2. /5 MARTIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
Trecând doi ani după pătimirea aceea, s-a mutat Sfântul Conon către Dumnezeu. Atunci, adunându-se toată țara Isauriei, a făcut plângere mare pentru dânsul și l-au îngropat împreună cu fericiții săi părinți și cu sfânta lui mireasă care și-a păzit fecioria sa fără prihană până în sfârșit.
Isauria, cetatea domnească a țării cu același nume, a primit sfânta credință în Domnul nostru Iisus Hristos de la Sfântul Apostol Pavel, propovăduitorul neamurilor, care a propovăduit acolo și a adus pe câțiva la credință.
În vremea propovăduirii apostolești era un oarecare om, cu numele Nestor, care trăia într-un sat ce se chema Vidania, care era departe de cetatea Isauriei ca la optsprezece stadii. Acela avea o femeie ce se numea Nada, cu care au născut pe acesta, de care ne stă înainte povestirea, adică pe Sfântul Conon.
După ce a ajuns pruncul în vârstă desăvârșită, au voit părinții lui să-l căsătorească, și l-au logodit cu o fecioară frumoasă, anume Ana. Însă, mai înainte de legătura nunții, s-a arătat lui Conon Sfântul Arhanghel Mihail, în chip de bărbat prealuminos și, învățându-l sfânta credință, l-a pogorât la pârâu, l-a botezat întru numele Preasfintei Treimi și, împărtășindu-l cu dumnezeieștile Taine, l-a însemnat cu semnul Crucii și s-a făcut nevăzut. Tânărul Conon s-a umplut de Duhul Sfânt și Arhanghelul Mihail era împreună cu dânsul nevăzut.
Sosind ziua nunții și toți veselindu-se, când a fost dus mirele cu mireasa în cămară, Conon a luat o lumânare aprinsă, și, punând-o într-un vas, a zis către fecioară: „Ce este mai bun, lumina sau întunericul?”. Iar fecioară a răspuns: „Mai bună este lumina, decât întunericul”.
Atunci Sfântul Conon, deschizându-și gura sa cea plină de darul lui Dumnezeu, a început a învăța pe fecioară despre păzirea fecioriei și despre viața curată, cu credința întru Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunându-i că aceea este lumina cea neînserată, iar faptele cele trupești cum și necurata credință cea elinească sunt întuneric.
Fecioară, având inima sa ca un pământ bun spre primirea seminței cuvântului lui Dumnezeu, s-a învoit cu mirele întru toate: căci a crezut în Hristos și a făgăduit a-și păzi fecioria sa. Și viețuia acea sfântă doime în curățenie feciorească, ca un frate cu sora sa, sau mai bine-zis ca doi îngeri ai lui Dumnezeu, arzând cu duhul dragostei către Dumnezeu ca serafimii, slujind Domnului.
După aceasta, fericitul Conon i-a îndemnat și pe părinții săi a se lepăda de idoli și i-a adus la Hristos, botezând pe tatăl și pe mama sa, ca și pe mireasa sa. Și toți au plăcut lui Dumnezeu, fiind povățuiți și învățați de Sfântul Conon. Iar tatăl lui, fericitul Nestor, s-a învrednicit și cununii mucenicești, fiind ucis de închinătorii de idoli, cărora se împotrivea, mustrând rătăcirea lor.
După câtăva vreme, maica sfântului, fericită Nada, s-a mutat către Dumnezeu, în bună mărturisire. Apoi s-a dus și Sfânta fecioară Ana, cea logodită lui mireasă, către cămara cea nestricăcioasă a cerescului Mire Hristos, și i-a îngropat Sfântul Conon într-un mormânt; iar el se îndeletnicea cu gândirea de Dumnezeu, cu postul, cu ostenelile și cu rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-și trupul și robindu-l duhului. Iar comoara cea dată lui, a darului Sfântului Duh, o tăinuia până la vremea arătării sale, care a sosit după mulți ani, în zilele bătrânețelor sale. Și s-a început aceasta într-acest chip:
Era în țara aceea o peșteră grozavă și întunecoasă, în locuri pustii și în munți neumblați. Și aceea era capiște idolească și locaș diavolesc, fiind acolo un idol de piatră, mare, al necuratului zeu Apolon, pe care țara Isauriei îl cinstea mai mult. Și le era obiceiul isaurienilor ca, în toți anii, în ziua necuratei prăznuiri a lui Apolon, să se adune acolo cu jertfe și să săvârșească acea prăznuire urâtă de Dumnezeu.
Deci într-un an oarecare, venind praznicul acela, și toți din cetate gătindu-se să meargă la capiștea ce era în peșteră, Sfântul Conon mișcându-se de duhul, a venit în cetate și, văzând mulțimea poporului, pe unii pe cai înarmați, iar pe alții pedeștri, gătiți ca la un război, a strigat către dânșii, grăind cu mare glas: „O, bărbați isaurieni, așteptați puțin, căci am să vă vorbesc ceva. Pentru ce v-ați gătit într-un chip ca acesta de oștire? Au doar a năvălit vreun război fără de veste asupra țării noastre și vă cheamă pe voi?”. Iar ei i-au zis: „Ba nu, ci mergem la zeul Apolon, să-i aducem jertfă și să-i facem praznicul”.
A zis către dânșii Sfântul: „Cine este Apolon și care este puterea lui? Voiesc să aflu de la voi”. Iar ei au zis: „Acela ne este purtător de grijă, căci toate bunătățile ni le rânduiește și ne întărește pe noi în războaie, precum întărea și pe părinții noștri, care ne-au lăsat nouă acest obicei de prăznuire”.
Sfântul îi întreba, batjocorindu-i: „Oare ați auzit cândva de la dumnezeul vostru glas sau vreun cuvânt?”. Ei au zis: „Nu! Dar de la părinții noștri am luat obicei a crede într-însul”. Grăit-a către dânșii Sfântul Conon: „Părinții voștri au fost ca niște dobitoace necuvântătoare, neștiind din înșelăciune pe adevăratul Dumnezeu. Căci, dacă L-ar fi știut, n-ar fi avut sârguința către un idol surd, mut și netrebnic. Ci, dați-mi stăpânire asupra dumnezeului vostru și vă voi arăta vouă pe cine cinstiți și cine este. Îl voi înnegri cu cerneală și să vedem de se va putea spăla? Îl voi zdrobi cu ciocan de fier și va putea oare să aibă iarăși chipul său? Îi voi da mâncare și să vedem va întinde mâna să mănânce? Până când veți fi fără de minte? Oare aceasta n-o înțelegeți? Să mă ascultați, că și eu sunt din a voastră seminție, dar sunt străin de lucrurile voastre.
Lăsați-vă de închinarea idolilor și vă voi învăța pe voi pe care Dumnezeu se cade a-L cinsti și a vă închina Celui ce este întru înălțime. Că Acela este Dumnezeu nevăzut și pe toate le vede, Făcător al cerului, al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele. El este Împărat tare și puternic, mântuind pe robii Săi și pierzând pe vrăjmașii care se închină idolilor și aduc jertfe diavolilor.
Aceluia nu-i trebuie jertfe sângeroase, ci voiește să-L cunoască cei ce vin la El fără de răutăți și vicleșuguri și să creadă în El; știind cum că El este adevăratul Dumnezeu, Tatăl Unuia născut Fiului Său, al Domnului nostru Iisus Hristos, Care de Tatăl nu se desparte, prin Care toate s-au făcut, cu Care Duhul Sfânt este părtaș vieții și Împărăției și Care de la Tatăl purcede. Și aceste trei fețe sunt un Dumnezeu, Care arde cu foc pe slujitorii de idoli, cei ce-L urăsc pe El și iubește numai pe cei ce-L preamăresc, pentru că este milostiv cu prisosință tuturor celor ce cred în El și-L cheamă cu adevărat”.
Acestea și mai multe grăind sfântul, s-a tulburat poporul și s-a făcut multă gâlceavă; căci unii se repezeau asupra lui, vrând să-l ucidă, iar alții îl apărau, nelăsându-i să pună mâinile pe el; și vrând a auzi ceva mai mult de la dânsul, abia au potolit tulburarea poporului și au zis către sfântul: „Cum poți să ne încredințezi că Dumnezeu este mai mare decât zeul nostru Apolon, pe care noi îl avem mai cinstit, mai mult decât pe toți ceilalți zei? Arată-ne vreun semn al Dumnezeului tău ca să credem în El”.
Sfântul Conon, văzând că ei cer semn, punându-și nădejdea spre Dumnezeu, le-a zis: „Iată, mulți din voi sunt pe cai și mulți pedeștri, tineri și voinici. Deci, să mergem toți spre peștera lui Apolon, la locul adunării voastre; voi înainte, iar eu, ca un bătrân, voi merge după voi. Însă să ne dăm cuvânt unul altuia care pe care va întrece, Dumnezeul aceluia va fi mare și adevărat și vom crede apoi în El.
Dacă voi, cei ce sunteți pe cai și pedeștri, fiind voinici, mă veți întrece pe mine, cel bătrân și slab cu trupul, și de veți ajunge mai întâi la locul lui Apolon, apoi zeul vostru să fie mare; iar dacă eu, bătrânul și pedestrul, întrecându-vă, voi ajunge acolo, apoi Dumnezeul meu este mai mare decât zeul vostru și datori veți fi a crede în Dumnezeul meu”. Toți au primit cuvântul acesta și au făcut legământ cu Sfântul Conon, căci ziceau între ei: „Acest bătrân abia în patru zile va putea să ajungă acolo, fiind departe și calea grea, pentru înălțimea munților și a văilor celor adânci”.
Deci au pornit toți în grabnică călătorie, unii nădăjduind în caii lor, iar alții în picioarele lor. Iar Sfântul Conon mergea după ei și se ostenea alergând. Însă s-a rugat lui Dumnezeu și îndată i-a stat înaintea lui Sfântul Arhanghel Mihail. Acela luându-l, l-a dus într-un ceas la locul acela unde alerga. Iar pe cei ce alergau pe cai și pe cei pedeștri i-a tulburat arhanghelul nevăzut, încât rătăceau prin munți și prin văi, călcând în prăpăstii de munți, sfărâmându-se ei și caii lor; și n-au putut toată ziua și toată noaptea să nimerească la peștera lui Apolon, nici să-și cunoască calea încotro călătoresc. Iar dimineața, Sfântul Conon a ieșit în întâmpinarea lor.
Aceia văzându-l, s-au înspăimântat, iar el a început a-i ocărî, zicând: „Pentru ce v-ați lenevit a veni, căci eu, așteptându-vă mult, iarăși m-am întors spre voi?”. Iar ei, fiind foarte osteniți, povesteau sfântului toate cele ce li s-au întâmplat și-l rugau ca să le arate calea spre locul lui Apolon. Iar el, mergând înaintea lor, i-a dus până acolo și le-a zis: „Iată s-a împlinit legământul meu și eu, întrecându-vă, am sosit mai înainte aici. Deci se cade să mărturisiți că mare este Dumnezeul meu și să credeți în El; iar pe zeul vostru, dați-mi-l în stăpânirea mea, ca să vă răzbun, căci până acum v-a înșelat”.
Ei au strigat: „Ba nu! Nu arunca vina asupra zeului nostru și nu îndrăzni a grăi asupra lui, căci noi suntem vinovați, deoarece, rătăcind în cale, am zăbovit”. Și astfel, neîmplinind cuvântul cel întărit prin legământ, au făcut nedreptate sfântului prin aceasta. Sfântul le-a zis: „Dacă nu credeți Dumnezeului meu, apoi credeți zeului vostru. Când vă va grăi ceva, veți împlini cuvântul lui?”. Iar ei toți i-au zis: „Numai de vom auzi pe zeul nostru grăind ceva și îndată suntem gata a-i împlini cuvântul lui, căci credem în el fără îndoială”. Și iarăși au făcut cu sfântul legământ, iar cuvântul lor l-au întărit mai tare decât întâi, ca să creadă cuvântul, oricare l-ar grăi zeul lor.
Sfântul, stând înaintea acelei peșteri în care era capiștea lui Apolon, a strigat cu glas mare către idol: „Ție îți grăiește și ție îți poruncește Domnul meu Iisus Hristos, să ieși din capiștea ta și să vii aici la mine!” Îndată idolul cel fără de suflet se făcu ca și cum era viu, căci s-a cutremurat și a căzut din locul său, tăvălindu-se pe pământ, spre sfântul; apoi, venind aproape, s-a sculat de la pământ și stă drept înaintea Sfântului Conon. Și toată mulțimea poporului fiind cuprinsă de mare spaimă, a strigat de frică și s-a pornit pe fugă. Iar sfântul făcându-le cu mâna și poruncindu-le să nu se teamă, abia i-a oprit; și, potolind gâlceava, s-au întors iarăși spre idol și toți luau seama cu dinadinsul ce are să mai fie.
Sfântul Conon a zis către idol: „Spune-mi, idole neînsuflețit, cine este Dumnezeul cel adevărat, tu, ori Domnul meu Iisus Hristos, cel propovăduit de mine?” Și îndată idolul, întinzând spre cer cu cutremur mâinile sale cele de piatră, a grăit cu mare glas omenesc, zicând: „Unul este Dumnezeu adevărat, Hristos Cel propovăduit de tine!” Zicând acestea, a căzut și s-a sfărâmat.
Făcându-se această minune, tot poporul a strigat cu mare glas, grăind: „Unul este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul lui Conon, Acela a biruit”. Atunci a crezut mulțime de popor în Hristos Dumnezeu și sfărâmându-și idolii, a primit Sfântul Botez. Iar ceilalți împietriți erau în necredință și se mâhneau pentru sfărâmarea idolului Apolon; dar, mai pe urmă, au crezut și aceia, văzând multe feluri de minuni ce se făceau de Sfântul Conon.
În aceeași țară a Isauriei, într-o altă peșteră, ce era la un loc pustiu, viețuia un diavol pierzător, care ca un tâlhar năvălea asupra oamenilor și a dobitocelor ce treceau pe acolo și-i pierdea. Isaurienii aduceau multe jertfe acelui diavol și-l rugau să nu le facă și ucidere. Dar nu le era de nici un folos, ci spre mai mare vătămare. Deci, adunându-se popor de credincioși și necredincioși, au rugat pe Sfântul Conon să meargă și să izgonească pe acel diavol din hotarele lor. Credincioșii îl rugau cu credință, neîndoindu-se de puterea lui Hristos, care era cu Sfântul Conon; iar necredincioșii nu-l rugau cu credință, ci cu ispitire, părîndu-li-se că Sfântul nu va putea să izgonească de acolo pe acel diavol cumplit; nădăjduiau chiar, că el singur va fi ucis de diavol.
Ducându-se Sfântul acolo, fiind urmat de popor, a stat înaintea peșterii. Iar poporul stătea departe cu multă frică; și, certând Sfântul Conon pe necuratul duh, în numele lui Hristos, i-a poruncit să iasă din peșteră, la vederea ochilor, în privirea a tot poporul. Diavolul dinăuntru, striga, rugând pe sfântul, să nu-i poruncească să iasă în chip văzut, ca să nu se vadă de oameni necuratul lui chip, dar Sfântul îi poruncea cu multă certare, să se arate.
Deci a ieșit, văzându-l toți, în chip femeiesc ca o babă necurată, tremurând și scuturându-se. Apoi certând sfântul pe diavol să nu facă rău cuiva, l-a trimis în gheena și îndată se făcu nevăzut diavolul acela. Și poporul strigă: „Mare este Dumnezeul lui Conon”, și mulți din necredincioși au crezut atunci în Hristos. Iar Sfântul Conon, învățând mult pe popor a crede în Dumnezeu, s-a întors în cetate cu cântare. Căci el doar începea cântarea și poporul o cânta toată, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Venind Sfântul Conon, a viețuit în satul său, Vidania, în casa părintească, făcând minuni și vindecând toate durerile celor ce veneau cu credință la dânsul; apoi izgonea diavolii, asupra cărora i se dăduse stăpânire de la Dumnezeu. Un oarecare om, din cei dintâi cetățeni ai isaurienilor, a fost prădat de tâlhari și i-a pierit mult aur. Pentru aceasta mulți erau munciți pentru furtișag, puși în legături și ținuți în temniță fără vină; dar nu s-a aflat aurul cel furat. Drept aceea, cetățeanul cel prădat, alergând la Sfântul Conon, precum și rudeniile celor ce erau ținuți în legături, și, căzând la picioarele sfântului, îl rugau să se roage lui Dumnezeu, spre a se descoperi furtișagul.
Sfântul, milostivindu-se spre cei clevetiți și chinuiți fără de vină, s-a dus în cetate și, stând în mijlocul ei, și-a ridicat mâinile la cer și a făcut cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu, până ce i s-a descoperit unde este pus aurul cel furat. Deci, luând pe mulți din popor, s-a dus cu dânșii afară din cetate și, trecând multă cale care ducea în pustie, a ajuns la o piatră oarecare, ce i se arătase de Sfântul Arhanghel Mihail. Sub acea piatră era aurul ascuns de tâlhari, aur pe care aflându-l Sfântul Conon, a poruncit oamenilor care veniseră cu dânsul, să-l ia și să-l aducă în cetate.
Văzând aceasta, tot poporul isaurienilor se minuna foarte și preamărea pe Dumnezeu. Apoi, dorind cetățeanul să afle de la sfântul cine sunt tâlharii, l-a întrebat despre aceasta; și i-a răspuns: „Ia-ți al tău ca să fii îndestulat, că al tău ți s-a întors fără pagubă, iar pe cei ținuți în legături să-i eliberezi”. Și așa a făcut. Străbătând vestea de această minune prin toată țara aceea, mulți se întorceau la Dumnezeu și creștea și se înmulțea din zi în zi Biserica lui Hristos.
Odată Sfântul Conon, șezând în casa sa, a văzut o tabără de diavoli care venise asupra lui. Căci cei din insula aceea, care erau izgoniți din oameni și din capiștile idolești, adunându-se, s-au înarmat asupra sfântului și au venit să-l vatăme. Văzându-i sfântul, i-a legat pe toți cu numele lui Iisus ca să nu poată să scape. Și diavolii rugau pe sfântul să nu le poruncească a se duce în adânc, ci orice voiește să le poruncească să lucreze. Iar sfântul, certându-i să nu facă oamenilor nici un rău, i-a trimis la diferite lucrări: pe unii să sape pământul în grădini, să smulgă buruienele, spinii și pălămidele; pe alții să are țarinele și să le semene, alții să păzească roadele, alții să pască cireada dobitoacelor și s-o apere de fiare, iar alții să taie și să aducă lemne; și i-a rânduit să facă tot lucrul casei ca niște robi cumpărați. Astfel, diavolii slujeau fericitului Conon ca robi și răscumpărați, până când i-a fost voia lui, făcând cu sârguință tot lucrul poruncit; căci erau legați cu legăturile puterii lui Dumnezeu și robiți și supuși sub picioarele plăcutului lui Hristos.
Într-o noapte, au năvălit tâlharii asupra casei sfântului, crezând că vor găsi la dânsul vreo bogăție, deoarece era slăvit în toată țara aceea; și, legându-l, voiau să-l muncească ca să le spună unde are aurul. Începând ei a-l munci, îndată, prin porunca lui Dumnezeu, strângându-se diavolii care slujeau sfântului, au apucat pe tâlhari și-i băteau fără de milă. Apoi, aprinzând foc în cuptor, le ardeau trupurile, iar pe sfântul l-au dezlegat din legături; dar el i-a certat, că au lăsat pe tâlhari abia vii. Apoi sfântul s-a rugat pentru tâlhari către Dumnezeu și și-au venit întru sine; după care fericitul, învățându-i ca să nu mai facă tâlhărie, i-a slobozit cu pace.
Dar nu numai din mâinile tâlharilor au scos diavolii pe Sfântul Conon cu porunca lui Dumnezeu, ci și cinstea numelui lui o păzeau, așa voind Dumnezeu. Căci, atunci când cineva dintre credincioșii isaurieni îndrăznea să hulească numele lui Conon, îndată aceia erau bătuți de diavoli nevăzuți. Și se făcuse numele lui Conon la toți cinstit și înfricoșat. Fiind oriunde pomenit numele lui Conon, unii din închinătorii de idoli au început a-l huli pe Sfântul cu cuvinte ocărâtoare. Și îndată au năvălit asupra lor diavolii și, bătându-i, îi trăgeau de păr pe cale; apoi, aducându-i la Sfântul, i-au aruncat înaintea picioarelor lui pe hulitorii aceia. Astfel, cuprinsese frică pe toți necredincioșii, încât nici cu mintea nu gândeau ceva rău asupra Sfântului Conon.
Pe un om care fura rodurile din țarina lui Conon, l-au prins acei nevăzuți păzitori și, bătându-l, l-au adus la sfântul, cu asinul lui și cu sacul plin de roade. Pe acesta învățându-l să nu fure, l-a eliberat Sfântul la locul său. O văduvă oarecare, săracă, purtând în brațe pe singurul său fiu, a mers la țarină în vremea secerișului să adune spice în urma secerătorilor. Și a pus pe pământ pe pruncul său și s-a dus la oarecare depărtare, adunând spice. Dar, îndată alergând din pădure, un lup a apucat pe prunc și l-a dus în pustie. Și a alergat femeia după el, dar n-a putut să-l ajungă, nici să scoată pe prunc din dinții lui. Apoi a alergat femeia aceea la făcătorul de minuni, Sfântul Conon, de vreme ce era aproape locul lui. Plângând și căzând la picioarele lui, i-a spus primejdia. Iar el îndată a poruncit nevăzuților robi și aceia, alergând în clipeala ochiului, au prins pe lup cu pruncul ținându-l în dinți și l-au dus înaintea Sfântului. El a dat pruncușorul maicii sale viu și sănătos, iar pe lup l-a lăsat întru ale sale.
După aceea alți diavoli, care încă nu erau legați, începuseră în țara aceea a vătăma pe oameni prin diferite boli, dar mai ales cu vărsatul. Înțelegând Sfântul vrăjmășia acelora, s-a rugat lui Dumnezeu și îndată i s-a dat putere asupra lor. Deci, prinzându-i pe toți, i-a certat și pe unii i-a izgonit din hotare la locuri pustii; pe alții întru adânc i-a trimis, iar pe alții, legați, punându-i în treizeci de vase de lut cu plumb și, pecetluindu-i cu puterea Crucii, i-a îngropat în pământ, sub temelia casei sale.
În acea vreme a sosit prigonire asupra creștinilor. Și a venit în Isauria, din porunca împărătească, un voievod oarecare, anume Magdon. Acela, prinzind mai întâi pe Sfântul Onisie, din satul Usorova, l-a muncit până la moarte. După aceea și pe Sfântul Conon l-a prins și-l muncea cu multe și cumplite răni, silindu-l spre idoleasca jertfă.
Auzind isaurienii că voievodul muncește pe Sfântul Conon, s-au adunat mulțime de bărbați înarmați și au alergat la satul Usorova, vrând să ucidă pe voievod. De acest lucru înștiințându-se voievodul, a încălecat pe cal cu slugile sale și a fugit din hotarele lor. Iar isaurienii au fugit după dânsul și nu l-au ajuns. Iar pe Sfântul Mucenic Conon l-au aflat legat și peste tot trupul rănit și sângerat de bătăi. Apoi dezlegându-l, plângeau pentru dânsul; și, ștergându-i sângele, se ungeau pe trupurile lor, dorind să se sfințească cu sângele lui, și-i sărutau cu dragoste rănile cele luate pentru Hristos. Iar Sfântul Mucenic se mâhnea foarte că nu-l lăsară să pătimească până în sfârșit, pentru că dorea să moară în munci pentru Hristosul său. După aceea l-au dus oamenii cei credincioși în casa lui părintească din satul Vidania și se îngrijeau pentru vindecarea rănilor lui.
Trecând doi ani după pătimirea aceea, s-a mutat Sfântul Conon către Dumnezeu. Atunci, adunându-se toată țara Isauriei, a făcut plângere mare pentru dânsul și l-au îngropat împreună cu fericiții săi părinți și cu sfânta lui mireasă care și-a păzit fecioria sa fără prihană până în sfârșit. După adormirea și îngroparea Sfântului Conon, au voit isaurienii să prefacă părinteasca lui casă cea mucenicească într-o biserică. Lărgind casa, au început a-i săpa temelia și au aflat în pământ acele mai sus pomenite treizeci de vase de lut, întru care Sfântul Conon închisese pe diavoli.
Deci, neștiind ce este într-acele vase, și parându-le că este ascuns într-însele aur și argint, s-au bucurat; și degrabă au spart un vas și îndată au ieșit dintr-însul diavolii în chip de fum întunecat și foarte necurat și, întunecând văzduhul, au făcut vifor înfricoșat, încât toți oamenii, înspăimîntîndu-se, unii au căzut de frică, iar alții au fugit din locul acela. Iar diavolii, zburând în văzduh, făceau zgomot mare și unul pe altul se strigau pe nume. Și se făcuse frică mare în satul acela, încât nimeni, după apusul soarelui, nu îndrăznea a ieși afară din casa sa, de vreme ce multe îngroziri diavolești se arătau noaptea și speriau pe oameni și pe dobitoace. Iar aceasta o îngăduise Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor celor lacomi; căci, socotind că este în vasele acelea comoară, au început a le sparge.
După aceea, s-au izgonit acele diavolești năluciri și îngroziri, cu rugăciunile Sfântului Conon. Iar celelalte vase, în număr de douăzeci și nouă, ce țineau într-însele pe diavoli, au rămas și până astăzi în pământ îngropate sub temelia bisericii Sfântului Conon. Cu ale cărui sfinte rugăciuni și noi să petrecem totdeauna nevătămați de diavoli, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, în veci. Amin.
Predică la Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei) - Despre cinstirea Sfintelor Icoane - Pr. Ilie Cleopa
Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuiește astăzi un mare așezământ apostolesc și sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane.
Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuiește astăzi un mare așezământ apostolesc și sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a așezat prin hotărârea Sfântului și marelui Sinod Ecumenic al șaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute șaizeci și șapte de Sfinți Părinți și o sută treizeci și șase de arhimandriți și stareți de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfântul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoțit de Petru, prezbiter și egumen al mănăstirii Sfântul Sava din Roma, din partea papei Adrian.
Toți acești Sfinți Părinți au hotărât cinstirea Sfintelor Icoane și au dat anatema pe toți ereticii luptători de icoane, de la care mulți sfinți au suferit mari prigoane și moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane și până la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin râvna împărătesei Teodora și a Sfinților Părinți s-a stabilit din nou dreapta credință și cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost și pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mâini, a zugrăvit chipul feței Sale pe mahramă și l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chișinău, 1929, p. 510-532). După tradiția apostolică, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe pe când era ea în viață.
Acest mare adevăr îl adeverește și Sfântul Sinod al 7-lea ecumenic, zicând: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele poruncește a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujește spre adeverirea că Dumnezeu Cuvântul adevărat, și nu după nălucire, s-a făcut om, și este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergând pe calea împărătească și urmând învățătura dumnezeieștilor Sfinților Părinților noștri și predaniile Bisericii Ecumenice, căci știm că în ea locuiește Duhul Sfânt, cu toată stăruința și luarea aminte hotărâm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).
Sfântul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: “în orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos și care este scopul lui, bun sau rău". Tot așa, când este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate și pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate și slujesc spre slava lui Dumnezeu și a Sfinților Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană și spre mântuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim și să le cinstim, însă nu în alt fel, decât ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe niște cărți pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).
Fiindcă nu toți știu a citi și nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinții au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întâmplă că noi nu gândim la patimile Mântuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mântuitoarele Lui patimi, cădem și ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuiește prin ele, adică la puterea Duhului Sfânt ce izvorăște din ele.
Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne și ne mântuiește!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mântuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ștefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ștefane, care ți-ai vărsat sângele pentru Hristos și ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întâiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Așa ne adresăm și către oricare alt sfânt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.
Când împăratul iconomah, aidoma sectanților noștri, afirma pe nedrept că la cele șase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane și că despre dânsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; “împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pâine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mânca sau bea. însă tu știi, după tradiție, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieții. Așa și despre icoane era cunoscut din Tradiție. înșiși arhiereii aduceau icoane la Sinod și nici un om iubitor de Hristos nu pornește la drum și nu-și face călătoria fără de icoane. Așa fac oamenii lucrători de fapte bune și plăcuții lui Dumnezeu".
Leonte de Neapole, combătând pe iudeii care învinuiau pe creștini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm fețelor de pe icoane și închipuirilor sfinților, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Și de s-ar fi șters fața de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creștinii, sărutând cu buzele trupești chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul și cu gândul nostru sărutăm pe Hristos și pe sfinții Lui".
Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care când căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilință. El mai vorbește și despre icoana Sfântului și Marelui Mucenic Teodor Tiron și despre icoana lui Hristos. Iar Sfântul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaștelor Sfinților Mucenici Ghervasie și Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, așa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfântul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioșii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare și iubire către acea față care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori când chipul de pe dânsa se șterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".
După cum Iacob, înainte de sfârșitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif și prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ținea, așa și noi credincioșii ne închinăm și sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decât că le sărutăm ca pe copiii și pe părinții noștri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum și iudeii se închinau Tablelor Legii și celor doi heruvimi turnați din aur, cinstind prin închinare nu piatra și aurul, ci pe însuși Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.
Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Așa Sfântul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: “închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor și ale stăpâniilor, noi le facem întru cinstirea și slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu și Clement al Alexandriei și Tertulian, care au trăit în secolele II-III.
Sfânta Tradiție vorbește și despre chipul cel nefăcut de mână dăruit de Mântuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mână omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.
În sfârșit, însuși pământul vorbește împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci și acum se descoperă icoane, cruci și simboluri creștine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peșterile unde primii creștini se ascundeau din cauza persecuțiilor păgâne și săvârșeau acolo slujbe dumnezeiești și înmormântări ale sfinților mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 și am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mântuitorului și imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învățații arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mântuitorului din catacomba Sfântului Calist și Cina cea de taină de la sfârșitul secolului al II-lea, închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naștere și altele, aflate tot în catacomba Sfântului Calist. în catacombele Domitillei și Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a Patriarhilor și Proorocilor din Vechiul Testament și a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfârșitului veacului al II-lea și începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învățații arheologi o atribuie veacului I al creștinismului este chipul Maicii Domnului care ține în brațe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.
Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele și în săpăturile bisericilor vechi de sub pământ, cu o evidență indiscutabilă, ne impun să primim și să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creștinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbește Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și însuși pământul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creștinismului multe din ele. în apărarea lor ne vorbesc și mintea și inima noastră.
Până aici am adus atâtea mărturii din Sfânta Scriptură, din Sfânta Tradiție, de la Sfinții Părinți și din Istoria Bisericii Creștine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana și ce este idolul. Vă rog să țineți minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoși și născociți de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se și spune că “idolul nimic nu este în lume” (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli și icoană este ca deosebirea între zi și noapte, între lumină și întuneric. “Ce însoțire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu și idoli?” (II Corinteni 6, 15-16).
Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învață Sfântul și Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) și, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinților îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și sfinților care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenție chipul patriarhului nostru? Și văzând portretul lui nu ne aflăm ca și cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?
Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: “S-au abătut curând din calea care am poruncit lor și au făcut vițel și s-au închinat lui și au jertfit lui și au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului” (Ieșire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înțelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane și închinarea la idoli este ca între lumină și întuneric și după cum omul orb nu deosebește lumina de întuneric și pentru dânsul totul este întuneric, așa și omul neânțelept și rătăcit, nu deosebește icoanele de idoli, pentru dânsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.
Însuși cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește să deosebim cele sfinte și cele curate de cele nesfinte și necurate (Levitic 10, 9-10).
Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane și pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întâi în întărirea credinței, a evlaviei și trezirea conștiinței noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor mărețe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) și ale sfinților Lui, ca noi, căutând la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viața lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor și ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cât mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinților lui Dumnezeu.
Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără știință de carte și pentru copii, sunt ca și Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu știe carte, însă, privind la icoanele suferințelor lui Hristos, el va înțelege cu mintea ce este pictat pe icoane și va simți mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cântă așa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oștile îngerești..." Și în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care mărindu-L cu oștirile cerești, pe tine te fericim".
Iubiți credincioși,
Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după ființă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Așa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu și patriarhul Iacob și a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu și Moise "și a grăit Dumnezeu către Moise față către față, ca și cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieșire 30, 11). Și a zis Domnul: “Auziți cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui și în somn voi grăi lui. Nu este așa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea și nu prin pilde și el fața Domnului vede” (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu și (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl și Fiul. A văzut pe Dumnezeu și Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atât în umilință, cât și în slavă, cât a trăit cu dânșii pe pământ (Ioan 1, 14; 6, 36).
Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, așa începe epistola I-a: “Ce era din început, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieții, aceea vă vestim și Viața s-a arătat și o am văzut și mărturisim și vă vestim viața cea veșnică, care era la Tatăl și s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfânta Evanghelie zice: “Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tată”l (Ioan 1, 14).
Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel și după înălțarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos când Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut și primul mucenic Ștefan, când era ucis cu pietre și a zis: “Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfânt L-au văzut poporul și Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel șezând peste Dânsul Și glas din cer s-a auzit: “Tu ești Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit” (Luca 3, 22). Duhul Sfânt a fost văzut și în chipul limbilor de foc, la pogorârea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu și Sfinții Lui, precum în descoperirea Sfântului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).
Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu și pot să-L închipuiască pentru întărirea și învățătura lor în credință. Deci nici un motiv nu pot avea sectanții, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.
Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucât în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creștine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoții și învățătura apostolică ortodoxă, înșelând pe mulți fii ai Bisericii noastre, spre veșnica lor osândă.
Noi vă sfătuim și vă reamintim învățătura dogmatică a Bisericii. închinați-vă cu credință și evlavie Sfintelor Icoane și purtați-le în casă, și oriunde călătoriți, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, știind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinții pictați pe ele. Faceți rugăciuni și acatiste în fața icoanelor, mergeți în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din țară și la moaștele sfinților noștri, că veți primi ușurare și mare ajutor în necazurile vieții. De asemenea, cinstiți Sfânta Cruce, pavăza credinței, și o purtați cu credință, că prin ea izgonim pe diavoli și liniștim pe sectanții hulitori de Dumnezeu.
A trecut prima săptămână din Sfântul Post, numită și "Săptămâna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăși s-au umplut de credincioși, că ați postit cu toții și că alergați cu credință și evlavie la Dumnezeu Mântuitorul și nădejdea noastră.
Vă îndemn, frații mei, să continuați a posti Sfântul Post și să vă rugați, să citiți cât mai mult și să faceți după putere milostenie și veți vedea câtă bucurie și pace veți primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediți de două ori la duhovnici și în aceste zile, și la sfârșitul Postului Mare, iar care aveți dezlegare, să primiți și Sfânta împărtășanie.
Creștinii evlavioși, mamele, copiii, bătrânii și bolnavii sunt datori să se spovedească și să se împărtășească de două ori în acest mare post. Siliți-vă la Hristos. El vă cheamă, vă așteaptă și vi se dăruiește în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceți cu vederea dragostea și harul lui Hristos.
Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credință și evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui și pe diavoli și pe sectanții hulitori, și pe necredincioși, și să trăim veșnic în bucuria și iubirea lui Dumnezeu. Amin.
Chemarea lui Filip și a lui Natanael
Despre vederea Impărăţiei cerurilor cu Pr. Constantin Coman
A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”. Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către EI şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael i-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Raspunsu-i-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.
(Ioan 1, 43-51. Duminica întâi din Postul Mare, a Ortodoxiei)
R. Radulescu: „Noi L-am aflat pe Acela despre care au scris Moise şi profeţii!” Sunt cuvintele lui Filip, viitor ucenic al lui Hristos, rostite după ce s-a întâlnit cu Hristos. Este vorba despre începutul activităţii publice a Mântuitorului. La vârsta de treizeci de ani este botezat de Ioan în Iordan şi îşi începe activitatea în lume. Până atunci nu ştim multe despre Hristos, unde a trăit, ce a facut. Işi începe prezenţa în lume cu recrutarea unor ucenici, unul dintre ei fiind Filip. Părinte profesor, de unde atâta siguranţă în cuvintele Apostolului Filip: „L-am aflat pe Acela, despre care au scris Moise şi profeţii!”, adică, „L-am aflat pe Mesia, pe Cel pe care-L aşteptăm de atâta vreme, să vină să ne mântuiască!” De unde această convingere? Ce argumente are Filip că Iisus este, într-adevăr, Cel aşteptat?
Intorşi la criteriile exterioare, la evaluarea omenească, aceiaşi Apostoli cad în îndoială, pun întrebări puerile. Siguranţa nu vine din prelucrarea factorilor exteriori, ci dintr-o descoperire adâncă la nivelul duhului, dintr-o intuiţie profundă, cum am spune într-un limbaj comun. Confirmarea o avem în momentul în care ucenicii Mântuitorului Hristos primesc, la Pogorârea Duhului Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, care se revarsă peste ei ca în nişte vase. Abia atunci, schimbarea lor de atitudine este una radicală. Din momentul acela nu mai există nici un fel de ezitare, nu mai există temeri şi nici întrebări. Până atunci erau fricoşi, îndoielnici. Martori ai unei activităţi extrem de complexe şi de bogate a Mântuitorului Hristos, ne-am fi aşteptat să fie mai statornici în credinţă, dar nu se întâmplă acest lucru. Toate aceste dovezi exterioare – învieri din morţi, vindecări de surdo-muţi, de paralitici, de alţi bolnavi incurabili, alungări de demoni din oamenii demonizaţi, cuvânt cu putere multă deşi exercitau o influenţă puternică asupra lor, nu au avut tăria să le dea certitudini durabile. Dovadă stă faptul că s-au lepădat până la ultimul de Hristos în timpul Pătimirilor Sale. Chiar şi cel mai grozav, cel mai entuziast, cel mai zelos, Petru, avea să se lepede de o manieră ruşinoasă, josnică. „Nu-L cunosc pe Omul acesta!” (Matei 26,72), repetă el de trei ori, jurându-se. Aceasta este diferenţa între convingerile întemeiate pe suma informaţiilor exterioare şi încredinţarea duhovnicească lăuntrică.
R. Rădulescu: Aşadar, în logica omenească, între elementele puse cap la cap, se inserează o descoperire de undeva de dincolo de lume.
Pr. Coman: Chiar şi în relaţiile interumane şi interpersonale se întâmplă acest lucru. Dacă nu are loc descoperirea la nivelul duhului, a intenţiei adânci din inimă, numai pe temeiul vorbelor, al gesturilor exterioare, nimeni nu se încredinţează celuilalt. Nu se va însoţi cu acela nici într-o prietenie, nici într-un proiect comun, nici într-o căsnicie. Toţi sondăm adâncurile, lăuntricul, duhul, ca să vedem în ce duh se mişcă celălalt, ce duh îl stăpâneşte. Dacă este lacom ne temem de el, dacă este iubitor de argint ne temem de el, dacă este iubitor de stăpânire, dacă este mândru ne îndepărtăm. Sigur că şi gesturile exterioare îl pot descoperi pe celălalt, dar nu sunt absolut revelatorii. Citirea la nivel lăuntric este convingătoare. Foarte mulţi dintre noi am devenit specialişti în a ne ascunde duhul lăuntric. Constatăm că trăiesc oamenii împreună cincizeci de ani, ca soţ şi soţie, şi nu se cunosc, nu au pătruns în tainiţele sufletului celuilalt.
R. Rădulescu: Natanael îşi exprimă îndoiala referitoare la Nazaret, locul din care provine Mântuitorul Hristos: „Oare, din Nazaret poate să vină ceva bun?” De ce această părere a vremii despre Nazaret?
Pr. Coman: Iconomia dumnezeiască face ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze în condiţii şi în împrejurări foarte umile, care trimit tocmai la reversul percepţiei şi raportării omeneşti. Oamenii văd măreţia în bogăţie, în notorietate, în putere politică sau culturală, în statut social. Ori, mesajul lui Dumnezeu, inclusiv prin condiţiile în care Se întrupează Fiul lui Dumnezeu, este că trebuie căutată alt fel de măreţie, care nu se măsoară cu indicatorii obişnuiţi. Nu volumul, nu vizibilitatea, nu criteriile exterioare dau evaluare justă, ci dimpotrivă, zona duhovnicească adâncă, tainică şi invizibilă. Ce era Nazaretul? Un sătuc. Nazaretul nu este pomenit niciodată în Vechiul Testament Erau atâtea alte cetăţi cunoscute. Reacţia umană este foarte firească. Din Nazaret să se nască Mesia, Izbăvitorul?! Este evidentă, din nou, confruntarea dintre percepţia omenească şi perspectiva dumnezeiască. După cum vedeţi, perspectiva dumnezeiască răstoarnă radical lucrurile. Nu le răstoarnă, de fapt, ci le reaşează, arătând că omul are o privire amăgită şi strâmbă.
R. Rădulescu: Totuşi, îl convinge pe Natanael să vină să vadă. Mântuitorul Hristos îi spune că L-a văzut mai înainte de a-i spune Filip, pe când era sub smochin. Aşa îşi dă seama Natanael că este ceva cu acest personaj. Aş vrea să insistăm, părinte profesor, pe ultimele cuvinte din textul evanghelic: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” (Ioan 1,50-51). La ce se referă Mântuitorul Hristos cu aceste cuvinte?
Pr. Coman: Se referă exact la ceea ce spune. Este o 
„Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fa ca, împreună cu intrarea noastră, să fie şi intrarea sfiriţilor îngeri care slujesc împreună cu noi şi împreună cu noi slavesc bunătatea Ta!”
Pentru ca, înainte de Vohodul Mare, sa mărturisească:
„Ca pe Impăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti, Aliluia!”.
Nu este o alegorie, nu este o vorbire metaforică, ci este o vorbire foarte realistă. Noi nu îi vedem pe îngeri pentru că nu sunt materiali, sunt duhuri, fiinţe nemateriale. Trebuie să ne încredinţăm de faptul că există o lume duhovniceasca, nematerială, după cum este şi o componentă duhovnicească a lumii materiale şi a omului. Trupul material este chipul unei persoane care sunt eu, sau dumneavoastră, sau altcineva. Dar trupul nu epuizează persoana mea. Este chipul în care eu ma arăt, în care trăiesc, in care mă manifest. Dar existenţa nu se epuizează în trup. Este una duhovnicească, în duh. Conştiinţa de sine ce este? Bucuria ce este? Iubirea ce este? Iertarea ce este? Indelunga răbdare ce este? Toate acestea sunt atitudini, mişcări duhovniceşti ale inimii, ale gândului. Conştiinta de sine este o sinteză a fiinţei noastre. Tot duhovnicească este prezenţa lui Dumnezeu ca şi a îngerilor. Cerul este realitatea duhovnicească prin excelenţă.
Noi credem ca această deschidere a cerului despre care vorbeşte Hristos lui Natanael este reală. Sunt sfinţi ai Bisericii care descriu şi mărturisesc că au văzut aievea această coborâre şi urcare a îngerilor peste Fiul lui Dumnezeu, această pogorâre şi urcare a îngerilor peste Hristos cel euharistic, la Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta este lumea lui Dumnezeu. Dacă nu se vede, nu înseamnă că nu există! Dacă nu are expresie materială nu înseamnă că nu există!
Afirmaţia de aici a Mântuitorul Hristos este una extrem de importantă pentru contemporanii Săi, este chiar şocantă, pentru că la evrei gândul sau ideea că ar putea Dumnezeu deveni accesibil, sau vizibil, era cu totul şi cu totul străină. Dumnezeu era de nevăzut, nici nume nu îndrăzneau să-i dea. Ori vestea Mântuitorului Hristos este că de acum înainte veţi vedea aceste lucruri pe care nu vi le puteaţi închipui. Se deschide cerul, se descoperă Dumnezeu.
Deschiderea cerului înseamnă tocmai accesul omului la cele dumnezeieşti. In istoria Bisericii există o neîntrerupta mărturie care vine din această zonă, până în secolul nostru. In ultimele decenii ale veacului al XX-lea, avem nenumărate mărturii scrise ale unor părinţi atoniţi, dar nu numai, ci şi din România, Rusia, Serbia, care ne descriu astfel de vedenii sau experienţe personale”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu