1. /12 APRILIE 2023 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri (1)

EVENIMENTE

• 238 - Gordian al II-lea pierde Batalia de la Cartagina impotriva fortelor lui Maximin Tracul si este ucis. La auzul veștii, tatăl său, Gordian I se sinucide.

  

  Marcus Antonius Gordianus Sempronianus Romanus Africanus (c.159 – 12 aprilie, 238), cunoscut sub numele de Gordian I, a fost un împărat roman în anul 238 (Anul celor șase împărați) – foto: ro.wikipedia.org

  Bătălia de la Cartagina (aprilie 238) a fost o confruntare între trupele romane loiale împăratului Maximin Tracul și Gordian I și Gordian al II-lea, doi uzurpatori. Ea a fost una dintre multele bătălii de la Cartagina și a făcut parte din criza secolul III din Imperiul Roman, fiind un moment important din anul celor șase împărați.

  

  Marcus Antonius Gordianus Sempronianus Romanus Africanus (c.192 – 12 aprilie, 238), cunoscut sub numele de Gordian II, a fost un împărat roman în anul 238 (Anul celor șase împărați). El a fost fiul lui Gordian I. Gordian II a fost fiul lui Gordian I și al Fabiei Orestilla. El era de asemenea fratele mai mare al Antoniei Gordiana și unchiul viitorului împărat, Gordian al III-lea – in imagine, Gordian II pe o monedă, celebrând succesele sale militare – foto: ro.wikipedia.org

  Gordian I și Gordian al II-lea, tată și fiu, s-au declarat împărați romani în 238, în provincia Africa Proconsularis, fiind sprijiniți de Senat. Capelianus, guvernatorul provinciei învecinate Numidia, loial fostului împărat Maximin Tracul, a pornit spre Cartagina, reședința celor doi gordieni. El deținea singura legiune din Africa, Legiunea a III-a Augusta, precum și alte trupe de veterani. Gordian al II-lea, care comanda armata Cartaginei, avea sub comandă doar un grup de civili, prost echipați și strânși în grabă.

  

  Marcus Antonius Gordianus Pius (20 ianuarie 225 – 11 februarie 244), cunoscut sub numele de Gordian al III-lea, a fost un împărat roman între 238 – 244. El a fost fiul Antoniei Gordiana și al unui senator al cărui nume nu este cunoscut (a decedat înainte de 238) – foto: ro.wikipedia.org

  Capelianus l-a înfrânt și ucis pe Gordian II, iar Gordian I s-a sinucis când a aflat vestea. Cu toate acestea, în aceeași lună, Maximin Tracul a fost asasinat, iar tronul a revenit nepotului lui Gordian I, Gordian al III-lea.

•  467 - Anthemius este ales împărat al Imperiului Roman de Apus.

  

  Anthemius – foto: ro.wikipedia.org

  Procopius Anthemius (n. cca 420, Constantinopol, Imperiul Roman – d. 11 iulie 472, Roma) a fost un împărat al Imperiului Roman de Apus din 467 până la moartea sa.

• 627 - Regele Edwin din Northumbria este convertit la crestinism de episcopul Yorkului, Paulin.

• 1204 - Constantinopolul a fost cucerit de catre cruciati in timpul celei de-a patra Cruciade. Balduin de Flandra (1171-1205), fondeaza Imperiul Latin de Rasarit.

  

  Cucerirea Constantinopolelui de cruciaţi în 1204 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Cruciada a patra (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului printr-o invazie a Egiptului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Aceasta este văzută ca unul dintre actele finale din Marea Schismă. (…) Pe 12 aprilie, condițiile meteorologice s-au schimbat în favoarea cruciaților. Un vânt puternic din nord a permis corăbiilor venețiene să vină suficient de aproape de zidurile orașului pentru a lansa un atac. După o scurtă bătălie, cam 70 de cruciați care au atacat dinspre continent au reușit să intre în oraș. Unii dintre cei intrați au reușit să sape găuri în zidul de apărare, găuri suficient de mari ca să permită atacatorilor să se târască înăuntru. Venețienii au reușit de asemenea să escaladeze zidurile dinspre mare, deși aici lupta cu varegii a fost foarte sângeroasă.

  

  Cucerirea Constantinopolelui de cruciaţi în 1204 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Cruciații au cucerit sectorul Blachernae din nord-vestul orașului și au folosit-o ca bază pentru lansarea atacurilor asupra restului capitalei bizantine, dar în timp ce încercau să se apere în spatele unui zid de foc, au reușit să incendieze cea mai mare parte a orașului. Până la sfârșitul zilei de 12 aprilie, cruciații au cucerit tot orașul. Cruciații au provocat pierderi uriașe orașului și locuitorilor săi după un jaf de trei zile, în timpul căruia numeroase opere de artă și de cultură antică romană și greacă au fost furate sau distruse. În ciuda jurămintelor și amenințării cu excomunicare, cruciații au desacralizat fără scrupule lăcașurile de cult ale orașului, distrugând, pângărind sau furând tot ceea ce se putea. După cum afirma cronicarul Choniates, cruciații au plasat pe Tronul Patriarhal Bizantin o prostituată. Când Papa Inocențiu al III-lea a auzit de purtarea sălbatică a pelerinilor săi, s-a simțit foarte rușinat și i-a mustrat cu amărăciune.

  

  Cruciada a patra (1202–1204) „Intrarea cruciaţilor în Constantinopol”, de Eugène Delacroix – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  În conformitate cu unele aranjamente care se pare că existau deja, imperiul a fost împărțit între venețieni și liderii cruciați, formându-se Imperiul Latin cu capitala la Constantinopol. Bonifaciu nu a fost ales pe tronul imperial, deși se pare că cetățenii capitalei îi erau favorabili. Venețienii considerau că Bonifaciu avea mult prea multe legături cu foștii conducători bizantini, de vreme ce fratele lui, Rainier de Montferrat, fusese căsătorit cu Maria Comnen, fostă împărăteasă în anii 1170 și 1180. În loc de acesta, ei l-au pus pe tron pe Baldwin de Flandra. Bonifaciu a fondat în schimb Regatul Salonicului, un stat vasal al Imperiului Latin. Venețienii au înființat Ducatul Arhipelagului în Marea Egee. Între timp, refugiații bizantini au fondat propriile lor state succesoare, cele mai importante fiind Imperiul Niceii sub conducerea lui Theodor Lascaris (o rudă a lui Alexius al III-lea), Imperiul din Trapezunt și Despotatul Epirului.

• 1452  - Se încheie Tratatul de pace de la Adrianopol, ratificat la Seghedin şi mijlocit de domnul Vladislav al II-lea al Munteniei, între Ungaria reprezentata de Iancu de Hunedoara şi Imperiul Otoman. Turcii se obligau să înceteze atacurile asupra Munteniei, Transilvaniei, Ungariei, Serbiei şi să nu ridice noi fortificaţii de-a lungul Dunării. Munteniei i se garanta autonomia, cu obligaţia să plătească regulat haraciul către Poartă şi să-şi îndeplinească obligaţiile de vasalitate faţă de coroana Ungară.

• 1457 - A avut loc Bătăliei de la Doljeşti, în urma căreia Ştefan cel Mare (1457 – 1504) ocupă tronul Moldovei, înlăturându-l pe Petru Aron.

  

  Ștefan cel Mare – foto preluat de pe historia.ro

  În condiţiile compromiterii lui Petru Aron, în urma acceptării de către acesta a solicitării sultanului de închinare a Moldovei şi de plată a tributului (5 iunie 1456), Ştefan pătrunde în Moldova, în aprilie 1457, cu sprijinul lui Vlad Ţepeş (1456 – 1462) şi cu susţinători din Ţara de Jos (însumând c. 6 000 de oameni). Confruntarea cu forţele lui Petru Aron a avut loc la Doljeşti (jud. Neamţ), pe pârâul Hresca, afluent al Siretului.

• 1606 - Primul design al drapelului Regatului Unit, a fost stabilit prin decret regal al regelui James.

  

  Drapelul Regatului Unit (1606) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

• 1633 - Inchiziția a început interogatoriul lui Galileo Galilei.

  

  Cristiano Banti’s 1857 painting Galileo facing the Roman Inquisition – foto: en.wikipedia.org

• 1709 - A aparut primul periodic literar englez „The Tatler”, publicatie fondata de scriitorii englezi Sir Richard Steele si Joseph Addison.

• 1814 - Contele de Artois, viitorul rege Carol al X-lea al Franței, sosește din exil la Paris, după căderea lui Napoleon. Conform publicației Le Moniteur, contele spune: “În sfârșit revăd Franța! Nu s-a schimbat nimic, doar că se află în ea un francez mai mult.” Era o parafrază după Napoleon când a pierdut tronul: “Curând nu va mai fi în Franța decât un francez mai puțin“.

  

  Carol al X-lea al Franței – foto: ro.wikipedia.org

  Carol al X-lea al Franței (n. 9 octombrie 1757 – d. 6 noiembrie 1836) a fost rege al Franței și al Navarei între 1824 și 1830. Carol a fost fiul lui Ludovic, delfin al Franței, nepot al lui Ludovic al XV-lea și frate al regilor Franței, Ludovic al XVI-lea și Ludovic al XVIII-lea. În copilărie a primit titlul de conte de Artois. Căsătorit în anul 1773 cu Marie-Thérèse de Savoie, a avut trei copii: Louis-Antoine, duce de Angoulême, Sophie și Charles-Ferdinand, duce de Berry.

  În perioada care a precedat Revoluției franceze, contele de Artois a fost unul dintre conducătorii fracțiunii care susținea menținerea regimului social care asigura privilegiile primelor două stări (aristocrația și clerul). După convocarea Stărilor Generale în anul 1789, contele de Artois a devenit un apărător al puterii monarhice, ceea ce i-a atras reproșuri din partea fratelui său, regele Ludovic al XVI-lea, care l-a descris ca fiind “mai regalist decât regele“.

• 1861 - A inceput Războiul Civil American, prin atacul asupra Fortului Sumter declanșat de forțele confederate.

  

  Statele Unite la 1856, cu puţin timp înaintea izbucnirii războiului civil. rosu – Statele libere; gri – Statele sclavagiste; verde -
  Teritoriile organizate – foto: ro.wikipedia.org

  Războiul Civil American, deseori denumit Războiul de secesiune (în engleză War of Secession), Războiul dintre state (în engleză War Between the States), sau Războiul dintre Nord și Sud a fost un conflict politic și militar de patru ani (1861–1865) dintre Uniunea sau Statele din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu ocazia scrierii Constituției SUA, Statele Unite ale Americii) și Statele din Sud ale acesteia, și anume șapte, mai apoi unsprezece state, care au părăsit pe rând Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitatea statală federală denumită Statele Confederate ale Americii (în engleză Confederate States of America).

  În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, a purtat o campanie politică împotriva expansiunii sclaviei în afara statelor în care aceasta exista deja. Victoria republicană în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune din partea a șapte state din Sud, chiar înainte de învestitura lui Lincoln, care a avut loc la 4 martie 1861. Atât administrația aflată la finalul mandatului, cea a președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, a președintelui ales, Abraham Lincoln, au respins secesiunea, privind-o ca pe un act de rebeliune.

  Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au atacat postul militar federal de la Fort Sumter, din Carolina de Sud. Lincoln a răspuns chemând o armată de voluntari din fiecare stat și ordonând mobilizarea generală, ceea ce a condus la declararea secesiunii a încă patru state sclavagiste din Sud. Ambele părți și-au constituit armate de război, iar Uniunea a preluat controlul statelor de graniță încă din prima perioadă a războiului și a efectuat o severă și eficientă blocadă navală de-a lungul întregului conflict.

  În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui Lincoln a transformat desființarea sclaviei din Sud într-un scop al războiului și i-a determinat pe britanici să nu intervină. Comandantul confederat Robert E. Lee a repurtat câteva victorii pe frontul estic, dar în 1863 înaintarea sa spre nord a fost oprită la Gettysburg, iar pe frontul vestic Uniunea a preluat controlul râului Mississippi după Bătălia de la Vicksburg, separând Confederația în două.

  Avantajele materiale și numerice ale Nordului s-au concretizat în 1864 când Ulysses S. Grant a măcinat armata lui Lee în mai multe bătălii de uzură, iar generalul unionist William Sherman a ocupat orașul Atlanta, capitala statului Georgia, pentru ca apoi să se deplaseze spre Oceanul Atlantic. Rezistența Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui Grant la Appomattox pe 9 aprilie 1865.

  Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe victime din istoria Statelor Unite, s-a soldat cu moartea a peste 620.000 de soldați, a unui număr de peste 325.000 de combatanți dați dispăruți și al unui număr nedeterminat de civili, a pus capăt sclaviei în Statele Unite, a restaurat Uniunea și a întărit rolul guvernului federal în cadrul acesteia. Aspectele sociale, politice, economice și rasiale ale războiului au marcat perioada de reconstrucție care a durat până în 1877 și au continuat să se manifeste și de-a lungul secolului al XX-lea.

• 1877 - A început războiul ruso–turc. La Chişinău, gubernia Basarabia, episcopul Pavel Lebedev, în prezenţa ţarului Alexandru II-lea şi a armatei, a dat citire manifestului privind începerea Războiului ruso-turc 1877-1878. România a permis trecerea trupelor rusești pe teritoriul său. Turcii au bombardat localitățile românești de la Dunăre

  

  Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto: ro.wikipedia.org

  La 12 aprilie 1877, după ce a asistat la oficierea unui serviciu divin în catedrala din Chişinău, gubernia Basarabia, ţarul Alexandru II-lea s-a îndreptat spre hipodromul de la marginea oraşului, unde, în faţa armatei, episcopul Pavel Lebedev a dat citire manifestului privind începerea Războiului ruso-turc 1877-1878. Romania a permis trecerea trupelor rusești pe teritoriul său. Turcii au bombardat localitățile românești de la Dunăre.

  Consiliul de ministri a dezbatut problema pozitiei Romaniei in razboiul ruso-turc, hotarind, cu o majoritate larga, semnarea Conventiei cu Rusia. Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.

  Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia și Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, și-au proclamat oficial independența față de Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominație otomană (1396–1878), statul bulgar a fost reînființat cu numele de Principatul Bulgariei, între Dunăre și Munții Balcani (cu excepția Dobrogei de Nord dată României) și cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală. Congresul de la Berlin, din 1878, a permis, de asemnea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia și Herțegovina și Regatului Unit să primească Cipru, în timp ce Imperiul Rus a anexat sudul Basarabiei și regiunea orașului Kars.

• 1877 - Proclamatia Marelui duce Nicolae, comandantul armatei ruse, catre romani, prin care aduce la cunostinta ca trupele sale se vor comporta, la trecerea prin Romania, ca osti prietene si „vor respecta legile, persoanele si averile pasnicilor cetateni”.

  

  Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei – foto: ro.wikipedia.org

  Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei (27 iulie 1831 – 13 aprilie 1891), a fost al treilea fiu și al șaselea copil al țarului Nicolae I al Rusiei și al Alexandrei Feodorovna. Pentru a-l deosebi de fiul său, i se spune și Nicolae Nicolaevici cel Bătrân. Pregătit pentru a deveni militar, a comandat armata rusă ca mareșal în războiul ruso-turc din 1877-1878.

• 1877 - Marea Britanie anexeaza Transvaalul, stat al burilor (colonisti de origine olandeza) din Africa de Sud.

• 1914: A avut loc, la Londra, premiera piesei de teatru „Pygmalion" a scriitorului englez George Bernard Shaw.

• 1930 - S-a constituit la Bucureşti, din iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu, partidul Garda de Fier pentru reprezentarea politică a Mişcării Legionare.

  

  Simbolul Mișcării Legionare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  În anul 1930, din motive electorale, Codreanu creează „Garda de Fier”, „un gard împotriva expansiunii comunismului”, care urma să fie un fel de partid-umbrelă pentru racolarea altor partide în scopul prezentării la alegeri ca un front comun. Singurul partid care a aderat la acest front a fost Legiunea Arhanghelul Mihail. Organizatia isi propunea sa cuprinda in radurile sale orice partid sau grupare, indiferent de adversitatile politice, care dorea sa lupte impotriva expansiunii comunismului din URSS.

  Dupa aceasta Miscarea Legionara a fost denumita si uneori Garda de Fier. Despre originile miscarii, Neagu Djuvara scrie: “sa nu credeti, cum spun adversarii Miscarii Legionare, ca a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Miscarea Legionara a fost o miscare autohtona, nascuta din grupari studentesti anticomuniste”.

  

  Corneliu Zelea Codreanu și membri ai Mișcării Legionare în 1937 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Membrii Miscarii Legionare, purtau uniforme verzi (ca simbol al reinnoirii, de unde si denumirea camasile verzi) si se salutau folosind salutul roman. Principalul simbol al miscarii a fost crucea tripla, reprezentand o retea de zabrele de inchisoare (simbolizand martiriul). I se mai spunea “Crucea arhanghelului Mihail”.

  Legiunea s-a diferentiat de miscarile fasciste ori fascistoide europene contemporane, prin importanta pe care o acorda religiei, ortodoxiei crestine, precum si prin faptul ca majoritatea sustinatorilor sai erau tarani si studenti, dar a avut in comun cu diverse miscari similare, recurgerea la violenta si la asasinat politic.

  Interzisă de mai multe ori (ianuarie 1931, martie 1932 şi decembrie 1933) Garda de Fier a fost reînfiinţată la 20 martie 1935 sub numele de partidul Totul pentru Ţară, avîndu-l ca preşedinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, iar din 9 octombrie 1937 pe inginerul Gheorghe Clime.

• 1935 - Au inceput lucrarile Conferintei britanico-franco-italiene de la Stressa, care a examinat consecintele denuntarii de catre Germania a clauzelor militare ale Tratatului de la Versailles, adresand acesteia critici formale, neinsotite de sanctiuni.

• 1939 - Albania a fost anexata de Italia, sub forma unei uniuni personale. Victor Emmanuel al III-lea, regele Italiei (1900-1946), a fost incoronat rege al Albaniei (1939).

  

  Amplasarea Albaniei – foto: ro.wikipedia.org

  Albania, oficial denumită Republica Albania, este un stat suveran din sud-estul Europei. Se învecinează cu Muntenegru la nord-vest, cu Kosovo la nord-est, cu Macedonia la est și cu Grecia la sud și sud-est. Are ieșire la Marea Adriatică spre vest, și la Marea Ionică spre sud-vest. Se află la mai puțin de 72 km de Italia, de care o desparte strâmtoarea Otranto ce leagă Marea Adriatică de Marea Ionică.

  Albania este membră a ONU, NATO, a OSCE, a Consiliului Europei, a Organizației Mondiale a Comerțului, a Organizației pentru Cooperare Islamică și unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Mediteranei. Albania este recunoscută din ianuarie 2003 drept potențial candidat pentru aderarea la Uniunea Europeană, și și-a depus oficial candidatura pentru aderare la 28 aprilie 2009.

• 1943 - Intalnirea dintre conducatorul statului roman, maresalul Ion Antonescu, si Adolf Hitler la castelul Klessheim. Hitler i-a cerut lui Antonescu sa inceteze orice tatonari de pace cu puterile antifasciste.

  

  13 ianuarie 1941: Generalul Ion Antonescu efectueaza o vizita in Germania, la Berghof, in cursul careia are o intrevedere cu Adolf Hitler – foto: ro.wikipedia.org

• 1944: În cadrul tratativelor de la Stockholm, dintre F. Nanu, ambasadorul României, și Alexandra Kollontay, ambasadoarea URSS, sovieticii au propus încheierea unui armistițiu, cu următoarele condiții: întoarcerea armelor contra Germaniei, restabilirea frontierei din 1940 de după ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de nord, dintre România și URSS, plata unor reparații și despăgubiri de război.
• 1945: Participanții la Mișcarea Tineretului Progresist hotărăsc crearea unei organizații unitare, intitulată Tineretul Progresist din România. Congresul acesteia are loc la 22 octombrie - 24 octombrie 1945.

• 1945 - Președintele american Franklin D. Roosevelt moare în timp ce era în funcție; vice-președintele Harry Truman depune jurământul ca cel de-al 33-lea președinte al Statelor Unite.

  

  Franklin D. Roosevelt - foto: ro.wikipedia.org

  Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882 – d. 12 aprilie 1945) a fost cel de-al treizeci și doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1933 – 1945). S-a remarcat ca fiind una dintre principalele figuri politice secolului XX-lea pe plan național cât și internațional, care a contribuit esențial la depășirea crizei economice mondiale și la înfrângerea Germaniei naziste în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. De asemenea, este singurul președinte din istoria Statelor Unite care a fost instituit în funcție pentru patru mandate consecutiv.

• 1951 - Pilotul de motociclete Wilhelm Herz a reusit sa stabileasca un nou record mondial de 290 km/h cu o motocicleta de curse NSU, compresor de 500 cmc, pe o portiune a autostrazii München – Ingolstadt.

• 1955 - Doctorul Jonas Salk anunță folosirea cu succes a vaccinului împotriva poliomielitei.

  

  Jonas Edward Salk - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Jonas Edward Salk (n. New York City, New York, SUA, 28 octombrie 1914 – d. La Jolla, California, SUA, 23 iunie 1995) a fost un medic virusolog american, creatorul vaccinului contra poliomielitei.

• 1956 - A avut loc şedinţa Biroului Politic al CC al PMR, care consfinţeşte supremaţia lui Gheorghiu-Dej în partid şi înfrângerea liniei Iosif Chişinevski – Miron Constantinescu.

  

  Gheorghe Gheorghiu-Dej – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu n. 8 noiembrie 1901, Bârlad – d. 19 martie 1965, București) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 19 martie 1965. Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea lui Stalin iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României, prin susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii, ceea ce i-a adus și moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost iradiat.

• 1961 - Nava ruseasca „Vostok”, la bordul careia se afla cosmonautul Iuri Gagarin, a efectuat primul zbor in cosmos. Zborul a durat 108 minute. De la bordul navei a avut loc, in direct, o transmisie televizata.

  

  Iuri Alexeevici Gagarin (1934 — 1968) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  ”Cerul e negru, Pământul e albastru” cuvintele care au făcut istorie, au fost rostite de Iuri Gagarin, primul om care a văzut planeta noastră din spaţiul cosmic. În dimineaţa zilei de 12 aprilie 1961, la ora 08.07, ora României, nava Vostok 1 a fost lansată pe orbita pământului de pe Cosmodromul Baykonur.

  Misiunea era una deosebit de periculoasă, în condiţiile în care, zborurile anterioare, din cadrul programului Sputnik, cu câini la bord, se terminaseră tragic în aproape jumătate din cazuri. Cosmonautul sovietic Iuri Gagarin, în vârstă de 27 de ani, efectua primul zbor orbital în jurul Pământului. În timpul zborului, la o altitudine ce a variat între 175 şi 380 de kilometri, Gagarin a efectuat prima transmisiune televizată din spațiu.

  După un zbor de 108 minute, în care a efectuat o rotaţie completă în jurul Pământului, Gagarin a reintrat în spaţiul atmosferic şi, din motive tehnice, s-a catapultat din modul la 7.000 de metri înălţime, aterizând cu paraşuta, în zona Saratov, la 700 de kilometri de Moscova.

  Succesul misiunii a fost exploatat propagandistic de Kremlin, pentru a demonstra superioritatea tehnologiei sovietice faţă de cea americană. Doar 7 ani mai târziu, la 27 martie 1968, ”primul om în Cosmos”, Iuri Gagarin se prăbuşea cu avionul în timpul unui zbor militar de antrenament, în circumstanţe rămase învăluite în mister.

• 1966: Primul bombardament american asupra R.D. Vietnam.
• 1967: A fost inaugurat Teatrul Ahmanson din Los Angeles.

• 1970 - S-au deschis pentru circulație primele două benzi ale autostrăzii București–Pitești.

