5. /3 MARTIE 2023 - POEZIE

IANCU VĂCĂRESCU

Iancu Văcărescu
Date personale
Născut	1792[1]  București, Țara Românească
Decedat	3 martie 1863 (71 de ani)[2]  București, Principatele Unite Române
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Alecu Văcărescu[3] countess Elena Dudescu[*][3]
Copii	ambassador Ioan Vacarescu, co-heir of Vacaresti[*][3]
Cetățenie	Țara Românească  Principatele Unite
Ocupație	lingvist traducător poet
Modifică date / text

Iancu Văcărescu (n. 1792,^[1] București, Țara Românească – d. 3 martie 1863,^[2] București, Principatele Unite Române) a fost un poet român, fiul lui Alecu Văcărescu. Atras de ideile înaintate ale epocii, a salutat răscoala lui Tudor Vladimirescu („Buna vestire”, „Glasul poporului subt despotism”) și a participat la mișcarea de redeșteptare culturală și națională, sprijinind începuturile școlii, teatrului, presei și tipografiei românești. A fost sprijinitor al tuturor inițiativelor culturale și literare ale vremii: membru al Societății Literare din 1827, al Societății Filarmonice din 1833, al Asociației Literare din 1845, sprijinind teatrul (a tradus Britannicus de Racine și a scris un prolog la inaugurarea spectacolelor, în 1819) și pe tinerii poeți (a îndreptat primele versuri ale lui Ion Heliade – Rădulescu).

Atitudinea politică antirusească și naționalistă îi aduce arestarea și exilarea în anul 1831.

Opera sa (reunită în volumele „Poezii alese”, 1830 și „Colecție din poeziile d-lui marelui logofăt Iancu Văcărescu”, 1848), deși lipsită de strălucirea poetică a tatălui său, introduce cu timiditate structuri lirice noi, anunțând pastelul sau meditația. În ciuda ecourilor manieriste (multe poezii sunt idile cu personaje mitologice), e un poet de tranziție între neoclasicismul secolului al XVIII-lea și romantismul pașoptist. A scris printre primele sonete în limba română și a inaugurat poezia ocazională pe teme istorice: simpatizant al Revoluției lui Tudor Vladimirescu, a scris pateticul îndemn Glasul poporului sub despotism, din care două versuri au rămas celebre: „ Să tremure! Să tremure cumplita tiranie/ Zdrobit va fi cine-a-ndrăzni gînd de tiran să-i vie!”

Lirica sa erotică, de factură neoanacreontică („O zi și o noapte la Văcărești”, sau „Primăvara amorului” ș.a.), manifestă, printr-un viu sentiment al naturii, tendința de a depăși vechile canoane ale epocii. A scris poeme filozofice („Adevărul”) sub influența iluminismului, balade pe teme folclorice, epistole, ode, elegii, idile și epigrame.

O sinteză a formulelor clasice poate fi considerată poezia Primăvara amorului, în care zeul Amor îl introduce pe poet într-o natură nocturnă, convențională, dar cu detalii preromantice, ca ruinele orașului.

Poeziile sale anunță tonul „veselului Alecsandri”.

Opera[modificare | modificare sursă]

Antume

• Poezii alese, București, 1830;
• Ermiona, mireasa lumii celeilalte, tragedie patetică în cinci acturi tradusă din nemțește, București, 1834;
• Regulu, tragedie în cinci acte, din lb. germana tradusă de Iancu Văcărescu, București, 1834;
• Grădinarii orb sau aloiul înflorit, comedie cu cântece în două acte, tradusă de Iancu Văcărescu, București, 1836;
• Adevărul, București, 1843;
• Bertrand și Raton, București, 1846;
• Dragoste din copilărie. București, 1846;
• Napoleon la Soen-Brun și Sînta Elena București, 1847;
• Colecție din poeziile dlui marelui logofăt Iancu Văcărescu, pref. I. Voinescu II, București, 1848;
• Britanicu, tragedie în cinci acte de J. Racine, trad. de Iancu Văcărescu, București, 1861.

Postume

• Poeziile Văcăreștilor, ed. îngrijită de M. Dragomirescu și Em. Girleanu, pref. de Al. Odobescu, București, 1908;
• Corespondență literară între Nicolae și Iancu Văcărescu, ed. îngrijită și pref. de I. Virtosu, București, 1938;
• Poeții Văcărești. Viața și opera lor poetică, ed. îngrijită și pref. de Paul I. Papadopol, București, 1940;
• Poeții Văcărești. Versuri alese, ed. îngrijită de Elena Piru, introducerea de Al. Piru, București, 1961.

O ZI ŞI O NOAPTE DE PRIMĂVARĂ LA VĂCĂREŞTI
sau
PRIMĂVARA AMORULUI

N-am să scap, în piept port doru
Piste ape, piste munţi;
Văz că piste mări Amoru,
Când o vrea îşi face punţi.

La Carpaţi mi-au adus jalea,
Lor am vrut s-o hărăzesc;
Resunetu, frunza, valea,
Apele mi-o îmmulţesc!

Mii de pedici, mii de curse
Piste firea toat-a-ntins,
Lăcrămi în zădar sunt curse:
Unde-oi merge eu sunt prins.
........................................
Se întinde o câmpie
De subt poale de Carpaţi,
Câmp deschis de vitejie
La românii lăudaţi;

Surpături sunt de o parte,
D-un oraş ce a domnit;
O gârliţă-ncoaci desparte
Un crâng foarte-nveselit.

Acolo am eu căşcioară
Pe un vârf de delişor;
Curge-n vale-i o apşoară
Murmurând încetişor.

În potrivă zmăltuite
Dealuri altele se văd,
Ş-în vălcelile-nflorite
Miei pasc, alerg, se joc, şăd.

Lăsând ale lumei mare
Cinsti, nădejdi şi fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredinţare,
Vrăjmaşi calzi, prieteni reci;

Acolo cu sănătatea,
Cu odihna însoţit,
Toat-a vieţii bunătatea
Dobândeam eu îmmulţit.

Când la vie, la grădină,
Când la câmp de multe ori,
Cu o muncă prea puţină
Pildă dam la muncitori.
Când cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări din zbor;
Când prin ţevi fulgerătoare,
Cu plumb le-asvârleam omor.

Când cu câinii prin pădure
Vulpe, epure fricos,
Lupul nărăvit să fure
Îl răneam mai cu prisos.

Trăgeam mulţi din lăcuinţa
Ce-au adânc l-al apei fund;
Câţi, dând la-nşălări credinţa,
Undiţi lesne îi pătrund.

Muncă, luptă, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
M-întăreau cu veselie,
Şi-mi dau-nvederat folos.

Curăţia şi măsura
Masa mea împodobia,
Mulţumea stomah, ochi, gura;
Dar mă sătura d-abia.

Musele, ce-mi sunt dragi foarte,
Aveau ceasul hotărât,
Când cu cei carii n-au moarte
M-întâlneau numaidecât.

Cu nespusa lor dulceaţă
Minţile mi le-mmulţeau;
Mână, duh, ochi, limbă, viaţă
Toate mi le-nsufleţeau.
Atunci cu încredinţare
Desluşeam un veac mai bun;
Cu a cărui aşteptare
Răul, oamenii suppun.

D-amărunt privind natura,
Planeţi, răsărit, apus,
Stam gândind: Aşa făptura
Cine-ar fi-nvârtind de sus?!

Câtă slavă se cuvine
La unul ca El, i-o dam!
Ş-însumi mulţumit cu mine
Mă duceam şi mă culcam.

Dormind astfel într-o noapte
Somnu-ntâi, ca vre un ceas;
Mă deştept, înţeleg şoapte,
Simţ că de copil e glas.

Strigând întreb: "- Cine este?
Cine-aicea s-a băgat?
Cine-aici fără de veste
A-ndrăsnit de a intrat?"

Mă uit!... Ce să văz? Minune!
Prea ciudat un copilaş
Fricos cere ertăciune,
Se roagă să-i dau lăcaş.

Văz în spate-i arepi zmulte,
Port frumos, dar sfâşiat;
Gata el să-mi spue multe,
Eu de somn îngreuiat,
-"Las' - îi zic - om vorbi mâine,
Acum culcă-te de vrei,
De ţi-e foame, iată pâine,
Apă, vin de-i vrea să bei".

- "Dragul meu! d-acestea toate -
Zice el - îţi mulţumesc;
Ţi-e somn, văz; dar, de se poate,
Oareşce am să-ţi vorbesc.

Cât de mic sunt, vezi prea bine,
Nici beau, nici mănânc, nici dorm,
Şi acei ce sunt cu mine
Prea puţine ori adorm.

Somnul, celor care place,
E vrăjmaş omorâtor,
El îi face-n veci de zace
Ş-a mai multă viaţă mor.

Eu pe tine cu plăcere
Poci să te ţiu tot deştept;
Ş-orice-i vrea-ţi dau făr-a cere,
Să te rogi mult nu aştept.

Vorbind nu ştiu ce vrăji face,
Somnul văz că mi-a perit;
De unde dormeam în pace,
Îmbrăcat m-am pomenit.

Tot spre el, nevrând, mă poartă
Un puternic nu ştiu ce!
Ce-al ticnitei mele soartă
Fir, când el veni, tăie.
Frumos caută, îmi zâmbeşte,
Mi-e drag, îl iubesc mai mult.
C-o blândeţe el vorbeşte
D-aş vrea tot ca să-l ascult.

Zice: -"Aici nu este locu
Unde poci eu ca să-ţi spui
Cine sunt, la ce norocu
Mă făcu să mă suppui".

Binişor mă ia de mână,
Ş-într-o clipă m-aflu eu
În crângşor, unde-o fântână
Curgând face heleşteu.

Pe acelui undă lină
A nopţii făclie stând,
Îndoită dă lumină
Din oglindă-i s-întorcând.

Pe cer mii de mii de stele
Semănate străluceau;
La câmp focuri de surcele
De departe văpăiau.

Briliant vărsa cu fală
Al fântânei viu susur,
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur.

Firei, glasul cântăreţii.
Blândei, dulci privighitori,
Spunea-ntoarcerea verdeţii,
Ş-a luminei după nori.
Apoi doru-i venea-n minte,
Ea de jale se spărgea,
Nevorbind spunea cuvinte
Ce simţirea atingea.

Înfoca spuindu-şi tângu,
Subt ea un copaci stufos
Ce de nalt stăpânea crângu
Ne-a dat razem şezând jos.

Ast loc, el, şi vreme-alege,
Astfel începând vorbi:
"- Că e cea mai veche lege
Pe pământ ca-n cer, vei şti,

Cu plăceri, sau cu durere,
Câte trăesc, vor, nu vor,
Curând, ori cu-ntârziere
Stăpânite-a fi d-Amor.

Amor care dumnezeii,
Îl slăvesc de Dumnezeu
Ce-nblânzeşte tigrii, leii,
Ş-înalţă pe om, sunt eu".

Câte-a făcut biruinţe,
Câte jocuri, cui, mi-a spus;
Cum ia Joiu-nchipuinţe;
Ercule cum umple fus.

"- Slavă - zice - îndestulă
Nici o slavă nu-mi era,
Al meu braţ viteaz, de hulă,
Pretutindeni m-apăra.
Iar acuma făr-a prinde
Eu de veste nicidecum,
Fără arcu a-mi întinde,
Fugar m-am trezit pe drum.

Mare foarte a fost jocu
Şi de tot ne-aşteptat;
Într-ascuns viclean norocu
A mea stingere-a lucrat.

A puterei săvârşire,
Frumuseţele deplin,
Daruri mari au strâns oştire,
Şi oricâte spui, zic puţin.

La un loc toţi nurii creşte,
Şaisprezece anişori,
Ş-în fetiţă-nchipueşte
Fulger de biruitori!

Tocmai prin această ţară
Ce-o ştiam de tot a mea,
D-astfel d-întâmplare-amară
Eu nu mă puteam temea,

Neferit, fără gătire,
La arme nici mai gândind,
Plin de râsuri, de iubire,
La suppuşii mei venind.

Zăresc, văz aşa copilă,
Abia seama i-am luat,
Când mă aflu fără milă
Tot dodată desarmat.
Norocu gândea să poată,
Ca, prin ea meşteşugind,
Să mă-njuge-n veci subt roată;
D-abia am scăpat fugind.

Prin păduri coprins de frică,
Alerg, stau, mă uit, ascult;
Mă tem când o frunză pică;
Deşii mărăcini m-au zmult.

Când mi se părea d-aproape
Că vrăjmaşul m-a sosit,
Nezburând, adesea-n groape
Sărind, eu cădeam zdrobit.

A ta bună priimire
C-am scăpat m-a-ncredinţat,
Şi d-a lui nelegiuire
C-altu nu e vinovat.

Aş zbura d-aş avea stare,
La maică, la dumnezei;
De ruşine mi se pare
Că n-o să-i mai văz pe ei!

Resplătirea îmi aprinde
Jeratic nestins în pept,
Şi mirare mă coprinde,
Eu atât, cum mai aştept!

Biruirea mea în grabă
A putut a mă slăbi;
Dar din stare cât mai slabă
Mai curând poci m-întări.
Acum voi să se arate
D-am putere eu sau nu,
Ori sunt legile schimbate
După cum norocul vru".

Mişcare puţină face,
Stă, ş-îl văz iar se mişcând;
Filomel-atunci, când tace,
Când iar s-aude cântând.

Ea îi simte-ntâi puterea,
Şi cu glas petrecător
Tuturor apropierea
Spune-a dulcelui amor.

Cu ea mii de păsărele
Se unesc concertuind;
Şi deodată lună, stele,
De tot faţa-şi perd albind.

Saltă-n sus, pe lângă focuri
Călător şi ciobănaş;
Preresună-n multe locuri
Dulce glas de flueraş.

Toate se deştept, simt, cere
Magnetul însufleţit
Ce va prin împărechere
Sufletul a fi-ndoit.

Se deştept cele-nsoţite
Spre-a-nălţa slavă l-Amor;
Ne-nsoţite, despărţite,
Spre-a jăli cel mai trist dor.
Aurora se coboară
Din braţele lui Titon
Veselă şi rumeoară
Fără teamă de vrun zvon.

P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feţi
Vine, porţi deschide-ndată
Zâmbitoarei dimineţi.

Focurile-şi respândeşte
Noaptea lor se suppuind,
Norii toţi îi aureşte
Viaţa firei înnoind.

Băşicuţele de roă
Ce pe iarbă strălucesc
Câmpului dau zmalturi nuoă,
Florile l-înveselesc.

De miroase îmmulţite
Balsam viu din ele dând,
Zefir dulci suflări trimite
Ici şi colo se jucând.

Arătorul ce sileşte
Boii săi cei grei la pas
Cântând spune ce doreşte
Tare răsun-al lui glas.

Plăcute zbierări de turme,
Aerul îl umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
Căluşaoa d-altă parte,
Lor respunde nichezând;
Ecco prelungind în parte,
Al ei glas tot s-înălţând.

Ochiului s-arăt grămadă
Turnuri, case, vii, grădini,
Munţi verzi, munţi d-o zăpadă
Lucitoare fiind plini.

Ducând apă cânt fetiţe.
Mai încolo lângă oi,
Spun, ca ele ciobăniţe
Că sunt bine câţi sunt doi.

Ecco prea cu îngrijire
Al lor cântec rescântând,
Drag îl duce la simţire
Şi desmiardă orice gând.

Rândurele zbor s-întrece,
C-o aripă răzuesc
Unda, ce-şi torn pe trup rece,
Recorite s-întăresc.

Face fluturi mii să zboare,
Cum va zefiraş uşor;
Albini fac din floare-n floare
Furtişag nestricător.

Se înalţă cu mândrie
Soarele pre răsărit,
Toate lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit.
Prin armonie nespusă
De acord unsunător;
Firea e-n mişcare pusă;
Orice ton resun-amor!!

Înlăţită mi-e simţirea
Acum simţ deosebit,
Simţind văz deosebirea
De simţit şi de simţit.

Sângele mi s-înnoeşte,
Minţile mi se desleg,
Orice glas mie-mi vorbeşte,
Orice ton eu înţeleg.

Vinele repede-mi bate,
Firei voi să dau respuns,
La simţirile-nălţate
Al meu glas e neajuns.

Dar mi-e inima deschisă
Ş-în lăuntru ei văzut,
Spune cu o mută zisă
Că ce simţ mi-e prea plăcut!

Ajung ca în aromire,
De plăcere îmbătat,
Când d-Amor cu o zâmbire
Ca din vis sunt deşteptat.

"- Tinere iubite!-mi zice,
Destul, te cunosc acum;
De tine acum ferice,
Acum calci pe al meu drum!
Calcă cu statornicie,
Rabdă tot neostenit,
Ş-orice întâmplare vie
Nu fi desnădejduit!

Ce ai mai scump, mai sfânt, mai mare
Legăminte omeneşti;
Gând, păreri, încredinţare,
Toate să mi le jertfeşti!"

Primăvara amorului - Iancu Văcărescu

N-am să scap, în piept port doru
Piste ape, piste munți;
Văz că piste mări Amoru,
Când o vrea își face punți.
La Carpați mi-au adus jalea,
Lor am vrut s-o hărăzesc;
Resunetu, frunza, valea,
Apele mi-o îmmulțesc!
Mii de pedici, mii de curse
Piste firea toat-a-ntins,
Lăcrămi în zădar sunt curse:
Unde-oi merge eu sunt prins.
........................................
Se întinde o câmpie
De subt poale de Carpați,
Câmp deschis de vitejie
La românii lăudați;
Surpături sunt de o parte,
D-un oraș ce a domnit;
O gârliță-ncoaci desparte
Un crâng foarte-nveselit.
Acolo am eu cășcioară
Pe un vârf de delișor;
Curge-n vale-i o apșoară
Murmurând încetișor.
În potrivă zmăltuite
Dealuri altele se văd,
Ș-în vălcelile-nflorite
Miei pasc, alerg, se joc, șăd.
Lăsând ale lumei mare
Cinsti, nădejdi și fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredințare,
Vrăjmași calzi, prieteni reci;
Acolo cu sănătatea,
Cu odihna însoțit,
Toat-a vieții bunătatea
Dobândeam eu îmmulțit.
Când la vie, la grădină,
Când la câmp de multe ori,
Cu o muncă prea puțină
Pildă dam la muncitori.
Când cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări din zbor;
Când prin țevi fulgerătoare,
Cu plumb le-asvârleam omor.
Când cu câinii prin pădure
Vulpe, epure fricos,
Lupul nărăvit să fure
Îl răneam mai cu prisos.
Trăgeam mulți din lăcuința
Ce-au adânc l-al apei fund;
Câți, dând la-nșălări credința,
Undiți lesne îi pătrund.
Muncă, luptă, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
M-întăreau cu veselie,
Și-mi dau-nvederat folos.
Curăția și măsura
Masa mea împodobia,
Mulțumea stomah, ochi, gura;
Dar mă sătura d-abia.
Musele, ce-mi sunt dragi foarte,
Aveau ceasul hotărât,
Când cu cei carii n-au moarte
M-întâlneau numaidecât.
Cu nespusa lor dulceață
Mințile mi le-mmulțeau;
Mână, duh, ochi, limbă, viață
Toate mi le-nsuflețeau.
Atunci cu încredințare
Deslușeam un veac mai bun;
Cu a cărui așteptare
Răul, oamenii suppun.
D-amărunt privind natura,
Planeți, răsărit, apus,
Stam gândind: Așa făptura
Cine-ar fi-nvârtind de sus?!
Câtă slavă se cuvine
La unul ca El, i-o dam!
Ș-însumi mulțumit cu mine
Mă duceam și mă culcam.
Dormind astfel într-o noapte
Somnu-ntâi, ca vre un ceas;
Mă deștept, înțeleg șoapte,
Simț că de copil e glas.
Strigând întreb: "- Cine este?
Cine-aicea s-a băgat?
Cine-aici fără de veste
A-ndrăsnit de a intrat?"
Mă uit!... Ce să văz? Minune!
Prea ciudat un copilaș
Fricos cere ertăciune,
Se roagă să-i dau lăcaș.
Văz în spate-i arepi zmulte,
Port frumos, dar sfâșiat;
Gata el să-mi spue multe,
Eu de somn îngreuiat,
-"Las' - îi zic - om vorbi mâine,
Acum culcă-te de vrei,
De ți-e foame, iată pâine,
Apă, vin de-i vrea să bei".
– „Dragul meu! d-acestea toate -
Zice el - îți mulțumesc;
Ți-e somn, văz; dar, de se poate,
Oareșce am să-ți vorbesc.
Cât de mic sunt, vezi prea bine,
Nici beau, nici mănânc, nici dorm,
Și acei ce sunt cu mine
Prea puține ori adorm.
Somnul, celor care place,
E vrăjmaș omorâtor,
El îi face-n veci de zace
Ș-a mai multă viață mor.
Eu pe tine cu plăcere
Poci să te țiu tot deștept;
Ș-orice-i vrea-ți dau făr-a cere,
Să te rogi mult nu aștept.
Vorbind nu știu ce vrăji face,
Somnul văz că mi-a perit;
De unde dormeam în pace,
Îmbrăcat m-am pomenit.
Tot spre el, nevrând, mă poartă
Un puternic nu știu ce!
Ce-al ticnitei mele soartă
Fir, când el veni, tăie.
Frumos caută, îmi zâmbește,
Mi-e drag, îl iubesc mai mult.
C-o blândețe el vorbește
D-aș vrea tot ca să-l ascult.
Zice: -"Aici nu este locu
Unde poci eu ca să-ți spui
Cine sunt, la ce norocu
Mă făcu să mă suppui".
Binișor mă ia de mână,
Ș-într-o clipă m-aflu eu
În crângșor, unde-o fântână
Curgând face heleșteu.
Pe acelui undă lină
A nopții făclie stând,
Îndoită dă lumină
Din oglindă-i s-întorcând.
Pe cer mii de mii de stele
Semănate străluceau;
La câmp focuri de surcele
De departe văpăiau.
Briliant vărsa cu fală
Al fântânei viu susur,
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur.
Firei, glasul cântăreții.
Blândei, dulci privighitori,
Spunea-ntoarcerea verdeții,
Ș-a luminei după nori.
Apoi doru-i venea-n minte,
Ea de jale se spărgea,
Nevorbind spunea cuvinte
Ce simțirea atingea.
Înfoca spuindu-și tângu,
Subt ea un copaci stufos
Ce de nalt stăpânea crângu
Ne-a dat razem șezând jos.
Ast loc, el, și vreme-alege,
Astfel începând vorbi:
"- Că e cea mai veche lege
Pe pământ ca-n cer, vei ști,
Cu plăceri, sau cu durere,
Câte trăesc, vor, nu vor,
Curând, ori cu-ntârziere
Stăpânite-a fi d-Amor.
Amor care dumnezeii,
Îl slăvesc de Dumnezeu
Ce-nblânzește tigrii, leii,
Ș-înalță pe om, sunt eu".
Câte-a făcut biruințe,
Câte jocuri, cui, mi-a spus;
Cum ia Joiu-nchipuințe;
Ercule cum umple fus.
"- Slavă - zice - îndestulă
Nici o slavă nu-mi era,
Al meu braț viteaz, de hulă,
Pretutindeni m-apăra.
Iar acuma făr-a prinde
Eu de veste nicidecum,
Fără arcu a-mi întinde,
Fugar m-am trezit pe drum.
Mare foarte a fost jocu
Și de tot ne-așteptat;
Într-ascuns viclean norocu
A mea stingere-a lucrat.
A puterei săvârșire,
Frumusețele deplin,
Daruri mari au strâns oștire,
Și oricâte spui, zic puțin.
La un loc toți nurii crește,
Șaisprezece anișori,
Ș-în fetiță-nchipuește
Fulger de biruitori!
Tocmai prin această țară
Ce-o știam de tot a mea,
D-astfel d-întâmplare-amară
Eu nu mă puteam temea,
Neferit, fără gătire,
La arme nici mai gândind,
Plin de râsuri, de iubire,
La suppușii mei venind.
Zăresc, văz așa copilă,
Abia seama i-am luat,
Când mă aflu fără milă
Tot dodată desarmat.
Norocu gândea să poată,
Ca, prin ea meșteșugind,
Să mă-njuge-n veci subt roată;
D-abia am scăpat fugind.
Prin păduri coprins de frică,
Alerg, stau, mă uit, ascult;
Mă tem când o frunză pică;
Deșii mărăcini m-au zmult.
Când mi se părea d-aproape
Că vrăjmașul m-a sosit,
Nezburând, adesea-n groape
Sărind, eu cădeam zdrobit.
A ta bună priimire
C-am scăpat m-a-ncredințat,
Și d-a lui nelegiuire
C-altu nu e vinovat.
Aș zbura d-aș avea stare,
La maică, la dumnezei;
De rușine mi se pare
Că n-o să-i mai văz pe ei!
Resplătirea îmi aprinde
Jeratic nestins în pept,
Și mirare mă coprinde,
Eu atât, cum mai aștept!
Biruirea mea în grabă
A putut a mă slăbi;
Dar din stare cât mai slabă
Mai curând poci m-întări.
Acum voi să se arate
D-am putere eu sau nu,
Ori sunt legile schimbate
După cum norocul vru".
Mișcare puțină face,
Stă, ș-îl văz iar se mișcând;
Filomel-atunci, când tace,
Când iar s-aude cântând.
Ea îi simte-ntâi puterea,
Și cu glas petrecător
Tuturor apropierea
Spune-a dulcelui amor.
Cu ea mii de păsărele
Se unesc concertuind;
Și deodată lună, stele,
De tot fața-și perd albind.
Saltă-n sus, pe lângă focuri
Călător și ciobănaș;
Preresună-n multe locuri
Dulce glas de flueraș.
Toate se deștept, simt, cere
Magnetul însuflețit
Ce va prin împărechere
Sufletul a fi-ndoit.
Se deștept cele-nsoțite
Spre-a-nălța slavă l-Amor;
Ne-nsoțite, despărțite,
Spre-a jăli cel mai trist dor.
Aurora se coboară
Din brațele lui Titon
Veselă și rumeoară
Fără teamă de vrun zvon.
P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feți
Vine, porți deschide-ndată
Zâmbitoarei dimineți.
Focurile-și respândește
Noaptea lor se suppuind,
Norii toți îi aurește
Viața firei înnoind.
Bășicuțele de roă
Ce pe iarbă strălucesc
Câmpului dau zmalturi nuoă,
Florile l-înveselesc.
De miroase îmmulțite
Balsam viu din ele dând,
Zefir dulci suflări trimite
Ici și colo se jucând.
Arătorul ce silește
Boii săi cei grei la pas
Cântând spune ce dorește
Tare răsun-al lui glas.
Plăcute zbierări de turme,
Aerul îl umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
Călușaoa d-altă parte,
Lor respunde nichezând;
Ecco prelungind în parte,
Al ei glas tot s-înălțând.
Ochiului s-arăt grămadă
Turnuri, case, vii, grădini,
Munți verzi, munți d-o zăpadă
Lucitoare fiind plini.
Ducând apă cânt fetițe.
Mai încolo lângă oi,
Spun, ca ele ciobănițe
Că sunt bine câți sunt doi.
Ecco prea cu îngrijire
Al lor cântec rescântând,
Drag îl duce la simțire
Și desmiardă orice gând.
Rândurele zbor s-întrece,
C-o aripă răzuesc
Unda, ce-și torn pe trup rece,
Recorite s-întăresc.
Face fluturi mii să zboare,
Cum va zefiraș ușor;
Albini fac din floare-n floare
Furtișag nestricător.
Se înalță cu mândrie
Soarele pre răsărit,
Toate lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit.
Prin armonie nespusă
De acord unsunător;
Firea e-n mișcare pusă;
Orice ton resun-amor!!
Înlățită mi-e simțirea
Acum simț deosebit,
Simțind văz deosebirea
De simțit și de simțit.
Sângele mi s-înnoește,
Mințile mi se desleg,
Orice glas mie-mi vorbește,
Orice ton eu înțeleg.
Vinele repede-mi bate,
Firei voi să dau respuns,
La simțirile-nălțate
Al meu glas e neajuns.
Dar mi-e inima deschisă
Ș-în lăuntru ei văzut,
Spune cu o mută zisă
Că ce simț mi-e prea plăcut!
Ajung ca în aromire,
De plăcere îmbătat,
Când d-Amor cu o zâmbire
Ca din vis sunt deșteptat.
"- Tinere iubite!-mi zice,
Destul, te cunosc acum;
De tine acum ferice,
Acum calci pe al meu drum!
Calcă cu statornicie,
Rabdă tot neostenit,
Ș-orice întâmplare vie
Nu fi desnădejduit!
Ce ai mai scump, mai sfânt, mai mare
Legăminte omenești;
Gând, păreri, încredințare,
Toate să mi le jertfești!"

Glasul poporului subt despotism - Iancu Văcărescu

Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală!
Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală!
Să tremure, să tremure cumplita tiranie:
Zdrobită azi în pulbere, pe loc să nu mai fie!
Fiinţa ei şi numele în iad să se coboare!
Şi-ai ei prieteni mult huliţi ca ea să se doboare!
Drept îndreptând oricare drept poporu n-are pată;
Minte-nţeleaptă mintea lui prin fapte se arată.
Ai libertăţii fii sunt toţi sub steagu-i câţi se-adună,
Toţi robii îşi rup fiarăle! Toţi bunii s-împreună.
Poporu-ncrede cârmele-i la fiii ce-şi alege.
Când dă pedeapsă groaznică la fiii făr' de lege.
Să tremure! să tremure cumplita tiranie!
Zdrobit va fi cine-o-ndrăzni gând de tiran să-i vie.

HORIA BOTTEA

Horia Bottea, poet şi prozator

Horia Bottea (n. 3 martie 1891, d. 22 iunie 1948) a fost un poet şi prozator român. În paginile sale de proză are o atitudine apropiată de avangardă (pentru care a fost inclus în cartea lui Dan Gulea "Evoluţia avangardei româneşti"), dar în versuri este un modernist moderat adeseori tributar lui Arghezi (de altfel, volumul "Game" este dedicat chiar lui Arghezi).

Opere

* Game, 193?
* Game şi pendulări, Colecţia Restituiri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983

Insula

Insula să mă lase guşterilor, când plouă,
Câinelui din bezna grădinei lui Assan,
Botului întins, în ţară nouă,
De malul blând şi dulce dunărean.
Smochinului cu rodul de soare copt şi cald,
Valurilor, în cute şi în fald,
Culcate noaptea 'n vaduri sub lună,
Cum se cuvine, albastră şi lină şi bună.
Vaporulu ivit, fir alb pe ţărm sârbesc,
Cum paşii lui Iisus, tot aici se ivesc,
Sub capacul boltei arse
Sprijinite de pilaştrii.
Să mă lase zărei largi, întoarse,
Orientului trântit printre aştrii,
Arome, filtre, văluri, narghilele şi cânt.
Strecoare-i jalei mele, în jar de rugini roase,
Viul argint al şopârlei mici pe pământ.

...Să o ridice în halucinarea regală a broaştei ţestoase.

Poetul Samson Bodnărescu

Biografie

Samson Bodnarescu, poet, prozator si dramaturg roman, s-a nascut pe 27 iunie 1840 in satul Voitinel, judetul Suceava. Dupa absolvirea liceului si obtinerea diplomei de bacalaureat in 1865, Samson Bodnarescu ocupa postul de profesor si pedagog la Institutele Unite din Iasi. In aceasta perioada devine si membru al societatii culturale Junimea, condusa de Titu Maiorescu.

Din 1986 urmeaza la Viena, apoi la Berlin si Giessen, studii universitare de filozofie. Dupa patru ani petrecuti la studii in strainatate, revine la Iasi in 1870 cu diploma de doctor in filosofie, urmand sa ocupe postul de bibliotecar la Biblioteca Universitatii si, ulterior, la directia Scolii Normale Vasile Lupu.

Samson Bodnarescu a inceput sa scrie versuri de la varsta de douazeci si unu de ani, compunand poezii patriotice, de dragoste si pasteluri. A debutat in 1867 cu o povestire, in paginile revistei Convorbiri literare. A mai scris poeme cu caracter filosofic idealist, epigrame, elegii si piese de teatru. 

Sub influenta romantismului german a scris nuvelele “Suferinte” si “Mici escursiuni”. Bodnarescu a aratat si o pasiune constanta pentru teatru, considerand ca aceasta este adevarata sa vocatie. Inca din timpul liceului a inceput sa scrie o piesa de teatru in cinci acte, „Roman si Viorica sau Vointa e puterea vietii”, pe care a abandonat-o in favoarea piesei “Rienzi”, la care a inceput sa lucreze in aceeasi vreme si pe care a publicat-o in „Convorbiri literare" in 1868. 

O alta scriere importanta din opera lui Bodnarescu este drama “Lapusneanu-Voda”, aparuta tot in Convorbiri Literare (1878-1879). Activitatea literara a scriitorului s-a sfarsit cu drama istorica “Ilie Voda”, aparuta in 1897. In anul 1879 Samson Bodnarescu este numit director al Institutului Anastasie Basota din Pomarla, judetul Botosani unde a activat pana la sfarsitul vietii. Scriitorul s-a stins din viata pe 3 martie 1902, la Botosani.

Soarele mire

I

Vin, trimise de la soare,
Mandre raze calatoare
Si aduc campia plina
De caldura si lumina.
Si-aduc veste peste fire
Ca se-ntoarce al ei mire
Cu nespuse desfatari
Din cumplite departari.
La asa placuta stire
Ea incepe pregatire,
Si aduna toate cele
Cate sunt pentru gatele:
Prinde vanturile moi
Si le pune la razboi
Si le-nvata, ca sa-i tese
Nimitezele alese,
Ale caror gingasi fire
Sunt din ceata cea subtire.
Cu acestea dimineata isi acopera ea fata.
Pune vantul cald apoi,
De-i gateste soi de soi
De covoara impletite
Tot din flori nepomenite,
Sa-i slujasca de primire
Pentru dragalasul mire
Si sa guste-n dulce tihna
A iubirii lor odihna.
Pune floare langa floare
Cu miresme-mbatatoare
Si-apoi umple a lui potire
Cu suflare de zefire
Si suspine de iubire
Si de dragoste aleasa
Cum n-a mai facut mireasa
Pat de dulce pregatire

Pentru asteptatul mire in palatele-i zidite
Din vazduhuri poleite
Cu albastru din tarie,
Sa dureze-n vecinicie
Si cu aur rupt din stele,
Sa dureze ca si ele;
Lustruite cu lumina
Stransa, cand e luna plina,
Si cu scari din nori durate
Cum n-ai mai vazut palate.
Iar inintru-mpodobite
Cu icoane zugravite
Din fete de curcubeie
Si cu lacuri si paraie
Si cu toate cate sunt
Nascocite pe pamant.
Zori cu umblete istete
Deschid portile marete
Si amurgul cel de sara
Le inchide apoi iara
Atat sunt de minunate
Si atata-s de-ncantate,
Ca intrat, din ele-n veci
N-ai voi ca sa mai pleci.
Serenade fac prin parcuri
Cantaretii pe sub arcuri,
Cu verdeata poleite
Si din mlazi si foi boltite.
Ei in gingase raspunsuri
Spun a dragostei neajunsuri,
Singuratici uneori
Stand ascunsi pe dupa flori;
Cateodata stransi in cor in fata ferestilor
Spun dulci cantecele lor
S-aline-al miresei dor.

II

Si cum pleaca mirele,
Merg in lume stirile in radvane trase lin
Prin vazduhul cel senin
De siraguri de cucoara
Sfatuind ca una zboara.
Cocostarci naintea lor
Duc naframe albe-n zbor.
Iazuri trec, campii si stuhuri
Jucand hora prin vazduhuri;
Decat ei mai sprintinele
Vin in urma randunele,
Tot cotind si-n zbor ratund
Cat vederile patrund;
Si tot spun cu vesel glas
De tari ce-n urm-a ramas
Si s-alinta sus sub nori
De ti-i drag de zborul lor.
Vestea merge, vestea vine,
Si de veselii sunt pline
Cerul tot, pamantul tot
Si prin mari cate-s inot.
Tot asa si-n departari
Lumile-s in desfatari
Sus in car de aur sede
Mirele, de lumea-l vede
Mandru, falnic lucitori
Cu nespusele-i comori in priviri de drag si foc,
Ce-aduc lumilor noroc,
De zambiri cum nu mai sunt
Nici in cer, nici pe pamant.
Si-asa raze de lucire
De la dansul iau pornire,
Ca nici unul ce-l urmeaza,
Din atatea mii de cete
Nu-ndrazneste, nu cuteaza
Langa el sa se arate.
Numai cand cu zambet dulce
Se coboara sa se culce,

Mii de hore-ncep nuntasii
Tot in mijloc cu fruntasii
Nalt palatului ceresc,
Unde toti salasluiesc;
Vezi luceferi mai berbanti
Strabatand in gingas dant,
Lungi siraguri de dragi stele,
Ce fac jocuri intre ele,
Tot ferindu-se-ntr-una
Sa nu supere pe luna,
Ce de dor manata zboara
Printr-a cerului popoara
Si e vecinie calatoare
Dupa dragalasul soare
Drag ti-i,
Doamne, sa privesti
Jocul lumilor ceresti!
Cand din cand vezi cum se lasa
Cate una mai aleasa
Din nemaisfarsitul cor
Spre pamant in tainic zbor,
Aducand miresei carte
De la mirele departe,
Aducand si-o sarutare
Numai cerul cum le are.
Si cat stai si cat privesti,
in atata te uimesti,
Ca din sara pana-n zori
Nu sfarsesc sa joace-n hori.
Cand din cand prin jocul lor
Trece tainic cate-un nor
Cu raspuns de la iubita
Ca a fost cartea primita.
El prin stele, ea prin nor
isi preschimba dorul lor;
El prin carti de stralucire,
Ea prin semne de mahnire.

III

Zile trec si zile vin,
Si vazduhul cel senin
E de raze tot mai plin,
Raze dulci, imbatatoare,
Cum vin numai de la soare,
Ce nu are mult acum
Din al nuntii sale drum.
Vesel, plin de fericire
Fiind drumul de iubire.
Intr-o zi, ah! lunga zi!
Nu se stie ce-i veni,
Ca deodata se opri
Si spre mandra sa privi
Cu-asa dragoste duioasa
Cum n-a mai simtit mireasa.
Ea vazandu-l tresari
Si la fata-ngalbeni isi aduse iar aminte
Vremile mai dinainte,
Cum de multe, multe ori
I-a mai fost el petitor,
Dus de-un farmec nenteles inapoi cum a purces,
Si-a lasat-o cum nu lasa

Mirele pe-a sa mireasa.
Sta pe ganduri ratacita,
Sta cu inima zdrobita,
Si cum sta si cum priveste,
El cu dragoste-i sopteste: „Ce sa fac si cum sa fac,
Ca nu am iubirei leac.
Nu stii tu c-a mea menire
Este vecinie sa fiu mire,
Far' de stare intr-un loc,
Far' de draga cu noroc?"
Zice, merge si nu-i pasa
Oricat dorul il apasa
Ea-l priveste cum se duce
Asa drag si-asa de luce!
Uita noaptea, uita-n zori
Sa-ngrijeasca de-a ei flori;
Uita tot si toate cele
Cate sunt penmj gatele
Si s-acopere cu jele.

Poetul Emil Giurgiuca

Biografie Emil Giurgiuca
Emil Valer Giurgiuca (n. 27 decembrie 1906, Diviciorii Mari (lângă Gherla - jud. Cluj) - d. 3 martie 1992, Bucureşti) a fost un poet şi traducător român, unul dintre cei mai activi şi mai importanţi reprezentanţi ai aşa-zisului grup de "tineri poeţi ardeleni" (Mihai Beniuc, George Boldea, Ion Th. Ilea ş.a.) al căror stil se poate descrie drept o încrucişare discretă şi armonioasă dintre modernism şi tradiţionalism.
A scos împreună cu George Boldea (un poet a cărui singură plachetă de poezii a fost prefaţată de Giurgiuca) revista "Abecedar" la Brad.
A realizat antologiile "Poeţii tineri ardeleni" (1940) şi "Transilvania în poesia românească" (1943).
În timpul perioadei de tăcere editorială începând cu anii '40 târzii, a tradus din literatura maghiară şi a fost profesor secundar de română şi limbi clasice la două licee din Bucureşti. Volumele sale începând cu Poemele verii au fost superficial criticate de unii critici drept "poezie conjucturală", în fapt poetul având o reală vocaţie pentru poezia patriotică (deşi nu în mod exclusiv). Oricum, poetul a refuzat să semneze vreun omagiu ceauşist şi a preferat să stea deoparte de centrul vieţii literare, chiar dacă, atunci când era premiat, nu refuza ostentativ premiul. 
A fost căsătorit cu Mara Giurgiuca, care a fost şi ea traducătoare, mai precis din literatura germană.
Liviu Grăsoiu a publicat la Editura Vestala o monografie intitulată "Emil Giurgiuca, sub povara vremurilor".

Opere

* Anotimpuri, Colecţia Abecedar, 1938
* Dincolo de pădure, Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol I", Bucureşti, 1943
* Poemele verii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964
* Cântece de ţară, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967
* Poezii, Colecţia Cele mai frumoase poezii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968 (cuvânt înainte de Dragoş Vrânceanu şi desene de Catul Bogdan)
* Semne pe scut, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972
* Poeme, Colecţia Poeţi români contemporani, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989 (ediţie definitivă; cuvânt înainte de Ion Dodu Bălan şi coperta de Constantin Guluţă)
* Antologie centenară. 1906-2006, Editura Corvin, Deva/Brad, 2006 (ediţie îngrijită de Tudor Giurgiuca)

Cuvintele

Cuvintele sunt grunjii de culori,
Reflexe din jăratecul latent,
Esenţe vii, nescuturate flori
Şi semne unui sens incandescent.

Ce-i risipit, cu ele mi-l adun,
Ca într-o stemă, şesuri, râuri, munţi.
Câmpul real pe care-l recompun,
Spre piscuri virtuale-ntinde punţi.

Şi se-ncheagă-un tânăr univers
Şi singular în fiece cuvânt.
Miracolul acesta e: un vers,
Cristal şi undă în care mă cuprind.

Sau mă aleg cu aburul suflat
În dimineţile de martie
Pe iezere - oglinzi în care bat
Munţii cu stelele şi codrii patriei.

Despărțire

Rămas bună ţarină a belşugului
Şi-a copilăriei mele cuib de cuc!
N-o să mai cresc, n-o să mai cânt pe drumul plugului
Şi smuls de lângă boii blânzi, mă duc, mă duc...

Dacă mi-ar creşte umbra-n câmp altoii,
Precum tot câmpul îmi va creşte-n gând.
Prin tină şi pe trup cu biciul ploii
Pe drumul toamnei aş porni cântând.

Ştiu: plugu-n şură mi s-a rugini,
La poartă doi părinţi bătrâni vor plânge,
Sub cer strein şi mohorât voi rătăci
Fără de ţintă, fără soare, fără sânge...

Pe-aici va arde vara înăbuşită-n buruiană,
Un loc în strana dreaptă va fi mereu pustiu.
Mama va duce flori şi-a plânge la icoană
Şi satul va fi trist că nu mai viu...

La o cicoare

Pentru cine te-ai gătit cu atâtea petale?
Cui îi surâzi din zori
Până-n seară? Vântul şi-a pus sandale
De raze de soare.
Dar ochii tăi nu se miră, sunt flori.

Braţele din mâneci scăpate
Le-nalţi către creştet şi ard.
Te prăfuie carul amiezii, din roate,
Şi fumul de ierburi şi nard.

Ci tu, ca un vis de iubire
Al pajiştii verzi,
Te legeni, surâzi în neştire
Şi în tinereţea ta crudă te pierzi.