru Totul despre Eva (1950), la categoria cel mai bun scenariu adaptat.

·         1994: Marin Bucur, istoric literar, eseist, prozator român (n. 1929)

·         1999: Wassily Leontief, economist rus, laureat Nobel (n. 1906)
* 1999: Ivan Maksimovîci Koșeliveț (în ucraineană Іван Максимович Кошелівець), pe numele real: Iareșko (în ucraineană Ярешко) (n. 23 noiembrie 1907, Cernigov[*], Imperiul Rus – d. 5 februarie 1999, München, Germania) a fost un critic și istoric literar, publicist, editor, traducător, memorialist și activist social ucrainean. A fost doctor în filosofie și lector la Universitatea Ucraineană Liberă din München(Germania), membru al Societății Științifice Șevcenko și al Academiei de Științe a Ucrainei.

·         2002: Constantin Antonovici, sculptor, ucenic al lui Constantin Brâncuși în perioada 1947 - 1951 (n. 1911)

·    2004 – A murit John Hench, desenatorul oficial al celebrului personaj animat Mickey Mouse; (n.29.06.1908).

John Hench with Walt Disney – foto preluat de pe en.wikipedia.org

John Hench (June 29, 1908 – February 5, 2004) apropiat colaborator si asociat al lui Walt Disney, a fost unul dintre artistii care au avut o contributie însemnata la realizarea unor filme de desene animate devenite clasice, dar si la crearea parcurilor de distractii care poarta numele celebrelor studiouri cinematografice.

·      2015 - A murit Val Logsdon Fitch, fizician american, laureat Nobel (n. 1923)

Val Logsdon Fitch – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Val Logsdon Fitch (n. 10 martie 1923 – d. 5 februarie 2015) a fost un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1980, împreună cu James Cronin, pentru descoperirea violărilor principiilor fundamentale de simetrie la dezintegrarea mezonilor K neutri.

* 2019: Václav Vorlíček, regizor de film ceh (n. 1930)

Sărbători

• Sf Mc Agata și Teodula; Duminica a 33-a după Rusalii - A Vameșului și a Fariseului - Începutul Triodului – Calendar creștin ortodox

  Sfânta Muceniță Agata - foto: doxologia.ro

• Ziua Siguranţei pe Internet

  

  Ziua Siguranţei pe Internet – foto preluat de pe www.facebook.com/SaferInternetDay

  În 2019 Ziua Siguranţei pe Internet (Safer Internet Day) este marcată la 5 februarie. Sloganul campaniei din acest an, ”Împreună pentru un internet mai bun”, este o chemare la acţiune pentru ca toate părţile interesate să-şi unească forţele şi să îşi îndeplinească misiunea în crearea unui internet mai bun pentru toată lumea, şi în special pentru utilizatorii tineri. Anul acesta, Ziua Siguranţei pe Internet este marcată pretutindeni în lume, în evenimentele organizate fiind implicate peste 140 de ţări, potrivit www.betterinternetforkids.eu

  Această zi are drept scop sensibilizarea cu privire la utilizarea în siguranţă a tehnologiei digitale. Cu prilejul Zilei Siguranţei pe Internet, milioane de persoane sunt solidare scopului misiunii de a face internetul un loc unde fiecare poate să utilizeze tehnologia în mod responsabil, cu respect, în mod critic şi creativ, conform site-ului www.facebook.com/SaferInternetDay.

  Ziua Siguranţei pe Internet este marcată anual, începând din 2004, în luna februarie, în mai multe ţări ale lumii, şi are ca scop promovarea utilizării într-un mod mai sigur şi responsabil în ce priveşte tehnologia online şi telefoanele mobile, mai ales de către copii şi adolescenţi. Începând de la prima ediţie, din 2004, participarea la acest eveniment a fost din ce în ce mai mare, determinând o creştere a gradului de conştientizare generală, implicarea mai puternică a părţilor interesate în domeniul siguranţei internetului şi un nivel ridicat al interesului media.