  

  Autostrada A1 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Autostrada A1 este o autostradă din România, parte a Coridorului IV pan-european de transport, aflată în construcție, din care sunt funcționale trei segmente: unul de 109,6 km care leagă Bucureștiul, capitala României, de Pitești, reședința județului Argeș (care are un capăt în vestul Bucureștiului și celălalt la intersecția cu DN7, la nord de Pitești); un alt segment de 132 km care ocolește orașul Sibiu pe la nord (între localitățile Șelimbăr și Șura Mică) și merge mai departe până la Deva, ocolind orașele Sebeș și Orăștie și tronsonul Traian Vuia–Nădlac, de 143 km. Autostrada A1 a fost prima construită în România, în perioada 1967–1972 și refăcută în 2000, cu noi segmente adăugate între anii 2007 și 2015.

• 1978 - Pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoarece directorul V. Micle a încuiat biserica și pe elevi în dormitoare, pentru a împiedica rostirea predicii. în cea de-a cincea miercuri din Postul Mare, parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, a continuat seria de prelegeri „7 cuvinte către tineri„ prezentand “Despre moarte și înviere” (cuvântul 6)

  

  Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Despre moarte și înviere (cuvântul 6) – 12 aprilie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

  De la al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în dormitoare de directorul Seminarului.

  Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă.

  Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

• 1978 – Vizita oficială a lui Nicolae Ceaușescu în SUA. Întâlnirea cu președintele SUA, Jimmy Carter.

  

  Vizita de stat a preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu în SUA, la invitaţia preşedintelui american Jimmy Carter şi a doamnei Rosalynn Carter (1978). Primirea oficială la Casa Albă (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 111/1978) – preluat de pe www.historia.ro

  „Între 12 și 17 aprilie 1978, Ceaușescu a efectuat ultima lui călătorie în Statele Unite. Vizita a fost descrisă cu lux de amănunte de Ion Mihai Pacepa, care l-a însoțit cu această ocazie pe secretarul general. În timpul vizitei a fost semnată o declarație comună a celor doi președinți, delega ia română a vizitat și câteva întreprinderi industriale din diferite regiuni ale țării. Evenimentul cel mai important din cursul vizitei a fost însă demonstrația emigranților români anticomuniști din New York. A fost momentul în care Ceaușescu a cedat nervos.

  Pe 16 aprilie a anunțat că se întoarce imediat în țară și a cerut ca avionul să-i fie pregătit pentru plecare. Pentru ziua următoare erau însă planificate întâlniri cu reprezentanții unor organizații evreiești și cu oameni de afaceri. Ambasadorul R.S.R. la Washington, Nicolae M. Nicolae, s-a dus imediat la Ceaușescu să-l convingă să renunțe la această decizie. Astfel încât, în cele din urmă, conducătorul român s-a răzgândit și și-a continuat vizita, dar impresia neplăcută a rămas. Relațiile dintre București și Washington n-au mai ajuns niciodată atât de bune ca în perioada 1969-1978”8.

  Convorbirile la nivel înalt oferă posibilitatea celor statelor de a continua colaborările în domeniul științific, economic, cultural, dar și pe arena internațională. Din nou apare pe prima pagină din ziarul Scînteia, miercuri 12 aprilie 1978, titlul: președintele Nicolae Ceaușescu a plecat ieri într-o vizită de stat în Statele Unite ale Americii, alături de o fotografie specifică, unde poporul român își exprimă sentimentele de respect și îi urează drum bun și succes în cooperarea internațională.

  Între 12 și 17 aprilie, ziarul Scînteia a publicat în fiecare zi informații despre evenimentele din timpul vizitei oficiale. Poporul român era la curent cu ce se petrece în afara țării. Vineri, 14 aprilie, ziarul adaugă în publicația sa, paragrafe din discursurile susținute de președintele român și cel american. Așadar, Nicolae Ceaușescu a afirmat:

  „Convorbirile cu președintele Jimmy Carter vor pune în continuare bazele unei colaborări în interesul comun al popoarelor noastre, pentru o lume mai dreaptă și mai bună, în care fiecare popor să-și poată consacra forțele fericirii, bunăstării și libertății. De asemenea, președintele Jimmy a afirmat: Este de mare folos pentru mine, ca președinte, să am prilejul de a mă consulta cu un conducător național și internațional de talia oaspetelui nostru, președintele Nicolae Ceaușescu. Influența sa pe arena internațională, ca lider al României”.

• 1979 – Vizita oficială de prietenie a lui Nicolae Ceaușescu în RP Angola.

  

  Aprilie 1974. Vizita în Angola a lui N. Ceaușescu, întâlnirea cu Roberto Holden, fondatorul Uniunii Populare Angoleze – foto preluat de pe www.comunismulinromania.ro

• 1981 - Primul zbor al navetei spatiale americane „Columbia”. La bordul navetei se aflau astronautii John Young si Robert Crippen. A efectuat 37 de rotatii pe orbita. Initial trebuia sa evolueze cinci zile pe orbita, dar a aterizat dupa doua zile, sase zile, sase ore si 13 minute la baza Edwards din California. Naveta a efectuat in urmatorii ani mai multe zboruri, printre care misiuni comerciale, militare secrete si stiintifice avand la bord intre cinci si sapte astronauti.

  

  Columbia preparing for launch for STS-109 to repair the Hubble Space telescope. This was the final successful mission of Columbia before STS-107 – foto: en.wikipedia.org

  Naveta Spațială Columbia (OV-102) a fost prima navetă spațială a flotei NASA. Prima ei misiune, STS-1, a durat de pe 12 aprilie până pe 14 aprilie, 1981. Pe 1 februarie 2003, Columbia s-a dezintegrat în timpul reintrării in atmosfera terestră deasupra Texasului, în timpul celei de-a 28-a misiuni, STS-107. Toți cei 7 membri ai echipajului au pierit.
  cititi mai mult pe stiri.tvr.ro

   

• 1984 – Vizita de prietenie și de lucru în RSF Iugoslavia a lui Nicolae Ceaușescu, secretar CC al PCR, președintele României.

  

  Nicolae si Elena Ceausescu vizita in Republica Socialista Federativa Iugoslavia, purtand convorbiri oficiale cu presedintele Iugoslaviei, Radovan Vlajkovic – foto preluat de pe agerpres.ro

• 1993 - In Bosnia, a fost lansata prima misiune de lupta din istoria Aliantei Nord-Atlantice. La ora 12.00 GMT, avioanele de lupta ale NATO au preluat controlul asupra spatiului aerian al Bosniei-Hertegovina, in cadrul operatiunii de supraveghere a respectarii zonei de interdictiei decretate de Organizatia Natiunilor Unite. Operatiunea a marcat prima misiune a NATO intr-o zona de razboi, de la infiintarea sa.

• 1997 - A fost parafat Acordul privind aderarea Romaniei la Acordul Central European de Comert Liber – CEFTA (Bucuresti) .

  

  Statele membre CEFTA: albastru închis = membru actual albastru deschis = fost membru – foto: ro.wikipedia.org

  Acordul Central European al Comerțului Liber, în forma prescurtată: CEFTA este un acord comercial de liber schimb a mărfurilor care a luat ființă la 21 decembrie 1992 la Cracovia, membrii fondatori fiind Polonia, Cehoslovacia și Ungaria. Scopul acestei uniuni a fost adaptarea economiilor statelor membre la o piața comunitară lipsită de taxe vamale și un exercițiu de preaderare la Uniunea Europeană.

• 2000: În cursul unei ceremonii impresionante, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut o mea culpa istorică pentru toate greșelile Bisericii Catolice.
• 2000: Poliția columbiană a arestat 49 de membri ai unei rețele internaționale de heroină; a fost arestat și un văr al celebrului traficant de droguri Pablo Escobar.
• 2000: Cel puțin 15 persoane au fost ucise și alte circa 20 rănite în cursul unui atac cu grenade și arme automate care a avut loc într–o moschee șiită din Malhowali, localitate din Nord–Estul Pakistanului.

• 2019 - Primul zbor comercial al rachetei Falcon Heavy, dezvoltată de SpaceX, realizat cu succes.

  Compania spaţială americană SpaceX a realizat joi prima lansare comercială a rachetei sale Falcon Heavy, care face parte din clasa lansatoarelor grele, plasând pe orbită un satelit aparţinând unui operator saudit şi recuperând pentru prima dată cele trei propulsoare revenite pe Terra, potrivit AFP. ”Falcon Heavy se află în drum spre ‘spaţiu”’, a spus, la puţin timp de la decolare, un reprezentant Space X care a comentat transmisiunea în direct pe internet. ”Traiectoria pare să fie cea bună”.

  Racheta Falcon Heavy, care s-a desprins de la baza de lansare Cap Canaveral (Florida), la ora locală 18:36 (22:36 GMT), a plasat, aşa cum era prevăzut, satelitul Arabsat-6A, care cântăreşte şase tone, pe o orbită geostaţionară, la 36.000 kilometri de Terra. Această operaţiune a fost realizată la circa 34 de minute după decolare. “Reuşita instalării Arabsat-6A pe orbita geostaţionară a fost confirmată – sfârşitul primei misiuni comerciale a Falcon Heavy”, a scris la scurt timp SpaceX pe Twitter.

• 2019 - Pakistan: 20 de morţi şi 48 de răniţi în atentatul din vestul Pakistanului. 

NAȘTERI

• 1577: Christian al IV-lea (12 aprilie 1577 – 28 februarie 1648) a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei din 1588 până la moartea sa. Fiu al lui Frederic al II-lea, rege al Danemarcei și al Norvegiei și a Sofiei de Mecklenburg-Schwerin, s-a născut la Palatul Frederiksborg în 1577^[1] și a urcat pe tron la moartea tatălui său (4 aprilie 1588) la vârsta de 11 ani.^[1] Prin mama sa, descindea din regele Hans al Danemarcei.
  A acces la tron la vârsta de 11 ani, la moartea tatălui său la 4 aprilie 1588.^[1] În timpul minoratului său, cancelarul Niels Kaas și Rigsraadet (Consiliul de Stat) au deținut puterea. A primit o educație bună și a fost un student încăpățânat și talentat.^[2] La vârsta de 18 ani, la 17 august 1596 a devenit rege cu puteri depline. ^[1]
  La 30 noiembrie 1597 s-a căsătorit cu Anne Catherine de Brandenburg, fiica lui Joachim Friedrich, marcgraf de Brandenburg și duce de Prusia. Regina a murit 14 ani mai târziu, după ce i-a dăruit lui Christian șase copii. La patru ani după decesul ei, regele a făcut o căsătorie morganatică cu o tânără domniță, Kirsten Munk, cu care a avut doisprezece copii - o legătură care a fost dezastruoasă pentru Danemarca.
  Se crede că regele a avut 26 de copii, atât legitimi cât și nelegitimi. Este frecvent amintit ca unul dintre cei mai remarcabili regi danezi, care au inițiat numeroase reforme și proiecte și care a domnit aproape șaizeci de ani.
  În cursul anului 1628, a descoperit o intrigă scandaloasă a soției sale, Kirsten Munk, cu unul dintre ofițerii săi germani. În ianuarie 1630 ruptura a devenit definitivă și Kirsten s-a retras la moșia ei din Jutland. Între timp, Christian a recunoscut relația cu Vibeke Kruse, o slujnică dată afară de Kirsten Munk, iar ea i-a născut o familie numeroasă. Copiii lui Vibeke erau inamicii copiilor lui Kirsten Munk, iar ura dintre cele două familii n-a fost fără influență asupra istoriei viitoare a Danemarcei. 
Jump to navigationJump to search

Christian al IV-lea
Rege al Danemarcei și Norvegiei
Date personale
Născut	12 aprilie 1577 Palatul Frederiksborg
Decedat	28 februarie 1648 (70 de ani) Castelul Rosenborg
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Părinți	Frederic al II-lea al Danemarcei Sophie de Mecklenburg-Güstrow
Frați și surori	Ana a Danemarcei Hedwig of Denmark[*] Augusta of Denmark[*] John, Prince of Schleswig-Holstein[*] Ulrik of Denmark[*] Elisabeta a Danemarcei, Ducesă de Braunshweig
Căsătorit cu	Anne Catherine de Brandenburg Kirsten Munk
Copii	Frederic al III-lea
Cetățenie	Danemarca
Religie	luteranism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*] duce
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg
Domnie
Domnie	4 aprilie 1588 – 28 februarie 1648 (59 ani)
Încoronare	29 august 1596
Predecesor	Frederic al II-lea
Succesor	Frederic al III-lea

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  

• 1524: Charles-Amédée de Savoia sau Charles Amadeus de Savoia (franceză Charles-Amédée de Savoie; 12 aprilie 1624 – 30 iulie 1652) a fost lider militar francez și Duce de Nemours. A fost tatăl penultimei Ducese de Savoia și a reginei Portugaliei. 

  Charles Amadeus
  Duce de Nemours
  Date personale
  Născut	12 aprilie 1624 Paris, Franța
  Decedat	30 iulie 1652 (28 de ani) Paris, Franța
  Cauza decesului	omor
  Părinți	Henri I[*] Anne of Lorraine, duchess of Aumale[*]
  Frați și surori	Louis I, Duke of Nemours[*] Henri II, Duke of Nemours[*]
  Căsătorit cu	Élisabeth de Bourbon
  Copii	Marie Jeanne, Ducesă de Savoia Marie Françoise, regină a Portugaliei
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Savoia

• 1748: Antoine-Laurent de Jussieu (n. 12 aprilie 1748, Lyon - d. 17 septembrie 1836, Paris) a fost un botanist, medic, profesor universitar și mason francez. Antoine, Bernard și Joseph de Jussieu au fost unchii săi. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Juss.. A început studiile sale la Lyon. În 1766, unchiul său Bernard l-a chemat lângă el, la Paris, unde a terminat studiile sale de medicină. În 1773, el a prezentat lucrarea sa Examen al familiei Ranunculaceelor la Academia științelor franceză, ceea ce a condus la alegerea sa ca membru. În 1770, el a înlocuit pe Louis-Guillaume Le Monnier la postul de demonstrator la Grădina regelui.
  El a dezvoltat ideile unchiului său Bernard de Jussieu asupra clasificării vegetalelor după un sistem bazat pe morfologia plantelor. În 1774, a publicat lucrarea sa Exposition d'un nouvel ordre des plantes, adopté dans les démonstrations du Jardin royal/ «Expunere a unei noi ordini a plantelor, adoptată în demonstrațiile Grădinii regale», în Memoriile Academiei Științelor , completată ani cincisprezece mai târziu cu Genera plantarum secundum ordines naturales disposita.
  În 1794, a fost numit director al noului Muzeu național de istorie naturală, și a fondat acolo imediat o bibliotecă. În 1804, el a ocupat catedra de Profesor de botanică la facultatea de medicină din Paris, post pe care l-a ocupat până în 1826. În 1829, a devenit membru străin al Royal Society. Devenit aproape orb, s-a demis de la catedra sa la Museu, fiind urmat de fiul său Adrien.
  În 1838, numele său a fost dat în omagiu străzii Saint-Victor din Paris, care a devenit strada Jussieu.  

  Antoine-Laurent de Jussieu
  Antoine-Laurent de Jussieu
  Date personale
  Născut	12 aprilie 1748 Lyon, Franța
  Decedat	17 septembrie 1836 Paris, Franța
  Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
  Părinți	Christophe de Jussieu[*]
  Frați și surori	Bernard-Pierre de Jussieu[*]
  Copii	Adrien-Henri de Jussieu[*]
  Naționalitate	franceză
  Cetățenie	franceză;
  Ocupație	profesor universitar, botanist, naturalist, medic și mason
  Activitate
  Domeniu	botanică
  Instituție	Jardin botanique de la Ville de Paris[*]
  Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Regală Suedeză de Științe Academia Franceză de Științe Académie Nationale de Médecine[*]
  Premii	membru străin al Royal Society[*]

• 1777: Henry Clay, politician american (d. 29 iunie 1852)
• 1794: Germinal Pierre Dandelin, matematician belgian (d. 1847)
• 1809: Abraham Lincoln ⁱ/ˈeɪbrəhæm ˈlɪŋkən/ (n. 12 februarie 1809, Hodgenville, Kentucky, SUA^[8] – d. 15 aprilie 1865, Petersen House[*], SUA) a fost un avocat si om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil—cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică.^[19][20] Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.
  Crescut într-o familie săracă de la Frontiera de vest, Lincoln a fost avocat autodidact în Illinois, lider al Partidului Whig, membru al Camerei Reprezentanților la nivel de stat^⁠(en) în anii 1830, apoi congressman federal pentru un mandat în anii 1840. A promovat modernizarea rapidă a economiei prin dezvoltarea sistemului bancar, construcția de canale și căi ferate, și prin impunerea de taxe vamale care să protejeze și să încurajeze construcția de fabrici; s-a opus războiului cu Mexicul în 1846. După o serie de dezbateri intens mediatizate^⁠(en) din 1858, în cadrul cărora Lincoln s-a pronunțat împotriva extinderii sclaviei, a pierdut cursa pentru Senatul SUA în fața arhirivalului său, democratul Stephen A. Douglas.
  În 1860, Lincoln și-a asigurat candidatura din partea Partidului Republican la președinția SUA, fiind recomandat de faptul că era un moderat dintr-un stat în care rezultatul alegerilor nu era cert. Deși avea foarte puțină susținere în statele în care era permisă sclavia, Lincoln a câștigat lejer în Nord și a fost ales președinte în 1860. Alegerea sa a determinat șapte state sclavagiste din Sud să își declare despărțirea de SUA și să formeze Confederația înainte ca el să preia funcția. Nu s-a găsit niciun compromis sau reconciliere în ce privește sclavia.
  Când Nordul s-a raliat cu entuziasm de partea Uniunii în urma atacului confederat asupra Fortului Sumter la 12 aprilie 1861, Lincoln s-a concentrat pe dimensiunile militară și politică ale efortului de război. Scopul său primordial a fost reunificarea națiunii. El a suspendat unilateral dreptul de habeas corpus, arestând și încarcerând temporar fără proces mii de persoane cu opinii secesioniste și anti-război din statele de graniță, ignorând decizia^⁠(en) judecătorului-șef al Curții Supreme a SUA, Roger Taney^⁠(en), conform căreia suspendarea acestui drept de către președinte este neconstituțională (doar Congresul avea această prerogativă). Lincoln a evitat potențiala intervenție britanică dezamorsând Afacerea Trent la sfârșitul lui 1861. Manevrele sale complexe către interzicerea sclaviei s-au centrat pe Proclamația de Emancipare din 1863, folosind armata pentru a proteja sclavii evadați, încurajând statele de graniță să interzică sclavia și contribuind la promovarea în Congres a celui de al treisprezecelea amendament la Constituție^⁠(en), prin care sclavia era desființată definitiv. Lincoln a supravegheat îndeaproape efortul de război, în special numirile generalilor din funcțiile cele mai înalte, promovându-l și pe cel mai de succes general al său, Ulysses S. Grant. A luat deciziile majore privind strategia de război a Uniunii. Marina lui Lincoln a instituit o blocadă navală care a oprit comerțul normal al Sudului, a ajutat la preluarea controlului asupra statelor Kentucky și Tennessee, și a preluat controlul asupra principalelor căi fluviale din Sud folosind ambarcațiuni înarmate cu tunuri. Lincoln a încercat în mod repetat să captureze capitala Confederației, Richmond; de fiecare dată când un general eșua, Lincoln îl înlocuia, până când Grant a reușit în cele din urmă în 1865.
  Politician excepțional de iscusit, implicat profund în problemele puterii la nivelul fiecărui stat, Lincoln a fost deschis față de așa-numiții „Democrați ai Războiului”^⁠(en) (care susțineau Nordul împotriva Sudului), și a reușit să fie reales la alegerile din 1864. Ca lider al facțiunii moderate a Partidului Republican, Lincoln s-a confruntat cu republicanii radicali care cereau un tratament mai dur aplicat Sudului, cu Democrații Războiului care cereau mai mult compromis, cu democrații ce se opuneau războiului, denumiți Copperheads^⁠(en) care îl disprețuiau, și cu secesioniștii ireconciliabili care îi puneau la cale moartea. Politic, Lincoln a luptat îndreptându-și adversari unii împotriva altora, făcând apel la poporul american prin calitățile sale de orator, și printr-un patronaj politic atent plănuit.^[21] Discursul său de la Gettysburg din 1863 a devenit o declarație emblematică a dedicației Americii față de principiile republicanismului, egalității în drepturi, libertății personale și democrației. Lincoln avea o perspectivă moderată asupra Reconstrucției, dorind să reunifice țara printr-o politică de generoasă reconciliere în fața diviziunilor dure și persistente. La șase zile după capitularea generalului comandant al Confederației, Robert E. Lee, Lincoln a fost asasinat de John Wilkes Booth, actor și simpatizant al Confederației.
  Lincoln a fost plasat în mod constant atât de istorici^[22] cât și de public^[23] între cei mai mari președinți ai SUA. Abraham Lincoln s-a născut la 12 februarie 1809, al doilea copil al lui Thomas Lincoln^⁠(en) și al lui Nancy Lincoln^⁠(en) (născută Hanks), într-o cabană de bușteni, cu o singură cameră, de la ferma Sinking Spring^⁠(en) din comitatul Hardin, Kentucky^[24] (astăzi în comitatul LaRue). Era un descendent al lui Samuel Lincoln^⁠(en), care sosise la Hingham, Massachusetts, de la Norfolk, Anglia, în secolul al XVII-lea.^[25] Bunicul dinspre tată al lui Lincoln, Abraham^⁠(en), și-a mutat familia din Virginia în Kentucky, unde a fost ucis într-o ambuscadă într-un raid indian^⁠(en) în 1786, sub ochii copiilor săi, inclusiv ai tatălui lui Lincoln, Thomas.^[26] Thomas a rămas să-și croiască propriul drum la Frontieră.^[27]
  Mama lui Lincoln, Nancy, era fiica lui Lucy Hanks, și s-a născut în ceea ce este astăzi comitatul Mineral, Virginia de Vest, pe atunci parte a Virginiei. Lucy s-a mutat cu Nancy în Kentucky. Nancy Hanks s-a căsătorit cu Thomas, care a devenit un cetățean respectat. El a cumpărat sau a luat în arendă mai multe ferme, inclusiv Ferma Knob Creek^⁠(en). Familia mergea la o biserică de Separate Baptists^⁠(en), care avea standarde morale restrictive și se opunea consumului de alcool, dansului și sclaviei.^[28] Thomas s-a bucurat de un statut înalt în Kentucky—unde a făcut parte din jurii, a evaluat proprietăți funciare, a servit în patrula sclavilor, și a păzit deținuți. Când s-a născut fiul său Abraham, Thomas avea două ferme de câte 240 ha, mai multe loturi la oraș, animale și cai. Era printre cei mai bogați oameni din comitat. În 1816 însă, Thomas și-a pierdut tot pământul în tribunale din cauza titlurilor de proprietate defectuoase.^[29] Conform cărții lui William Ensign Lincoln The Ancestry of Abraham Lincoln, mama lui Abraham Lincoln, Nancy Hanks, era fiica lui Joseph Hanks și a lui Nancy Shipley.^[30]
  

  Statuie a tânărului Lincoln în Senn Park, Chicago.
  Familia s-a mutat la nord, peste râul Ohio^⁠(en) într-un teritoriu liber (fără sclavi) și a făcut un nou început în ceea ce era pe atunci comitatul Perry, astăzi în comitatul Spencer, Indiana. Lincoln consemna ulterior că această mutare a fost „în parte din cauza sclaviei”, dar mai ales din cauza dificultăților privind titlurile de proprietate.^[29] În Indiana, pe când Lincoln avea nouă ani, mama lui, Nancy, a murit de boala laptelui^⁠(en) în 1818. După moartea mamei lui Lincoln, sora sa mai mare, Sarah^⁠(en), s-a îngrijit de el până când tatăl lor s-a recăsătorit în 1819; Sarah a murit apoi înainte de a împlini 30 de ani, născând un făt mort.^[31]
  Noua soție a lui Thomas Lincoln era văduva Sarah Bush Johnston^⁠(en), mamă a trei copii. Lincoln a devenit foarte apropiat de mama lui vitregă, și îi spunea „mamă”.^[32] Înainte de adolescență, nu i-a plăcut munca fizică grea asociată vieții la Frontieră. Din familia sa, și chiar din vecinătate, mai mulți îl considerau leneș.^[33][34] În adolescență însă, el și-a asumat voluntar responsabilitatea tuturor muncilor ce se lăsau de regulă în seama băieților din gospodărie și a devenit un tăietor de lemne îndemânatic în munca sa de construcții de traverse de cale ferată. A dobândit o reputație de om puternic și îndrăzneț după o întrecere de lupte la care fusese provocat de cunoscutul lider al unui grup de bătăuși, „the Clary's Grove boys”.^[35]
  Lincoln a acceptat și obișnuita obligație a unui fiu de a-i da tatălui său tot câștigul obținut din munca în afara casei până la vârsta de 21 de ani.^[36] Și în anii ce au urmat majoratului, Lincoln l-a împrumutat ocazional pe tatăl său cu bani.^[37] Lincoln a devenit însă din ce în ce mai distant față de tatăl său, parțial din cauza lipsei de educație a tatălui. Deși educația formală a tânărului Lincoln consta din circa un an de lecții puse cap la cap, din partea mai multor învățători itineranți, el era autodidact și citea mult, căutând adesea să împrumute orice carte nouă apărea în sat. A citit și a recitit Biblia regelui Iacob^⁠(en), fabulele lui Esop, Pilgrim's Progress de Bunyan, Robinson Crusoe de Defoe, și autobiografia lui Franklin.^[38][39]
  În 1830, temându-se de o epidemie de boala laptelui ce părea să izbucnească pe malurile râului Ohio, familia Lincoln s-a mutat înspre vest, unde s-a așezat pe un teren public la 10 mile vest de Decatur, în comitatul Macon, Illinois, un alt stat liber, fără sclavi.^[40] În 1831, Thomas a mutat familia într-o nou loc^⁠(en) în comitatul Coles, Illinois. Atunci, fiind un tânăr ambițios de 22 de ani, destul de mare pentru a lua singur hotărâri, Lincoln a început viața pe cont propriu. Mergând cu o canoe pe râul Sangamon^⁠(en), Lincoln a ajuns în satul New Salem^⁠(en) din comitatul Sangamon.^[41] În primăvara lui 1831, un întreprinzător din New Salem, Denton Offutt^⁠(en) l-a angajat pe Lincoln și pe câțiva prieteni să transporte niște marfă cu pluta de la New Salem la New Orleans pe râurile Sangamon, Illinois și Mississippi. După e a ajuns la New Orleans—și a fost martor ocular la ororile sclaviei—s-a întors la New Salem, unde a rămas următorii șase ani. 

Președintele Lincoln în 1864 cu fiul său cel mai mic, Tad^⁠(en)

Mary Todd Lincoln, soția lui Abraham Lincoln, la 28 de ani
Prima femeie de care a fost interesat Lincoln a fost Ann Rutledge, pe care a cunoscut-o când s-a mutat pentru prima oară în New Salem; până în 1835, ei aveau o relație, dar nu erau logodiți. Ea a murit la 22 de ani la 25 august 1835, foarte probabil de febră tifoidă.^[43] La începutul anilor 1830, el o cunoscuse și pe Mary Owens din Kentucky când ea era în vizită la sora ei.^[44]
Spre sfârșitul lui 1836, Lincoln a acceptat să îi fie din nou prezentată cu Mary în cazul în care ea s-ar întoarce la New Salem. Mary s-a întors în noiembrie 1836, iar Lincoln a curtat-o o vreme; niciunul dintre ei nu era însă convins să înceapă o relație. La 16 august 1837, Lincoln îi scria lui Mary o scrisoare în care îi spunea că nu o va învinovăți dacă ar pune capăt relației. Ea nu i-a răspuns și relația a luat sfârșit.^[44]
În 1840, Lincoln s-a logodit cu Mary Todd, provenită dintr-o familie înstărită, proprietară de sclavi, din Lexington, Kentucky.^[45] Ei s-au cunoscut la Springfield, Illinois, în decembrie 1839^[46] și s-au logodit în luna decembrie.^[47] Nunta planificată pentru 1 ianuarie 1841 a fost anulată când Lincoln a rupt logodna.^[46][48] Ei s-au întâlnit din nou la o petrecere și s-au căsătorit în cele din urmă la 4 noiembrie 1842, în casa din Springfield a sorei lui Mary.^[49] Pregătit pentru căsnicie și din nou anxios, când a fost întrebat unde se duce, Lincoln a răspuns: „în infern, bănuiesc”.^[50]
În 1844, cei doi au cumpărat o casă^⁠(en) în Springfield, lângă biroul de avocatură al lui Lincoln. Mary Todd Lincoln ținea casa, adesea cu ajutorul unei rude sau a unei slujitoare angajate.^[51] Robert Todd Lincoln^⁠(en) s-a născut în 1843, iar Edward Baker Lincoln^⁠(en) (Eddie) în 1846. Lui Lincoln „îi plăceau remarcabil de mult copiii”,^[52] și familia nu era considerată una strictă cu copiii lor.^[53]
Edward a murit la 1 februarie 1850, la Springfield, probabil de tuberculoză. "Willie" Lincoln^⁠(en) s-a născut la 21 decembrie 1850, și a murit de febră la 20 februarie 1862. Cel de al patrulea fiu al familiei Lincoln, Thomas "Tad" Lincoln^⁠(en), s-a născut la 4 aprilie 1853, și a murit de insuficiență cardiacă la 18 ani la 16 iulie 1871.^[54] Robert a fost singurul copil care a ajuns adult și a avut la rândul său copii. Ultimul său descendent, strănepotul Robert Todd Lincoln Beckwith^⁠(en), a murit în 1985.^[55]
Moartea copiilor a avut efecte profunde asupra ambilor părinți. Mai târziu, Mary a avut dificultăți pentru că-și pierduse soțul și copiii, iar Robert Lincoln a internat-o temporar într-un sanatoriu în 1875.^[56] Abraham Lincoln suferea de „melancolie”, condiție medicală denumită astăzi depresie clinică.^[57]
Socrul lui Lincoln și alți membri ai familiei Todd erau fie proprietari, fie negustori de sclavi. Lincoln a fost apropiat de familia Todd, el vizitând adesea moșia Todd din Lexington. 

Lincoln între 30 și 40 de ani, pe când era membru al Camerei Reprezentanților SUA. Fotografie realizată de unul din studenții la drept ai lui Lincoln pe la 1846.
De la începutul anilor 1830, Lincoln era un Whig loial și se descria prietenilor săi în 1861 „un Whig pe linia veche, discipol al lui Henry Clay”.^[75] Partidul, inclusiv Lincoln, susținea modernizarea economiei în domeniul sistemului bancar, punerea de taxe protecționiste din care să se finanțeze proiecte de dezvoltare internă, de exemplu construcții de căi ferate, și promova urbanizarea.^[76]
În 1846, Lincoln a fost ales în Camera Reprezentanților a Statelor Unite, unde a exercitat un singur mandat de doi ani. Era singurul Whig din delegația statului Illinois, dar a dat dovadă de loialitate față de partid participând la aproape toate voturile și ținând discursuri în care apăra linia partidului.^[77] În colaborare cu congressmanul aboliționist Joshua R. Giddings^⁠(en), a redactat o propunere legislativă de abolire a sclaviei în Districtul Columbia, cu compensație pentru proprietari, stipulări care să oblige la capturarea sclavilor fugari, și supunerea chestiunii la referendum. El a abandonat propunerea după ce ea nu a întrunit suficientă susținere în cadrul Partidului Whig.^[78]
În domeniul politicii externe și militare, Lincoln s-a pronunțat împotriva Războiului Americano–Mexican, pe care îl punea pe seama dorinței președintelui Polk de „glorie militară—acel atrăgător curcubeu care se înalță în ploile de sânge”.^[79] Lincoln a susținut și Clauza Wilmot^⁠(en), care, dacă ar fi fost adoptată, ar fi interzis sclavia în orice teritoriu american dobândit de la Mexic.^[80]
Lincoln s-a poziționat ferm ca opozant al lui Polk, după ce a redactat și a propus o rezoluție prin care lui Polk i se cerea să indice locul exact de pe teritoriul american unde fusese vărsat sânge, și să demonstreze că acel teritoriu aparține SUA;^[81] pretextul invocat de președintele Polk pentru declanșarea războiului a fost uciderea unor soldați americani pe un teritoriu disputat între Mexic și SUA, iar Polk declarase că soldați mexicani „invadaseră teritoriul nostru și că vărsaseră sângele concetățenilor noștri pe pământul nostru”.^[81][82]
Congresul nu a adoptat rezoluția și nici măcar nu a dezbătut-o, ziarele naționale au ignorat-o și ea s-a soldat în cele din urmă cu pierderea susținerii politice pentru Lincoln în propriul său colegiu. Un ziar Illinois l-a poreclit ironic „spotty Lincoln”.^[83][84][85] Lincoln a regretat ulterior unele din afirmațiile sale, mai ales atacul asupra puterilor președintelui în caz de război.^[86]
Realizând că Clay nu va putea câștiga președinția, Lincoln, care în 1846 se angajase să rămână în Cameră pentru un singur mandat, l-a susținut pe Zachary Taylor drept candidat Whig la prezidențialele din 1848^⁠(en).^[87] Taylor a câștigat, iar Lincoln spera să fie numit comisar al General Land Office^⁠(en), dar această sinecură a fost acordată unui rival de-al său din Illinois, Justin Butterfield^⁠(en), considerat de administrație un avocat foarte priceput, dar de către Lincoln, o „fosilă bătrână”.^[88] Administrația i-a oferit lui Lincoln ca premiu de consolare postul de secretar sau guvernator al teritoriului Oregon. Acest teritoriu îndepărtat era un fief al democraților, iar acceptarea postului i-ar fi pus capăt carierei politice și avocățești din Illinois, așa că el a refuzat și și-a reluat practica avocaturii. 

În 1860, voturile electorale din nord și din vest (roșu) l-au dus pe Lincoln la Casa Albă.

Discursul inaugural din 1861 de la Capitoliu. Rotunda era încă în construcție.
La 6 noiembrie 1860, Lincoln a fost ales al 16-lea președinte al Statelor Unite, învingându-i pe democratul Stephen A. Douglas, pe John C. Breckinridge care candida din partea democraților din Sud, și pe John Bell de la noul Partid Uniunea Constituțională^⁠(en). A fost primul președinte dat de Partidul Republican. Victoria sa s-a datorat în întregime puternicei susțineri din Nord și din Vest; în 10 din cele 15 state sclavagiste nu a apărut pe niciun buletin de vot, și a câștigat doar două din cele 996 de comitate din tot Sudul.^[142]
Lincoln a primit 1.866.452 de voturi, Douglas 1.376.957, Breckinridge 849.781 de voturi, iar Bell 588.789. Prezența la urne a fost de 82.2 %, Lincoln câștigând în statele libere din Nord, în California și în Oregon. Douglas a câștigat statul Missouri, și a obținut trei din cei patru electori din New Jersey (celălalt fiind câștigat de Lincoln).^[143] Bell a câștigat în Virginia, Tennessee, și în Kentucky, iar Breckinridge a câștigat restul Sudului.^[144]
Deși Lincoln a obținut doar o pluralitate a votului popular, victoria sa în colegiul electoral a fost una clară: Lincoln a avut 180 de electori, iar toți adversarii săi împreună au strâns doar 123. Au existat câteva candidaturi comune ale adversarilor lui Lincoln, în care aceștia au susținut aceeași listă de electori în New York, New Jersey și în Rhode Island, dar chiar dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în toate statele, Lincoln tot ar fi obținut o majoritate în Colegiul Electoral.^[145]

Prima fotografie a noului președinte
Când alegerea lui Lincoln a devenit evidentă, secesioniștii și-au anunțat intenția de a părăsi Uniunea înainte ca el să preia funcția în luna martie a anului următor.^[146] La 20 decembrie 1860, Carolina de Sud a deschis calea, adoptând o ordonanță de secesiune; până la 1 februarie 1861, au urmat Florida, Mississippi, Alabama, Georgia, Louisiana și Texas.^[147][148] Șase dintre aceste state au adoptat apoi o constituție comună și s-au declarat țară suverană, cu numele de Statele Confederate ale Americii.^[147] Sudul superior și statele de graniță (Delaware, Maryland, Virginia, Carolina de Nord, Tennessee, Kentucky, Missouri și Arkansas) au ascultat apelul la secesiune, dar la început l-au respins.^[149] Președintele Buchanan și președintele-ales Lincoln au refuzat să recunoască Confederația, declarând secesiunea ilegală.^[150] Confederația l-a ales pe Jefferson Davis ca președinte provizoriu la 9 februarie 1861.^[151]
Au existat tentative de compromis. Compromisul Crittenden^⁠(en) ar fi extins linia din compromisul Missouri din 1820, împărțind teritoriile în teritorii cu sclavi și teritorii libere, contrar platformei republicane pe doctrina „pământul liber”.^[152] Lincoln a respins ideea, afirmând: „mai degrabă mor decât să consimt ... la orice concesiune sau compromis care arată ca și cum cumpăr privilegiul de a prelua această guvernare la care avem un drept constituțional.”^[153]
Lincoln a susținut însă tacit propunerea amendamentului Corwin^⁠(en) la Constituție, care fusese adoptată de Congres înainte ca Lincoln să preia mandatul și aștepta ratificarea de către state. Această propunere de amendment ar fi protejat sclavia în statele în care deja exista și ar fi garantat neintervenția Congresului în acest domeniu fără consimțământul Sudului.^[154][155] Cu câteva săptămâni înainte de război, Lincoln a trimis fiecărui guvernator o scrisoare în care îi informa că Congresul a adoptat o rezoluție comună pentru modificarea Constituției.^[156] Lincoln era deschis posibilității unei convenții constituționale care să promoveze și alte amendamente.^[157]
În drumul cu trenul către depunerea jurământului, Lincoln s-a adresat publicului și legislativelor din tot Nordul.^[158] Președintele-ales a scăpat de scăpat de o posibilă tentativă de asasinat^⁠(en) la Baltimore, unde un complot a fost descoperit de șeful securității lui Lincoln, Allan Pinkerton^⁠(en). La 23 februarie 1861, el a sosit în Washington, D.C. deghizat, orașul fiind bine păzit de armată.^[159] Lincoln s-a adresat în discursul sau inaugural Sudului, proclamând din nou că nu are nicio intenție sau înclinație să abolească sclavia în statele din Sud:

„Par să existe temeri în rândul populației din statele din Sud că prin venirea unei administrații republicane, proprietatea și pacea și siguranța lor personală ar fi în pericol. Nu a existat niciodată vreun motiv rezonabil pentru astfel de temeri. În schimb, există dintotdeauna cele mai multe dovezi ale contrariului, și chiar și acum ele pot fi observate de oricine. Ele se găsesc în aproape toate discursurile publice ale celui care vi se adresează acum. Nu fac decât să citesc din aceste discursuri când declar că «nu am niciun scop, direct sau indirect, să mă amestec în instituția sclaviei în statele în care ea există. Cred că nu am niciun drept legal de a o face și nu am nicio înclinație de a o face.””

—Primul discurs inaugural^⁠(en), 4 martie 1861^[160]

Președintele și-a încheiat cuvântarea cu un apel adresat poporului din Sud: „Nu suntem dușmani, ci prieteni. Nu trebuie să fim dușmani ... Firele mistice ale memoriei, care se întind de la fiecare câmp de bătălie, de la fiecare mormânt de patriot, până la fiecare inimă și până la fiecare piatră de temelie de pe tot acest mare pământ, vor înălța din nou corul Uniunii, când vor fi din nou atinse, și sigur vor fi, de îngerii cei buni ai naturii noastre.”^[161] Eșecul Conferinței de Pace din 1861^⁠(en) a dat semnalul că un compromis legislativ nu este posibil. Până în martie 1861, niciun lider al insurecției nu a propus revenirea în cadrul Uniunii cu vreo condiție. Între timp, Lincoln și conducerea Partidului Republican au căzut de acord că dezmembrarea Uniunii nu poate fi tolerată.^[162] Pe la sfârșitul războiului, Lincoln spunea:

Niciuna din părți nu aproba războiul, dar una dintre ele prefera să provoace războiul decât să lase țara să supraviețuiască, iar cealaltă era dispusă să accepte războiul decât s-o lase să piară, iar războiul a venit. 

În timp ce războiul continua, Lincoln a candidat pentru realegere în 1864. Lincoln era un politician priceput, aducând—și ținând—împreună toate facțiunile principale ale Partidului Republican, și atrăgând de partea sa și pe democrații războiului^⁠(en) ca Edwin M. Stanton^⁠(en) și Andrew Johnson. Lincoln petrecea multe ore pe săptămână discutând cu politicieni din toată țara și folosindu-se de puterile sale de patronaj—extins mult față de cele de pe timp de pace—pentru a ține facțiunile partidului unite, a construi susținere pentru propriile politici, și pentru a respinge eforturile radicalilor de a-l debarca de la candidatura din 1864.^[232][233] La convenția din 1864, Partidul Republican l-a ales pe Johnson, un democrat al războiului din statul sudic Tennessee, drept candidat pentru funcția de vicepreședinte. Pentru a-și lărgi coaliția incluzând și pe democrații de război și pe republicani, Lincoln a candidat sub titulatura nou-înființatului Partidului Unionist^⁠(en).^[234]

Când campaniile lui Grant din primăvara lui 1864 au devenit blocaje sângeroase și pierderile umane ale Uniunii au început să crească, lipsa unui succes militar a avut un impact important asupra perspectivelor de realegere a președintelui, și mulți republicani din toată țara s-au temut că Lincoln va pierde. Împărtășind această teamă, Lincoln a scris și a semnat un angajament că, dacă va pierde alegerile, va trebui să învingă Confederația înainte de a preda mandatul succesorului său:^[235]

„În această dimineață, ca și în ultimele zile, pare deosebit de probabil că această administrație nu va mai fi realeasă. Atunci va fi de datoria mea să cooperez cu președintele ales pentru a salva Uniunea între alegeri și inaugurare; întrucât el își va fi asigurat alegerea pe asemenea temeiuri încât nu o va putea salva după aceea.^[236]”

Lincoln nu a arătat cabinetului acest angajament, cerându-le să semneze plicul sigilat.



O victorie electorală lejeră pentru Lincoln la alegerile din 1864, cu statele din Sud (maro) și teritoriile (maro deschis) neparticipând



Al doilea discurs inaugural al lui Lincoln din 1865 la clădirea Capitoliului aproape terminată

În timp ce platforma democraților urma „aripa păcii” din partid și spunea că războiul este un „eșec”, candidatul lor, generalul George B. McClellan, susținea războiul și repudia platforma. Lincoln i-a oferit lui Grant mai mulți soldați și și-a mobilizat partidul pentru a-și reînnoi susținerea lui Grant în efortul de război. Capturarea Atlantei de către Sherman în septembrie și cucerirea Mobile-ului de către David Farragut au pus capăt agitațiilor defetiste;^[237] Partidul Democrat era profund divizat, unii lideri și majoritatea militarilor susținându-l deschis pe Lincoln. Prin contrast, Partidul Național Unionist era unit și energic după ce Lincoln făcuse din emancipare chestiunea centrală, iar Partidele Republicane din state demonstrau perfidia Copperheads.^[238] La 8 noiembrie, Lincoln a fost reales detașat, câștigând toate statele cu excepția a trei, și obținând 78% din voturile soldaților unioniști.^[235][239]

La 4 martie 1865, Lincoln a ținut al doilea discurs inaugural^⁠(en), în care a spus că numărul mare de victime de ambele părți este voia Domnului. Istoricul Mark Noll^⁠(en) îl consideră a fi „printre numărul redus de texte semi-sacre prin care americanii își definesc locul lor în lume”.^[240] Lincoln said:

„Cu ardoare sperăm—cu patimă ne rugăm—ca această puternică nenorocire a războiului să treacă repede. Totuși, dacă Dumnezeu vrea ca el să continue, până când toată avuția adunată prin truda necontenită de 250 de ani a robilor se va scufunda, și până când fiecare picătură de sânge trasă cu biciul va fi răsplătită prin alta trasă cu sabia, așa cum s-a spus acum 3.000 de ani, încă se va putea spune: «judecata Domnului e totuși adevărată și dreaptă». Fără răutate față de cineva; cu milostenie pentru toți; cu hotărâre în dreptate, atât cât ne dă Dumnezeu să vedem dreptatea, să ne străduim mai departe să ducem la bun sfârșit munca pe care o facem; să bandajăm rănile națiunii; să-l îngrijim pe cel ce va fi purtat lupta, și pe văduva lui, și pe orfanul lui—să facem totul pentru o pace dreaptă și îndelungată pe care să o prețuim, între noi și cu toate popoarele.  John Wilkes Booth era un cunoscut actor, dar și spion confederat din Maryland; deși nu s-a înrolat în armata confederată, avea legături cu serviciul secret al Confederației.^[273] În 1864, Booth a pus la cale un plan (foarte similar cu cel al lui Thomas N. Conrad, autorizat anterior de către Confederație)^[274] de a-l răpi pe Lincoln în schimbul eliberării unor prizonieri confederați.



În loja prezidențială de la Ford's Theatre, de la stânga la dreapta, Henry Rathbone^⁠(en), Clara Harris^⁠(en), Mary Todd Lincoln, Abraham Lincoln și asasinul John Wilkes Booth.

După ce a fost prezent la un discurs ținut la 11 aprilie 1865, de Lincoln pentru promovarea drepturilor negrilor, Booth, agitat, și-a schimbat planurile și a devenit hotărât să-l asasineze pe președinte.^[275] Aflând că președintele, prima doamnă, și generalul din fruntea armatelor Uniunii, Ulysses S. Grant, vor fi prezenți la Ford's Theatre^⁠(en), Booth a pus la cale un plan, împreună cu mai mulți conspiratori, de a-i asasina pe vicepreședintele Andrew Johnson, pe secretarul de stat William H. Seward și pe generalul Grant. Fără principala gardă de corp, Ward Hill Lamon^⁠(en), Lincoln a plecat să vadă piesa de teatru Our American Cousin^⁠(en) la 14 aprilie. În ultimul moment, Grant și soția sa au ales să meargă în New Jersey în vizită la copiii lor, în loc să meargă la teatru.^[276]

Garda de corp a lui Lincoln, John Parker, a plecat de la Ford's Theater la pauză pentru a servi o băutură cu vizitiul lui Lincoln în Star Saloon, aflat în vecinătate. Președintele, rămas nepăzit, stătea în loja oficială de la balcon. Profitând de ocazie, Booth s-a furișat pe la spate și, la ora 10:13 pm, l-a împușcat de aproape pe Lincoln în ceafă, rănindu-l mortal. Maiorul Henry Rathbone^⁠(en) s-a luptat puțin cu Booth, dar Booth l-a înjunghiat și a fugit.^[277][278]

Aflat pe fugă timp de 12 zile, Booth a fost găsit în ziua de 26 aprilie la o fermă din Virginia, la circa 100 km sud de Washington, D.C. După ce a refuzat să se predea soldaților unioniști, Booth a fost ucis de sergentul Boston Corbett^⁠(en).^[279][280]

Un chirurg militar, doctorul Charles Leale^⁠(en), se afla și el la teatru și a venit imediat în ajutorul președintelui. A găsit că președintele nu răspundea la stimuli, respira cu greutate și nu avea puls detectabil. După ce a determinat că președintele fusese împușcat în cap și nu înjunghiat în umăr cum se crezuse la început, a încercat să elimine cheagul de sânge, după care președintele a început să respire mai ușor.^[281] El a fost apoi dus vis-a-vis în Casa Petersen^⁠(en). După ce a rămas în comă nouă ore, Lincoln a murit la 7:22 am în ziua de 15 aprilie. Preotului presbiterian Phineas Densmore Gurley^⁠(en), prezent acolo, i s-a cerut să spună o rugăciune, după care secretarul de război Stanton a salutat și a spus: „acum aparține epocilor” (în engleză Now he belongs to the ages).^[282]

Trupul lui Lincoln, înfășurat în drapel, a fost escortat apoi prin ploaie la Casa Albă, de ofițeri cu capetele descoperite, în timp ce toate bisericile din oraș băteau clopotele. Președintele Johnson a depus jurământul la ora 10:00 am, cu mai puțin de 3 ore după moartea lui Lincoln. Sicriul președintelui a fost depus în Camera de Est și apoi în Rotonda Capitoliului între 19 și 21 aprilie. Sicriul fiului său Willie care murise cu trei ani în urmă a fost exhumat și au mers împreună pe ultimul drum al președintelui în vagonul prezidențial „United States”. Timp de trei săptămâni trenul funerar Lincoln Special decorat în negru^[283] le-a purtat pe un traseu lung și întortocheat de la Washington D.C. până la Springfield, Illinois oprind în multe orașe din Nord pentru slujbe elaborate cu participări de sute de mii de oameni, trecând prin fața altora care s-au adunat pe marginea căii ferate cu orchestre, focuri de tabără și coruri^[284][285] sau doar oprindu-se cu capul descoperit la trecerea procesiunii.  

Abraham Lincoln
Date personale
Născut	12 aprilie 1810 Hodgenville (azi în comitatul LaRue),  Kentucky,  Statele Unite ale Americii
Decedat	15 aprilie 1865 (56 de ani) Washington, D.C., SUA
Înmormântat	Lincoln Tomb[*]
Cauza decesului	omor (crimă)
Părinți	Thomas Lincoln[*] Nancy Hanks Lincoln[*]
Frați și surori	Sarah Lincoln Grigsby[*] Thomas Lincoln, Jr.[*]
Căsătorit cu	Mary Todd Lincoln
Număr de copii	4
Copii	Edward Baker Lincoln[*] Tad Lincoln[*] Robert Todd Lincoln[*] William Wallace Lincoln[*]
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Religie	Bisericile baptiste Ietsism[*]
Ocupație	politician avocat om de stat
Al 16-lea președinte al Statelor Unite ale Americii
În funcție 4 martie 1861 – 15 aprilie 1865
Vicepreședinte	Hannibal Hamlin (1861 - 1865); Andrew Johnson (martie-aprilie 1865)
Precedat de	James Buchanan
Succedat de	Andrew Johnson
Membru în Camera Reprezentanților SUA din partea statului Illinois
În funcție 4 martie 1847 – 4 martie 1849
Precedat de	John Henry⁠(en)
Succedat de	Thomas Harris
Membru al Camerei Reprezentanților din Illinois
În funcție 1 decembrie 1834 – 1842
Premii	căpitan
Partid politic	Republican

• 1813: Marie Christine Caroline Adélaïde Françoise Léopoldine d’Orléans (12 aprilie 1813, Palermo - 6 ianuarie 1839, Pisa) a fost prințesă franceză și, prin căsătorie, ducesă de Württemberg (1837). La insistența tatălui ei a primit o educație solidă; a pictat și sculptat. A fost al treilea copil și a doua fiică a regelui Ludovic-Filip al Franței și a soției sale, Maria Amalia a celor Două Sicilii, fiica regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii. La 17 octombrie 1837, Marie Christine s-a căsătorit cu Prințul Alexandru de Württemberg (1804–1881), fiul Ducelui Alexandru de Württemberg (1771–1833) și a soției sale, Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld (1779–1824). Membru a unei ramurii a unei nu foarte prestigioase familii princiare germane, Alexandru a fost totuși nepotul regelui Frederic I de Württemberg (prin tatăl său) și a regelui Leopold I al Belgiei (prin mama sa). De asemenea, a fost verișor primar al reginei Victoria și al soțului ei Prințul Albert , al regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și al împăraților Rusiei Alexandru I și Nicolae I.
  Maria d'Orléans și Alexandru de Württemberg au avut un copil, Filip de Württemberg, care a moștenit ducatul tatălui său în 1865 și s-a căsătorit cu Arhiducesa Marie-Therese de Austria (1845–1927) (fiica Arhiducelui Albert, Duce de Teschen). Ei sunt ascendenții actualilor pretendenți la tronul din Württemberg. 
  Portret al Mariei d'Orléans
  La începutul anului 1834, ca urmare a consolidării Monarhiei din Iulie și a acceptării lui Ludovic Filip de către monarhii europeni, regele celor Două Sicilii, Ferdinand al II-lea a consimțit la căsătoria dintre Prințesa Marie de Orléans cu unul dintre frații lui mai mici. Leopold al celor Două Sicilii (1813–1860), conte de Siracuza, era (ca și Ferdinand) fiul regelui Francisc I și al celei de-a doua soții, Maria Isabela a Spaniei. Nepot al mamei Mariei (regina Maria Amalia) el era de asemenea frate vitreg al ducesei de Berry, născută din prima căsătorie a lui Francisc I cu arhiducesa Maria Clementina de Austria și mama pretendentului legitimist la tronul Franței, Ducele de Bordeaux.
  Totuși, după revoltele care au afectat Franța în aprilie 1834, curtea de la Neapole a cerut ca Marie să primească imediat o parte din averea familiei Orléans. Ludovic Filip a găsit cererea nerezonabilă și negocierile de căsătorie au eșuat.
  În 1837, prințesa Marie s-a căsătorit cu Ducele Alexandru de Württemberg (1804–1881). O astfel de căsătorie nu a fost de prestigiu și ea a avut loc la intervenția unchiului miresei, regele Leopold I al Belgiei, care era de asemenea și cumnatul miresei. Ceremonia a avut loc la 18 octombrie 1837 la Marele Trianon de la Versailles, restaurat pentru uzul personal al regelui Ludovic Filip.
  În 1838, slăbită de o tuberculoză pulmonară, Marie a plecat la Pisa, clima de acolo fiind recomandată în situația ei. Fratele ei, ducele de Nemours, a fost trimis mai târziu de către părinții ei și a sosit doar cu o zi înainte de moartea ei la 6 decembrie 1839. A fost înmormântată la 27 ianuarie la capela regală de la Dreux.  

  Prințesa Marie
  Ducesă de Württemberg
  Prințesa Marie d'Orléans. Portret de Franz Xaver Winterhalter.
  Date personale
  Nume la naștere	Marie Christine Caroline Adélaïde Françoise Léopoldine
  Născută	12 aprilie 1813 Palermo
  Decedată	6 ianuarie 1839 (25 de ani) Pisa
  Înmormântată	Chapelle royale de Dreux[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Ludovic-Filip al Franței Maria Amalia a celor Două Sicilii
  Frați și surori	Charles d'Orléans, Duke of Penthièvre[*] Louis, Duce de Nemours François d'Orléans, prinț de Joinville Prințul Ferdinand-Filip al Franței Antoine, Duce de Montpensier Henri d'Orléans, duce de Aumale Clementine de Orléans Louise-Marie a Franței
  Căsătorită cu	Ducele Alexandru de Württemberg
  Copii	Ducele Filip
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	pictoriță sculptoriță[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Württemberg Casa de Orléans

• 1839: Nikolai Mihailovici Prjevalski, explorator rus (d. 1888)
• 1852: Ferdinand von Lindemann, matematician german (d. 1939)
• 1866: Prințesa Victoria a Prusiei (Friederike Amalia Wilhelmine Viktoria) (12 aprilie 1866 – 13 noiembrie 1929) a fost al cincilea copil și a doua fiică a împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și a soției lui, Victoria, Prințesă Regală care era fiica cea mare a reginei Victoria. Pentru public ea a fost întotdeauna Prințesa Victoria iar în familie a fost numită Moretta sau Tânăra Vicky. 
  Un portret oficial al Prințesei Victoria a Prusiei.
  Victoria a fost botezată la aniversarea bunicii ei la 24 mai 1866 la Palatul Potsdam. La fel ca surorile sale, Prințesa Sofia și Prințesa Margareta, Victoria a fost devotată mamei sale și a adoptat modul de viață englez. În 1881, Prințul Alexandru de Battenberg, care a fost ales suveran al Bulgariei din 1879, a vizitat curtea Prusiei la cererea expresă a mamei Victoriei.^[2] Cum mama și bunica ei l-au recomandat pe Alexandru (sau 'Sandro') ca un posibil soț, Victoria a fost prinsă de entuziasmul lor și s-a îndrăgostit. Sandro, la fel ca și frații lui, era considerat extrem de atractiv fiind slab și elegant.^[3]
  Pe de altă parte, Victoria nu era o frumusețe, fiind descrisă ca "un fel de sălbăticiune, o femeie scandinavă, care avea impetuozitatea mamei sale și o bucată din excentricitatea fratelui ei, Wilhelm ".^[4]
  Deși părinții ei ar fi dorit această căsătorie, bunicul Victoriei, împăratului Wilhelm I și cancelarul său, Otto von Bismarck s-au opus căsătoriei: s-au temut că, dacă Victoria se căsătorește cu Sandro, țarul Alexandru al III-lea ar fi fost jignit, deoarece acțiunile lui Alexandru al Bulgariei îi iritau pe ruși. În cele din urmă, părinții Victoriei au dat înapoi, iar tânăra prințesă a renunțat la orice speranță de a se căsători cu Sandro. Victoria s-a căsătorit cu Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe, fiul cel mic al lui Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe, la 19 noiembrie 1890. După ce în primele luni ale mariajului, Victoria a făcut un avort, cuplul n-a mai avut copii. Adolf a murit în 1916.
  În ciuda faptului că tehnic a fost de partea Germaniei în Primul Război Mondial, Victoria a simpatizat cu cauza britanică. După război, ea l-a întâlnit pe vărul ei George al V-lea al Marii Britanii și și-a exprimat dorința ca ei să fie prieteni din nou. George i-a răspuns că nu crede că acest lucru va fi posibil pentru multă vreme. 

Prințesa Victoria a Prusiei cu cel de-al doilea soț, Alexander Zoubkoff, 1927.
La 19 noiembrie 1927, în ciuda dezaprobării fraților și surorilor sale,^[5] Victoria s-a căsătorit cu Alexander Zoubkoff, un refugiat rus descris ca fiind "dansator",^[6] care era cu 35 de ani mai mic decât Victoria.
În acea perioadă, finanțele ei erau într-o stare precară, și Zoubkoff a risipit o mare parte din puținii ei bani, pentru propria lui distracție și rareori întorcându-se la domiciliu matrimonial.^[7] În cele din urmă Victoria a fost nevoită să vândă mobila de la Palatul Schaumburg prin licitație.^[8]
Vânzarea a atras un interes mult mai mic decât s-a anticipat și The Times a descris că mai mult licitația a fost "fricoasă"; s-a estimat că încasările de la licitație ar fi acoperit doar o treime din datoriile ei (care erau de 900.000 de mărci sau 45.000 de lire sterline).^[9] După ce a părăsit Palatul Schaumburg, ea s-a mutat la Bonn, într-o singură cameră mobilată, într-o suburbie a Mehlem. A fost pe punctul de a divorța de Zoubkoff pe motiv că comportamentul său a dus la expulzarea sa din Germania, că era incapabil să o întrețină, și că "relațiile conjugale nu există".^[10] Cu numai câteva zile înainte ca anunțul să devină public, Victoria s-a îmbolnăvit grav de pneumonie și a murit într-un spital din Bonn la 13 noiembrie 1929.  

Prințesa Victoria a Prusiei
Prințesă Adolf de Schaumburg-Lippe
Prințesa Victoria, c. 1908.
Date personale
Nume la naștere	Friederike Amalia Wilhelmine Viktoria
Născută	12 aprilie 1866 Palatul Nou, Potsdam, Germania
Decedată	13 noiembrie 1929 (63 de ani) Spitalul St. Francis, Bonn, Germania
Înmormântată	Schloss Friedrichshof, Kronberg im Taunus, Germania
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Frederic al III-lea al Germaniei[1] Prințesa Victoria a Regatului Unit[1]
Frați și surori	Sofia a Prusiei Charlotte, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințesa Margareta a Prusiei Prințul Sigismund al Prusiei Prințul Waldemar al Prusiei Wilhelm al II-lea al Germaniei Prințul Heinrich al Prusiei
Căsătorită cu	Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe Alexander Zoubkoff
Cetățenie	Germania
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Lippe Casa de Hohenzollern

• 1872: Georges Urbain (n. 12 aprilie 1872,^[1][2][3][4] Paris, Franța – d. 5 noiembrie 1938,^[1][2][3][4] Paris, Franța) a fost un chimist francez, profesor la Sorbona. A studiat la elita Școala municipală de fizică și chimie industrială a orașului Paris (ESPCI ParisTech).^[5] A descoperit în mod independent elementul lutețiu (cu numărul atomic 71) în 1907-1908. 

