5. /2 FEBRUARIE 2023 - POEZIE

Nicolae Beldiceanu

Biografie

Nicolae Beldiceanu, poet si prozator roman, s-a nascut pe 26 octombrie 1844 la Preutesti, judetul Suceava. Urmeaza cursurile Liceului National din Iasi. Dupa absolvirea studiilor liceale ocupa functii administrative, precum: subprefect in judetul Suceava si comisar de politie la Falticeni. 

Tot la Flticeni, din 1870, Beldiceanu activeaza ca profesor suplinitor de limba romana si latina la Liceul "Alecu Donici". Patru ani mai tarziu este transferat la Botosani ca profesor de istorie si geografie. Pasionat de arheologie, epigrafie si numismatica, Nicolae Beldiceanu a descoperit la Cucuteni urmele celei mai vechi civilizatii de pe teritoriu tarii noastre. 

A publicat doua lucrari de arheologie, "Antichitatile de la Cucuteni" (1885) si "Epitaful aflat la Bunesti" (1888). Ca poet, Beldiceanu a debutat in ziarul Lumina a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. A publicat pasteluri in revista Convorbiri literare si a frecventat o perioada cenaclul junimist. A colaborat si la revista Contemporanul, unde publica cele mai bune poezii ale sale: Vechituri, Lautarul, Amurgul veacului, Dezmostenitii. 

In 1887, Beldiceanu isi formeaza propriul cenaclu, din care fac parte Ed. Gruber, Arthur Gorovei, Izabela Sadoveanu, Dimitrie Anghel, A. Stavri si V. Lates. La sedintele cenaclului participa si Ion Creanga, care citeste aici o parte din Amintiri din copilarie.

Nicolae Beldiceanu este si autorul dramei "Dorman", in care abordeaza un subiect istoric din perioada formarii poporului roman, care a servit ca libret de opera pentru muzica lui Ed. Caudella. A mai scris o satira in versuri, "Tala. Nuvela contemporana", avand ca model poemul Rolla a lui Musset.

Nicolae Beldiceanu a decedat pe 2 februarie 1896 la Iasi.

Desmoşteniţii 

Cît văd ochii peste lanuri, pentru cine ară pluguri,
Pentru cine sapă aur felurite meşteşuguri?
Mult folos aduce munca - e prielnică oricui;
Şi cu toate-acestea-n lume nu e bine, pace nu-i...
Azi, cu braţe dezrobite, zămislesc atâtea goluri,
Încît lipsa crăiniceşte între cele două poluri...

De cînd vulpea, la tribună, luînd glas de orator,
Linguşeşte bunătatea adormitului popor,
Mulţi, de aprigă nevoie şi de muncă zdrobitoare,
Fără strop de udătură, mor pe rodnice ogoare,
Banii ce se-ngroapă-n ladă, pe sărac nu-l folosesc,
În coşer, porumb s-adună: haine multe stăruiesc
Ne-mbrăcate, pe cînd turma cea de muncă zdrumicată,
Cît trăieşte, foamea rabdă, umblă vecinic dezbrăcată...

Cine ştie a colibei şi amarul şi necazul
Cine lacrimile vede, ce ca focul ard obrazul?
Mulţi sînt cei ce stau pe drumuri fără pîine şi desculţi;
Din acei ce-şi roagă moartea, sînt la număr încă mulţi,
Cînd în sac nu au făină, cînd în vatră n-au cenuşă,
Ce mai pot avea săracii? – doar gunoiul după uşă...
Apoi cum să aibă unii tot folosul şi tot bunul?
Şi ce-ar sătura o sută, să hrănească numai unul?

Sărăcie, eşti bătrînă ca şi foamea... Tu ţii minte,
De cînd ban cu ban se fură... Eu nu pot avea cuvinte
Lacrimi încă n-am destule, ca să plîng pe cei ce plîng...
Multe lipsuri, nevoi multe pe sărac de-aproape-l strîng,
Şi nu are o zi bună el din leagăn pîn’ la groapă;
Şi pe zi cu zi, legiştii ce tribuna stăpînesc,
Pe hîrtie ne dau pravili şi dreptatea siluiesc...
Stropşind inima şi mintea, ei joc gloatele-n arşic;
Legea le miroase-a carne şi a sînge de mojic...
...........................................................................
Pentru slujbă şi favoare, ca un cîne pentru os,
Un politic, lîngă urnă, latră fără de folos...
Dar, zadarnic, lacrimi cearcă să mai stoarcă el din piatră,
Căci acum a suta oară ştie lumea că el latră...

Cu o netedă cîmpie, cum nu samănă priporul,
Tot aşa nu se loveşte nici stăpînul cu poporul...

Legiuire îmbătrînită, tu dai vina pe săracul,
Ce la zi de grea nevoie, rupt de foame, rupe sacul,
Dar gîndească pravalistul: lucrătorul ce munceşte
La stăpîn întreaga vară, ce fel iarna se se hrăneşte?
Munca lor plătită este cu-a durerii pită neagră;
Cel bogat, sărac la cuget, din porumb – le dă pelagră...

Ce folos pentru ştiinţă e săracul în spital...
Lui ce-i trebuie viaţă? – Doctore, pe animal
Spintecă-l şi-l cercetează, căci în slujbă eşti chemat,
Nu să priboleşti săracul, ci să vindeci pe bogat!

Ce primiţi pe lucrul vostru voi, fierarilor sărmani,
Pentru lada-n care strînge cămătarul ai săi bani?
Voi, plugari făr’ de ogoare, pentru ce mai sămănaţi
Şi rodiţi prin munca voastră pînea care n-o mîncaţi?
Braţul omului e braţul cel mai ieftin: astăzi, voi
Nu plătiţi nici jumătate cît perechea cea de boi...

Salahor, lipsit de vară, tu, prostitule ţăran,
La stăpîn munciţi de-a una cîte zile-s într-un an;
Apoi, sfintele duminici, vi se face capul toacă,
Cînd cu „Doamne miluieşte” preotul minciuni vă toacă...
..........................................................................................
Lucraţi, oamenilor liberi, cum lucra odată robul,
Puneţi piatră peste piatră, mari sudori vărsaţi cît bobul;
Rădicaţi palat ştiinţei, zidiţi şcoli pentru boieri,
Ce-or găsi numai ţăranii cu momiţa că sînt veri...

Hai, siliţi, ridicaţi grabnic uriaşele cazarme,
Şi cetăţile trufaşe pentru oamenii de arme,
Ce-s meniţi a fi cuţitul cel de om hăcuitor,
Când pe galonaţi îi prinde gustul aprig de omor.
Fericit acel ce scapă din război făr’ de picioare:
Regele, în loc de pîne, îi dă – crucea de onoare...

O, voi, dascăli ai minciunei, voi stăpînilor creştini,
Ce mulţimei răstignite împletiţi cununi de spini,
De-aţi avea de fiară unghii, foame de-aţi avea cînească,
Ce datori sînt dezrobiţii pentru voi ca să robească?
Nu mai puneţi pe-ai lor umeri grele sarcini ca pe vită,
Încetaţi cu răutatea, căci îi duceţi la ispită...

Voi, poeţi, ce-n rime goale înşiraţi mereu palavre
Şi-nchinaţi a voastre ode, cînd la nişte sfinte javre,
Cînd, apoi, la comandirul mare peste ucigaşi...
Pana voastră cea pocită, steaua zilei murdăreşte;
Iar săracul, ce cu dreapta lui sudoare vă hrăneşte,
Blastămă figura voastră de slugarnice făpturi,
Care laudă în versuri omeneştile scursuri...
Nobile femei, cînd haina cu miresme o stropiţi,
Oare ştiţi a sărăcimei cîte lacrimi cheltuiţi?
Din a văduvei pustie şi nefericită casă,
Ştiţi voi cîtă pîne fură peticul cel de mătasă?

Spuneţi, idoli ai simbriei, voi, ce pe-ale voastre piepturi
Cu năprasnică mîndrie purtaţi aur şi scumpeturi,
Cîte, muncii, braţe smulge droaia voastră cea de slugi?
Spune, vulpe diplomată, dihor ce pe om distrugi,
Cît timp vor mai fi pe lume săcerişuri de războaie,
Iar pe holda omenească, ucigaşa de glonţi ploaie?
Dumnezei, luminii duşmani, voi, ce-ntre pămînt şi soare,
Staţi ca nourii durerii, de întunecaţi popoare
Cu a voastră nedreptate şi asprime – voi nu ştiţi,
Că un timp în sînul mamei, vitei vă semăluiţi?
Dar de vită şi de oameni, ce vă pasă? – cînd azi totul
Vi se pleacă, cînd de muncă scăpat este numai mortul?
Îngrozitu-s-a pămîntul de aşa prieteşug;
Pentru om şi pentru vită, fierul dă şi azi lanţug.
Căci e meşteră Puterea, şi-a făcut cumplită lege,
După care, ca pe vită, ştie bine să vă lege...
Şi-apoi zic, nesocotiţii, că voi liberi să trăiţi
Sînteţi – o, ce vorbe goale... sînteţi liberi – să muriţi...

Plînge glasul sărăciei ca un cîntec plin de jale...
Ascultaţi-l cum vă mustră, arătînd rănile sale;
Acest birnic al durerii – chip de vifor neguros,
El spre voi, cuţite parcă, din ochi zvîrle mînios!
Nu vă cere-a voastre scule, nu vă cere-a voastre bunuri,
Nici stăpîn el vrea să fie, peste săbii, peste tunuri,
Nu rîvneşte el mărirea, cu tăiosul ei satîr,
Nici coroane, ce stau bine pe urechi lungi de catîr...

Crieri, instrumente oarbe, ce-aţi ajuns a fi maşină,
Numai ca stăpînii voştri să trăiască în hodină...
Voi, ce trîntorilor, stofă de mătasă-nfiripaţi,
Şi, drept haină, zdrenţe numai de la dînşii căpătaţi;
Voi, ce marmoră cioplită pregătiţi pentru palate;
Voi, prostiţilor de muncă, ce mari temniţe zidiţi,
Ca în ele, pe gunoaie, voi amar să vă topiţi...
O, calici de toată breasla, cum hrăniţi pe toţi sătuii,
Şi cinstiţi pe necinstiţii, pe schilozii şi tehuii?
Nu ştiţi voi ce slabă este în putere strîmbătatea?
Limpeziţi-vă la minte, cîntăriţi-vă dreptatea.
Sută, cum laşi tu pe unul, munca ta să o mănînce,
Şi tu mie, cum laşi suta, în durere să te-mbrînce?
Ei, ce scnimbă fiica voastră într-o carne de plăcere,
Pe cînd sînu-şi pîngăreşte desfrînata lor muiere,
Vă iau pînea ce hrăneşte oasele şi-al vostru sînge,
Iar voi staţi, răbdaţi... şi foamea de stomac cumplit vă strînge...

De-aş cutreiera pămîntul, codrii lui întunecaţi,
N-aş găsi eu nicăirea: lupi săraci şi lupi bogaţi...
Număraţi voi, care duceţi greu nevoile pe umăr,
Cîte traiste sunt goale – şi-ţi vedea al vostru număr;
Ei sînt zece, sînt o sută, sînt o mie şi mai mulţi...
Dar ai voştri asupriţii: milioane sînt desculţi!
Ocean de sărăcie, de amar şi întuneric,
Cînd ai tu a ta putere, de ce stai ca un nemernic?
Cînd eşti suflet, cînd eşti număr, pentru ce mai stai la gînd?
Înainte, înainte, milionule flămînd!

Amurgul veacului 

Cînd spre sară steaua zilei, lin, coboară să se culce,
Şi cînd apa la izvoare ne grăieşte limbă dulce;
Întunericul cît creşte, ni se face tot mai drag,
Şi-n afund stelos ne ducem cu sărmanul gînd pribeag.
Dar prin ceaţă, cîte doruri vin atunci să ne robească,
Conturînd, pe faţa stelei, faţa lor prietenească...
Amintirea ne arată prin a lacrimei cristal,
Un mănunchi de flori uscate, zile fără ideal.
Ce trecutului dau formă - şi atunci un glas ne cheamă.
Glas al lumei adormite, îndulcit cu dor de mamă,
Ce s-aprinde de iubire, unde soarele e stins,
Şi-n lumea nefiinţei întrupează dornic plîns...

De la zorile voioase pîn’ la nopţile eterne,
Sub un cer fără lumină, marea-n valuri se deşterne
Şi viaţa e ca luntrea, ce plutind pe-al mărei larg,
Este prinsă de furtună, fără pînză şi catarg...
Leagănul, ce înfloreşte mic obraz cu trandafiri,
O victimă pregăteşte lacomei nefericiri:
Iar în zarea luminoasă, pe suişul tinereţei,
Ades foarfeca dorinţei taie firele vieţei:
Dacă uită pe om moartea într-o lume de amaruri,
Pe-a lui barbă încîlcită, bătrîneţea pune varuri:
Ierogrifele durerei a lui frunte o sluţesc,
Iar a morţii stinse raze trist în ochi îi amurgesc...
Tot e pulbere şi tină – nimic bun, nimic statornic
Un val creşte, altul scade: şi durerea vine spornic;
Ochiul dragostei viclene e un rece luminiş,
Iară genele-i stufoase ades morţii sunt umbriş:
E prea vitregă lumina-i, ca pe om să-l veselească:
Mulţămirile sunt fructe ce în gură se fac iască...
Binele se cîntăreşte ca şi pînea pîn’ la dram:
Pe altarele vieţei, fericirile n-au hram:
Samănă icoana lumei cu un cîmp bătut de brumă.
Unde patima şi ura omenirea o sugrumă.

Şi cît zvon de răutate şi de oarbă duşmănie,
E-ntre lumea ce se duce şi-ntre lumea ce-o să vie!
Ce obraz cu două feţe a rămas acest pămînt
Cum hlizeşte răutatea şi pe margini de mormînt!
Cînd bogatul la pat cade, între rude ce răscoală!
Dacă merge el spre bine, clironomii merg spre boală...
Apoi, iată, moartea pune cu viaţa rămăşag,
Dascălii, pe la biserici, voioşi clopotele trag;
Cu blîndeţe îngerească, un visternic de colaci,
Milostenie de pîne şi de brînci, dă la săraci...
Mişelie! mişelie! să nu poţi găsi iubire
Nici pe margine de groapă, unde vezi a ta menire...
Mult amar şi mult ridicul, întruneşte o făptură,
Ce se naşte prin iubire şi se mistuie prin ură...
Nu-i credinţă-n cele bune, toţi argintului se pleacă,
Azi, o cursă e cuvîntul: om pe om azi se dezbracă...

La bogaţi lampă de aur, la sărac opaiţă:
Cînd au unii canapele, alţii nu au laiţă...
Sărăcie, sărăcie! eşti a veacului oglindă,
Lac de plîngeri, peste care trist minciunile colindă:
Mulţi te văd: te căinează însă toţi te amăgesc...
Pe adîncul tău de lacrimi, cei bogaţi voioşi plutesc...

Dar zadarnic plînge lira şi rimează în dureri,
Căci meteahna şi păcatul nu-s de astăzi, nici de ieri:
Ca un dascăl pe catedră, poţi să-nşiri cuvinte multe,
Nimeni n-o să ţie samă, nimeni n-o să te asculte:
Interesul şi cîştigul stăpînind acest pămînt
În zadar aş cerca-n versuri mintea mea să o frămînt.
Aur cată, aur strînge, pentru pofte aur dă-le,
Nu cenuşa de pe nouri, nu spoiala de pe stele;
Altfel eşti gunoi de stradă, nu-i la tine nimic bun,
De li-i arăta nivelul, te declară de nebun...
Ba, cu unii vei păţi-o şi mai rău – bătrîna vulpe
Se va face că te-admiră, ca mai greu să te-nculpe:
Bîrfitori de meserie, cu otravă în cuvinte,
Negustori ce cu minciuna tîrguiesc şi pe morminte,
Pizmuindu-te din suflet, or găsi că-n vrun cuvînt,
Te-ai atins de vrun luceafăr sau de barba unui sfînt...

Adevăr, plătit cu lacrimi şi cu nouri de amar...
Rază tristă, călătoare peste al minţilor hotar,
Tu eşti far ce luminează al nefericirei port,
Eşti făclia ce mîhneşte faţa palidă de mort...

Să scrii versuri, s-alungi dorul, să cînţi jalea ta pe harpă
Pentru ce, cînd cugetarea azi se vinde ca o marfă?
Oare da-vor ascultare versului cei ce n-ascult
Decît psalmul desfrînărei, decît al beţiei cult?
Parcă văd pe egoistul şi pedantul cum zîmbeşte
Şi din cînd în cînd privire veninoasă dăruieşte;
Dacă n-are ce să zică, în tăcere el se-neacă,
Şi atunci limba lui ia formă de cuţit închis în teacă...

Poezie, tu pe mine mă cutremuri, mă uimeşti,
În noiamul de luceferi arzători, cînd mă răpeşti:
Şi în noapte mă cuprinde dorul morţei ce-i eterne,
Ce-ntre mine şi viaţă noaptea nopţilor aşterne,
Şi-atunci văd cu ochii minţei lumile ce-n spaţiu trier,
Răpede ca nebunia în sminteala unui crier:
Apoi cînd din nouri iese luna, dragostea bălaie,
Şi revarsă peste ape şi cîmpii a sa văpaie,
Iar la haosul de noapte, drăgălaşa cu cît creşte,
A pămîntului icoană tot mai mult o limpezeşte,
Cum privesc atunci la dînsa, şi cu ochii urmăresc
În bulboana cea cu stele, stele ce nu mai trăiesc...
Poezie, poezie, cum te simt nu te pot spune:
Tu eşti dulce pentru mine şi de-mi dai amărăciune...
Gingaşă rouă de lacrimi, între toate mai aleasă,
Ai un farmec ce întrece sărutarea de mireasă,
Dar cînd ochii privesc lumea, unde nu-i nemica bun,
Ei în negura mîhnirei ca şi soarele apun,
Şi atunci al morţei nour mă cuprinde fără veste,
Şi-n pustiul întuneric, şi ce este nu mai este...

Unii stînd mai jos de lacrimi şi-al durerilor săgeţi,
Înţelepţii ce din fire minte n-au de înţelepţi,
Lungi şiraguri de cuvinte poreclite adevăr,
Pun pe firul judecăţei, cel subţire ca un păr,
Şi dînd vina pe un suflet, ce iluzii nu mai are
Ei cu multă iscusinţă teorii scot din sertare.
Cel ce pe nefericitul vină caută a pune,
Puie vină pe morminte şi pe soarele ce-apune...
Unde s-au văzut aleşii, cînd viaţă au senină,
Să-şi urască a lor zile, dacă alţii n-au lumină?

Dar mai gingaşă minune, decît tine, poezie,
Este a copilăriei alintată bucurie;
Şi ce poate la viaţă mai cu dor să ne atragă,
Pe întregul jalei, unde fericirea nu-i întreagă?
Ce-i mai scump, mai drag la casă, mai odor’ ca un copil,
Cînd pe braţe, mititelul, furişîndu-se tiptil,
Te îmbată cu a sale cuvîntări neînţelese,
Gîngăviri ce de părinte pot fi lesne înţelese...
Şi atuncea cîte visuri pentru care n-ai cuvinte,
Într-un viitor departe îţi plutesc pe dinainte,
Printre rîuri de lumină şi ogoare de senin,
Unde lacrimile sacă, unde nu răsare chin,
Colo-n depărtarea minţei, care trece şi de stele,
Pe a gîndurilor culme vezi minunile acele,
Ce o minte omenească n-ar fi-n stare-a le găsi,
Dacă dorul şi iubirea de părinte nu ar fi.
Dar ce soartă vă aşteaptă, dragi mlădiţe azi în floare?
Cum vor fi a voastre zile, nourate ori cu soare?
Zvon de glasuri depărtate, ce din ce în ce mai tare
Se aud – vin cu grăbire de la soarele răsare:
Veacul este pe sfîrşite – la o mie nouă sute
În curînd o să ajungem; faptul zilei se iveşte,
Şi el multe şi mari fapte tinerimei pregăteşte.

Omenire viitoare, ce cu înţeleapta minte,
Şi cu braţe oţelite vei păşi tot înainte,
Multe fapte azi urzite, le vei ţese-n viitor,
Tu, cînd lumei vei aprinde candela dreptăţilor...

Ce frumoasă, ce măreaţă! Va fi ziua biruinţei,
Ziua, cînd stăpînă fi-va pe pămînt domnia minţei;
Atunci liniştea şi pacea vor aduce-atîtea haruri,
Cîte-acum aduce prada: suferinţe şi amaruri...
Şi va fi cu voi lumina, cînd în negrele morminte
Vor dormi păcate negre şi gunoi de moaşte sfinte...
Spre folosul omenirei vor veni tot rînduri-rînduri,
Pe aripile ştiinţei înmiirile de gînduri,
Şi cu muncă mai puţină va fi lan mai roditor,
Cînd desoperiri măreţe vor sta lumei de-ajutor...
Într-un secul fără patimi, nu va rămînea nici praf
Din durere, din robie, din ruină şi din jaf...
Veşnic floarea fericirei, pe pămînt va fi în floare,
Cînd în lumea cugetărei, cugetarea va fi soare.

Apusul soarelui 

În purpură şi aur, apune sfântul soare,
El sărutări trimete la fiecare floare;
Apusul scânteiază de raze aurii,
Şi apele albastre devin trandafirii.

Pe insula cu nuferi, pe trestie înaltă,
Se joacă două presuri, doi zburători de baltă;
Pe deasupra zboară, trec raţele în rând;
Nagâţul se roteşte şi ţipă când şi când.

Senin curat e cerul, abia vântul adie,
Iar trestia pe baltă se mişcă, se mlădie;
Furnică pe sub ape un şir de peştişori,
Apusul îi priveşte cu ochi scânteitori.

Din papura cea verde o broască verde sare,
Şi pe oglinda apei se face un cerc mare, -
Şi cercul mereu creşte - apoi pe nesimţit
Dispare, pe un luciu de raze aurit.

Dar ce s-aud, ce glasuri, ce şoapte ies din baltă? -
Prin razele de soare deodată se arată
Doi faguri de viaţă, doi muguri iubitori,
Două copile albe, cu sân de albe flori.

Copilele frumoase, voioase, râzâtoare,
Volocul cel cu peşte îl trag pe mal la soare,
Şi apa oglindeşte albastre bucurii,
Ş-albastrul, forme albe, - copile serafii.

Cămeşele lor ude de sânuri stau lipite;
Sub alba ţesătură se află tăinuite
Dulci forme de iubire, rotunde năluciri,
Comori de frumuseţe, de albe fericiri.

Iar soarele pătrunde prin inul cel subţire,
La peptul care poartă fragi tineri de iubire;
El pune flori de aur pe sân copilelor,
Şi călduros şi dulce sărută ochii lor.

Ion Marin Sadoveanu

Biografie

Ion Marin Sadoveanu (pseud. lui Iancu Leonte Marinescu), n. 27 iun. 1893, Bucuresti - m. 2 febr. 1964, Bucuresti. 

Prozator, poet, dramaturg si eseist. 

Fiul medicului Nicolae Marinescu (care si-a luat numele de Sadoveanu). 

Liceul "Sf. Sava" din Bucuresti pana in 1912, cand se inscrie la Facultatea de Drept a Univ. bucurestene, pe care o absolva in 1916. Debuteaza cu poezia Apus in Revista celor sase (1912). 

Studii de drept si germanistica la Paris (1919-1921), frecventand totodata lectiile teatrale ale lui Jacques Copeau si Lugn6-Poe. In 1921, impreuna cu T. Vianu, fondeaza cercul "Poesis", cu scopul de a populariza, prin conferinte, fenomenul artistic european. Director general in Ministerul Cultelor si Artelor (1933-1940), director al Teatrului National "I. L. Caragiale" din Bucuresti (1956-1958). Editorial, debuteaza cu voi. Drama si teatru (1926), analiza a fenomenului teatral atat ca text, cat si ca spectacol. In 1927 publica misterul dramatic Anno Domini, iar in 1930 Cantece de rob, voi. de versuri in maniera traditionalista. Cea mai interesanta piesa de teatru a sa, Molima, impregnata de o atmosfera ibseniana (cu ecouri din Strigoii si Micul Eyolf), apare in 1932. Concretizari ale activitatii in domeniul teatrologiei sunt De la Mimus la Baroc (1933), antologie de texte dramatice adnotate, si Drama si teatrul religios in Evul Mediu (1942), sectiune a unei proiectate Istorii universale a dramei si teatrului. In 1944 publica Sfarsit de veac in Bucuresti, capodopera romaneasca de tip balzacian, iar in 1957, Ion Santu, romanul unei formatii spirituale. Evoca cetatea pontica Histria in Taurul marii (1962). Intelectual erudit, catalizator al miscarii artistice interbelice, SADOVEANU este un stilist rafinat, prozator viguros, tentat de ampla constructie epica.

Pana la dezvaluirea vocatiei sale epice, SADOVEANU - poet minor, fara voce distincta, teatrolog pasionat, mai putin recunoscut prin piesele sale decat prin calitatile de cronicar dramatic si istoric al artei teatrale - avea mai degraba profilul unui mare animator al vietii cultural-artistice interbelice, decat unul strict literar. Aparitia romanului Sfarsit de veac in Bucuresti (1944) a impus dintr-o data un remarcabil scriitor. Cartea aceasta, ca si Enigma Otiliei, demonstreaza cate potentialitati nelimitate ascunde inca structura epica traditionala, de tip balzacian, dupa cum intregeste conturul unui personaj literar, acela al arivistului, cu modele celebre in literatura romana. Dintru inceput, acest roman al decadentei boieresti (stirpea Barbilor) si al ascensiunii burgheze, surprinde prin complexa configurare a lui Iancu Urmatecu, datorita nuantatei umanizari pe care o suporta arivistul, tip literar rasfrant in genere, pana la S., doar unilateral, sarjat pe o constanta caracterologica, fie monstruoasa, fie doar pitoreasca. Cu o rabdare analitica nedezmintita pana la capat, scriitorul inregistreaza procesul de initiere a fostului arhivar in tainele unei lumi cu alte legi decat cele ale sale; in contactul cu lumea Barbilor, ca om de casa al acestora, Urmatecu descopera valoarea, pentru el pragmatica inca, a culturii, isi corecteaza gesturile si rostirea, isi rafineaza sensibilitatea, printr-o rodnica receptivitate, utila inaltarii sale sociale si comportarii invulnerabile in sfera afacerilor. Remarcabila este scena in care tanarul baron isi sustine in fata lui Urmatecu planul infiintarii unei fabrici de oglinzi. Acesta il primeste cu o anume rece solemnitate, il introduce pe sensibilul Bubi intr-un cadru neutru, nefamiliar, si-1 asculta deferent, in tacere, pentru a-1 surprinde apoi cu raspunsul cel mai neasteptat, care-1 deconcerteaza pe tanarul baron. in relatiile de afaceri, Urmatecu se comporta asemeni unui spectator detasat ce-si regizeaza intalnirile, speculand slabiciunile adversarului prin tactica asteptarii, exasperanta pentru celalalt. In mediul sau firesc insa se dezlantuie neinfranat, se destinde in furii teribile, isi bate joc de "aia", rudele sotiei sale, pune la cale farse pline de cruzime. Urmatecu e un spirit muntenesc, aproape un Moromete citadin, iubind disimularea ca joc si savurandu-si superioritatea nativa a inteligentei. Foarte semnificativa este la Urmatecu spaima obscur-mitica de a nu fi pangarit de atingerea mortii, credinta frenetica in vitalitatea lui imortala. Asteptand la poarta cimitirului sa se termine vreo inmormantare la care e silit sa faca act de prezenta, il cuprinde intotdeauna un "neastampar si o pofta de goana si de dezmat", in el presimte o noua vigoare, aproape stihiala. Dar in toata aceasta orgiasta izbucnire, isi mentine echilibrul interior; fata-n fata cu gesturile maniacale, gatuite de emotie, ale lui Lefterica sau cu nebunia lui boier Grigore (caruia ii pastreaza ca un memento portretul la vedere), Urmatecu se umanizeaza infricosat, caci simptomul irational, pe care il observa la altii, lui "ii da o masura omeneasca in tot ce face" si-1 fereste de pacatul exceselor monstruoase. Romanul are o forma circulara, debutand si sfarsindu-se cu cate un acces de vitalitate debordanta al personajului. La Urmatecu apar toate aspectele unei tarzii formatii spirituale, ce nu sunt decat germenii dedublarii sale, caci odata iesit din ambianta ceremonioasa a aristocratiei, eroul redevine el insusi, cel de dinainte. Totusi, nu poate fi ignorat harul sau neobisnuit de a fi, chiar si in pragul senectutii, deschis noutatii, ca si aviditatea lui de a invata chiar si acum "la o scoala de pe urma careia profita repede"; dar dorinta instruirii nu ramane numai un scop imediat ci este dublata, mai ales in urma discutiilor cu doctorul Matei Santu, de euforia cunoasterii pure, dezinteresate. Romanul se sustine pe cateva simetrii subtile. Pe cata vreme Urmatecu stie sa-si supravegheze miscarile, avare si precise, realizandu-si mereu efectele scontate, batranul baron Barbu gusta din plin lenea gesturilor de prisos, speculate discret de omul de casa. Cei doi sunt complementari, vointa unuia suplinind abulia celuilalt. Contrastul dintre burghezia in ascensiune si aristocratia degenerata transpare in antinomia dintre viata si forma, dintre agitatia frenetica a lumii lui Urmatecu si rafinamentul imobil, visator-muzical al lumii Barbilor, cu rare tresariri ale unui "duh de asprime", boieresc. Totul indica aici deficitul de traire, ce pare a fi inscris pe stema de baronie, cum insinueaza impertinentul gazetar Panaiotache Potamiani, acest nou Pirgu; intr-un patrar al blazonului "sta o apa: e semn ca neamul se trece", dupa cum licorna, dintr-un alt patrar, simbolizeaza dependenta erotica fata de femeie a unor virilitati melancolizate. Elementele decorative, minutios reconstituite, au aceeasi functie simetrica. Prin camerele baronului, intr-o penumbra ocrotitoare, sub miresme grele, statute, se afla mobile fanate, portrete stravechi, anterie si islice, cutite de fildes si maini de bronz presand hartii, iar glasurile nenumaratelor ceasornice mai soptesc inca prin toate colturile ; asemenea lucruri subtile, adunate, ca intr-un bazar, si in casa lui Urmatecu, zac intr-o desavarsita uitare, caci aici de pret sunt obiectele de duzina, banale, dar utile, si mai ales dosarele fostului arhivar, ce au pentru ceilalti un statut sacral. Un rol fundamental are in roman motivul muzicii, prin mijlocirea careia lumi atat de diferite se definesc irevocabil. Intr-un moment de sfasiere launtrica, tanarul baron improvizeaza la pian cateva variatiuni pe o tema beethoveniana, voind zadarnic sa se exprime intr-o "inventie noua", dezvaluindu-si inca o data doar sterilitatea, reflex al unei lumi crepusculare. Alta data, tot Bubi comenteaza destinul dramatic al celui care a compus Missa Solemnis, emotionandu-1 profund pe Urmatecu (obsedat de rolul fatalitatii in viata); dar cand ii si exemplifica cele spuse, acesta asteapta nerabdator "sa se ispraveasca" muzica aceasta ce in "nici un fel nu-si gasea drum in el". Fostul arhivar mimeaza fara gres apartenenta sa recenta la o lume straina siesi, doar muzica il da de gol intotdeauna. In adevar, ascensiunea lui sociala e una in lumea lui si alaturi de ea, caci cu cat se apropie de aceea a Barbilor, cu atat se indeparteaza inexorabil in moarte. Al doilea volum al unei trilogii proiectate. Ion Santu (1957), care urmareste in continuare destinul clanului Urmatecu-Santu, este de fapt un "Bildungsroman" care tinde a fi si fresca inceputului de veac. E circumscrisa, pas cu pas, dezvoltarea spirituala a copilului si apoi a tanarului Ion Santu, confruntat cu variate conceptii pedagogice si dovedind o mare receptivitate intelectuala, mostenita de la bunicul sau. Diletant superior, Matei Santu si-a cristalizat o "Weltanschauung" si intentioneaza sa-i ofere fiului sau o metoda de cunoastere, pentru ca, la randul sau, Ion Santu sa-si inchege un sistem propriu, modelator pentru o personalitate in formare. Sedus de bizarerii anatomice, asemeni batranului Jonathan Leverkuhn (care ii arata lui Adrian cartile despre fluturi exotici si animale marine), Matei Santu proiecteaza fiului sau, la o lanterna magica, o serie de imagini ale evolutiei biologice, insistand asupra unora privitoare la "viata monstruoasa", a epocilor geologice. Cum e si firesc, asemenea exemple socante se intiparesc in mintea copilului, care, mai tarziu, la maturitate, le transfera intr-un plan spiritual, descoperind malformatiile moral-umane. Astfel, Ion Santu primeste de timpuriu sugestia formelor armonioase, iar alte influente, ulterioare, intregesc ceea ce tatal a initiat. Muzicala Berta von Grodde il uluieste prin excesivul ei temperament, ascuns sub austeritatea-i teutona; pe elvetianul Marc A. Jeanjacquet il admira pentru "forma perfecta si riguroasa" a scriiturii, iar pe juristul Bazil Poroineanu, logician sever, pentru comportamentul lui sobru. Sub o masca impenetrabila, Poroineanu, un fel de "el discreto" autohton, nu-si tradeaza prin nimic existenta duplicitara, meditand doar uneori, malitios, la un tratat Despre fete, pe care el ar fi cel mai indicat sa-1 scrie. Sub influenta acestui jurist. Ion Santu invata sa-si controleze reactiile, sa-si disciplineze gandirea si sa ajunga la un "registru superior al rostirii", lapidar si impersonal, neutralizand orice afect ce s-ar putea rasfrange in cuvant. Acest gen de existenta reprezentativa, spre care aspira tanarul Santu, convine perfect firii lui adanc morale. Ethosul se afla in natura lui fireasca, de aceea si instinctiv, si prin educatie, Ion Santu nazuieste sa devina un "suflet frumos", formatia lui spirituala fiind, asadar, una de tip schillerian. Tocmai acest lucru explica de ce, fizionomie, eroul lui SADOVEANU n-are trasaturi palpabile, e necarnal, aproape o abstractie. Aceasta educatie, ce preconizeaza inchegarea unei personalitati armonioase, are ca etalon masura, aici concept moral-estetic, si nu doar precept natural, ca in Sfarsit de veac Ideea proportiilor pure, prismatice, din universul mineralelor, dezvolta la Ion Santu o gandire geometrica, de o limpiditate de cristal, iar supravegherea continua, ce si-o impune, sufoca orice frenezie afectiva. Ceea ce nu-si permite in viata de toate zilele, isi permite numai prin mijlocirea teatrului, limitandu-se la a privi o traire marita, dar armonizata estetic. Detasat de real, Ion Santu observa imperfectiile celor din jur si ajunge la un fel de autocontemplare cu forme monstruoase de orgoliu, ce produc, bineinteles, o deviere de la acel " suflet frumos" initial. Eroul descopera acum sensul fertil al crizei, care deformeaza trairea ca pe o "materie organica", prefigurand o restructurare spirituala, o "umanizare", cu atat mai mult cu cat incepe si purificatoarea experienta a razboiului. Al treilea volum, nescris, urma, dupa cum sugereaza notele scriitorului, sa dea relief acestei mutatii decisive din constiinta personajului: "Ion Santu, decazand din propriul sau orgoliu, umanizeaza cu iertarea lui pe toti monstrii care populeaza experienta lui de o viata intreaga si ii judeca mai putin aspru. [] Si cu aceasta revalorificare, prin propria lui scadere, vine pacea si impacarea" 

Elementele de fresca sociala nu se topesc organic in materia acestui roman al unei deveniri sufletesti. Disocierile eseistice, analitice, mai mult sau mai putin explicite, sunt dezorganizate de invazia unor episoade desfasurate in sine, ce nu-si au rostul intr-un "Bildungsroman", nefiind inregistrate din perspectiva celui ce se formeaza si nerotindu-se in junii lui, pentru a-i intregi experienta. Apoi, SADOVEANU simplifica uneori pe parcurs complexitatea unor destine, creand viziuni naive, in alb-negru, cu nuantele sacrificate, conform unui "realism critic" defunct. Oricum, ca "Bildungsroman", Ion Santu ramane o interesanta realizare a genului in literatura romana.

OPERA

Drama si teatru, Arad, 1926; Metamorfoze -Anno Domini, Bucuresti, 1927; Cantece de rob, Bucuresti, 1930; Molima, Bucuresti, 1932; De la Mimus la Baroc, Bucuresti, 1933; Drama si teatrul religios in Evul Mediu, Bucuresti, 1942; Sfarsit de veac in Bucuresti, Bucuresti, 1944; Sistemul celor 24 de sori, Bucuresti, 1959; Taurul marii. Bucuresti, 1962; Akho si Tao, Bucuresti, 1963; Scrieri I-VIII, ed. ingrijita, prefatata si note de I. Oprisan, Bucuresti, 1969 - 1985; Istoria universala a dramei si teatrului, I-II, ed. ingrijita, prefatata si note de I. Oprisan, Bucuresti, 1973; Taurul marii, cuvant inainte de Ov. Papadima, Bucuresti 1977; Taurul marii, antologie si pref. de V. F. Mihaescu, 1987; Ion Santu, pref. de P. Raileanu, Bucuresti, 1989. Traduceri: Shakespeare, Richard al lll-lea, Bucuresti, 1934; Max Halbe, Tinerete. O drama a dragostei in trei acte, Bucuresti, 1942; V. Ermilov, A. P. Celiov, in colab. cu E. Jenea, Bucuresti, 1948 (ed. a Il-a, 1954, in colab. cu H. Ioachim); Stendhal, Rosu si negru, Bucuresti, 1950; G. A. Biirger, Uimitoarele calatorii si aventuri pe uscat si pe apa ale Baronului von Miinchhausen, Bucuresti, 1956 (alte ed. 1960; 1977; 1991; 1993); Heinrich von KIeist, Ulciorul sfaramat, Bucuresti, 1957.

REFERINTE CRITICEPerpessicius, Mentiuni, II; S. Cioculescu, Varietati critice, 1966; C. Regman, Carti, autori, tendinte, 1967; L. Baconski, Marginalii critice si istorico-literare, 1968; P. Constantinescu, Scrieri, IV; S. Cioculescu, Aspecte; O. Sulutiu, Scriitori si carti, 1974; N. Balota, Universul ; E. Simion, Scriitori II; I. Vartic, Spectacol interior, 1977, S. Cioculescu, in Luceafarul, nr. 37, 1978; idem, in Romania literara, nr. 37, 1978; N. Carandino, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1979, I. Oprisan, in Manuscriptum, nr. 3, 1979; I. N. Popescu, in Steaua, nr. 9, 1980; M. Popescu. in Ramuri, nr. 3, 1982.