7. /21 MARTIE 2023 - POEZIE
IOAN MOLDOVAN
| Ioan Moldovan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (70 de ani) Mureșenii de Câmpie, județul Cluj |
| Naționalitate |  română |
| Ocupație | poet, prozator, eseist |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | Mișcarea echinoxistă |
| Operă de debut | Viața fără nume, Editura Dacia, 1980 |
Modifică date / text  | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Ioan Moldovan este poet, eseist, redactor șef al revistei „Familia”. S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România[1], al ASPRO și al PEN-Clubului Român[2].
Biografia și activitatea literară[modificare | modificare sursă]
Familia se stabilește la Cluj (tatăl, milițian, apoi șofer – mama, casnică, o soră mai mare, un frate mai mic). Studii elementare și gimnaziale la Școala Generală Nr. 5 din cartierul Cărămidari; Liceul „George Barițiu”, secția umanistă, absolvit în 1971. Joacă fotbal în echipa liceului, apoi pentru scurt timp la juniorii lui „U” Cluj, scrie poezii, citește la cenaclul „Lucian Blaga” al liceenilor clujeni, debutează în revista „Zorile” a liceului, apoi în suplimentul literar „Preludiu” al „Scînteii tineretului”, este remarcat de Ana Blandiana la Poșta redacției a revistei „Contemporanul” și de Adrian Păunescu în pagina „Ave” a revistei „Tribuna”. În urma eșecului la examenul de admitere la Facultatea de Filologie (pentru care, de altfel, nu se pregătise, intenția sa fiind să dea admitere la regie film – un vis adolescentin –, proiect abandonat pe ultima sută de metri) lucrează din toamnă până în primăvară ca muncitor necalificat la Fabrica de bomboane „Vitadulci”, pentru a nu fi încorporat în armată. În 1972 intră primul la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”– secția română-latină și, începând cu anul al doilea, activează la revista studențească „Echinox”, fiind redactor, apoi secretar de redacție. Este perioada fastă a celui de-al doilea val echinoxist, când este coleg cu alți ucenici ai scrisului (la revistă și cenaclu sub conducerea lui Marian Papahagi – Ion Pop, directorul „Echinox”-ului, se afla în acea perioadă la Paris –, la cursuri, seminarii și grupe de cercetare sub îndrumarea lui Mircea Zaciu și a Ioanei Em. Petrescu) care vor deveni peste ani nume importante ale optzecismului literar: Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Al. Th. Ionescu, Alexandru Vlad, Virgil Mihaiu, Virgil Podoabă, Augustin Pop, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ștefan Borbély, Gheorghe Perian, Tudor Dumitru Savu. Scrie și publică poezii, articole, recenzii; în 1976 primește premiul pentru poezie „Primăvara studențească” (Cluj) și al revistei „Amfiteatru” (București). Activitatea: După absolvirea facultății (în 1976, după ce cu un an înainte se căsătorise cu Petronela Pantiș, colegă la facultate și în redacția „Echinox”-ului, anul absolvirii fiind și cel al nașterii primului fiu, Rareș, cel de-al doilea, Vlad, născându-se în 1981, la Baia Mare) lucrează ca dascăl în Maramureș, la Cavnic, Baia Sprie și Baia Mare, continuă să scrie și să publice în publicațiile locale, dar și în revistele clujene, participă la ședințele cenaclurilor „Prisma” și „Nord”. În 1980 debutează editorial cu volumul de poezie Viața fără nume, prefațat generos de Ion Pop, la Editura „Dacia” din Cluj-Napoca. Urmează în 1983 volumul Exerciții de transparență la Editura „Cartea românească” căruia i se acordă premiul UTC pentru poezie și în 1989 volumul Insomnii lângă munți, la aceeași editură (titlul propus, Avantajele insomniei, fusese respins de cenzură). În paralel face parte din colectivul de colaboratori ai Dicționarului de scriitori români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, redactând peste 40 de articole. În primăvara anului 1989 se încheie perioada maramureșeană, una pe care o consideră fertilă și despre care vorbește întotdeauna cu bucurie și melancolie. În aprilie se mută la Oradea (familia proprie urmându-l din toamnă) fiind primit în redacția celebrei reviste „Familia” unde îl are coleg pe Ion Simuț, el însuși echinoxist; după evenimentele din decembrie 1989, pentru o scurtă perioadă, în redacție vor lucra alți doi echinoxiști – Virgil Podoabă și Gheorghe Perian, iar un al treilea, Traian Ștef, activând în această redacție și în prezent. În ianuarie 1990 este ales redactor șef al „Familiei”.
Din creația sa poetică s-a tradus în maghiară, engleză, germană, albaneză și franceză. Colaborează la numeroase reviste literare din țară. Optzecist născut în laboratoarele ‘Echinoxului' clujean, poetul debutează cu un discurs matur care își păstrează în bună măsură și astăzi forma și structura începutului. Viața fără nume, (1980), volumul de început, desțelenește o arie spirituală proprie, fără convulsii și experimente violente; dimpotrivă, printr-o stăpânire de sine și printr-o luciditate consecventă stării de grație pe care o consemnează, poetul ia pieptiș cărările vieții și ale destinului literar proiectând în albia anonimatului, motive și interogații ale spațiului provinciei pe care eul creator le cerne în pagină, fie sub forma ‘exercițiilor de transparență' și răbdare, fie sub forma insomniilor, a uitării și oboselii de mai târziu. Luând drept martori și confidenți pe Lucrețiu, Horațiu și Eschil pe care i-a buchisit pe băncile facultății, ori pe vreo enigmatică Lavinia, descinsă și ea din personajele livrești, dar adusă în umbra existenței diurne, poetul scrie «perfect senin un poem senin» al tinereții, «despre reflectarea apei în aer/ nota lumina de pe obrazul iubitei/ clătinându-se încolo și încoace». Poemul se naște din notația lucidă care sondează cu prudență realitatea și răsfrângerea ei în sufletul poetului cu o întreagă strategie a reflectării și reflecției, cu un întreg arsenal de observații analitice care îi împânzesc discursul. Fie că își propune să redea «înfățișarea unui om în timpul vorbirii», fie că își întocmește un dosar în care povestește visele, fie că înregistrează cu acuitate mici întâmplări ascunse ori că descoperă coordonate secrete ale ființelor și lucrurilor desprinse de natura lor, autorul configurează «un poem nu destul de ferm/ precum o săgeată ce se răsgândește în timp ce sfâșie aerul/ dintre călău și călău». Întorsătura voit retorică și binevoitoare din finalul poemului precum și interjecțiile, inversiunile ori cuvintele folosite în forma lor arhaică, sugerează, ici și colo, o atitudine ironică, adesea contrapunctică a poemului față de realitate și a poetului față de destin. Chiar lipsa de fermitate acuzată anterior ascunde o indecizie funciară, o legănare metafizică, o lene creatoare care dă senzația de perspectivă a realității dinspre vis și metafizic. Trecerea la Exerciții de transparență (1983) se face printr-un poem amplu cu douăsprezece părți și epilog, Vizionarea unui poem. Aici poetul își trădează, printre rânduri, câteva slăbiciuni și secrete ale facerii poemului („Priviri furișe printre lucruri/ totul în notații simple în jurul lumii simple”) sau își deapănă, într-o manieră ermetică și într-o vădită complicitate cu personajele livrești, caerul existenței ce transpare, liniștită și imperturbabilă și curge lin ca o apă în câmpie: «Acum și aici lumina este de culoarea apei umbrite/ dar eu aș vrea să nu mă grăbesc –/ fără amănunte, fără trucuri, sobru, precis/ Mâine soarele e infinitezimal mai rece/ ca o înjurătură reprimată ieri și azi». Epilogul este o artă poetică de etapă. Gheorghe Perian insistă în portretul pe care i-l dedică în Scriitori români postmoderni, 1996, asupra ‘naivității' și expresionismului înțelese ca un limbaj preexistent în poezia sa. Fie că excită sau nu memoria culturală a cititorului, poemele lui Moldovan reușesc să provoace nenumărate sugestii și să limpezească apele tulburi ale emoției cu ajutorul unui „ermetism de protecție”. Expresia e aplicată de Ion Simuț care observă cu justețe că în Arta răbdării, livrescul «îl resimte dramatic în zona angajării existențiale a poeziei». Poemul Nici o concluzie anticipă această stare de ‘dramatis personae', această scindare pe care ființa și-o asumă între poezie și livresc, între existență și cunoaștere. Tematica morții gravitează în jurul nucleului liric, fie că dă târcoale ființei, fie că e «atotprezentă» ori se insinuează pe «fondul sonor (...) de-afară». Motivul nebuniei, al alienării e invocat în primul poem selectat din Insomnii lângă munți (1989). Steaua craniană e o metaforă a noii căutări, a noii etape, pentru ca într-un alt poem, poetul să aibă intuiția concretă a morții. Nici prezența iubitei nu schimbă peisajul: «Afară se aud doar lunile căzând de-a dura din cer». Ea intră «aproape prăbușită» în orizontul minuțios pregătit al poemului. Strigătul ei și senzația poetului cu «mâna prinsă în capcană» adâncește zbuciumul, declanșează neliniștea, perpetuează insomniile. Cu toate acestea el se simte atras în vârtejul altor «mistere care liniștesc». Unul din ele e și chemarea stranie: «Vino și tu să aruncăm o cheie albă în râu». Bucățile de Scurtă proză din Arta răbdării (1998) exprimă cel mai bine acest interval. Ele curg limpede, au transparență și greutate, au gravitate și profunzime. E un lirism detașat, fortificat, dar deconstruit, în special în textele mai ermetice. Întâlnim chiar parafraze și citate sau false citate (din Eminescu) având o rezonanță parodică și sentimentală. Ființa trece printr-o criză, a morții perpetue, ridiculizată dintr-un unghi proaspăt, antilivresc: «Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puțină discreție, ce dumnezeu!/ Ce să se vadă, ce-i de văzut în olimpul/ acesta de minereu?/ Stați afară, așteptați, și-așa-s destule/ aici: singurătatea-i o-nghesuială -/ între prima verba și ultima thule/ cineva a întins ritualic o obială.” ‘Noul sezon elegiac' conceput de poet cuprinde, pe lângă dezolare și fatalitate, apăsarea constantă a mainimicului. Tratatul de oboseală (1999) este alcătuit dintr-un calendar subiectiv al trecerii. Poemele alternează cu file dintr-un jurnal personal. Sentimentul trecerii și al vanității este exprimat prin conceptul de oboseală pe care îl afișează cu un aer blazat și indiferent. Alienarea ia forme ciudate: „Am în cap un teanc de coli albe și galbene și le visez”; „Ce am trăit? Când? O uitare devenită carne/ grea și obosită”. Îndoiala, golul, vidul devin forme ale unei oboseli creatoare. E pusă la îndoială până și capacitatea de a se înduioșa, «de viteza morții noastre comune.» Etalând un inventar sărac al întâmplărilor și lucrurilor ce se repetă absurd, poetul deplânge proliferarea nemișcării, sufocarea sălbăticiei, stingerea cruzimii și a simțirii atroce care făceau posibil spectacolul ființei. Tocirea spiritului, sărăcirea imaginației, sentimentul nimicniciei, al inutilității ia forme dramatic-interogative. Tonul duios-elegiac al Duminicii de ianuarie se răsfrânge asupra crizei prin care trece ființa în pragul senectuții: „Ehei nu mai înveți până-i lume să vorbești/ după patruzeci de ani nu te mai duci în povești/ poți lăcrima suspina smiorcăi strânge dinții/ gata te uiți te-ai uitat te uită și cerșetorii și prinții” Compătimirea micilor vietăți, a unei cățelușe triste și obosite, bunăoară, ia forme paradoxale, după cum spectacolul prăbușirii casei cu pereții crăpați ia forme absurde. Registrul absurd se amplifică și în poemul următor («Artur e mort și cântă la cele mai bune/ piane de dincolo») pentru ca apoi să cedeze locul îngrijorării, sfâșierii și chiar smintelii. Alienarea ființei determină răsucirea discursului și, vrând să-și camufleze tristețea, poetul practică vorbirea pe dos, la limitele inteligibilului: «Nici eu, dragă domnule Vincent, n-am dificultăți/ cu exprimarea singurătății, tristeții și absurdului/ Mai ales vineri seara când scribul a fugit în lume/ și uit tot ce n-am vrut să uit/ sau tot ce-am vrut să nu uit». Tratatul de oboseală inventariază situații limită, întâmplări absurde, închipuiri grotești, gesturi disperate între care există o osmoză perfectă și față de care ființa are o atitudine când conciliantă, când provocatoare și bufonă. Dincolo de cele câteva lucruri în care crede («Inspirația. Frumusețea. Misterul. Și Altele.»), poetul manifestă «o mare încredere/ în arta cu care se strică toate în jur». Poate că din această secătuire a ființei, din această biciuire și asaltarea a ei se naște un subtil elogiu al trecerii. Un elogiu al îmbătrânirii și al oboselii care – în final – ia forme sălbatice, de o crudă expresivitate: „Puține se schimbă într-adevăr: cele/ mai multe dispar încet/ Nu înainte de-a-și arăta chipul îmbătrânit// Încheieri: lumini gelatinoase și locuri/ pe unde n-o să mai fii –/ un bocet urcând cu cerneluri/ pentru a strica filigranul/ clipa când scrisa devine ilizibilă// Și nu fâșâitul de mătase al despicării/ ci ruperea meschină și atroce/ a substanței vii». Demonul deconstrucției a pus stăpânire pe spiritul creator. În Interioarele nebune (2002), poetul ia startul într-o competiție și mai gravă cu sine însuși. Ciclul începe cu versul fatalist, „Deja nu mai are nici un sens”, pentru ca în poemul următor, Amintiri letale să observăm cum ironia duioasă face casă bună cu gândul morții. În aceste condiții viața e trăită „de la o propoziție la alta”, iar morții săi, ai poetului, „cântă în continuare unplugged și în pauze spun glumițe”. Reacția asistenței, „noi aplaudăm și râdem” stârnește fiorul nebuniei pe care acest ciclu îl provoacă și îl ilustrează. Poate că nici un poet al generației sale nu a reușit să evidențieze cu atâta spor și să exploreze cu atâta interes filonul oboselii, ‘strategiile însingurării' și ‘interioarele nebune' ca acest Ioan Moldovan, răbdător și insurgent, calm și provocator, înțelept și convingător. Atât de convingător încât poate stârni în același poem, în același vers, sentimente contrare, cu aerul cel mai firesc, de prestidigitator al verbului. În urzeala tare a scrisului său lamentația și ironia, resemnarea și pofta de viață conviețuiesc într-o dialectică fraternă.[3]
Premii literare[modificare | modificare sursă]
- Premiul pentru cartea de poezie, Poesis, 2004;[4]
- Premiul Medias pentru întreaga activitate culturală (2005)
- Premiul de excelență pentru literatură al Primăriei și Consiliului Municipal Oradea (2005)
- Premiul pentru poezie al Revistei „Discobolul” Alba Iulia (2006),
- Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Arad pentru vol. Celălalt pește (2005),[5]
- Premiul pentru poezie al revistei „Transilvania” (Sibiu, 2008):
- Premiul Congresului Național de Poezie, Ediția a III-a, Botoșani, 5-7 iunie 2009.
- Premiul Asociației Uniunii Scriitorilor din Cluj-Napoca și al revistei „Poesis” din Satu Mare În 1993 pentru volumul Arta răbdării (Editura Dacia)
- premiul revistei „UNU” Oradeaîn 1997 pentru volumul Avantajele insomniei
Opera literară[modificare | modificare sursă]
- Viața fără nume, Editura Dacia, 1980
- Exerciții de transparență, Editura Cartea Românească, 1983
- Insomnii lângă munți, Editura Cartea Românească, 1989
- Arta răbdării, Editura Dacia, Cluj, 1993
- Avantajele insomniei, antologie de autor (Editura Helicon, Timișoara), premiul revistei „UNU” Oradea; în 1999
- Tratat de oboseală, Editura Clusium, Cluj, 1999
- O uitare de texte, antologie de autor cu o secțiune de șapte Inedite (Editura Axa, Botoșani, colecția „La steaua – poeți optzeciști”, 1999)
- Interioarele nebune, Editura Dacia, Cluj, 2002
- Celălalt pește, poezie, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2005
- Însemnări primitive, poezie, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2005
- Mainimicul, (poeme), Editura Cartea Românească, 2010;[6]
- Timpuri crimordiale, (poezie), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014
Antologii[modificare | modificare sursă]
Este prezent (în traducerea lui Christian W. Schenk) în antologia Streiflicht.Eine Auswahl zeitgenössischer Rumänischer Lyrik (Dionysos Verlag, Kastellaum, Germania, 1994); în Romanian Poets of the'80 and '90s (antologatori Andrei Bodiu, Romulus Bucur și Georgeta Moarcăs, Editura „Paralela 45”, Pitești, 1999); în Vise într-o liniște sumeriană, Cartea Festivalului de Poezie – Oradea, 1999, antologie de poezie multilingvă; în Poésie roumaine d'aujourd'hui – anthologie préparée et dirigée par Jacques Lovichi et Jean-Max Tixier (traducerea Hélène Lenz), 2000; în 7 romanian and 7 british poets of today, selecție și traducere de Romulus Bucur, Colecția revistei Arca în colaborare cu British Council, Arad, 2000; în Wurzeln im Licht/ Rădăcini în lumină, Antologie de poezie românească, Editura „Solstițiu”, Satu Mare, 2006, în Poeți români de azi/ Poètes roumains d'aujoud'hui, Bistrița-Paris, 2007; în Cartea Maratonului de Poezie – Sibiu 2007; în antologia de poeți români contemporani traduși în limba maghiară Egy zacsko cseresznye – Kortas roman koltok, trad. Balazs F. Attila, Editura AB-ART, Bratislava, Slovacia; în Antologia alcătuită de Constantin Abăluță Mi-ar trebui un șir de ani/ It Might Take Me Years, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009; în alte două antologii româno-maghiare și într-o antologie de poeți români traduși în albaneză; în reviste literare maghiare.
- Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Trad: Christian W. Schenk, Dionysos, Boppard, 2018, ISBN 9781977075666
Poet, prozator si eseist. Fiul unui mic arendas, Grigore Mihaescu. Studii liceale si universitare la Bucuresti.
Doctor in litere si filosofie al Univ. din Bruxelles; diplomat in stiinte sociale si politice. Profesor de liceu la Ploiesti, apoi inspector scolar.
A scos revista Intim si Carmen Sylva.
Colaboreaza la: Universul literar, Vieata noua. Arta, Adevarul literar. Convorbiri literare, Floare-albastra s.a. Debut in literatura cu volum de poezii Astrale (1901).
A scris in diverse domenii, risipindu-se in publicistica si eseistica (Doctrina vietii unui— nebun, 1903; Ce zice englezul despre romani, 1908; Sarlatanii stiintei, 1911; Humorul englezesc, 1912 s.a.), in memoriale de calatorie (.Londra, 1906; Constantinopol, 1906), nuvelistica (Cavalul fermecat, 1912; Din grozaviile Parisului, 1912), roman (in apele oglinzilor, 1940) si incercari dramaturgice (L'Aveu, 1916; Bogdan, 1938). Spiritual, iscoditor, mereu in cautarea unor noi forme de afirmare, Nicolae Nigrim Mihaescu e, in fond, un diletant in acceptiunea originara a termenului. S-a remarcat si ca epigramist de reala virtuozitate.
Nuvelistica lui Nicolae Nigrim Mihaescu (adunata in volumele Cavalul fermecat si Din grozaviile Parisului, ambele din 1912) abordeaza subiecte senzationale, cu inventarul lor obisnuit de situatii epice - crima, nebunie, deghizare, dezvaluirea paternitatii - si personaje pitoresti, majoritatea din medii interlope: apasi, prostituate, vaduve misterioase. Dincolo de caracterul lor conventional, textele se retin totusi printr-o constructie epica ingenioasa. Fara relief sint insemnarile sale de calatorie (la Londra, Constantinopol, Bruxelles) sau numeroasele povestiri pentru copii.
Format in climatul moralizator al literaturii de la 1900 (cu numeroase reflexe samanatoriste), se lanseaza si in proza de larga respiratie, dar cu un evident deficit de vocatie epica sau analitica. In apele oglinzilor (1940), „roman din viata studentilor romani de la Paris", uzeaza de o tipologie rudimentara, schematizata, de antiteze ingrosate: „usuraticul George Ramura" e un cinic fiu de bani gata. Parisul e loc de desfriu si de pierzanie - „prapastie infernala!" - doar batrina doica de acasa cunoaste „calea sanatoasa a vietii". Totul este artificial, fals, excesiv - de la exclamatia si gesticulatia romantica a personajelor pina la transformarile lor bruste (istoria fiind a unei seduceri - in urma careia seducatorul, cuprins de remuscari, se injunghie). Nu lipseste comentariul moralizator, de un retorism desuet, al vocii auctoriale. in memorialele de calatorie naratorul e rationalist-moralist, critic, pierzindu-se insa adesea in divagatii plate, voit „poetizante", despre viata, moarte, timp, calatorie. Studiile, articolele de presa, conferintele apartin doar in mica masura literaturii, desi este evident ca, in unele, autorul a avut intentia de a oferi probe de virtuozitate: stilului adecvat, publicistic, din majoritatea brosurilor (Ce zice englezul despre romani, 1908; Sarlatanii stiintei, 1911; Ideal si anarchie, 1912) i se substituie, de pilda, in Betia mortii (1912) unul retoric, patetic, emfatic, exclamativ si metaforic.
Mai interesanta este Doctrina vietii unui.., nebun (1903), scriere fragmentara, ansamblu de cugetari - speculatii teoretice asupra raportului dintre afirmatie si negatie, variatii pe tema negativista - aducind un plus de degajare si chiar un usor teribilism spiritual. Teatrul lui Nicolae Nigrim Mihaescu e nesemnificativ; piesele - L'Aveau, Bogdan - sint melodrame superficiale, din care nu lipsesc sinuciderile sau crima. Volumul de versuri Astrale (1901) e plin de clisee, alegorii banale, romante. Iluziile sint frunze vestejite, poetul deznadajduit e un vultur ranit s.a.m.d. Este, de altfel, singurul volum de poezii al lui Nicolae Nigrim Mihaescu, care s-a afirmat insa. mai tirziu, ca epigramist.
OPERA: Despre reforma calendarului. Bucuresti, 1900; Filosof ia socialismului, I, Cimpulung, 1900; Astrale, poezii. Bucuresti, 1901; La Roumanie a l'Exposition universelle de 1900, Paris, 1901; Doctrina vietii unui nebun, eseuri. Bucuresti, 1903; Wit and Humour, Bucuresti, 1904; Londra, memorial de calatorie, Bucuresti, 1906; Constantinopol, memorial de calatorie. Bucuresti; 190. Ce zice englezul despre romani, eseuri. Bucuresti, 1908; Sarlatanii stiintei, eseuri. Bucuresti, 1911; Betia mortii. Bucuresti. 1912; Cavalul fermecat, nuvele, Bucuresti, 1912; Din grozaviile Parisului, nuvele, Bucuresti, 1912; Humorul englezesc, eseuri. Bucuresti, 1912; Ideal si anarchie. Bucuresti, 1912; Teoria suprematiei. Bucuresti, 1912; L'Aveau, piece en trois actes, Bucuresti, 1916; Razboiul, Bucuresti, 1916; Zmeul, Bucuresti, 1925; Cartea cu minuni (in colab. cu D.V. Toni), Bucuresti, 1935; Bogdan, piesa intr-un act (in colab. cu Petre N. Mihailescu), Giurgiu, 1938; In apele oglinzilor, roman. Bucuresti, 1940; Inelus, povesti pentru copii. Buzau, f.a. Traduceri: E. Richter, Unde duce socialismul. Jurnalul unui lucrator, Bucuresti, 1895; R.H. Sherand, Viata lui Oscar Wilde, Bucuresti, f.a.; S. Theyre Smith, Care-i din amindoua, comedie intr-un act. Bucuresti, f.a.; K.P. Miiller, Sistemul meu. Bucuresti, f.a. |
REFERINTE CRITICE: L. Predescu, Scriitorii romani, 1938; M. Straje, Dictionar de pseudonime, 1973; N. Crevedia, Epigramisti romani de ieri si de azi, 1975. |
Când din somnu-i lung se scoală,
E că-n lume-i e ruşine
Să s-arate toată goală.
Că planta de la suprafaţă
Nu are cum să crească-n gol,
Când n-are hrană la subsol.
L-a pus naiba şi-a mâncat
Pe poietul Pavelescu
Şi-a murit intoxicat!
Nici morţii viaţă de apoi;
Nici cărţi, căci nu ştiu cum se face
Că nu se mai dau înapoi!
| Călin Gruia | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Trifești, raionul Rezina, Republica Moldova |
| Decedat | (74 de ani) București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | scriitor poet scriitor de literatură pentru copii[*] scenarist |
| Limbi vorbite | limba română |
| Modifică date / text | |
Călin Gruia (n. 21 martie 1915, Trifești, județul Orhei, Basarabia, Imperiul Rus – d. 9 iulie 1989, București) este pseudonimul literar al lui Chiril Gurduz,[1] un scriitor român, poet și prozator, cunoscut mai ales prin volumele sale de povești pentru copii. A debutat în literatură cu versurile publicate în 1938 în revista Speranța, din Orhei, apoi a publicat versuri și în reviste literare din Chișinău. În 1942 i s-a publicat primul volum, placheta Litanii de seară. Mobilizat în război, a fost luat prizonier în 1944. După eliberarea din prizonierat din 1948, s-a dedicat literaturii pentru copii, publicând în 1952 prima sa culegere de povești, Nucul lui Toderiță. A avut o intensă activitate publicistică la revistele pentru copii din România (Arici Pogonici, Luminița, Cutezătorii) și a publicat numeroase cărți. A scris și un scenariu de film, inspirat din evenimentele Primului Război Mondial, după care a fost realizat filmul Baladă pentru Măriuca (1969)[2]. Între anii 1951 și 1969 a fost redactor la emisiunile pentru copii ale Radioteleviziunii Române[1].
Opere publicate[modificare | modificare sursă]
|
|
Volumul Moara lui Elisei (Editura Junimea, Târgoviște, 1979), cuprinde poveștile următoare:
Traduceri ale cărților sale în alte limbi[modificare | modificare sursă]
- Mesélő országút (Drumul spune povești), traducere în limba maghiară de Béla F. Szász, Ifjúsági Könyvkiadó, București, 1965.[3]
Poet.
Fiul lui Teodor Utan si al Mariei (n. Gherghel), invatatori. Scoala primara in comuna Vad (1936-l940); Liceele „Dragos Voda" din Sighetul Marmatiei (1940-l941) si „Aurel Vlaicu" din Orastie (194l-l948).
Studii la Facultatea de Litere a Univ. din Cluj (1948-l949) si la Moscova (1949-l954). Redactor la Lupta Ardealului (1948-l949); redactor la Luceafarul (1958-l961); redactor-sef la Gazeta literara (196l-l967); director la Editura Tineretului si la Editura „Ion Creanga", din 1969.
Debuteaza, in 1948, cu o poezie in suplimentul literar al ziarului Lupta Ardealului din Cluj. Debut editorial cu placheta Chemari (1955). Alte volum de poezii: Versuri (1961), Clipe (1968), Goana dupa vint (1973), Versuri (1975). Pentru copii: Ciopirtila (1962), Ispravile lui Ciopirtila (1975), Zoo-Ciopirtila si alte intimplari (1978), Cartile cu Ciopirtila (1984). A tradus din Jesiis Lopez Pacheco (Dragoste interzisa, 1971). Colaboreaza la Luceafarul, Romania literara, Steaua, Tribuna s. a. Nota dominanta a poeziei lui Tiberiu Utan este data de atitudinea afectuos-delicata fata de aspectele luminoase ale realitatii, manifestindu-si increderea in capacitatea transfiguratorie a lirei.
Chemari (1955) si Versuri (1961) sint volume in care autorul isi cauta vocea proprie. Versurile de circumstanta ce consemneaza pe un ton artificios-patetic evenimentele zilei trebuie considerate drept un tribut platit acceptiunii care se dadea in epoca ideii de implicare in social. Argumentele talentului nu lipsesc, insa, din poezia micilor pasteluri. Iata transpunerea motivului germinatiei de primavara:
„Asculti: isi scoate coltul un mugur dintr-o ghinda - gorunul de pe-acuma vrea bratele sa-ntinda peste milenii dure, spre fulger si-nspre nor; in ferigile noptii se culca un cocor. Ciupercile roscate cu albi pistrui pe chica, imputrezit frunzisul de toamna il ridica, si-nvie-un fir de roua tot cerul, sub tulpina, ca intra Primavara navala in gradina" (Noaptea de primavara). |
Modelul arghezian din Carticica de seara convine temperamentului lui Tiberiu Utan Cu Carte de vise (1965) lirismul acestuia se interiorizeaza, izvorind dintr-o simtire mai decantata si mai legata de miscarile sentimentului. E invocata, in acest sens, nevoia recuperarii unei singuratati fertile pe apele careia sa se poata lasa umbra grava a emotiei. incep sa fie acordate instrumentele melancoliei si ale nostalgiei, desi poetul refuza programatic, precum in Copac fara pasari, sa intirzie printre simbolurile untului si informului.
Volumele Clipe (1968) si Steaua singuratatii (196%) accentueaza tendinta introspectiva, viziunea poetica marcind o mai acuta subiectivizare. Meditatia inlocuieste patosul juventutii, expresia rafinindu-se prin concentrare. Transparenta si diafanitatea, suavitatea si delicatetea sint si vor ramine notele esentiale. E sesizabil un complex al regresiunii in lumea vegetalului, mod de a spune ca poetul e sensibil la microcosm. Goana dupa vint (1973) anunta sentimentul instrainarii de sine, contrapunctat de tendinta rememorarii nostalgice a spatiului natal. Este evocat in aceasta ordine poetica Maramuresul cu istoria si miturile sale (Cintecul cerbilor).
Baladele, descintecele, colindele alimenteaza cu ecouri unele poeme. Reveria este starea poetica favorizata cu consecventa. Ultimele volume invedereaza o mai dramatica implicare a viziunii lirice, in spatiul poemului facindu-si loc temele elegiace legate de sentimentul diminuarii vitale; totusi, aura sarbatoreasca a lumii si a existentei nu se sterge, devenita, in fapt, o dimensiune morala asumata in versuri de rezonanta imnica.
OPERA: Chemari, versuri. Bucuresti, 1955; Versuri, Bucuresti, 1961; Ciopirtila, Bucuresti, 1962; Carte de vise, versuri. Bucuresti, 1965; Clipe, poezii, Bucuresti, 1968; Steaua singuratatii. Bucuresti, 1968; Goana dupa vint, versuri, Bucuresti, 1973; Versuri, cu o pref. de E. Simion, Bucuresti, 1975; Ispravile lui Ciopirtila, Bucuresti, 1975 (alta ed., 1978); Zoo-Ciopirtila si alte intimplari. Bucuresti, 1978; Trei legende. Bucuresti, 1980; Cartile cu Ciopirtila, poveste in versuri. Bucuresti, 1984; Legende romane, Bucuresti, . Traduceri: J. L. Pacheco, Dragoste interzisa, trad. si prezentare de ~, Bucuresti, 1971. |
REFERINTE CRITICE: Al. Philippide, Studii si portrete literare, 1963; E. Simion, Orientari in literatura contemporana, 1965; V. Felea, Dialoguri despre poezie, 1965; H. Tugui, in Cronica, nr. 37, 1969; Perpessicius, Lecturi intermitente, 1971; V. Cristea, in Luceafarul, nr. 41, 1973; L. Raicu, in Romania literara, nr. 37,1973; D. Vranceanu, in Contemporanul, nr. 40, 1973; VI. Streinu, Pagini, IV; FI. Mihailescu, in Luceafarul, nr. 15, 1974; P. Poanta, in Steaua, nr. 1, 1974; D. Micu, in Contemporanul, nr. 49, 1975; L. Raicu, in Romania literara, nr. 37, 1975; Al. Piru, in Ramuri, nr. 1, 1975; E. Simion, in Ramuri, nr. 2, 1975; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 51, 1975; Al. Ruja, in Orizont, nr. 40, 1976; I. Horea, in Romania literara, nr. 23, 1979; Z. Sangeorzan, in Romania literara, nr. 18, 1979; V Cristea, in Romania literara, nr. 30, 1980; D. Micu, in Romania literara, nr. 12, 1980; Dim. Rachici, in Romania literara, nr. 32, 1981; D. Micu, in Romania literara, nr. 46, 1986; N. Stoian, in Luceafarul, nr. 43, 1987; D. Micu, Limbaje lirice contemporane, 1988. |
Clopotul sub care mă zbat
în buza căruia bat
este larg şi foarte înalt
ca un paiug de limba lui
spânzur şi i mă supui
izbind pereţii timpului
clopote clopote
tropote tropote
hohote hohote.
poetului spaniol, J.L. Pacheco
Un semn de carte-n paginile Romei,
Pacheco, e patria ta.
Un nume de piaţă. O rană
deschisă în inima mea.
Pe treptele ce suie în unghi
îndrăgostiţii îşi dau întâlnire.
Ascult cum picură sânge,
aicea rostit, din cuvântul Iubire.
Vând florăresele în Piaţa Spaniei
mimoze, nenuferi, bujori.
Aud cum picură
sânge din flori
sânge din flori
în Piaţa Spaniei din Roma.
Roma,
mai 1961
cu zbor inegal:
în sus,
în jos,
mai sus,
mai jos -
greu de crezut că a ţâşnit
din arcul lui Zeus.
O dată la o viaţă de om
ea nimereşte Destinul.
Din când în când -
niciodată.
1969
Constantin Fântâneru (n. 1 ianuarie 1907, Glodu, judeţul Argeş, după unele surse în satul Budişteni, Argeş – d. 21 martie 1975, Ştefăneşti, judeţul Argeş) a fost un scriitor român care a activat şi publicat cu precădere în perioada interbelică. Un veşnic neadaptat, l-a făcut să scrie pe Eugen Ionescu, cu care a fost prieten în tinereţe, că „nu se simte bine nici la oraş, nici în cultură, nici printre oameni, nici singur”. Elenist, a fost profesorul de limbă greacă al lui Constantin Noica. În anul 1932 a publicat singurul său roman, numit „Interior”, roman al adolescentului întârziat.
În anul 1942 suferă o depresie nervoasă, din care îşi revine cu greutate, în anul 1948, când devine profesor de ţară. Uitat o bună bucată de vreme, este recuperat în perioada recentă, operele sale (puţine la număr) fiind republicate şi bucurându-se de interesul moderat al criticii literare.
A fost un prozator, critic literar, poet şi dramaturg român. Activitate publicistică la Prezentul, apoi la Universul şi la Universul literar. În decembrie 1941 e lovit de o maladie nervoasă, stând într-un sanatoriu până în 1948. Deşi s-a aflat printre cercurile moderniştilor moderaţi precum Anton Holban şi Mihail Sebastian, romanul său, "Interior", este asociat cu stilul insolit al unui Max Blecher sau Horia Bonciu. Chiar dacă apreciat la vremea respectivă inclusiv de critici precum G. Călinescu sau Perpessicius, romanului nu i s-a acordat o atenţie deosebită în nicio istorie a literaturii române, nefiind menţionat nici în antologiile dedicate avangardei. Astfel, Fântâneru a rămas o figură marginală a literaturii, începând să fie recuperat în anii '80, odată ce editura Dacia republică "Interior". Cartea a avut un efect asupra prozatorilor optzecişti, astfel încât Mircea Cărtărescu, în "Postmodernismul românesc", îl declară pe Fântâneru ca fiind un „precursor indiscutabil al postmodernismului românesc“.
Opere
* Interior, 1932
* Râsul morţilor de aur, 1940 (versuri)
* Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea mistică, Institutul de Arte Grafice "Bucovina", Bucureşti, [1940] (critică)
* Interior, Colecţia "Restituiri", Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981 (ediţie îngrijită şi prefaţată de Ştefan Borbély)
* Cărţi şi o altă carte, Colecţia „Restitutio“, Editura Minerva, Bucureşti, 1999 (ediţie critică, prefaţă, îngrijirea textului, note, bibliografie şi indice de Aurel Sasu)
* Cruciada umbrelor: idei şi cărţi, Colecţia "Deschideri", Editura Paralela 45, Piteşti, 2001 (ediţie critică, prefaţă, text îngrijit şi indice de Aurel Sasu)
* Naraţiuni, Colecţia "Lakonia", Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003 (ediţie, text îngrijit şi notă asupra ediţiei de Carmina Popescu şi prefaţă de Al. Husar)
* Marfa rece, Colecţia "Lakonia", Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004 (ediţie, transcrierea textului, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Carmina Popescu)
* O oaste în luptă. Dramă în 4 acte, Colecţia "Lakonia", Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004 (ediţie şi transcrierea textului de Carmina Popescu)
* Interior, Colecţia "Fiction Canon", Editura Polirom, Bucureşti, 2006 (ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Simona Popescu)
Sub cerul cald ce-l înfăşoară,
Ţăranul descopere o putere, care dă şi cere
apă şi sare din tâmplă.
Petre Stoica (n. 15 februarie 1931, Peciu Nou, judeţul Timiş - d. 21 martie 2009, Jimbolia, judeţul Timiş) este un poet, traducător, publicist, colecţionar de presă şi bibliofil român, considerat scriitorul cu cea mai mare longevitate literară.
A fost unul dintre întemeietorii spirituali ai "generaţiei 60" alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Modest Morariu, Vasile Gordu.
A tradus în limba româna operele unor importanţi scriitori germani, fiind autorul antologiilor ”Poezia germana modernă” (1967) si ”Poezia austriaca moderna” (în colaborare cu Maria Banuş - 1968).
A participat la numeroase colocvii, congrese pe teme literare şi la festivaluri internaţionale de poezie ce au avut loc la: Frankfurt pe Main, Sonnerberg, Berlinul de Vest, Leipzig, Dusseldorf, Lindau, Manheim, Marburg, Viena, Graz, Lindabrum, Zagreb, Bled, Budapesta, Rotterdam, Moscova, Sofia etc... şi e tradus în sârbă, germană, maghiară, slovacă.
Poezii
Poeme" (1957),
"Pietre kilometrice" (1963),
"Miracole" (1966),
"Alte poeme" (1968),
"Arheologie blânda" (1968),
"Melancolii inocente" (1969),
"O casetă cu şerpi" (1970),
"Orologiu" (1970),
"Bunica se aşeaza în fotoliu" (1971),
"Sufletul obiectelor" (1972),
"Trecatorul de demult" (1975),
"Iepuri şi anotimpuri" (1976),
"O nuntă de cenuşa" (1977),
"Un potop de simpatii" (1978),
"Copleşit de glorie" (1980),
"Prognoza meteorologică" (1981),
"Amintirile unui fost corector" (1982),
"Întrebare retorică" (1983),
"Caligrafii şi culori" (1984),
"Numai dulceaţa porumbelor" (1985),
"Suvenir" (1986),
"Viaţa mea la ţară" (1988),
"Tango şi alte poeme" (1989),
"Piaţa Tien An Men II" (1990),
"Visul vine pe scara de serviciu" (1991),
"Fabule şi epigrame" (1995),
"Manevre de toamna" (1996),
"Marea pururi marea" (1996),
"Zicale şi reflecţii actuale" (1996),
"Uitat printre lucruri uitate" (1997),
"Insem-nările cultivatorului de mărar" (1998),
"Şambelan la curtea coniacului" (1999),
"La scufundarea vasului Titanic ,I-II" (1999-2000),
"Manevrele de toamna" (1996),
"Insomniile bătrânului" (2000),
"Vizita maestrului de vânatoare" (2002),
"Veşnic absentă veşnic prezentă" (2002),
"Carnavalul prenocturn" (2004),
"Pipa lui Magritte" (2005),
"Ultimul spectacol – 101 poeme" (2007),
"O nuntă de cenuşă" (2008), şi altele.
A primit numeroase dinstincţii si premii literare, printre care:
Premiul Festivalului George Bacovia, Bacău (1971);
Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1971, 1974),
Premiul Asociatiei Scriitorilor din Sibiu (1985);
Premiul Uniunii Scriitorilor (1976, 1980, 1991),
Premiul “Serile de poezie Vânători", Piatra Neamţ (1992);
Premiul National de Poezie “Mihai Eminescu”, Botoşani (1994),
Marele Premiu „Ion Vinea" pentru poezie (1996);
Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara (1996);
Premiul de excelenţă culturală acordat de Austrian Airlines (1999);
Premiul Festivalului de poezie Bucureşti (2000),
Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor (2001),
Marele premiu al Traducătorilor acordat de APLER, Bucureşti (2005),
Ordinul National “Pentru Merit” în grad de Cavaler.
A fost numit Cetăţean de onoare al oraşului Jimbolia şi al municipiului Botoşani şi membru onorific al "The Paradoxist Literary Movement Association" - Phoenix, AZ, SUA. A fost decorat cu Ordinul naţional "Pentru Merit" in grad de Cavaler , şi a primit Diploma specială a comunităţii foştilor germani din Banat.
Nasterea mea e trecuta-n registru
botezul meu e caligrafiat si el în registru
diagrama sârguintei si lenei mele -
urmarita în munti de registre scolare
furând cândva un trandafir pentru tine
am fost pedepsit si trecut în registru
între file cu rubrici grosolane
sta parafata cuminte
eterna mea dragoste pentru tine
fiul nostru: trecut si el în registru
mereu si mereu Petre Stoica prezent în registre:
pentru boli pentru gânduri pentru atâtea si-atâtea
datorii neachitate la timp
pâna-n ziua când capacul de sicriu al registrului gros
va cadea în sfârsit pentru ultima data
peste numele meu de om plecat dintre vii
Taie-ți unghiile ca în nopțile de germinație sa nu zgârii chipul soției
daca suferi de podagra aşteapta revizuirea manualelor de botanica
fierbe ceai de sunatoare pentru orele când sosesc în vizita fantomele
reteaza capul curcanului ca acest mareşal senil sa nu mai întreprinda niciodata nimic
construieşte-ți un sicriu cu motor sa poți ajunge la înhumare în condiții optime
fii familiar cu viespile care te înțeapa şi nu le fura dreptul la opțiune
sparge oglinzile moştenite întrucât în adâncul lor viermuiesc imagini meschine
pe drumul încercarii înfrațeşte-te cu morile de vânt ele croşeteaza şi iarna
în fața îndepartarii fii curajos exista ceritutdini şi în burta rechinilor
în toate împrejurarile vieții considera mararul drept planta universala
nu te lasa la cheremul lampii cu acetilena şi goleşte-ți singur buzunarele
descalța-te fara teama şi danseaza polca pe covorul de maracini
aduna ban cu ban şi plin de încredere cumpara operele mele complete
asculta-mi sfaturile cu înflacararea specifica plopilor în vânt
iar încântatoarea ta tradare sa aiba loc pe vreme de ploaie autentica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu