7. /10 FEBRUARIE 2023 - POEZIE
DAN GEORGE
Dan George, poet şi traducător
Biografie George Dan
George Dan (10 februarie 1916, Cadievu, judeţul Caliacra, Regatul României - 5 ianuarie 1972, Bucureşti) este un poet şi traducător. Este fiul Călinei (născută Duilaş) şi al lui Vasile Dan. După ce a absolvit Liceul „Ştirbei Vodă" din Călăraşi, lucrează în Marina Militară, apoi în Marina Comercială, obţinând brevetul de ofiţer în 1940. După război se stabileşte în Bucureşti. În 1935 scoate la Călăraşi revista „Nenufar". Debutează în „Revista scriitorilor români" (1936), cu poezia Cufundare, semnată George Danubia; debutul editorial are loc în 1949, cu volumul de balade şi poeme Bună dimineaţa!
Din 1966 călătoreşte mult pe mare, către destinaţii orientale şi extrem-orientale. În acelaşi an participă ca traducător la Congresul internaţional al iranologilor de la Teheran, iar în 1971, la sărbătorirea a 2500 de ani de existenţă a statului iranian. Traduce poezie persană şi indiană, din Baudelaire, Verlaine, Poe şi din literatura sovietică.
Cunoscut mai ales ca poet-traducător din poezia persană, Dan este el însuşi un poet prolific. După un scurt episod conformist, versurile sale, de inspiraţie exclusiv marină sau dunăreană, mărturisesc pasiunea pentru meseria sa, cea de navigator. Orientul şi marea sunt cele două filtre esenţiale prin care este văzută lumea: Dobrogea este o „Persie mică", nalbele sunt flori orientale, versurile din Barcagiul Barbălată poartă drept moto un gazel, marea are „ochi de pisică siameză".
Acuarelele dunărene sunt proiecţii care şi ele au inflexiuni orientale: „Dintr-un fildeş lucrat foarte proaspăt / sfârcul alb ia o gâză în cioc; / ce subţire-i al smârcului oaspăt/despletindu-şi penajul din coc!"; „Pe-o fragedă tipsie de smarald, / un nufăr aburind în rouă, cald: / ou despicat prin dur albuş,/până-n polen de gălbenuş." Un număr important de poezii sunt scrise în călătoriile în jurul lumii, constituindu-se în mărturii transfigurate ale unor întâlniri cu alte civilizaţii.
Exotismului locurilor i se adaugă şi o oarecare teatralitate a personajelor, precum şi o grandilocvenţă a gesturilor acestora; rezultatul este o poezie în care totul se percepe într-un mod exotic, aventuros, cu un filon de patetism, dar şi de umor: „La bar ŤLa Calul Troiiť / se-ntorc din larg eroii / cu pumnii-n buzunare, / setoşi de răzbunare".
Această viziune este susţinută structural de poeme lungi, balade, romanţe, în care Dan versifică uşor, rostogolind cuvintele cu impetuozitate şi părând a se opri cu greu. Înrudirii cu Ion Minulescu, semnalată de Mioara Apolzan, i se adaugă aceea cu Panait Istrati, atmosfera baladescă fiind uneori asemănătoare, cum remarca Ion Vinea. Poet şi navigator, Dan s-a îndreptat în cele din urmă către traducerea de poezie „exotică" - persană şi indiană -, realizând traduceri din Saadi, Omar Khayyam, Firdousi, Tagore etc.
Opera
• Bună dimineaţa!, Bucureşti, 1949; ediţie îngrijită şi prefaţă de Marcel Gafton, cu o însemnare de Ion Vinea, Bucureşti, 1976;
• Decorat cu Ordinul Muncii, Bucureşti, 1949;
• Povestea tractorului de la minereu la brazdă (în colaborare cu Nicolae Jianu), Bucureşti, 1949;
• Rapsodia marinarilor, Bucureşti, 1954;
• Dunăre, Dunăre..., Bucureşti, 1955;
• Flori de mare, Bucureşti, 1957;
• Hamalii, Bucureşti, 1957;
• Goarna şi sirena, Bucureşti, 1959;
• Pui de lună, Bucureşti, 1960;
• Cântece de luptă, Bucureşti, 1962;
• Fildeşul negru, Bucureşti, 1965;
• Corabia cu cincizeci de catarge, Bucureşti, 1966;
• Din ochiul ciclonului, postfaţă Ion Vinea, Bucureşti, 1968;
• Fructe de mare, Bucureşti, 1970;
• Mater nostra, Bucureşti, 1971.
Traduceri
• Constantin Simonov, Prieteni şi duşmani, Bucureşti, 1949;
• K.M. Staniukovici, Povestiri marinăreşti, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Dina Haim);
• Serghei Mihalkov, Poezii, Bucureşti, 1957;
• Saadi, Grădina florilor (Golestan), prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1959;
• Poeţi persani, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1963;
• Rabindranath Tagore, Versuri, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1966, Poeme, prefaţă de Radu Boureanu, Bucureşti, 1967, Luna în creştere, Bucureşti, 1968;
• Firdousi, Şah-name (Cronica Şahilor), prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1969;
• Privighetorile Persiei. Antologie de poezie persană (secolele X-XX), prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1971;
• Omar Khayyam, Catrene, Bucureşti, 1972.
Simposion
Vedeți,
sunt patru soiuri de poeți:
de geniu, de trudă,
de ocazie și de nimic.
Poemele poetului de geniu
sunt nuci-de-cocos:
verzi, dau lapte răcoros,
și coapte - dulce miez untos...
Poemele poetului de trudă
sunt struguri tămâioși:
verzi - acră aguridă,
și copți - stafidă...
Poemele poetului de-ocazie
sunt castraveți:
verzi, car soare și oțet,
și copți - amari și galbeni ca invidia...
Versificările de poetastru
greoaie și-n doi peri -
sunt pepeni furajeri:
verzi, abia-i duci în brațe,
și nu se coc sub nici un astru...
Și cititori de patru feluri
aleg poeme după apetitul lor:
unii vor lapte și unt-de-cocos,
alții vor struguri stafidiți,
unii se mulțumesc cu castraveți,
iar alții mor după lubenițe...
Vedeți,
sunt patru soiuri de poeți,
și patru feluri de poeme,
și cititori cu patru gusturi
- Poftă bună!...
MIHAI DUȚESCU
Mihai Duţescu, poet şi prozator
Biografie Mihai Duțescu
DUTESCU Mihai, se naste la 10 febr. 1941, Sibiu.
Poet si prozator.
Prof. (1963-l965); redactor la revista Ramuri (din 1965).
Debuteaza cu poezie in Luceafarul (1962); debut editorial cu volum de versuri Noaptea nuntii (1969), urmat de Scrisori de dragoste (1971), Dulcea pierdere (1974), Pavaza de crini (1976), Darul de a iubi (1978), Venetia (1980), Sa nu uiti, sa nu mori (1982), Muzeul de ceara (1983), Autoportret (1985), Zborul sagetii (1988), Patrie comunista (1989).
Poet prolific, stapin pe o variata gama de versificatie, Mihai Dutescu inregistreaza reusite certe mai ales dupa 1980 - cu Venetia si Muzeul de ceara, in vreme ce proza publicata pina in prezent (A-ceasta iubire, 1979; Viata personala, 1981; Izgonirea negutatorilor, 1983; Un om, intr-o zi, 1987) nu depaseste stadiul de exercitiu in materie de roman.
D. debuteaza editorial cu volumul de poezii Noaptea nuntii (1969), in care nota intimist-sentimentala e imediat vizibila in versul de obicei fara relief, cu exceptia citorva arpegii lirice
(„S-au naruit sub privighetori citeva cetati, citeva paduri, citeva suflete marmura si-a taiat vinele dar David a refuzat sa vorbeasca" - Echinoctiu) |
. Saltul valoric este evident in volumul urmator, Scrisori de dragoste (1971), unde ciclul al doilea, Ceaiul de la ora cinci, se construieste pe o perspectiva ironica, dar si pe epica falsa a versului ce transmite senzatia de platitudine absoluta intr-un spatiu provincial, in care deriziunea momentelor si a gesturilor scurtcircuiteaza cu ceremonialul de fapt mimat:
„intr-un acces de tuse o descoperi pe sotia episcopului si o invita la o polca muscind-o ceremonios de nas sporovaira verzi si uscate ba chiar pe un ton convulsiv o avertiza ca are in spate un decolteu pe care cu timpul se poate fuma" (Fostul magistrat) |
In schimb, in ciclul ce da titlul volumului, se prelungeste tema si tonalitatea elegiaca din Noaptea nuntii, ca in XIII:
„Canarul meu fruct galben desen incins tipat de singuratate si tu pe fundul camerei cu masca de somn pe figura Bule de aer ridici [] linga scheletele lucrurilor linga epavele marilor fotolii si ale cartilor roase". |
Versul liber sau cel clasic, utilizat cu egala indeminare, au in comun o fluenta suspecta de facilitate prea mare in procesul de elaborare a poeziei. Culegerile urmatoare, respectiv Dulcea pierdere (1974), Imnuri orfice (1975), Pavaza de crini (1976) si Darul de a iubi (1978), se caracterizeaza printr-un registru in general declarativ. Buna stapinire a versificatiei nu poate escamota impresia de poezie industrioasa, in care celebrarea Daciei Felix, de pilda, a unei provincii (Moldova), a unui oras (ciclul Craiova) sau a unei personalitati (ciclul Brancusi) confirma observatia lui Eugenio D'Ors despre culoarea ce, prea multa fiind, ingrasa, iar apoi ucide spatiul plastic. Se desprind totusi insule de veritabil lirism, mai ales in cazurile de reintoarcere a poetului spre confesiunea de extractie neoromantica: „Poezia a doua mea viata Doamne! / ajuns la ea dupa moarte / inghetind steaua si spulberin-du-se / mie, policandre stinse, miinile / poezia principiu geometric si / religie a ochiului efemer" (Regretam o fotografie iubita). Ciclul Pavaza de crini primeste un ton grav, oracular aproape, anuntind poezia de maturitate a lui Mihai Dutescu din Venetia (1980), Sa nu uiti, sa nu mori (1982) si Muzeul de ceara (1983), vertebrate de doua motive ce revin obsedant: pasarea si trupul. De altfel, ciclul Portret de pasare din volumul Venetia aduna conotatiile motivului existente, in chip disparat, si in plachetele anterioare. Exista in aceste volume multe poezii citabile, precum Eu, pasarea, sau Tablou flamand (ambele din Sa nu uiti, sa nu mori):
„Cu fiecare respiratie mai putin aer sub clopotul de sticla pasarea cade impuscata frunza se face neagra mina mea oboseste usor altfel totul e bine rasare piatra apune floarea vulturii zimbesc si trec anotimpurile ca o turma de capre ce-si duc ciobanii morti in spate". |
„Printr-un spatiu vitrat
chipul meu
deasupra trupului meu
Imitind pasarea si
broasca testoasa,
mersul si unduirea,
zborul si caderea
In ochiul pa-mintului"
(Pantomima).
Enumerativul se amplifica in Zborul sagetii (1988), fiind grevat de explicativ si mai ales de elogiul programat din Patrie comunista (1989), unde reapar poncife-le din Imnuri orfice sau din primele cicluri din volumul Pavaza de crini. Prozatorul Mihai Dutescu e prezent in micul roman sentimental Aceasta iubire (1979). Viata personala (1981) este construit pe „meditatia amaruie asupra prezumtiei si goliciunii vietii personajului", artistul fotograf Martin Cabala (A. Cosma).
Urmatoarele romane. Izgonirea negutatorilor (1983) si Un om, intr-o z (1987), nu depasesc stadiul naratiunii lineare, chiar si cu alternativa scenariului de film inserat in ultima carte. Autor prolific, Mihai Dutescu e citabil prin indemanarea cu care minuieste tehnica versului clasic si modern.
OPERA: Noaptea nuntii, versuri. Bucuresti, 1969; Scrisori de dragoste, versuri, Bucuresti, 1971; Dulcea pierdere, versuri, Bucuresti, 1974; Imnuri orfice, versuri, Bucuresti, 1975; Pavaza de crini, versuri. Bucuresti, 1976; Darul de a iubi, versuri, Craiova, 1978; Aceasta iubire, roman, Bucuresti, 1979; Venetia, versuri. Bucuresti, 1980; Viata personala, roman, Bucuresti, 1981; Sa nu uiti, sa nu mori, versuri, Craiova, 1982; Muzeul de ceara, versuri, Bucuresti, 1983; Izgonirea negutatorilor, roman, Craiova, 1983; Autoportret, versuri, Bucuresti, 1985; Un om, intr-o zi, roman, Craiova, 1987; Zborul sagetii, versuri. Bucuresti, 1988; Patrie comunista, versuri, Craiova, 1989. |
REFERINTE CRITICE: E. Barbu, O istorie; A. Cosma, Romanul romanesc contemporan, I, 1988. |
Viaţa
Viaţa care ne-a fost hărăzită
de bunul nostru Dumnezeu
e o taină fără sfârşit,
chiar dacă vi se pare că
sunteţi atotcunoscători.
N-o să înţelegi niciodată
cursul destinului
tu, om fără minte
care ţi-ai pus pe faţă
masca lui Dumnezeu.
Puterea e mai trecătoare
decât zborul păsării,
mai instabilă decât tremurul
apei la ţărmuri.
Puterea ta, omule, e doar nisip,
el e regatul tău
atotştiutorule,
atâta meriţi!
Limba română
Timp care curge, timp ce purcede
În urmă-ne multe n-or să rămână,
Dar niciodată nu se va pierde
Doamna frumoasă, limba română.
S-or duce zilele, iubiri fără margini
Vor trece sub marea uitare stăpână,
Dar niciodată n-o cădea în paragini
Doamna românilor, limba română.
Cuvântul ei dulce ne este nume
Glasul ei cântec mereu ne adună,
Bunii şi răii nu au pe nume
Mai sfânt decât ea, decât limba română.
Pământu-acesta cât ne rămase,
Munţii cu vulturi, marea cu spumă
Stau sub lumina ce arde în case
La fiecare, limba română.
Făcuţi dintr-un sânge străvechi precum vinul
Din boare şi rouă şi din furtună,
În ea ne rostim bucuria şi chinul,
În prea iertătoarea limbă română.
În ea se botează şi viii şi morţii,
În ea se şopteşte sub clarul de lună,
Au dus-o pe buze şi domnii şi hoţii
Trăind de milenii în limba română.
Iar timpul tot curge şi curge-va veşnic
Şi sufletu-mi tainic mereu se cunună
În fiece toamnă, sub stelele sfeşnic,
Cu blânda mireasă, limba română.
Boris Pasternak
Biografie Boris Pasternak
Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie (stil vechi) (10 februarie) 1890 la Moscova - d. 30 mai 1960) a fost un poet şi scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958.
Este fiul lui L. O. Pasternak, membru al Academiei de arte. Se naşte şi creşte într-o familie de artişti profesionişti, în familia pictorului Leonid Pasternak şi a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin şi preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziţia muzicală, influenţat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universităţii din Moscova, renunţând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei şcolii neokantiane de la Marburg. Renunţă şi la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuşi în centrul atenţiei creaţiei sale literare, până la romanul şi scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.
În 1911 debutează cu poezii în almanahul grupării "Lirika", iar în 1914 tipăreşte placheta de versuri "Geamanul din nori". După examenele de la Universitatea din Moscova îşi definitivează primul său volum de versuri (1914). Din dorinţa de a fi alături de generaţia sa, Pasternak se "înregimentează" literar în gruparea moderat futuristă "Centrifuga", fără a-şi renega însă rădăcinile, care coboară până în "veacul de argint" al poeziei ruse (perioada Simbolismului si a Akmeismului, dominată de figura lui Blok). Volumul Pe deasupra barierelor (1917) este, în mare măsură, o reluare a temelor din prima sa carte. Volumele Sora mea viaţa (1922) şi Teme şi variaţiuni (1923), în care Pasternak îşi elaborează modul cu totul special de a surprinde lumea în integritatea ei, sunt primite cu entuziasm, impunându-l drept un mare poet. În anii '20, Pasternak încearcă să-şi gasească locul în lumea creată de Revoluţia roşie scriind poemele epice 1905 (1925-1926) şi Locotenentul Schmidt (1926-1927), care, alături de poemul Înalta maladie (1923-1928), îi aduc recunoaşterea oficială.
La sfârşitul anilor '30, deprimat din cauza nenorocirilor pe care le vede în jurul său - sunt anii terorii staliniste -, Pasternak renunţă pentru o vreme la opera personală şi îşi câştigă existenţa traducând. Traduce mult, din Shakespeare, Kleist, Goethe, Petofi, Shelley, Verlaine, din germană, engleză şi din poezia gruzină; călătoreşte de altfel şi în Gruzia.
În timpul Războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) şi Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiaşi an începe să scrie romanul Doctor Jivago. După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opţiuni tragice între lumea intimă şi existenţa publică, socială. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit in anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinatate în 1957, in Italia, şi decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 a generat ascuţite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea scriitorilor şi contrângerea sa să renunţe de bună voiela Premiul Nobel. În 1959 încheie volumul de versuri Când se înseninează. La 30 mai 1960, scriitorul moare la Peredelkino, celebrul sat de creaţie al scriitorilor sovietici, situat într-o suburbie a Moscovei. În însemnările şi scrisorile ultimilor ani Pasternak şi-a adunat punctele sale de vedere asupra artei.
Bibliografie selectivă
Vremea începuturilor -- (1912 - 1914)
Pe deasupra barierelor -- (1914 - 1916)
Anul nouă sute cinci -- (1925 - 1926)
Locotenentul Schmidt -- (1926 - 1927)
A doua naştere -- (1930 - 1931)
Doctor Jivago -- 1957
Grea cruce sa iubesti pe unii...
Grea cruce sa iubesti pe unii.
Dar tu - ce simpla! De-nteleg
Secretul frumusetii tale,
Enigma vietii o dezleg.
S-aude, primavara, fosnet
De adevaruri, cum razbat.
Ca aerul îti e-ntelesul,
Ca el de dezinteresat.
Freamatul viselor s-aude
Atunci - si parca le si vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-asezi.
Usor e: te trezesti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Sa nu te mai mânjesti de-a pururi.
Noapte de iarna
Ningea, ningea pe-ntreg pamântul,
În toata zarea.
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea.
Cum, vara, roiesc musculite
În jurul luminii, noian,
Toti fulgii, toti fulgii din curte
Se-nvârtejeau la geam.
Lipea pe geam viscolul cercuri,
Sageti indicând departarea,
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea.
Strângea tavanul luminat
Tot umbre bizare,
Destine ale încrucisarii,
Încrucisari de mâini, încrucisari de picoare.
Si doi pantofiori lunecau
Cu zgomot sec jos,
Pe rochie lumânarea îsi picura
Lacrimile, sfios.
Si totul pierea în pâcla zapezii,
Alba, carunta,
Ardea lumânarea pe masa,
O rugaciune de sfânta.
Si un ungher sufla în festila
Si focul ispitei învolburate
Îsi ridica precum un înger
Doua aripi încrucisate.
A nins toata luna, în februarie,
Si mereu, ca ninsoarea,
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea.
Intâlnire
Nameti pe-acoperisuri, cum iernii îi sta bine!
Ies sa mai fac miscare si-n usa dau de tine.
Esti fara palarie si, Doamne, n-ai galosi!
Ai strâns în mâini zapada, framânti un cocolos.
Copacii lânga garduri sunt supti de zari si bezna,
Esti emotionata, cu fulgi, inel, în glezna.
Baticu-i plin de apa, din mâneci parca-ti ploua,
În paru-ti se-nfiripa cinci picaturi de roua.
Balaie, o suvita îti lumineaza chipul,
Mijlocul, pardesiul si mâna si baticul.
T;i-i jilava, pe gene, zapada ca un fum,
Mi-apari dintr-o bucata, când te privesc acum.
Cin` te-a purtat prin mine, prin suflet, in ocoale,
Asa ca pe-o bucata de fier cu miezul moale?
In sufletu-mi, de-a pururi, tu o sa-nsemni femeie.
Ca lumea-i rea, imi pasa foarte putin, de-aceea.
Se dedubleaza noaptea din acel timp sfârsit,
Ramasera doar bârfe, dar noi, noi am murit?
MARIANA MARIN
Biografie (1956 - 2003)
S-a născut în București, unde a absolvit Facultatea de Litere. Este considerată a face parte din "generația 80". A fost un membru activ al Cenaclului de Luni, condus de criticul literar și profesorul Nicolae Manolescu și a publicat în volumul colectiv, editat de acesta, "Cinci".
Criticul Nicolae Manolescu, afirmă[2]: Versurile ei sunt croite din materialul liricii tragice a marilor doamne ale poeziei moderne, printre care își găsește locul nefericita iubită a lui Eminescu, evocată, laolaltă cu urmașele ei din secolul XX, într-o splendidă Elegie : „Mutilarea artistului în tinerețe la minus 15 grade./ Nici cazul Sylviei Plath nu e posibil/ nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun./ Din când în când amintirea stinsă a Țvetaevei/ tăcerea în care se îneacă Ahmatova/ și mizeria, sărăcia acelui Ierusalim/ din care Else ma cheamă.”
Poeziile ei sunt traduse în limba franceză și e prezentă în reviste și antologii din Marea Britanie, Germania, SUA, Suedia, Ungaria și Polonia.
VOLUME DE VERSURI PUBLICATE
- Un război de o sută de ani, Editura Albatros, 1981; Editura AXA, Botoșani, 2001;
- Cinci (alături de Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter), cu ilustrații de Tudor Jebeleanu; Editura Litera, 1982;
- Aripa secretă, Editura Cartea Românească, 1986;
- Atelierele (1980-1984), Editura Cartea Românească, 1990;
- Ia-ți boarfele și mișcă, interviu realizat cu Oana Orlea, Editura Cartea Românească, 1992;
- Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeul Literaturii Române, 1999;
- Zestrea de aur (antologie), Editura Muzeului Literaturii Române; prefață de C. Rogozanu, 2002
CĂRȚI TRADUSE ÎN FRANCEZĂ
- "Au Carrefour des grandes routes commerciales" ediție bilingvă, EST-Samuel Tastet Editeur, traducere din limba română de Sébastien Reichmann, 1989
- "Les Ateliers", ediție bilingvă, EST-Samuel Tastet Editeur, traducere din limba română de Alain Paruit, 1992.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu