7. /10 MARTIE 2023 - POEZIE

TRAIAN LALESCU, poet simbolist

Biografie

LALESCU Traian, se naste la 10 mart. 1920, Bucuresti - moare in 15 oct. 1976, Bucuresti. 
Poet.

Al patrulea copil al matematicianului Troian Lalescu (1882-l929) si al Ecaterinei (n. ?). Familia Lalescu e originara din comuna Cornea.

Urmeaza Liceul „Spini Haret" din Bucuresti si studii de drepl la Univ. din Bucuresti. Debut cu versuri in revista liceului, Vlastarul. 

Colaboreaza la Universul literar. Front literar. Festival, Mladite etc; debut editorial cu volum Lumina trista (1939), urmai de placheta Lanterna magica (1941, scrisa in colab. cu St. Baciu). Dupa o lunga tacere revine in literatura cu volum semiantologic Dantela veche (1972).

Poezia lui Traian Lalescu se distinge prin tonul ei elegiac-melancolic. de un retorism ce ameninta sa alunece in facil si mimetism: Surisul, Ploaie provinciala, in volumul Lumina trista'(1939). Preponderent minora, lirica aceasta se rascumpara totusi prin tonul juvenil si ludic din citeVa mici poeme incluse in Lanterna magica (1941). ce-lebrind euforia „primului poem", figura unui Don Quijote al adolescentei furate de toate mirajele sau peisajul autumnal intr-o mica statiune montana (Toamna, acolo); dar mai cu seama amestecul de ironie-duiosie si melancolie din Generatie: 

„Ne-ai chemat odata, domnule fotograf. in curte Si ne-ai rugat sa stam o clipa cuminti. Ne-am inchis nasturii uniformei prea scurte, Priveam aparatul dumitale cu inima-n dinti. Toti visam, toti elevii nebuni din clasa a 1l-a B (Dumneata ne-ai prins visele pe o bucata de carton) Lumea era toata a noastra pe-atuncea. Ehe, Pazeam cerul in fiecare seara cu totii planton. [] Unde esti, domnule fotograf, sa ne admiri, Sa ne arati cum sa stam si cum sa zimbim?".

In Dantela veche (1972), poetul selecteaza o parte dintre poemele plachetelor mai vechi, adaugindu-le citeva cicluri noi: Deazi, Album, Carnet-acestea din urma mult mai palide, conventionale si eterogene. Suita cea mai reusita e a sonetelor din Album, poezie retro in maniera pillatiana. reinviind atmosfera, interioarele si lucrurile vechi, amplificata printr-o lirica funambulesca si fantezista: motivele ei sint Mosii. 

Circul, cinematograful mut, boema (cafeneaua), inclusiv personajele ei cvasijegendare (Ionel Teodoreanu. . Minulescu). in Ballo in maschera. Ultimul gondolier. Primul Ford, Dantela veche e o prelungire a jocului imaginativ din cronica rimata a lui A. Mirea: aceeasi impresie de cioburi colorate, intr-o similara comedie a „mastilor", amestec de lacrimi si umor nostalgic. Ma gindesc la tata (1978) e o frumoasa evocare a figurii parintelui-matematician. proiectata pe fundalul vietii familiale si a unor amintiri din copilarie, duioase si hazlii, relatate intr-o tonalitate cald-confesiva.

OPERA: Lumina trista, versuri, Bucuresti, 1939; Lanterna magica, versuri, in colab. cu St. Baciu, portrete si ilustratii de G. Tomaziu, Bucuresti, 1941; Dantela veche, versuri. Bucuresti, 1972; (cu semnatura Traiau Tr. Lalescu) Ma gindesc la tata, me-moriaiistica, cuvint inainte de Ed. Nicolau, Bucuresti, 1978.

REFERINTE CRITICE: A. Goci, in Romania literara, nr. 51,1972: Al. Ruja, in Orizont, nr. 32,1972.

CONSTANTIN POPA, actor, poet

Biografie

POPA Constantin, se naste la 10 mart. 1936, satul Cozia, comuna Costuleni. judetul Iasi. 

Poet si dramaturg.

Fiul lui Alexandru Popa, muncilor C.F.R., si al Lucretiei (n. Harabagiu). Liceul .Junimea" si Scoala medie tehnica sanitara din Iasi (1950-l954). 

Urmeaza Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale" din Bucuresti (1958-l962), apoi Facultatea de Filosofie a Univ. „Al.I. Cuza" din Iasi (licenta in 1975). Din 1962, actor la Teatrul National „Vasile Alecsandri" din Iasi. 

In 1976, Letitia Popa realizeaza un film de televiziune cu piesa Hora intrerupta, difuzata, in prealabil, si pe Postul de radio Iasi; la Teatrul „Victor Ion Popa" din Birlad i se pune in scena Alegerea apelor (1980).

Publica piesa Calul verde in revista Teatrul (nr. 5, 1981), montata, in acelasi an, pe scena Nationalului iesean.

Debuteaza cu placheta Pretul alegerii, in volum colectiv Zece poeti tineri (1976).

Alte culegeri lirice: Cuvinte invinse (1978), Perioada de instructie (1981) si impacarea cu Faust (1986).

Debutind editorial cu placheta intitulata Pretul alegerii (din volumul colectiv Zece poeti tineri, 1976), Constantin Popa se remarca prinlr-o caligrafie lirica eleganta, cu o linie delicata, irizata de fine melancolii. Gravitatea rostirii se asociaza cu o irepresibila tentatie a ironiei si ludicului. 

Expresia lirica e deocamdata ezitanta, poetul imprumutind motive si teme din fondul comun al generatiei sale. Modelul lui pare a fi aici cind Marin Sorescu, cind Ioan Alexandru (in Caii) sau Adrian Paunescu (in Orasul copiilor), poetul dind impresia ca isi cauta inca formula potrivita sensibilitatii sale nelinistite. Dominata de o instabilitate fertila, lirica lui schimba diverse masti. E limpede, insa, ca poetul se simte in largul sau in poeziile ce cultiva versul fluid si sonor, mizind pe gratuitatea pura: 

„Domino, domino Motivul de prada cu sabii si fireturi Domino, domino Ametitoare volta, desen rotund de fuste Domino, domino Plutiri de evantaie, extaze de confeturi".

Cuvinte invinse (1978) reia citeva din poeziile din aceasta placheta, dar si unele teme, motive si obsesii ce vor fi regasite si in volumele urmatoare. Desi nu renunta la un anume sentimentalism, poezia cistiga acum in profunzime, iar expresia devine mai sigura. Realitatea e perceputa cu o privire estetizanta, cu o anume disponibilitate pentru artificializarea naturii. Peisajele sint interiorizate, vibrind de o secreta melancolie: 

„Octombrie Domnul trist Cu frac de ceata Si joben din fir de ploi Strazile apasa Cu mers rece Si stropi de clavecin".

In volumul Perioada de instructie (1981), adopta o postura hamletiana, de ins ce filosofeaza sceptic asupra trecerii, a marilor teme dintotdeauna: 

„Sa ma mai inchin la ce? Cind sarutul Se despica-n fulger pe obraz, Cind tratatul de iubire Scris e cu lama de pumnal, Cind o mina Pe cealalta o tradeaza, Cind pe cer nu-i nici un nor, Iar eu raspund Ca in forma de camila-i Si-l privesc in ochi pe Hamlet".

Sensibilitate retractila in fond, Constantin Popa e un estet ce priveste lumea prin lentilele deformatoare ale unei sensibilitati asaltate de angoase. Autoironie, retras in forul propriei interioritati, poetul isi acorda pentru „faptele deosebite in poezie", „ordinul Tacerea de Fier (cu panglica)". Lirismul sau devine in aceasta etapa ceremonios si protocolar, deloc spontan, fiind conceput ca o „lucida religie", printr-o tentativa de sacralizare a poeziei.

Prin impacarea cu Faust (1986) poetul se dovedeste un elegiac rafinat, pentru care rostirea se constituie ca un ceremonial misterios, ca o secreta alchimie a melancoliei si singuratatii. Grav si lucid, poetul se deda si acum jocului ingenios cu conventiile. Din familia fantezistilor ironici, Constantin Popa se inrudeste in aceasta etapa cu Dan Botta si Mihai Ursachi.

OPERA: Pretul alegerii, in voi. colectiv Zece poeti tineri, iasi, 1976; Cuvinte invinse, versuri. Iasi, 1978; Perioada de instructie, versuri, Iasi, 1981; Impacarea cu Faust, versuri. Iasi, 1986.

REFERINTE CRITICE: ***, in 'Romania literara, nr. 16, 1976; Al. Calinescu, in Teatrul, nr. 12, 1982; D. Kivu, in Contemporanul, nr. 5, 1982; I. Lazar, in Romania literara, 11 mart. 1982; O. Constantinescu, in Viata Romaneasca, nr. 11, 1982; M.D. Gheorghiu, in Cronica, nr. 14, 1982; V. Mihaiescu, in Convorbiri literare, nr. 3, 1982; C. Paiu, in Ateneu, nr. 1, 1982; Al. Calinescu, in Cronica, nr. 29, 1986; Val Condurache, in Convorbiri literare, nr. 4, 1986.

STAREA COPACULUI

Se îmbolnăvise de timp,

copacul,

îmbătrînise

îşi pierduse memoria umbrei,

uitase să mai înfrunzească,

îl dureau crengile sterpe,

nu mai avea cu ce

să-şi crească mugurii,

nu mai ştia cum să adie

şi nu-şi mai trimitea frunza

în spectacolul vestejirii.

Ş-atunci, în mod oficial s-a decis :

– Hai, domnule să-l reanimăm puţin,

să-i mai provocăm ceva

înmugurire,

să-i lipim, să-i coasem

vreo frunză două

pe creanga infirmă de frunze,

să-i aducem aminte de freamăt…

de alfabetul adierii

– Dar poate că ar trebui

să-i acordăm diploma de excelenţă

pentru întreaga activitate

de înfrunzire.

– Să-l facem copac de onoare

al parcului, să-i dăm vreo decoraţie

în grad de mare copac …

– Dar cel mai nimerit

ar fi să-l declarăm

copac emerit…

*

Prin ridurile scoarţei

i se prelinge un zîmbet

şi prin crengi se-nfiripă

un foşnet de mulţumire …,

un foşnet pe care

nici nu trebuie să-l auziţi,

ci doar să-l bănuiţi.