5. /10 MARTIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători
Decese
· 483 – Moare Papa Simpliciu. A condus Biserica Apuseana din 3 Martie 468, până la moartea sa. In timpul sau erezia monofizita a câștigat teren în Est, lucru care a dus mai apoi la pierderea supremației sale asupra bisericilor răsăritene.
Tot in timpul pontificatului său, la 28 august 476, Romulus Augustulus, ultimul împărat roman apusean, este îndepărtat de pe tron de către Odoacru căpetenia herulilor (neam germanic din uniunea de triburi a goților), care s-a proclamat rege al Italiei.
Odată ce Imperiul Roman de Apus s-a dezintegrat în mai multe principate, Biserica a rămas singura moștenitoare a pestigiului Imperial Roman.
Tot in timpul pontificatului său, la 28 august 476, Romulus Augustulus, ultimul împărat roman apusean, este îndepărtat de pe tron de către Odoacru căpetenia herulilor (neam germanic din uniunea de triburi a goților), care s-a proclamat rege al Italiei.
Odată ce Imperiul Roman de Apus s-a dezintegrat în mai multe principate, Biserica a rămas singura moștenitoare a pestigiului Imperial Roman.
· 1391 – A murit cneazul Stjepan (Stephen) Tvrtko I (1338 – 10 martie 1391), fost Ban al Bosniei (1353-1377), rege al Bosniei si Serbiei în perioada 1377-1391, și rege al Croatiei si Dalmatiei după 1390. Facea parte din dinastia Kotomanic care a condus Bosnia, si un conducător politic și religios tolerant sub a carui conducere Bosnia a atins apogeul și a devenit o mare putere în Balcani , cucerind teritorii din ceea ce este astăzi Serbia, Croatia si Muntenegru.
* 1772:
· 1832 – A murit Muzio Clementi, compozitor, pianist şi teoretician italian; (n.23.01.1752).
* 1855: Infantele Carlos al Spaniei (29 martie 1788 – 10 martie 1855) a fost al doilea fiu al regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a soției lui, Maria Luisa de Parma. Sub numele de Carlos al V-lea a fost primul pretendent carlist la tronul Spaniei.
.JPG)
Carlos s-a născut la 29 martie 1788 la Palacio Real de Aranjuez. În 1808, Napoleon a capturat Madridul în Bătăllia de la Somosierra și l-a obligat pe tatăl lui Carlos, regele Carol al IV-lea și pe fratele mai mare al lui Carlos, Ferdinand al VII-lea, să renunțe la drepturile asupra tronului spaniol. Dar Carlos care era moștenitor prezumptiv al fratelui său a refuzat să renunțe la drepturile sale, pe care el le considera acordate de Dumnezeu. Din 1808 până în 1814 el și frații săi au fost prizonieri ai lui Napoleon la Valençayîn Franța.
În 1814 Carlos și restul familiei regale spaniole s-au întors la Madrid. În septembrie 1816 el s-a căsătorit cu nepoata lui, Infanta Maria Francisca a Portugaliei (1800–1834), fiica regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei și a surorii lui Carlos, Carlota Joaquina. Francisca a fost, de asemenea, sora celei de-a doua soții a fratelui lui Carlos, Ferdinand al VII-lea. Cuplul a avut trei fii:
- Infantele Carlos, Conte de Montemolin (1818–1861), cunoscut drept Conte de Montemolin
- Juan, Conte de Montizón (1822–1887), cunoscut drept Conte de Montizón
- Fernando (1824–1861)
În afara câtorva funcții oficiale, Carlos nu a luat parte în mod semnificativ la guvernarea Spaniei. Ferdinand al VII-lea a găsit necesar să coopereze cu liberalii moderați și să semneze o constituție. Totuși, Carlos a fost cunoscut pentru credința sa fermă în dreptul divin al regilor care să guverneze absolut, ortodoxia rigidă a opiniilor sale religioase și pietatea vieții sale.
În timpul necazurilor revoluționare ale perioadei 1820-1823 ("triennium liberal") Carlos a fost amenințat de către radicalii extremi, dar nici un atac nu s-a făcut asupra lui. Deși au existat anumiți conservatori din Spania care au dorit să-l pună pe Carlos pe tron imediat, Carlos însuși a fost un credincios ferm în succesiunea legitimă și nu a luptat împotriva fratelui său.
· 1872: A murit omul politic italian Giuseppe Mazzini un jurist italian, luptător în mișcarea nationala de unire a Italiei „Risorgimento” (în traducere „Renașterea Italiei”) ; (n.22.06.1805). Giuseppe Mazzini (n. 22 iunie 1805, Genova – d. 10 martie 1872, Pisa) a fost un jurist, democrat și luptător italian în mișcarea „Risorgimento” (în traducere „Renașterea Italiei”) (1815-1870)
* 1888: Costache (Constantin) Bălănescu (n. 1830, Focșani – d. 10 martie1888, Iași) a fost un actor de teatru și traducător român.
Costache Bălănescu s-a născut la Focșani în anul 1830, în familia unor boieri de țară. Studiile liceale le-a urmat în orașul natal, la un pension privat, după care a studiat arta dramatică la Conservatorul din Iași, ca elev al actorului Matei Millo, și ulterior la Paris.[1][2]
S-a stins din viață pe 10 martie 1888, la 21 de zile după ce Teatrul de la Copou a fost mistuit de flăcări, și a fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Costache Bălănescu a jucat pe scena Teatrul din Iași timp de aproape 4 decenii (1850-1888), interpretând nenumărate roluri, în special de comedie, și fiind unul dintre cei mai apreciați actori.[4]
Costache Bălănescu, împreună cu pitarul Costachi Vasiliu, a înființat o trupă de teatru la Botoșani, cu care a jucat o stagiune în iarna 1857-1858. Ulterior, a revenit la Botoșani de mai multe ori, fie cu Naționalul ieșean, fie cu alte trupe.[5]
Creațiile sale scenice reprezentative au fost: Alcibiade din piesa Diogene de Felix Pyal, doctorul Franț din Piatra din casăde Vasile Alecsandri, personajul Hagi Petcu în Ginerele lui Hagi Petcu tot de Vasile Alecsandri (după Aufier), rolurile principale din Testamentul lui Cezar Birotteau, după Balzac, Fata mamei, Angot, Porcarul și Maria de Vasile Alecsandri, Urechea – adaptare după Lope de Vega, Tuzucalicul – prelucrare de Matei Millo etc.[2]
Avea o mimică bogată și un joc plin de naturalețe, cu sublinieri comice fără exagerări în rostire și gest. În 1876, Mihai Eminescu îl dă ca exemplu, de mai multe ori, pentru firescul și precizia pronunției în piesa Regizorul general de Gogol.[6] În 1861–1862 face parte, alături de actorii Nicolae Luchian, Mihail Galino și alții, din asociația teatrală din Iași.
A condus teatrul din Iași fiind atât director de scenă cât și director al teatrului, între anii 1862-1864, când i-a urmat de N. Luchian.[2]
· 1901: Vasile Maniu - istoric, revoluţionar paşoptist, publicist, scriitor, om politic, deputat şi senator, membru titular al Academiei Române.
· 1936: A murit dramaturgul A. de Herz, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români (n.15.12.1887).
A fondat, împreună cu Constantin Stere, revista de cultura “Viaţa Românească”; (n. 23 mai 1871).
· 1936: A încetat din viaţă la Bucuresti, criticul, istoricul şi teoreticianul literar, Garabet Ibrăileanu; (n. 23 mai 1871, Targu Frumos). A colaborat sub directia lui Al. Philippide, la Dictionarul limbii romane.Publica (1901), in Noua revista romana, articolul „Cu prilejul foiletoanelor d-lui Caragiale si studiul Curentul Eminescu”, iar in 1905 ii intilnim numele in Curentul nou din Galati. Publica aici un modul din Spiritul critic in cultura romaneasca si, in apararea lui Sadoveanu, Doi critici fi mai multi scriitori. Note despre ideologia la care aderase, in articolul Poporanismul, aparut tot in Curentul nou. Impreuna cu C. Stere, Ion si C. Botez si Mihai Carp scoate, in 1906, Viata romaneasca. G. Ibraileanu detine functia modesta de secretar de redactie. Publica cronici literare si articole de orientare. In 1908 este numit profesor suplinitor la Universitatea din Iasi. Apare (in 1909) Spiritul critic in cultura romaneasca. Tot acum, Scriitori si curente. In Viitorul (decembrie 1909 — ian. 1910) publica o serie de scrisori deschise catre Gherea, incercind sa justifice trecerea intelectualilor („generosilor”) in partidul liberal. Sub initialele T.P. ii apar (in 1910) insemnari pe teme diverse, revelindu-se un fin moralist (Din carnetul unui om de ieri. Barbatii uriti si amorul etc). Sustine doctoratul cu teza : Opera literara a d-lui Vlahuta (3 iunie 1912), fiind, apoi, numit titular al Catedrei de literatura romana, in defaarea lui E. Lovinescu, concurent si el pe acest post. Introducerea la teza de doctorat (Literatura si societatea), publicata ulterior in Viata romaneasca, sistematizeaza ideile estetice ale lui G. Ibraileanu. Editeaza, in 1918, Momentul (nr. i, 4 aprilie), iar in 1919, cu M. Sadoveanu si G. Topirceanu, revista Insemnari literare (nr. 1, 2 februarie). Cezar Vraja publica, aici, aforisme (Privind viata) si articole de orientare literara, grupate, apoi, in lumul Dupa razboi (1921). Prevede dezltarea romanului social, „touffu”, „plin de probleme”. Reapare, in 1920, Viata romaneasca (revista isi incetase aparitia in iunie 1916). Apare lumul Note si impresii (1920). Dintre contributiile lui G. Ibraileanu se detaseaza, in acesti ani, studiul despre Caracterul specific national in literatura romana (1922) si un altul, cu opinii radicale, despre Poezia noua. Polemica, in 1924-l925, cu E. Lovinescu pe tema istoriei civilizatiei romane moderne. Alta, mai directa, izbucneste in 1929 si are ca subiect editarea poeziilor lui Eminescu. Interventiile lui Ibraileanu sint: Editiile lui Eminescu — Editia d-lui E. Lovinescu (Viata romaneasca, nr. 5—6/1929) si D-l E. Lovinescu este vesel (Idem, nr. 1l-l2/1929). Mai inainte (in 1928), intervine in polemica M. Ralea—Paul Zarifopol, luind apararea criticii sociologice si psihologice (Greutatile criticii estetice. Idem, nr. 1). Tipareste in 1931 volumul Studii literare, care se deschide cu eseul Creatie ti analiza. In 1933 apare romanul Adela. Moare la 10 martie 1936. În noaptea de 10 spre 11 martie 1936 , Ibrăileanu a părăsit lumea celor vii la sanatoriul “Casa Diaconeselor” din Bucureşti. La 12 martie corpul sau a fost incinerat şi timp de un sfert de oră i s-a cântat andantele din Simfonia Nr.6 „Pastorala” de Ludwig van Beethoven. Urna conţinând cenuşa dispărutului a fost depusă la cimitirul „Eternitatea” din Iasi. In 1948, Garabet Ibrăileanu e proclamat membru post-mortem al Academiei Române.
· 1940: A murit Mihail Bulgakov, prozator şi dramaturg rus (romanul “Maestrul şi Margareta”); (n.14.05.1891). Mihail Afanasievici Bulgakov (n. 15 mai 1891 – d. 10 martie 1940) a fost un romancier și dramaturg sovietic de origine ucraineană.
· 1942: Sir William Henry Bragg (n. ,[1][2][3][4][5][6] Westward, Cumbria[*], Regatul Unit – d. ,[1][2][7][3][4][5] Londra, Regatul Unit) a fost un fizician și chimist englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1915.
William Henry Bragg, primul dintre cei trei copii ai familiei Bragg, a fost un copil singuratic și timid, dar cu o pasiune surprinzătoare pentru matematică. După moartea mamei sale, când el avea numai 7 ani, a locuit cu unchiul său, chimist, care a avut o influență majoră asupra tânărului William. După ce a urmat cursurile Colegiului King William, din Mann, a fost admis la Facultatea de Matematică a Universității din Cambridge, în anul 1881, unde a studiat sub îndrumarea profesorului dr E.J. Routh. Mai târziu a studiat fizica la Laboratorul Cavendish, departamentul de fizică, din cadrul aceleiași universități.
Din anul 1885 și-a început cariera în domeniul pedagogiei. S-a străduit să devină un lector apreciat și s-a specializat în conceperea dispozitivelor și echipamentelor necesare pentru cursurile practice. Din 1904 și-a început cariera în domeniul cercetării științifice, care a acoperit mai multe domenii din fizică, având un mod straniu de a progresa: Bragg alegea un subiect pe care îl studia, aducea contribuții importante, apoi renunța la acesta. Studiul efectuat asupra radiațiilor alfa, beta și gammași descoperirea faptului că, atât radiațiile gamma, cât și radiațiile X se comportă ca niște particule i-au adus titlul de membru al Royal Society.
Interesul pentru știință nutrit de William Bragg, împreună cu pasiunea fiului său, Lawrence, pentru acest domeniu au dus la punerea bazei unei noi ramuri științifice: analiza difracției radiațiilor X pe rețele cristaline, urmând observația lui Max von Laue, care arăta că lungimea de undă a radiațiilor X este de același ordin de mărime cu distanța dintre atomii vecini dintr-o rețea cristalină. Ei au evidențiat și faptul că acestea sunt un instrument bun pentru a studia structura cristalelor. Metoda difracției radiațiilor X pe cristale a permis determinarea experimentală a lungimii lor de undă și a spectrului acestora, aceste cercetări aducându-le Premiul Nobel pentru fizică în anul 1915. William Bragg a conceput un dispozitiv pentru observarea difracției de raze X, numit spectograf cu cristal, cu ajutorul căruia, variindu-se unghiul și măsurând unghiurile corespunzătoare maximelor de difracție, se poate deduce spectrul lungimilor de undă ale fasciculului de raze X.
Bragg a predat la Universitatea din Adelaide în Australia (1886 - 1908), apoi la Universitatea din Leeds (1909 - 1915) și la Colegiul Universitar din Londra (1915 - 1923). Începând cu 1923, a fost profesor de chimie Fullerian la Royal Institution și director al Davy Faraday Research Laboratory. Premiul Nobel pentru Fizică, primit în 1915, a fost "împărțit" cu fiul său, William Lawrence Bragg pentru cercetările lor asupra spectrului razelor X, difracției razelor X și a structurii cristalelor, utilizând un spectrograf de raze X. A devenit membru (Fellow) al Royal Society în 1906, respectiv președinte al acesteia între 1935 și 1940.
Ernest Rutherford a împărțit cu Bragg teoriile sale despre proton și nucleu, deși între cei doi au existat multe divergențe de opinii profesionale.
William Bragg a fost decorat cu ordinul CBE (Commandor of the British Empire), în anul 1917, și, trei ani mai târziu, numit cavaler, și a fost ales director al Royal Society în 1935. Bragg a scris “Christmas Lectures” pentru copii, care a devenit cea mai vândută carte după momentul apariției. Sala de conferințe a Colegiului King William este numită în onoarea sa.
Bragg este, de asemenea, lectorul seriilor numite Romanes Lecture, oferite la Universitatea din Oxford în anul 1925, numite Starea cristalină (The Crystalline State).
Începând cu 1992, Institutul australian de fizică a instituit un premiu numit Bragg Gold Medal for Excellence in Physicscare se acordă celei mai bune teze de doctorat realizată de un student la o universitate australiană. Acest premiu este numit pentru a onora atât fiul, Sir William Lawrence Bragg (a cărui efigie este prezentă pe medalie), cât și tatăl, Sir William Henry Bragg.
* 1948: Zelda Sayre Fitzgerald (n. 24 iulie 1900 - d. 10 martie 1948) a fost o romancieră americană născută în Montgomery, Alabama, sub numele de Zelda Sayre, devenită faimoasă prin căsătoria cu binecunoscutul scriitor F. Scott Fitzgerald. Anii de celebritate au apărut odată cu succesul primei cărți publicate de soț, This Side of Paradise (1920).
Zelda provine dintr-o familie de șase copii, fiind cea mai mică dintre ei și astfel cea mai răsfățată. Încă din copilărie a manifestat o poftă de viață și o exuberanță ieșite din comun, având o personalitate activă. A urmat lecții de dans și balet, iar cursurile de balet au însoțit-o și pe perioada liceului. Anii de liceu au transformat-o pe Zelda Sayre într-o persoană populară, cu o viață socială bogată, prezența ei în societatea sudică fiind un eveniment constant.
Întâlnirea cu F. Scott Fitzgerald are loc într-un club de muzică country, la scurt timp după încheierea studiilor liceale. În ciuda afinității dintre ei, familia Zeldei îi prezintă acesteia posibilitățile financiare limitate pe care i le-ar putea oferi continuarea unei relatii cu F. Scott Fitzgerald. Cel mai important aspect este că scriitorul nu este capabil să întrețină o familie. În lumina acestor informații, relația dintre Zelda și Scott a continuat ca un simplu flirt nevinovat prin intermediul scrisorilor. Zelda se întâlnește în tot acest timp și cu alți bărbați, lucru care îl stimulează pe scriitor să muncească asiduu pentru a-și publica prima carte și a-și găsi o stabilitate financiară. În martie 1920, Scott îi scrie Zeldei că romanul său This Side Of Paradise va fi publicat, și o roagă să-l viziteze la New York pentru a aranja detaliile căsătoriei dintre ei doi.
Căsătoria dintre Zelda Sayre și F. Scott Fitzgerald are loc pe 3 aprilie 1920 în New York. Cuplul trăiește puțin în America și se mută ulterior în Europa, unde cercul social al scriitorului se extinde, pe când relația dintre cei doi se transformă și se răcește. Folosindu-se de conflictele dintre ei, Scott gaseste o noua sursa de inspiratie și chiar foloseste paragrafe din jurnalele soției sale pentru a-și desena eroinele romanelor. Zelda isi cauta noi activitati și se gandeste chiar la definirea unei identități artistice scriind articole și scurte nuvele. În tot aceste timp se folosește de balet ca formă de exprimare a sentimentelor sale și ajunge până la episoade de epuizare. Mariajul continuă în declin și cuplul se întoarce în America. Zelda este internată și iși va petrece anii de viață pictând și lucrând la două romane. Primul dintre acestea Save Me The Waltz va fi publicat în 1932 și descrie imaginea căsătoriei sale.
· 1953: A murit Gheorghe Baba, zugrav de biserici, tatăl pictorului Corneliu Baba; (n.14.12.1863).
· 1969: A murit la Bucuresti, compozitorul Emil Scarlat Skeletti; (n.28 septembrie 1888, Galati).
* 1986: Lidia Axionov (n. 2 februarie 1916, Chișinău; d. 10 martie 1986, Chișinău) a fost o muzicologă și pedagogă moldoveancă.
În 1934, a absolvit Liceul Eparhial de Fete din Chișinău, după care Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică „Unirea” din Chișinău în 1935 și Conservatorul George Enescu din Iași (clasa profesoarei A. Zira) în 1939.
Activează ca profesoară la Liceul de Muzică din Chișinău între anii 1940–1941. În cursul războiului (1941–1944) este redactor literar la Teatrul Unit Moldovenesc-Rus, evacuat în orașul Marî, Turkmenistan. Între 1944 și 1958 este lector superior, șef de studii, decan al facultății de interpreți a Conservatorului de Stat din Chișinău. În 1960–1962 face specializare la Conservatorul din Moscova.
În 1964, își termină teza de doctor despre creația muzicală populară din Moldova; în 1966 devine doctor conferențiar. Este prorector pentru activitatea didactică și științifică la Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” (azi Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Moldova) în perioada 1958–1979. Devine membră a Uniunii Compozitorilor din RSSM în 1972.
În 1972 este distinsă cu premiul „Maestru Emerit al Artei din RSSM”.
* 1987: Ion S. Antoniu (n. 27 august 1905, Roman - d. 10 martie 1987, București) a fost un inginer român, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române din 1963, filatelist.
După absolvirea cursurilor Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu[2], în 1923 s-a înscris la Școala Politehnică din București, Secția Electromecanică, pe care a absolvit-o în anul 1928[2]. A studiat în Franța, în anul 1929 devenind inginer electrician, diplomat al Școlii Superioare de Electricitate din Paris[1]. În iulie 1930 este angajat la Societatea de Gaz și Electricitate din București[1]. În anul 1948 și-a susținut, la Școala Politehnică din București, teza de doctorat: „Étude du fonctionnement des appareils de mesure dans un régime déformant”[2]. A desfășurat o muncă didactică, începută în 1941 la Politehnica din Timișoara, prin suplinirea cursului de centrale electrice, transmitere și distribuire a energiei electrice, și continuată la Politehnica din București, la Catedra de Măsuri electrice (din 1945): șef de lucrări (1946), conferențiar (1950), profesor (1953-1972); șef de catedră (1963-1972); decan al Facultății de Energetică și Electrotehnică (1956-1957)[2]. Întocmește numeroase proiecte în domeniu[1]; împreună cu prof. ing Al Popescu și ing S. Vasilache a întocmit anteproiectul Laboratorului Central de Electricitate, devenit mai târziu Institutul de Cercetări și Proiectări în Electrotehnică[1]. În anul 1963 este ales membru corespondent al Academiei Române[1], iar în 1965, director al Centrului de Cercetări și Producție a aparaturii științifice al Academiei Române[1]. În anul 1984 este numit președinte al Comitetului Național de organizare a Conferinței Naționale de Electrotehnică și Electroenergetică[1].
· 1988: A decedat muzicianul englez Andy Gibb ;(n. 1958). Andrew Roy “Andy” Gibb ( 5 martie 1958) a fost fratele mai mic al membrilor trupei Bee Gees, Barry, Robin și Maurice Gibb.
· 2004: A încetat din viaţă poetul Mihai Ursachi, un adversar declarat al regimului totalitarist din România; S-a născut la 17 februarie 1941, în comuna Strunga din judeţul Iaşi. După absolvirea prestigiosului liceu „August Treboniu Laurian” din Botoşani, în 1957, devine, la numai şaisprezece ani, student al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. În 1961 este arestat pentru încercarea de a trece înot Dunărea lângă Porțile de Fier şi condamnat la patru ani de temniţă grea. În 1964, pe baza unui decret de amnistie, părăseşte închisoarea Jilava. Între 1965-1970 a urmat cursurile Facultăţii de Germanistică a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, pe care o absolvă, ca şef de promoţie. Până în 1981, când a emigrat în SUA, nu a avut nici un fel de loc de muncă stabil. Vara lucra ca salvamar la Lacul Ciric, lângă Iași, activitatea sa literară însumând mai multe volume de poezie, eseuri și traduceri din limba germană. A tradus în limba română creațiile unor scriitori ca Hölderlin, Schiller și Paul Celan. În Statele Unite a intrat în viața universitară, fiind pe rând, asistent de limba germană la Universitatea Statului Texas din Fort Worth, apoi doctorand și lector la Universitatea Statului California. A revenit în România după Revoluție, când a obținut și primul său contract de muncă în țara natală, fiind numit director al Teatrului Vasile Alecsandri din Iași. După ce în 1992 a fost demis, printr-un decret al ministrului culturii, a preferat să trăiască cât mai discret, având puțini prieteni. În 1998, a publicat un volum retrospectiv al carierei din România, intitulat Nebunie și lumină. Autorul locuia în Iași, România, unde preda la universitate și era secretar al Uniunii Scriitorilor. A facut eforturi să recupereze casa părintească din Ţicău, confiscată de autorităţile româneşti după expatrierea sa, dar nu reuşeşte. Îşi construieşte o casă în zona numită „La doi peri”, cu intenţia de-a o lăsa Uniunii Scriitorilor. Moare în noaptea de 9 spre 10 martie 2004, din cauza unui cancer pulmonar nedescoperit la timp.
· 2010: A încetat din viaţă părintele profesor Dumitru Popescu membru de onoare al Academiei Române (din 2001); (n.29 iunie 1929, Calugareni). A studiat la Seminarul Teologic „Nifon Mitropolitul“ din București (1940-1948). A satisfacut stagiul militar, timp de trei ani, la Șinca-Veche, în jud. Brașov, într-un detașament de muncă forțată. Continua studiul la cursurile Institutului Teologic Universitar din București (1959-1962). În anul 1972 devine doctor în teologie dogmatică ortodoxă prin susținerea tezei de doctorat cu titlul Eclesiologia romano-catolică după cel de-al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană. Rector al Institutului Teologic din București (1972-1980; 1988-1992) și decan (1992-1996). Din 1980 devine director de studii în cadrul Conferinței Bisericilor Europene (KEK), cu sediul la Geneva. A avut o bogată activitate didactică la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” din București. Din 1998 a ținut cursuri de dogmatică ortodoxă la Institutul Ecumenic și Patristic din Bari, de pe lângă Universitatea San Tomaso din Roma. A fost membru de onoare al Academiei Române și doctor honoris causa al mai multor universități.
· 2011 - A încetat din viaţă Cornel Popescu, actor al Teatrului Naţional din Târgu Mureş, scenă pe care a jucat timp de 38 de ani (n. 6 septembrie1944).
· 2012: A decedat Frank Sherwood Rowland (n. 28 iunie 1927 ) , chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1995). Frank Sherwood Rowland (n. 28 iunie 1927 – d. 10 martie 2012) a fost un chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1995).
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sf Mc Codrat; Ciprian; Dionisie și cei împreună cu ei
· Ziua Mondială a Rinichiului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu