6. /23 MARTIE 2023 - POEZIE
| Cezar Bolliac | |
.jpg) foto 1870 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  București, Țara Românească |
| Decedat | (67 de ani) București, România |
| Părinți | Anton Bogliako Zinca Kalamogdartis |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poet scriitor istoric politician |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
Modifică date / text  | |
DATE BIOGRAFICE
Cezar Bolliac s-a născut la 23 martie 1813 la București în căsătoria dintre doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine greco-italiană, și Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creșterea și educarea viitorului poet. După ce a învățat carte în casă cu învățatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse și cu Gr. Alexandrescu.
În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliția pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu și pe Marin Serghiescu Naționalu, viitori fruntași ai revoluției de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că își descoperă veleitățile literare. Mai târziu, la bătrânețe, scriitorul se va auto-caracteriza: "Am lăsat școala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică".
Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înființată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu și C. Aristia.
Editează, împreună cu Constantin G. Filipescu, revista Curiosul ("gazetă de literatură, industrie, agricultură și noutăți" - București, 1836). Publicația este însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică "câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare" (I.G. Valentineanu, "Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic", Paris, 1859), și își încetează definitiv apariția în ianuarie 1837. Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat și închis cu ocazia conspirației din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde avea să fie eliberat în toamna aceluiași an. Între 1840 și 1843 activează în Loja Frăția (înființată la 1843), iar din 1859, în Loja Steaua Dunării, ambele în București.
În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă și literatură articolul Către scriitorii noștri în care îi îndeamnă pe literații români la angajare civică: "A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeți! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda șarităței cei adevărate și care ne lipsește cu totul. (...) Formați societăți, declarați, scriți, lăudați, satirați, puneți în lucrare toate restorturile intelectuale și morale, și robia cade, căci e căzută pe jumătate, și domneavoastră veți fi binecuvântați de generațiile viitoare ca niște adevărați apostoli ai misiei cerești, ai frăției și ai libertății".
Tot în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură apare articolul Poezie (1846) în care accentul se pune pe misiunea poeziei sociale, poetul fiind influențat de ideile programatice ale lui V. Hugo.
Apare volumul Poezii nouă (1847), cu problematică socială (Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcașul) și de natură (O dimineață pe Caraiman, O dimineață pe malul lacului). Volumul este scris în urma ideilor pe care le-a impus poetul în anii din urmă, acesta schimbându-și radical tonalitatea și tematica poeziilor.
Este unul dintre fruntașii revoluției de la 1848, participând la toate acțiunile ei importante: este prezent la citirea proclamației revoluționare; este însărcinat "să ridice tabacii și mărginații și tinerimea din București, să meargă gloată la Palat și să ceară sancționarea Constituțiunii" (Ion Ghica, "Scrisori"); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea țiganilor.[1]
După înfrângerea revoluționarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Brașov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu "Dreptate, Frăție". În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susținut pe revoluționarii unguri). Trece prin Constantinopol și ajunge la Paris spre sfârșitul anului 1850. Se stabilește la Paris împreună cu majoritatea revoluționarilor exilați. În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societății studenților români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 și revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.
După 1857, interdicția de a veni în țară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 și este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean. Cu acestă ocazie publică în ziarul "Secolul" un fel de program politic rezumat: "De trebuie să mai spui și aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârșire gura calomniei, mărturisesc că am respectat și voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat și viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi luptat totdeauna pentru întărirea proprietății, precum mă voi lupta și pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, și pentru întărirea religiei, ce se clatină".
În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei științe în România.
Apare Trompeta Carpaților (1865), continuare a Buciumului, director fiind Cezar Bolliac.
Apare volumul de lirice sociale și protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind și un pasionat în domeniu.
Cezar Bolliac moare la București în anul 1881.
OPERA
George Gregorian (pseudonim al lui George Ionescu Bruciu; 23 martie 1886, Sinaia, judeţul Prahova - 24 noiembrie 1962, Bucureşti) este un poet. Fiu al lui Grigore Negrea Bruciu, profesor, Gregorian face parţial studiile liceale la Brăila şi îşi va da foarte târziu bacalaureatul. S-a înscris la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene, dar nu a absolvit-o.
În 1910 a debutat cu versuri la „Convorbiri critice". A colaborat tot cu versuri şi, sporadic, cu articole diverse la „Flacăra", „Rampa", „Contimporanul", „Mişcarea literară", „Calendarul", „Porunca vremii", „Universul" etc. O vreme a fost director la „Gazeta refugiaţilor" (1940-1942) şi la „Rampa teatrală şi cinematografică" (1941-1944). A mai folosit pseudonimele George Anonimu, Ionescu-Brăila, Ionescu-Filaret.
Debutul editorial şi-l face în 1921 cu volumul Poezii, urmat de Ţării mele (1925), La poarta din urmă (1934), Săracă ţară bogată (1936), Lumini de seară (1936), Două fete dintr-un neam (1941). A obţinut câteva premii pentru poezie patriotică, precum şi Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru volumele Poezii şi Săracă ţară bogată. Va fi exclus din Societatea Scriitorilor Români în 1944, din motive politice.
Debutul în „Convorbiri critice" îi atrage elogiul lui Mihail Dragomirescu. Poemele care au reţinut atenţia criticului, Pe Golgota, În Sahara, Omul, sunt de ample dimensiuni (amintind, întrucâtva, de construcţiile romantice). Cu un pronunţat caracter didacticist, versurile dezvoltă tema relaţiei dintre om şi Creatorul Suprem ori narează, în stil macedonskian, o călătorie iniţiatică spre moarte. Gregorian revine mereu la ideea sfârşitului, adevărat laitmotiv al liricii sale: „Şi grei deasupră-mi stropii bat / Cu degete din infinit / Lovind ca-ntr-un coşciug uitat / în care mortul s-a trezit / Să moară cu adevărat" (Noapte de toamnă).
O altă ipostază lirică e nutrită de sarcasmul provocat de prozaismul vieţii cotidiene, de banalitatea existenţei, de absenţa idealurilor. Poezia se caracterizează de fapt printr-o mare diversitate de teme şi modalităţi artistice, autorul trecând cu uşurinţă de la meditaţia asupra vieţii şi a morţii la lirismul sensibil al evocării vieţuitoarelor mărunte (Şopârla, Balada broaştei, Vrabia). Cultivă şi pamfletul în versuri, cu adresă bine precizată, poezia sa socială fiind de cele mai multe ori una a invectivei, dar cuvintele triviale sunt adesea, ca şi la Tudor Arghezi, înnobilate artistic.
Dacă prima carte conţinea in nuce toate posibilităţile lirice ale lui Gregorian, poemele din La poarta din urmă atestă o maturitate remarcată de multe voci ale criticii literare a vremii. Fiorul metafizic predomină aici, puterea implacabilă a autorităţii divine este deopotrivă contestată şi acceptată, atracţia şi opoziţia contrariilor există atât la nivelul umanului, cât şi în celesta entitate definită generic cu numele divinităţii: „Sunt doi, cei doi / Din visul şi bătrânul meu gunoi / Din anii mei ce desfrunziră toamne / Ca şi cei doi, din tine, Doamne" (Cei doi). Trecerea ineluctabilă a timpului, succesiunea vârstelor omului, a anotimpurilor şi a ciclurilor istoriei constituie tot atâtea motive de meditaţie, de regret, dar şi de împăcare, de acceptare a fatalităţii morţii (Peste un veac sau zece).
Versurile din volumele Ţării mele, Săracă ţară bogată şi Două fete dintr-un neam sunt compuse pe o canava patriotică. Se dă glas, cu un retorism viguros, protestului social, dar apar şi incitări naţionaliste, şovine, fiorul liric se pierde, făcând loc unor adevărate pagini-manifest, aglomerate de imprecaţii lipsite de suport estetic.
Opera literară
• Poezii, Bucureşti, 1921;
• Ţării mele, Bucureşti, 1925;
• La poarta din urmă, Bucureşti, 1934;
• Săracă ţară bogată, Bucureşti, 1936;
• Lumini de seară, Bucureşti, 1936;
• Două fete dintr-un neam, Bucureşti, 1941.
pedagog, poet, scriitor și traducător român, care a trăit în Spania începând cu anul 1942, apoi de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial și până la moartea sa. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1923-1925.
PREZENTARE GENERALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Opera lui Alexandru Busuioceanu este vastă și cuprinde domenii ale cunoașterii umane foarte diferite. Începuturile sale literare sunt în poezie, la care a adăugat treptat eseuri, studii literare, studii critice de literatură și arte plastice, prezentări de programe muzicale pentru concertele filarmonicii, cronici literare și de arte plastice, prezentări de artiști plastici și scriitori români, respectiv, mai târziu, de artiști plastici și scriitori spanioli. Ca traducător, a tradus în română și spaniolă din mari poeți ai literaturii universale.
În calitate de istoric, domeniu în care a "intrat din întâmplare", cum o declara în corespondența sa din anii 1950 cu Mircea Eliade, a scris studii despre Zamolxis [5], dintre care cele mai închegate se referă la percepția zeului suprem al panteonului dacic în miturile și legendele spaniole.
Simțindu-se toată viața român, după acceptase poziția de atașat cultural al României în Spania, a dus o activitate neobosită de cercetare și promovare culturală a valorilor românești în Spania. A înființat o Catedră de limbă și literatură română la Universitatea Madrid, al cărui titular a fost până la moarte, a înființat Institutul Român de Cultură din Madrid, a obținut introducerea obligatorie a studierii limbii și literaturii române în șapte universități spaniole și publicarea traducerilor din mari scriitori români, așa cum ar fi Liviu Rebreanu, de pildă [6].
Abandonând aproape total preocupările sale dedicate artiștilor plastici de pretutindeni, Alexandru Busuioceanu s-a dedicat integral promovării și receptării limbii și culturii române în arealul spaniol publicând numeroase articole, ținând conferințe, efectuând traduceri, lecturând la catedra sa de literatură română de Universitate, precum și cu orice ocazie ivită.
LISTĂ INCOMPLETĂ DE LUCRĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Antume[modificare | modificare sursă]
- Une miniature inédite du XIIIe siècle reproduisant une oeuvre de Pietro Cavallini, 1928
- Iser, 1930
- Daniel Da Volterra e la storia di un motivo pittorico, 1932
- Intorno a Franco-Bolognese, 1934
- Les Tableaux au Greco dans la collection royale de Roumanie, 1934
- Preziosi, 1935
- Domenico Theotocopuli El Greco. Exposition organisée par la Gazette des Beaux-arts, 1937
- Poemas pateticos, 1948
- La Peinture espagnole: 2. De Velasquez à Picasso. Texte de Jacques Lassaigne. Biographies et bibliographie, 1952
- Proporción de vivir - poemas, 1954
- Georges Cioranescu. Un poète roumain en Espagne, 1962
Postume[modificare | modificare sursă]
- Scrieri despre artă, Editura Meridiane, București, 1980, editori Theodor Enescu și Oana Busuioceanu, prefată Ion Frunzetti, comentarii Victor Ieronim Stoichiță, 444 p. cu ilustr. + 28 f. pl.
- Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole, Editura Meridiane, București, 1985, editor, prefațator și îngrijitor Dan Slușanschi, cu o evocare de Eugenio Battisti; reeditare Editura Dacica, 2009
| Ronald Gasparic | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 23 martie 1970 Brăila |
| Decedat | 24 iulie 1991 București |
| Naționalitate | română |
| Ocupație | poet |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie |
| Operă de debut | Plâns la zâmbetul meu |
| Modifică date / text | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Ronald Gasparic (n. 23 martie 1970, Brăila – d. 24 iulie 1991, București) a fost un poet român.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
S-a născut la Brăila într-o familie de intelectuali. În anul 1981, la vârsta de 11 ani, obține un premiu pentru poezie de la revista „Cronica”. În această revistă i-a fost publicat și primul poem. A mai publicat poezie în revistele literare Amfiteatru, Contemporanul, Limba și literatura română, și Luceafărul.[1]
A fost student la Facultatea de Elecroenergetică din Iași.
În iulie 1991, aflându-se în vacanță la Brăila, a fost bătut de cinci foști colegi de clasă și a decedat după o săptâmână la 24 iulie într-un spital din București.
IN MOMORIAM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În memoria sa, începând cu anul 1996, există Festivalul și concursul internațional de poezie „Ronald Gasparic”. Prima ediție a festivalului a avut loc la Brăila, iar din anul 1997, la inițiativa scriitorului Cezar Ivănescu, festivalul s-a mutat la Iași, la Muzeul Literaturii Române și are loc anual. Dintre membrii juriului au făcut parte, de-a lungul timpului, Cezar Ivănescu, Vasile Andru, Gheorghe Grigurcu, Lucian Vasiliu, Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru etc.[2]
OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Plâns la zâmbetul meu, Editura Cartea Românească, București, 1992
- Universul oblic, Editura Princeps, Iași, 1995
- Rămân pământ de soare, Editura Paralela 45, Pitești, 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu