3. /5 FEBRUARIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mc Agata și Teodula; 

Duminica a 33-a după Rusalii - A Vameșului și a Fariseului - 

Începutul Triodului

Sf Mc Agata și Teodula

Sfânta Muceniță Agata

Sfânta Agata s-a născut în cetatea Panorm (astăzi Palermo) din Sicilia. Fiind fecioară de neam ales şi bogată de averi pământeşti, era strălucită şi cu frumuseţea trupului, iar dragostea pentru Hristos era podoaba sufletului ei.

În acea vreme, împărăţind păgânul Deciu (249-251), iar Cvintilian fiind pus dregător al Siciliei, a ieşit păgânească poruncă pentru prigonirea şi uciderea creştinilor.

Şi dregătorul, auzind de această fecioară că este creştină, cuprins de gânduri necurate, a poruncit să fie adusă la judecata lui, în cetatea Catania. Iar ea, pe drum, între ostaşi, nu înceta a-L ruga pe Hristos să o întărească să-şi mărturisească fără temere credinţa.

Deci, intrând în Catania, a poruncit dregătorul să o ducă în casa unei femei necredincioase, anume Afrodisia, ca să o despartă de credinţa în Hristos şi să o întoarcă spre dragostea lumească. Dar ea, ţinându-se tare în credinţă, dorea să moară mai bine de moarte mucenicească, decât să se lepede de Hristos.

Drept aceea, a fost dusă înaintea lui Cvintilian şi, mărturisind ea pe Hristos, dregătorul a poruncit, după alte chinuri, să i se taie amândoi sânii.

Dar a vindecat-o noaptea Dumnezeu în închisoare prin arătarea Sfântului Apostol Petru. Deci, au scos-o iarăşi la judecată şi, rămânând statornică în credinţă, au târât-o pe cioburi ascuţite şi au ars-o cu cărbuni aprinşi. După acestea, aruncată fiind în temniţă, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 5 februarie în anul 251.

Creştinii au îngropat trupul ei cu mare cinste, iar la prohodirea ei un înger în chip de tânăr a pus în racla sfintei o tăbliţă de piatră, apoi s-a făcut nevăzut. Pe tăbliţă scria: „Minte cuvioasă, cinste de la Dumnezeu şi izbăvire patriei”. Multe minuni s-au făcut apoi prin cinstitele ei moaşte.

În secolul al XI-lea sfintele moaşte au fost mutate la Constantinopol, de unde au fost readuse în Sicilia de către cruciaţi, în anul 1204. Capul sfintei se păstrează astăzi la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos, iar celelalte părţi în Catania (Italia), unde până astăzi ziua de 5 februarie este sărbătorită în chip strălucit.

Tropar Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Agata, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

 „Mulțumescu-Ți, Doamne, că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfânt și, luând de la mine dorul vieții celei vremelnice, mi-ai dat răbdare. Deci, ascultându-mă, Doamne, în ceasul acesta, binevoiește ca să las lumea aceasta și să trec spre milă Ta cea bogată și mare”. Astfel rugându-se și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Împărățind rău-credinciosul Deciu și fiind pus de dânsul Chintian ca voievod în Sicilia, a ieșit o păgâneasca poruncă prin toate țările, ca toți creștinii să fie uciși. În acel timp era în cetatea Panormului o fecioară foarte frumoasă, anume Agata, născută din părinți de neam bun și bogați. Aceștia auzind de aceea tiranică poruncă, fără de Dumnezeu, dată spre uciderea creștinilor, s-a aprins cu râvnă după Hristos, Domnul său, Căruia s-a făcut mireasă, prin curată feciorie. Și așa, trecând cu vederea moștenirea sa și cinstea bunului său neam, cum și bogăția cea vremelnică ce îi rămăsese de la părinți, cum și toată slava lumii acesteia întru nimic socotind-o, a început dinainte a se pregăti spre pătimirea cea pentru Hristos.

Chintian, ighemonul, auzind de frumusețea, de bunul neam și de bogăția acestei sfinte fecioare, fiind cuprins de gând necurat spre dânsa și cu patimă poftind-o, se gândea cum ar putea să o vadă și spre necurata sa poftă să o aducă, împreună cu averea ei. Înștiințându-se el că ea crede în Hristos, îndată a trimis ostași din cetatea Catana în Panorm, ca să aducă la judecată pe sfânta, ca pe o creștină. Deci, mergând trimișii la Sfânta Agata, voiau să o prindă și-i făgăduiau că o vor duce cu cinste la voievodul lor, numai spre a-i da cuvânt că se va închina la zeii lor. Dar dânsa, poruncind slugilor să o aștepte puțin, a intrat în camera dinăuntrul casei sale și, închizându-se într-însa, și-a ridicat mâinile în sus și se ruga, zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, Tu știi inima și voința sufletului meu, credința și dragostea mea către Tine. Tu să-mi fii povățuitor și ajutor asupra vrăjmașului pe care prin Tine, Dumnezeul meu, l-am călcat și l-am omorât; iar acum, Stăpâne, mă rog Ție, să nu lași pe acel om rău, robul diavolilor, să-mi întineze trupul meu, în care cu bucurie și cu cinste am viețuit până acum. Grăbește și Te sârguiește ca să biruiești pe diavol și pe Chintian, sluga lui, ca să nu zică: unde este Dumnezeul ei? Primește ca jertfă și prisos lacrimile mele întru miros de bună mireasmă, că Tu, Unul, ești Dumnezeu și Ție Ți se cuvine slava în veci. Amin".

Astfel rugându-se, a ieșit din cetate cu ostașii, petrecând-o câțiva creștini cunoscuți. Mergea cu osârdie și cu vitejie de suflet ca să fie pentru Domnul său ca un zid nesurpat, zicând în sine: "Mai înainte aveam război cu diavolul, sîrguindu-mă să-mi păzesc fecioria curată, să biruiesc patimile trupului meu, dar pe care le-am și biruit, cu darul Hristosului meu, și am călcat pe vrăjmașul cel ce încurcă pe oameni cu dulcețile și cu poftele. Acum merg la al doilea război, la care am să-mi pun sufletul meu pentru Hristos. Tu însă, diavole, nu te vei bucura de mine, ci mai vârtos singur te vei rușina, căci nădăjduiesc în Hristos, Dumnezeul meu, că va privi din înălțime spre nevoința mea cu mulțimea sfinților îngeri, și-mi va ajuta mie, neputincioasă".

Astfel grăind în sine, cu lacrimi fierbinți își spăla fața. Apoi, mergând ea, i s-au dezlegat curelele încălțămintelor, iar punându-și picioarele pe o piatră ca să le lege, a privit și n-a văzut pe nimeni din cunoscuții ce o petreceau, pentru că toți, lăsând-o pe ea, se întorseseră. Pentru aceea, mai mult a lăcrimat și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: "Atotputernice, Doamne, pentru cetățenii mei, cei ce n-au crezut pe roaba Ta, că voiesc să pătimesc pentru numele Tău cel sfânt, arată vreo minune în locul acesta". Și îndată a crescut un măslin sălbatic, fără de roade, care închipuia mințile cele sălbatice ale panormitenilor.

Intrând ea în cetatea Catana, voievodul a poruncit să o ducă în casa unei femei bogate, anume Afrodisia, care avea cinci fiice tinere, cărora le-a poruncit ca, cu înșelătoarele lor cuvinte și obiceiuri, să-i schimbe mintea ei spre dragostea trupească și să o îndemne să aducă zeilor jertfă. Acelea, luând-o, cinstind-o și făgăduindu-i multe, apoi chiar și îngrozind-o, se sârguiau să o înduplece spre voia lui Chintian. Însă cu nimic n-au reușit să o înduplece de la dragostea lui Dumnezeu spre dragostea lumii și nu numai cu cuvintele, dar nici cu lucrurile. Pentru că, deși ei o împodobeau cu haine de mare preț, îi dădeau daruri, îi puneau înainte mâncăruri de preț, dulcețuri de multe feluri și ospețe, apoi alcătuiau dansuri și jocuri și făceau înaintea ochilor ei toate faptele mirenești cele fără de rânduiala și toate glumele, ea nici nu voia să privească la acelea, ci zicea: "Să știți că mintea și gândul meu sunt întemeiate pe piatră și niciodată nu pot să se despartă de dragostea lui Hristos. Cuvintele voastre cele înșelătoare sunt asemenea cu vântul, iar bucuriile lumești sunt ca ploaia și îngrozirile voastre ca pâraiele, care, deși vor veni în casa mea, nu vor putea să o clintească, pentru că stă întemeiată pe piatră care este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu". Acestea grăind, pâraie de lacrimi îi udau pieptul, căci, precum dorește cerbul spre izvoarele apelor, așa dorea și sufletul ei pătimirea pentru Domnul său.

Afrodisia, văzând că inima sfintei este nemișcată și nebiruită, a mers la voievodul Chintian și i-a zis: "Mai lesne este a înmuia piatra și a preface fierul în plumb topit, decât a îndupleca pe fecioara aceea și a o întoarce de la Hristosul ei. Pentru că eu și fiicele mele nimic n-am făcut toată ziua și noaptea, decât numai am îndemnat-o pe de o parte cu momeli și rugăminți, iar pe de alta cu îngrozire, ca să fie la un gând cu noi. Eu i-am adus mărgăritare și ghirlande alese, haine de mare preț, aur și pietre scumpe înaintea feței ei, slugi și bogății, dar ea pe toate le nesocotește ca pământul cel călcat în picioare".

Atunci Chintian, voievodul, mâniindu-se, a poruncit să o aducă în palatul său cel tăinuit și, șezând la locul său, plin de gânduri necurate, a început a o întreba: "De ce neam ești?" Răspuns-a Sfânta Agata: "Din neam bun sunt născută și am rudenii cinstite și bogate". Iar Chintian i-a zis: "De ești de neam slăvit, apoi de ce porți haină proastă, ca o roabă?" Răspuns-a sfânta: "Sunt roaba lui Hristos și pentru aceea port chip de rob". Deci, i-a zis Chintian: "Cum zici tu că ești roabă, dacă ești liberă și fiică din părinți de neam bun?" Răspuns-a sfânta: "Acesta este bunul neam al nostru și libertatea, ca adică să slujim lui Hristos". Zis-a voievodul: "Au doară noi nu suntem liberi cei ce nu slujim lui Hristos al vostru?" Răspuns-a Agata: "Întru atâta robie ați ajuns, încât nu numai robi păcatului v-ați făcut, ci și închinători urâților și nesimțitorilor idoli, cinstind lemnul și piatră ca pe Dumnezeu".

Chintian a zis: "De vei mai huli astfel, apoi multe munci vei lua. Deci, spune-mi de ce te lepezi de zeii noștri?" Răspuns-a Agata: "De aceea mă lepăd de ei, fiindcă nu sunt zei, ci diavoli al căror chip îl faceți de aramă și de marmură, iar fața lor o auriți". Zis-a Chintian: "Ascultă sfatul meu cel bun, fecioară, și adu jertfe, ca să nu cazi în multe feluri de chinuri și să aduci necinste și ocară bunului tău neam, căci mai pe urmă, chiar nevrând, te vei închina zeilor, stăpânilor lumii". Răspuns-a Sfânta Agata: "Fie femeia ta ca Afrodita și tu singur fii ca Zeus, zeul tău".

Aceasta zicând sfânta, Chintian a poruncit să o lovească peste obraz, zicându-i: "Nu ocărî pe voievodul". Răspuns-a Sfânta Agata: "Unde este înțelegerea ta, voievoade? Eu îți doresc ție să fii că zeul tău, iar tu nu voiești să fii asemenea lui, ci singur te rușinezi de zeii tăi; deci cu mine împreună începe a-i lepăda pe ei". Zis-a voievodul: "De multe patimi ești vinovată, la care îndată te voi supune, de nu vei face ceea ce-ți poruncesc". Răspuns-a fecioara: "Nu mă tem de nimic, pentru că de mă vei da spre mâncarea fiarelor, acelea, văzându-mă pe mine, se vor îmblânzi, auzind și de numele lui Hristos. În foc de mă vei arunca, îngerii din ceruri îmi vor aduce rouă, sau răni și munci dacă îmi vei face, am ajutor pe Duhul adevărului, Care mă va izbăvi din mâinile tale". Atunci a poruncit voievodul să o ducă într-o temniță întunecoasă, unde mergea sfânta ca la un ospăț și veselie, încredințându-se lui Dumnezeu.

A doua zi, Chintian, voievodul, aducând iarăși înaintea judecății sale pe Sfânta Agata, a întrebat-o: "Cum te-ai hotărât pentru a ta sănătate?" Răspuns-a sfânta: "Sănătatea mea este Hristos". Zis-a voievodul: "Leapădă-te de Hristos, ca să nu pieri încă în tinerețile tale". Răspuns-a sfânta: "Leapădă-te și tu de zeii tăi cei mincinoși, care sunt pietre și lemne, și te apropie de adevăratul Dumnezeu, Cel ce te-a făcut, ca să nu cazi în chinurile cele veșnice". Atunci, mâniindu-se, voievodul a poruncit să o spânzure goală de un lemn și să o bată.

Fiind bătută sfântă, tiranul i-a zis: "Îndreaptă-ți gândul tău spre închinarea zeilor ca să fii vie". Ea a grăit: "Chinurile tale îmi aduc veselie și mă bucur pentru ele, precum se bucură cineva de aflarea comorilor celor mari. Folositoare îmi sunt chinurile acestea vremelnice, căci precum nu este cu putință a se aduna griul în magazie până ce nu va fi curățit de pleavă, astfel cu neputință este sufletului meu să intre în rai, de nu se va sfărâma mai înainte trupul meu cu chinuri". Deci, îndemnă voievodul pe slujitori ca mai cu dinadinsul s-o chinuiască; după aceea a poruncit ca cu clește de fier să-i rupă pieptul și să-l taie. Dar făcându-se aceasta, a zis mucenița către voievod: "Nedumnezeitule și fără de omenie prigonitorule, nu te rușinezi a tăia pieptul de femeie pe care și tu singur l-ai supt la maica ta? Însă altceva am în sufletul meu, de care tu nu poți să te atingi, căci este sfințit lui Dumnezeu din tinerețele mele".

După aceasta, aruncară în temniță pe sfânta, iar la miezul nopții i s-a arătat Sfântul Apostol Petru, cu chipul bătrân și cinstit, purtând în mâinile sale multe doctorii, iar înaintea lui mergea un tânăr frumos cu o făclie luminoasă și a înțeles sfânta că a venit un doctor. Deci a zis către dânsa apostolul care i se arătase: "Necuratul tiran te-a rănit cu niște bătăi ca acestea, dar n-a sporit nimic; căci tu, cu bărbăția ta, mai mult l-ai biruit. Drept aceea, ticălosul a poruncit ca pieptul tău nu numai să-l chinuiască, ci chiar să-l taie; pentru aceasta sufletul lui se va chinui în veci. Iată, eu stăteam și priveam la tine în ceasul acela, când ai răbdat chinurile și am cunoscut că este cu putință să se tămăduiască pieptul tău; pentru aceea am și venit aici". Sfânta muceniță Agata a răspuns: "Eu niciodată n-am obișnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, și acum mi se pare că nu se cade a strica obiceiul cel bun, păzit din tinerețe". Bătrânul i-a zis: "Și eu sunt creștin și nădăjduiesc să te tămăduiesc; am venit la tine, deci nu te rușina de mine".

Sfânta i-a răspuns, zicând: Tu ești bărbat, iar eu fecioară, deci cum voi putea ca fără de rușine să-mi descopăr pieptul înaintea ta? Voiesc mai bine să rabd înainte durerea rănilor mele, decât să mă golesc înaintea ochilor bărbătești. Mulțumescu-ți, cinstite părinte, căci pentru mine ai venit aici, vrând să tămăduiești rănile mele, însă să știi că doctoriile cele făcute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodată". Iar bătrânul i-a zis: "De ce nu voiești să te tămăduiesc?" Sfântă a răspuns: "Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tămăduiește pe toate și Care, cu voia și cu cuvântul Său, ridică pe cei căzuți. Acela, de va voi, poate să mă mântuiască și pe mine, roaba Sa cea nevrednică".

De o credință mare ca aceasta a sfintei mucenițe bucurîndu- se, apostolul a zâmbit puțin și i-a zis: "Acela m-a trimis la tine, fecioară, pentru că eu sunt Apostolul Său; deci, fii acum tămăduită". Zicându-i acestea, s-a făcut nevăzut. Atunci Sfânta muceniță Agata, cunoscând cine era cel ce i s-a arătat, a început a mulțumi lui Dumnezeu, zicând: "Îți mulțumesc Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că Ți-ai adus aminte de mine și ai trimis pe Apostolul Tău ca să mă tămăduiască". Apoi a privit la trupul său și a văzut toate rănile tămăduite; după aceea, toată noaptea, o lumină negrăită umplând temnița, o lumină pe ea. De aceea, înfricoșându-se străjerii, au fugit și au lăsat temnița neîncuiată. Acolo erau și alții legați, care, văzând minunea, ziceau către sfânta: "Iată, ușile sunt deschise și nimeni nu străjuiește, deci ieși și fugi". Dar sfânta le-a răspuns: "Să nu-mi fie mie a mă lipsi de cunună mucenicească și a duce pe străjeri în primejdie. Eu, având ajutor pe Domnul meu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care m-a tămăduit, voi petrece până în sfârșit întru mărturisirea Lui".

Trecând patru zile, într-a cincea a venit iarăși tiranul la judecată și, aducând pe Sfânta Agata, a zis către dânsa: "Până când te vei împotrivi poruncii împărătești? Jertfește zeilor, ca să nu te pedepsesc cu chinuri mai cumplite". Sfântă a răspuns: "Toate cuvintele tale sunt deșarte și porunca împăratului tău nedreaptă, care întinează chiar văzduhul. Însă spune-mi, o! ticălosule și nebunule, cine caută ajutor de la lemnele și de la pietrele cele nesimțitoare? Eu aduc jertfă de laudă Aceluia Care a tămăduit pieptul meu și a vindecat trupul meu".

Atunci tiranul a poruncit să-i descopere pieptul și văzându-l întreg și sănătos cum era mai înainte, a întrebat-o: "Cine te-a tămăduit?" Mucenița a răspuns: "Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu". Zis-a Chintian: "Iarăși numești pe Hristos, de Care eu nici nu voi a auzi?". Și a poruncit ca să aștearnă pe pământ hârburi ascuțite și cuie arse în foc și să toarne cărbuni aprinși, peste care, întinzând pe sfânta, s-o ardă și s-o chinuiască. Făcând aceasta, deodată s-a cutremurat nu numai locul acela, ci și toată cetatea și, despicându-se pământul, a înghițit pe Vultia, iubitul lui Chintian, și pe Teofil, prietenul lui - după al căror sfat Chintian făcea o faptă că aceea. Toți cetățenii temându-se de cutremur au alergat în curte la Chintian, strigând să nu mai chinuiască pe nevinovata fecioară, căci pentru dânsa s-a făcut cutremurul acesta.

Chintian, temându-se de cutremur și de tulburarea poporului, a poruncit să ducă pe sfânta în temniță, în care intrând mucenița și-a ridicat mâinile spre cer și a zis: "Mulțumescu-Ți Doamne că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfânt și, luând de la mine dorul vieții celei vremelnice, mi-ai dat răbdare. Deci, ascultându-mă, Doamne, în ceasul acesta, binevoiește ca să las lumea aceasta și să trec spre milă Ta cea bogată și mare". Astfel rugându-se și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Înștiințându-se cetățenii de aceasta, au venit cu sârguință și, luând sfântul ei trup, l-au dus cu cinste la groapă. Atunci a venit în cetatea aceea, la cinstitul trup al muceniței, un tânăr frumos, neștiut de nimeni, având cu sine o sută de tineri bine împodobiți. Acela, petrecând la mormânt trupul sfintei, a pus în racla ei o tăbliță de piatră, pe care era scris: "Minte cuvioasă, cinste lui Dumnezeu și patriei izbăvire". O scrisoare ca aceasta punând pe capul sfintei mucenițe, îndată s-a făcut nevăzut și tot poporul a cunoscut că erau îngerii lui Dumnezeu.

După aceasta, Chintian, voievodul, luând pe ostașii săi, s-a dus în cetatea Panormului, ca să ia bogăția Sfintei mucenițe Agața și să facă toate averile ei, ale lui. Venind la râul ce le era în cale, care se numea Psemit, s-a suit în luntre cu ai săi și trecea peste râul acela, dar caii, sălbăticindu-se deodată, s-au pornit asupra lui: unul, cu dinții i-a mușcat fața și i-a sluțit-o, iar altul l-a călcat în picioare; și atâta l-au chinuit, până l-au aruncat în râu. Astfel s-a înecat ticălosul, sfârșindu-și greu viața sa cea rea, iar trupul lui, mulți căutându-l, nu l-au găsit, pentru că a pierit împreună cu sufletul. De atunci nici unul din dregătorii împărătești n-a îndrăznit să supere rudeniile Sfintei Agata, iar slava ei a început a se lăți pretutindeni și s-a zidit o biserică pe moaștele ei, iar haina cu care umbla sfânta s-a pus pe mormântul ei, întru pomenirea smereniei sale.

Trecând un an după sfârșitul sfintei, din muntele Etna, care era aproape de cetatea Catana, a erupt un foc mare, care, ieșind ca un râu din gură ce era în muntele acela, urla groaznic și pietrele topindu-le ca ceară, le arunca din înălțimea muntelui, încât tot poporul Catanei era cuprins de mare frică, temându-se de pierderea cetății lor. Deci, au alergat la biserica Sfintei Mucenițe Agata nu numai creștinii, dar și necredincioșii, și, luând haina ei, au stat împotriva focului care se pornise asupra cetății și se apărau cu acea haină de văpaia cea pierzătoare și înfricoșătoare. Atunci, focul, ca și cum se rușina de haina aceea a sfintei mucenițe, s-a întors înapoi și s-a stins. Acest lucru văzându-l poporul, cu mare bucurie a lăudat pe Dumnezeu, iar pe Sfânta Muceniță Agata a slăvit-o. Minunea aceasta a fost în luna februarie, în cinci zile, în care sfânta a pătimit pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfânta Muceniță Teodula

Sfânta Muceniță Teodula a pătimit în anul 304, în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, declanșate de împărații Dioclețian și Maximian, în orașul Anazarvei din Cilicia (Asia Mică), din porunca lui Pelaghie, un slujitor împărătesc. Acesta urmărea creștinii și îi obliga să jertfească idolilor. Sfânta Teodula a mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos cu bărbăție. A fost supusă la multe suplicii.

Cum judecătorul insista ca Teodula să jertfească zeilor, sfânta a întrebat: „Unde sunt zeii tăi?”. Dusă în templul lui Adrian ca să le vadă chipul, Sfânta Teodula s-a rugat lui Dumnezeu și suflând asupra idolului, a căzut în bucăți de pe locul unde era amplasat. Atunci, împăratul a poruncit lui Eladie, mai marele închisorilor să meargă la fața locului în Anazarv și să cerceteze.

Văzând că Sfânta Teodula rezista chinurilor la care era supusă, Eladie a luat-o în casa în care stătea, crezând că o va convinge prin vorbe bune. Consecința a fost că Eladie și Boitos, un călău, s-au creștinat și mărturisind pe Iisus Hristos au fost martirizați. În cele din urmă și Sfânta Muceniță Teodula a primit cununa muceniciei împreună cu alți creștini.

e vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, împăraţii Romei, în cetatea Anazavriei era un voievod, anume Pelaghie, care a zis către slujitorii săi: "Duceţi-vă în toată stăpânirea mea, căutaţi pe creştini şi, prinzindu-i, aduceţi-i la judecată, ca, ascultând porunca împărătească, să se închine zeilor noştri". Ducându-se slujitorii să împlinească porunca, au prins pe o femeie creştină, anume Teodula. Dar ea, netemându-se atât de chinuri, pe cât se temea să nu fie necinstită de cei necredincioşi, le da mult aur, rugându-i să-i dea drumul. Ei, neluând în seamă aurul, au dus-o la voievodul lor şi i-au spus despre dânsa cum că voia să se răscumpere cu aur. Atunci, voievodul a lăudat pe slujitorii care nu s-au bucurat de aur şi nu au eliberat-o şi pentru care lucru i-a cinstit cu daruri. El, şezând la judecată şi punând de faţă pe acea fericită femeie creştină, a întrebat-o de numele ei. Ea a răspuns: "Sunt creştină". Voievodul Pelaghie a zis: "Mai înainte de a începe să te chinuim, spune-ne numele tău". Sfântă a răspuns: "Ţi-am spus o dată şi n-am minţit, că mă numesc creştină; acesta îmi este numele cel cinstit şi veşnic, iar de oameni sunt numită Teodula. M-am născut din părinţi credincioşi şi sunt prea bine crescută în legea creştină".

    Voievodul i-a zis: "Te văd răspunzându-mi fără minte". Teodula a răspuns: "Voi sunteţi fără minte, că aţi lăsat pe Dumnezeu şi vă închinaţi pietrelor". Voievodul a zis: "Te sfătuiesc ca pe o soră să jertfeşti zeilor, ca să vii să te desfătezi în averile mele şi să fii în mare cinste". Teodula a răspuns: "Desfătează-te în averile tale tu şi tatăl tău, satana, că veţi fi împreună moştenitorii muncii veşnice". Voievodul zise: "Ştiu că voi, femeile, sunteţi pornite cu năravurile şi ocăriţi pe stăpâni, însă eu sunt negrabnic spre mânie şi cu blândeţe te învăţ să te supui mie şi să jertfeşti zeilor, ca să nu-ţi pierzi sufletul". Sfânta răspunse: "Eu nu-mi pierd sufletul, ci îl mântuiesc, petrecând în mărturisirea lui Dumnezeu, iar trupul va merge în pământ. Deci nu fără de minte îţi zic să-mi chinuieşti trupul precum voieşti căci Dumnezeu, văzând răbdarea mea, îmi va trimite ajutorul Său, de vreme ce voiesc a pătimi cu osârdie pentru El, precum şi El a pătimit pentru noi pe cruce, lucrând mântuirea poporului Său". Pelaghie, voievodul, a zis: "Socoteşti că prin aceste cuvinte ale tale mă vei porni spre mânie, ca să te pierd mai degrab. Să ştii bine că te voi chinui multă vreme, tăind unul câte unul din mădularele tale, până ce te voi pierde". Sfântă a răspuns: "Vicleanule şi răpitorule lup, cum vei putea să pierzi pe oaia care are ca păstor pe bunul Hristos, Făcătorul tuturor şi dintr-ale Cărui mâini nimeni nu va putea să mă răpească?"

    Atunci, mâniindu-se, tiranul a poruncit să o dezbrace pe sfânta şi s-o spânzure de cosiţele capului de un chiparos şi s-o chinuiască arzându-i pieptul cu ţevi de fier încinse. Sfânta chinuindu-se, a zis: "Să ştii, voievodule, că nu simt chinurile, ci pe tine te văd chinuindu-te şi biruindu-te". Voievodul îi răspunse: "Zeii noştri sunt milostivi şi ştiu că vrei să te întorci către dânşii; de aceea, cruţându-te, au luat durerea de la tine, ca să nu simţi muncile". Sfânta i-a zis: "Unde sunt zeii tăi care m-au cruţat? Arată-mi-i, ca să-i cinstesc". Voievodul, auzind acest cuvânt, s-a bucurat foarte şi cu sârguinţă a poruncit ca, dezlegând-o, s-o ducă în capiştea lui Adrian, pe care îl aveau ca pe un zeu prea lăudat. Deci, intrând sfânta în capiştea aceea, a văzut pe idolul lui Adrian şi, rugându-se adevăratului Dumnezeu, a suflat asupra idolului şi îndată a căzut, lovindu-se ca de un tunet, şi s-a frânt în trei părţi. Apoi, ieşind sfânta afară, a zis către voievod: "Intră şi dă mâna de ajutor zeului tău, deoarece a căzut şi s-a sfărâmat". Voievodul, intrând, a văzut pe idol căzut la pământ, sfărâmat în trei bucăţi şi s-a tânguit după el cu plângere mare.

    Ajungând vestea la împăraţi despre sfărâmarea lui Adrian, şi au trimis un bărbat în cetatea Anazavriei, ca să afle de este adevărat şi să-l dea pe voievod la fiare. Înştiinţându-se de aceasta, voievodul a căzut înaintea Sfintei Teodula cu plângere, rugând-o să facă întreg pe zeul lor, iar el a făgăduit să se facă creştin, de va vedea pe zeul acela stând la locul său, unde fusese mai înainte. Sfânta, făcând rugăciune către atotputernicul Dumnezeu, a poruncit idolului să se ridice întreg şi să se aşeze la locul lui. Atunci îndată idolul s-a ridicat întreg şi s-a aşezat la locul unde fusese mai înainte. Deci, venind omul cel trimis de la împăraţi şi văzând pe idol întreg, s-a întors, nefăcând voievodului nici un rău. După această a venit la Pelaghie o scrisoare de la împăraţi, poruncindu-i ca, chinuind-o pe Teodula cu diferite chinuri, s-o piarză cu moarte. Pelaghie nu numai că nu şi-a îndeplinit făgăduinţa, adică a se face creştin, dar, uitând şi facerile de bine ale Sfintei Teodula, a pus-o iarăşi la chinuri şi a poruncit să-i ardă picioarele cu ţepuşe înfocate. Făcându-se aceasta, s-a apropiat de Pelaghie un închinător de idoli, anume Comentarisie, zicându-i: "Mă rog strălucirii tale, voievodule, să-mi dai stăpânire asupra ei şi eu o voi face să se închine zeilor, iar de nu voi face aceasta apoi să-mi tai capul". Deci voievodul i-a dat putere asupra sfintei.

    Tiranul, făcând cinci piroane lungi, a înfipt unul în urechea ei stinga şi a trecut prin urechea dreaptă. Alt piron l-a înfipt în urechea dreaptă şi a străbătut capătul pironului în cea stângă, al treilea l-a înfipt în fruntea ei, iar celelalte două în pieptul ei. Sfânta, ridicându-şi ochii către cer, s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea răbdare şi îndată a primit ajutorul lui Dumnezeu şi tămăduire, pentru că au căzut piroanele şi a rămas sănătoasă. Comentarisie, luând pe sfânta în casa sa, o sfătuia cu cuvinte înşelătoare să se închine zeilor lor, ca şi eu - zicea dânsul - să primesc cinste de la voievod şi tu de la împăraţi să te învredniceşti de mare slavă. Sfântă a zis către el: "Gândeşte-te tu singur şi te fă creştin, ca să te învredniceşti nu de cinstea cea de puţină vreme, ci de cea veşnică, întru Împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Celui ce are să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui". Comentarisie a zis: "Spune-mi mie, roaba lui Hristos, tot adevărul, că s-a aprins inima în mine, după cuvintele tale".

    Teodula i-a grăit: "Lumea aceasta, bogăţiile şi toată slava ei, degrabă trec, iar veacul cel viitor este nesfârşit. De va face cineva aici fapte bune, va lua răsplătire bună în veacul acela, iar cei ce fac rele în lumea aceasta, vor fi acolo munciţi în veci. Mai ales cei ce se închină idolilor, ca şi voi, vor cădea în chinurile cele nesfârşite". Cu aceasta şi cu mai multe cuvinte, Sfânta Teodula l-a adus pe Comentarisie la cunoaşterea adevărului şi, umilindu-se cu inima a zis: "Rogu-mă ţie, doamnă Teodula, nu pomeni răutăţile cele ce ţi-am făcut, ci te roagă pentru mine, Dumnezeului tău, ca şi eu să fiu creştin".

    A doua zi, a stat Comentarisie în faţa voievodului cu Sfânta Teodula şi i-a zis: "N-am putut să întorc pe roaba adevăratului Dumnezeu de la dreapta şi fericită ei cale, dar, mai ales, ea m-a povăţuit şi pe mine la calea cea dreaptă, izbăvindu-mă de întunericul neştiinţei şi, aducându-mă la Hristos, adevăratul Dumnezeu, în Care cu neîndoire cred şi mărturisesc preasfânt numele Său, şi mă închin Lui, cu osârdie". Aceste cuvinte ale lui auzindu-le, voievodul a poruncit ca îndată să-i taie capul cu sabia, iar trupul să i-l arunce în mare, şi astfel s-a sfârşit chinuirea lui în 24 de zile ale lui ianuarie.

    Sfânta Teodula a fost aruncată într-un cuptor aprins şi a petrecut într-însul nevătămată. După aceasta, a dat-o în stăpânire unuia, anume Eladie, ajutător al voievodului, ca să o îndemne la închinarea idolilor, dar şi acela, ca şi Comentarisie, prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate ale Sfintei Teodula, a fost adus către Hristos şi, stând înaintea voievodului, a mărturisit că este creştin; pe care apoi l-a tăiat cu sabia. Atunci, arzând tiranul o tigaie, a întins pe fericită Teodula pe tigaia aceea şi a turnat peste dânsa smoală fiartă, ceară şi unt. Însă tigaia a crăpat de foc şi aruncând scântei mari şi văpaie înfocată, a ars mulţimea poporului ce stă de faţă, iar pe voievod, ajungându-l focul şi vătămându-l, l-a dat morţii celei amare, pe când Sfânta Teodula a rămas fără vătămare.

    Această minune văzând-o mulţimea poporului, a crezut în Hristos, între care era şi Macarie cu Evagrie, cinstiţi cetăţeni. Mai pe urmă, necredincioşii, arzând ei iarăşi cuptorul, au aruncat într-însul pe Sfânta Teodula şi cu dânsa şi pe Macarie şi Evagrie şi pe mulţimea acelora ce au crezut în Hristos, în acelaşi cuptor. Acolo, rugându-se cu toţii, şi-au dat sfârşitul şi, trecând la viaţa cea nesfârşită, se încununează cu cununa biruinţei şi dănţuiesc cu toţi sfinţii, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Duminica a 33-a după Rusalii - A Vameșului și a Fariseului

Ev Luca 18, 10 - 14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.

Ap II Timotei 3, 10 - 15

Fiule Timotei, tu mi-ai urmat în învățătură, în purtare, în năzuință, în credință, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruință, în prigonirile și suferințele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, și din toate m-a izbăvit Domnul. Și toți care voiesc să trăiască în chip cucernic întru Hristos Iisus, vor fi prigoniți. Iar oamenii răi și amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși. Tu, însă, rămâi în cele ce ai învățat și de care ești încredințat, deoarece știi de la cine le-ai învățat, și fiindcă de mic copil cunoști Sfintele Scripturi, care pot să te înțelepțească spre mântuire, prin credința cea întru Hristos Iisus.

Predica 

Despre mândrie și smerenie - Pr. Ilie Cleopa

Nu fără rost s-a rânduit de Biserică Evanghelia Vameșului și Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăință de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer și primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, tot așa neamul omenesc a fost mântuit și ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăția cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu și a morții Lui pe Cruce.

"Voi sunteți cei ce vă faceți pe voi drepți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu" (Luca 16, 15)

 

Iubiți credincioși,

 

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de suflet și cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puțin se poate cunoaște răutatea acestui păcat și din învățătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic și nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvânt câte înfățișări are și cât de felurită este această răutate a păcatului mândriei, voi aduce în mijloc o învățătură preaminunată a Sfântului Ioan Scărarul în această privință. Prin aceasta se va cunoaște câte capete are această înfricoșată fiară a mândriei și prin care cei înțelepți și iscusiți vor înțelege cât de pestriț și primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfânt părinte despre mândrie: "Mândria este lepădătoare de Dumnezeu, învățătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieșirea din minți, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, ușă a fățărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neștiință de îndurare, amară luătoare de seamă a greșelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvântul 25, Despre mândrie, București, 1980).

Se cuvine mai întâi să arătăm cât de vechi este acest păcat și prin cine a intrat în lumea de sus și în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaște, fiindcă numai El știe când a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu câte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei și a îngerilor celor de un gând cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privință: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Ședea-voi pe muntele cel înalt peste munții cei înalți care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt" (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gândul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui și a celorlalți îngeri de un gând cu el, Sfânta Scriptură ne arată, zicând: “Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineața, zdrobitu-s-a de pământ cel ce trimitea la toate neamurile... Și iarăși: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pământului” (Isaia 14, 15). Și iarăși zice Sfânta Scriptură de căderea satanei: “Pogorâtu-s-a în iad mărirea ta și multa veselie a ta, sub tine voi așterne putrejune și rămășița ta vor fi viermii” (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi și dacă vom cerca cu luare aminte înțelesul cuvintelor lui, vom înțelege mult din vicleniile păcatului mândriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mândria este "amară luătoare de seamă și judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfânta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stând în biserică, așa se ruga întru sine: “Dumnezeule, mulțumesc Ție că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitor, nedrept, preadesfrânat”. Dar ce fel de mulțumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mândrie, osândea pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați etc.? După cum se cunoaște, rădăcina rugăciunii lui era mândria. Din această blestemată rădăcină ieșeau cuvintele lui pline de îndreptățire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvântul Sfintei Scripturi care zice: “Cel ce nădăjduiește în Dumnezeu cu inimă îndrăzneață, unul ca acesta este nebun” (Pilde 28, 26).

Fariseul mulțumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima și cu mintea sa se mândrea foarte mult și din prisosința inimii sale pline de mândrie scotea cuvinte de laudă defăimând pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați și păcătoși.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: “Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima" (Pilde 16, 6), și că “Înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului și toate urmele lui le cunoaște” (Pilde 5, 21). După învățătura Sfinților Părinți trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greșim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă suntem datori să ne smerim și să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie și cunoștința neputințelor sale, el osândește cu mândrie pe aproapele său căci din prisosința inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieștii Părinți ne învață, zicând: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, București, 1981).

La fariseul mândru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă și trâmbițează înaintea oamenilor faptele sale cele bune și defaimă, osândind pe ceilalți oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor și să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mândria, iubirea de arătare și lauda cea plină de îngâmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: “Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50). Oare nu ne învață și Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicând: "Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui și osândește păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mândrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: “Postesc de două ori pe săptămână. Care erau zilele săptămânii în care posteau iudeii? Erau joia și lunea, căci după datina bătrânilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi și după patruzeci de zile s-a pogorât luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mândria încuibată adânc în inima lui? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în privința postirii, ne învață dimpotrivă: Tu, însă când postești să nu te arăți oamenilor că postești” (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci și cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicând: “Postesc de două ori pe săptămână” (Luca 18, 12).

Să urmărim și celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, același lucru îl face și cu milostenia: “Dau zeciuială din toate câte câștig” (Luca 18, 12). Mântuitorul însă ne învață: “Când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns și Tatăl tău care vede întru ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 3-4).

 

Iubiți credincioși,

 

După ce am vorbit despre mândria și lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minții noastre și spre așezarea cea smerită și vrednică de laudă a vameșului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: “Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci își bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” (Luca 18, 13). Vedeți, frații mei, că vameșul stătea departe de jertfelnic și nu îndrăznea nici ochii să-și ridice către cer; ci își bătea pieptul și din inima lui smerită și zdrobită, zicea cu căință: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!“ O, fericite vameșule, tu cu rugăciunea ta smerită din adâncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tâlharul de pe cruce care a strigat din inimă: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!” (Luca 23, 42).

Acest fericit tâlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece și picioarele și mâinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înțelept, și văzând că moare, s-a gândit să strige la Dumnezeu din adâncul inimii, cu mare credință și zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mântuitorul, Care i-a zis: “Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43).

Bine a zis Sfântul Efrem Sirul despre acest tâlhar: "O, tâlharule, și al raiului tâlhar! Multe ai furat în viața ta, iar acum, prin puține cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tâlharule preaânțelept care ai știut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit și ți-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!" Vedeți cât de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mândria și izbăvește de osândă sufletele noastre, când nu mai putem face alte fapte bune.

Iată, frații mei, după cum vedeți, rugăciunea vameșului din Sfânta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tâlhar de pe cruce. Că și acela, ca și vameșul din Sfânta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adâncul inimii sale și cu mare smerenie. De aceea a auzit: “Astăzi vei fi cu Mine în rai!” La fel și fericitul vameș, puține cuvinte a zis din inimă: “Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul!” Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfânt din gura Domnului: “Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorât acesta la casa sa, decât fariseul. Că tot cel ce se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14).

 

Iubiți credincioși,

 

Nu fără rost s-a rânduit de Biserică Evanghelia Vameșului și Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăință de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer și primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, tot așa neamul omenesc a fost mântuit și ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăția cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu și a morții Lui pe Cruce.

Și dacă mândria a făcut pe îngerii neascultători diavoli și pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pământ, înțelegem că precum căderea și moartea noastră a venit prin mândrie, tot așa pocăința, mântuirea și nemurirea noastră începe întâi prin smerenie. De aceea s-au și rânduit de Sfinții Părinți trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfântului și marelui Post al Paștilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregătește pentru post, este tocmai aceasta numită "a Vameșului și a Fariseului", ca să ne amintească de moartea noastră prin mândrie și de învierea noastră prin smerenie.

A doua Duminică pregătitoare este numită "a Fiului Risipitor". Aceasta ne îndeamnă la pocăință. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfântul și Marele Post este numită "a Înfricoșatei judecăți", când se lasă sec de carne. Aceasta ne amintește de sfârșitul lumii și de Judecata de apoi, când fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numește "a izgonirii lui Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoșilor noștri, care au fost alungați din rai din cauza mândriei și lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune și la post cu toată stăruința și evlavia.

Iată dar că, începând din Duminica de astăzi, a vameșului și a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paști. Începutul pocăinței și al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameșului. De aceea, frații mei, știind că mândria a creat iadul și a aruncat pe îngerii căzuți și pe oamenii nepocăiți în adâncul gheenei, suntem datori să punem de astăzi început bun de pocăință și să urmăm vameșului pocăit, iar nu fariseului mândru.

Mare păcat este mândria, fraților. Ea se arată și în vorbire și în îmbrăcăminte luxoasă, și în mânie, care este fiica mândriei, și în lenevire la biserică și în amânarea pocăinței și în spovedanie nesinceră, că cel mândru nu vrea să-și mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căiește pentru ele din cauza slavei deșarte care îl stăpânește. Mai cumplită este mândria minții, când omul se crede mai capabil, mai bun decât alții. Cea mai grea este, însă mândria sufletului, când omul se socotește mai învățat, mai talentat, mai corect și mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât mulți și chiar decât toți oamenii.

Asemenea creștini stăpâniți de duhul mândriei, sunt lăsați de Dumnezeu să cadă în desfrânare și în alte păcate grele, ca să se smerească. Alții, însă cad în păcate și mai grele. Unii, din mândrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alții, hulesc și batjocoresc Sfânta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe și pe sfinții slujitori. Iar alții, tot din mândrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoți și se duc la tot felul de secte, căci mândria este izvorul tuturor sectelor.

Frații mei, să fugim de cumplitul păcat al mândriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad și a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mândria diabolică care a umplut pământul de secte, de oameni necredincioși, răzvrătiți și răi, și iadul de suflete condamnate la osândă veșnică. În locul mândriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameșului, smerenia sfinților, lepădând orice cuget de slavă deșartă, de laudă personală și de îngâmfare.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creștinii de astăzi, pentru mântuirea noastră. Vom putea scăpa de mândrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărților sfinte și prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiți.

Postul Mare este cale bună de nevoință, de smerenie, de pocăință și împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos și cu bucurie, și să-L rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de păcatul cel greu al mândriei și să ne îmbrace în veșmântul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate și al iubirii, care ne asigură tuturor mântuirea sufletelor. Amin.

Începutul Triodului

Perioada Triodului trebuie să constituie, în plan personal, un timp de sfințire a vieții. Este perioada în care „grijile cotidiene” ar trebui să ocupe un loc secund, eforturile noastre duhovniceşti intensificându-se, în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

„Postind, fraților, trupește, să postim și duhovnicește”

În anul liturgic sau răstimpul pe care îl petrecem cu toții în cadrul sfințitor al Sfintei Biserici alternează sentimentul bucuriei Învierii Mântuitorului Iisus Hristos cu taina mântuirii noastre, săvârșită prin Jertfa de pe Golgota. Avem, așadar, două mari teme pe care le putem observa chiar din mediul liturgic. Veșmintele clericilor și cele care împodobesc Sfântul Altar devin mohorâte sau cu nuanțe închise, lumina folosită este mai palidă, folosindu-se lumânarea și candela mai mult decât în altă perioadă a anului, cântările stranei sunt tânguitoare și pline de mesaje de pocăință. „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” devine imnul Bisericii. Ne putem da seama că am intrat în altă perioadă liturgică – Triodul.

Vorbim, așadar, despre un răstimp liturgic, dar și despre o carte care „dă tonul” în perioada care începe cu Duminica Vameșului și a Fariseului și se încheie cu Sâmbăta cea Mare, în ajunul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

Perioada Triodului și-a luat numele de la cuvântul grecesc triodion care dorește să ne sublinieze faptul că, în slujbele Sfintei Biserici, cântările de la Utrenie sunt alcătuite doar din trei strofe, detaliu important pentru rânduiala stranei.

În cartea Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, ieromonahul Makarios Simonopetritul explică faptul că în viaţa Bisericii Triodul are două sensuri: sensul de perioadă liturgică în care Mântuitorul este prezentat ca Preot şi Jertfă, în acelaşi timp, și sensul de perioadă prepascală, de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii.

Triodul are în centrul său Postul Mare sau al Păresimilor, precedat de trei săptămâni de pregătire încadrate de Duminica Vameşului şi a Fariseului, a Fiului Risipitor, Duminica Înfricoşatei Judecăţi (sau a lăsatului sec de carne) și Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi a lăsatului sec de brânză).

Începând Postul Mare, încadrarea timpului liturgic o fac tot duminicile: a Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica închinată Sfântului Ioan Scărarul,  Duminica Sfintei Cuvioasei Maria Egipteanca, culminând cu Duminica Floriilor, care deschide Săptămâna Dumnezeieștilor Pătimiri.

Dincolo de aceste elemente ce țin de viața sacramentală a Sfintei Biserici, perioada Triodului trebuie să constituie, în plan personal, un timp de sfințire a vieții. Este perioada în care „grijile cotidiene” ar trebui să ocupe un loc secund, eforturile noastre duhovniceşti intensificându-se, în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.