  Georges Urbain
  Georges Urbain
  Date personale
  Născut	12 aprilie 1872 Paris, France
  Decedat	5 noiembrie 1938 (66 de ani) Paris, France
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	chimist profesor universitar[*]
  Activitate
  Domeniu	chimie
  Instituție	Universitatea din Paris
  Organizații	Academia Franceză de Științe Academia de Științe a URSS[*] Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Rusă de Științe
  Doctoranzi	André Chrétien[*]
  Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*] La Caze Prize of the Academy of Sciences[*] (1912)

• 1885: Hermann Hoth (n. 12 aprilie 1885,^[1][2] Neuruppin, Germania – d. 25 ianuarie 1971,^[3][1][2] Goslar, Germania) a fost un ofițer în armata germană 1903 - 1945. A atins rangul de Generaloberst în timpul celui de-al doilea război mondial. A luptat în Franța, însǎ cel mai mult a devenit cunoscut pentru faptele sale ca comandant pe Frontul de Est. Hoth a comandat a 4-a Armată Panzer în timpul operațiunii Barbarossa din 1941 și mai târziu în timpul ofensivei de varǎ a Wehrmacht-ului din 1942. După încercuirea de la Stalingrad a Armatei a 6-a în noiembrie 1942, Hoth a comandat armata Panzer în timpul operațiunii Wintergewitter. După Stalingrad, Hoth a condus ofensiva de la Kursk în vara anului 1943 și Bătălia de la Kiev. Armata a 4-a Panzer de sub comanda sa la Kursk, a fost cea mai mare formatǎ vreodatǎ. Hoth a fost demis de la comandă de Adolf Hitler în 1943, doar pentru ca mai târziu sǎ fie reintrodus pentru o perioadă scurtă de timp în ultimele săptămâni ale războiului. După război, a stat șase ani în închisoare pentru crime de război, și a devenit un scriitor de istorie militară. Odatǎ cu începutul războiului a fost trimis la sediul central al Armatei a 8-a, în 1915 la sediul central al Armatei a 10-a. Din noiembrie 1914 - Căpitan. În septembrie 1914, a primit Crucea de Fier clasa a II-a, în august 1915 - I clasǎ. În 1916, în cursul lunii a comandat un batalion de infanterie. Din octombrie 1916 până în august 1918 - a servit la sediul central al Forțelor Aeriene. Din august 1918 - Șef de stat major al Diviziei a 30-a Infanterie. În plus față de Crucea de Fier, a primit încǎ cinci distincții, inclusiv una turcă, austriacă și bulgară. În timpul campaniei poloneze, a condus al 15-lea corp de Armată, fiind-ui acordatǎ barele Crucii de Fier (reatribuire) și Crucea de Cavaler a Crucii de Fier. În timpul campaniei franceze a comandat grupul de tancuri „Goth”. Ca urmare a campaniei desfășurate în luna iulie 1940, este ridicat în rang de colonel general. Din noiembrie 1940 - a comandat a 3-a Grupă Panzer, una din cele două armate de tancuri Centru.
  În decursul de Operațiunii Barbarossa a comandat Armata a 3-a Panzer, împreună cu Armata a 2-a Panzer a lui Guderian, au fost principalele forțe de atac a Grupului de Armate Centru. Grupul lui Goth a înaintat prin Belarus în direcția Moscovei. La 28 iunie a ocupat Minskul, la 11 iulie orașul Vitebsk. În iulie 1941 i-a fost acordatǎ Crucea de Cavaler a Crucii de Fier cu Frunze de Stejar. În octombrie 1941 Goth a fost numit comandant al Armatei a 17-a. Din mai 1942 pânǎ în noiembrie 1943 a fost comandant al Armatei a 4-a Panzer. În septembrie 1943 i-a fost reacordatǎ Crucea de Cavaler cu Frunze de Stejar. Din decembrie 1943 în cadrul Comandamentului de rezervă (de fapt - în rezervă).  

  Hermann Hoth
  Hermann Hoth (dreapta) alǎturi de Heinz Guderian. 21 iunie 1941 în apropiere de hotarul sovietic
  Date personale
  Născut	12 aprilie 1885[1][2]  Neuruppin, Germania
  Decedat	25 ianuarie 1971 (85 de ani)[3][1][2]  Goslar, Germania
  Înmormântat	Goslar
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	personal militar[*] memorialist[*]
  Porecla	"Tata Hoth"
  Activitate
  A luptat pentru	Imperiul German (1903-1918)  Republica de la Weimar (1918-1933)  Germania Nazistă (1933-1943; 1945)
  Ramura	armată terestră
  Ani de serviciu	1903-1943; 1945
  Gradul	Generaloberst
  Unitatea	A 3-a Grupă Panzer, Armata XVII-a, A 4-a Grupă Panzer
  Bătălii / Războaie	Primul război mondial Al doilea război mondial
  Ocupații ulterioare	Scriitor de Istorie militară
  Decorații și distincții
  Decorații	Crucea de Cavaler a Crucii de Fier cu Frunze de Stejar

• 1885: Robert Delaunay (n. 12 aprilie 1885, Paris – d. 25 octombrie 1941) a fost un pictor francez, inițiator al orfismului (nume dat de Guillaume Apollinaire), orientare artistică derivată din cubism, care aspiră către primatul culorii ca mijloc de detașare a luminozității și a dinamismului. Delaunay și–a construit tablourile folosind, preponderent, contrastul cromatic simultan, recompunând formele (seria "Tour Eiffel"), pentru a ajunge într-unele din operele sale la reprezentări abstracte ("Forme circulare", "Ritmuri infinite"). Robert Delaunay expune pentru prima dată în 1904 la "Salonul Independenților" și se împrietenește cu Jean Metzinger și cu Douanier Rousseau, prin intermediul cărora descoperă fauvismul și pointilismul, înainte de adera, începând cu anul 1908, la mișcarea cubistă. În această perioadă o cunoaște pe tânăra pictoriță de origine rusă, Sonia Uhde-Terk, cu care se căsătorește, ea semnând de acum încolo cu numele Sonia Delaunay-Terk (1885-1979. Mai târziu vor lucra împreună la mai multe proiecte decorative. La Paris, cu ocazia Expoziției expresioniste din 1912, întâlnește pe Paul Klee, August Macke, Franz Marc și Hans Arp.
  Împreună cu Fernand Léger, realizează picturi murale pentru "Expoziția de Arte Decorative" din 1925. Pictează portretele unor prieteni, poeți și muzicieni cu tendințe avangardiste, ca Philippe Soupault, Tristan Tzara, André Breton, Louis Aragon, Igor Stravinsky. După 1930 creează aproape exclusiv artă abstractă, folosind ca materiale nisipul, mozaicuri, caseină și piatră de șlefuit pentru a efectua reliefuri. Împreună cu Sonia Delaunay-Terk, André Lhote și Jacques Villon execută decorarea sălii de sculptură pentru "Salon des Tuileries" și, cu această ocazie, către 1938, pictează trei mari "Ritmuri", care sunt ultimele sale opere mai importante.
  Robert Delaunay moare la 25 octombrie 1941 în Montpellier.  
Jump to navigationJump to search

Robert Delaunay
Robert Delaunay
Date personale
Născut	12 aprilie 1885[2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Paris, Franța[11]
Decedat	25 octombrie 1941 (56 de ani)[2][4][5][6][7][8][9][10]  Paris, Administrația germană în Franța ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial[12]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Căsătorit cu	Sonia Delaunay[*][13]
Copii	Charles Delaunay[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	pictor artist designer
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Profesor pentru	Lyonel Feininger[*], Léon-Laurent Galand[*]
Mișcare artistică	Orfism[1], simultanism[*]
Opere importante	Simultaneous Disc[*], Eiffel Tower with Trees[*] "Paysage: Les meules", 1905     "Champs de Mars: La Tour Rouge", 1911-1919     "Les Fenêtres", 1912     "Soleil Tour Aéroplane", 1913     "Hommage à Blériot", 1914     "Vue du Quai du Louvre", 1928     "Rythme, Joie de vivre", 1930

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  

• 1890: Vintilă Ciocâlteu, poet român (d. 1947)
• 1893: Robert Emmett "Bobby" Harron (12 aprilie 1893 – 5 septembrie 1920) a fost un actor american reprezentativ în era filmului mut. Este fratele mai mare al actorului John Harron și al actriței Mary Harron. Robert Harron s-a născut în New-York într-o familie catolică de origine irlandeză. Dintre cei opt frați, Bobby a avut trei care au fost actori. Fratele său Charles a murit în decembrie 1915 în urma unui accident, Tessie a fost răpusă de gripa spaniolă în 1918, iar John a murit în 1939 de meningită.  

  Robert Harron
  Date personale
  Nume la naștere	Robert Emmett Harron
  Născut	12 aprilie 1893 New York City, SUA
  Decedat	5 septembrie 1920 (27 de ani) New York City, SUA
  Înmormântat	Calvary Cemetery[*]
  Cauza decesului	sinucidere
  Frați și surori	John Harron[*]
  Cetățenie	SUA
  Religie	catolicism
  Ocupație	Actor
  Activitate
  Ani de activitate	1907 - 1920

• 1898: Iuliu Podlipny (prenumele grafiat și Julius sau Gyula, n. 12 aprilie 1898, Pressburg, Austro-Ungaria – d. 15 ianuarie 1991,^[1][2][3] Timișoara, România) a fost un pictor, grafician și pedagog timișorean. A fost căsătorit cu istoricul de artă și criticul de artă Annemarie Podlipny-Hehn. De origine cehă, Julius Podlipny s-a născut la Pressburg, în Austro-Ungaria, azi Bratislava, Slovacia.^[4] După un accident de tren soldat cu pierderea brațului drept, s-a mutat mai târziu la Budapesta, oraș unde a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase.^[5]
  În 1926, Gallas Ferdinand și Varga Albert au deschis o „școală liberă de pictură și sculpltură”. Stabilit în Timișoara, în același an, Julius Podlipny s-a alăturat celor doi, rămânând din 1928 conducătorul atelierului și al școlii.^[6] Activitatea sa expozițională s-a extins la București, Cluj Napoca, Arad.
  La începutul anilor ’30, Podlipny era angajat al cinematografului orașului pentru a picta, pe panouri-gigant, reclame ale filmelor cu Tarzan interpretat de Johnny Weissmuller. Văzând lucrările, patronul sălii de la Palatul Széchényi din Timișoara i-a propus să expună cât mai multe lucrări. Podlipny a expus zeci de portrete, multe lucrate în cărbune, reprezentând fețe de cerșetori, schilozi, nebuni. Nu s-a găsit decât un client, unul dintre directorii fostei întreprinderi Ilsa, care a ales câteva portrete, le-a plătit și l-a rugat pe tânărul artist să le împacheteze bine. Nu știe unde au ajuns aceste opere de început.^[7]
  În anul 1934 a fost numit profesor la Școala de Arte Frumoase din Timișoara, activitate din care s-a retras peste trei decenii.^[5] Printre elevii săi s-au numărat, printre alții, Traian Brădean^[8], Artur Vetro și Ștefan Câlția.
  În 1957, în urma restructurării învățământului artistic, profil liceal, a fost înființat Liceul de Artă Plastică Timișoara. Printre profesori se numărau Julius Podlipny, Gabriel Popa, Victor Gaga, Romul Nuțiu și Octavian Maxim.^[9]
  În perioada 1951-1955 a fost primul președinte al filialei Timișoara a Uniunii Artiștilor Plastici.^[5]
  Julius Podlipny a fost cunoscut ca promotor al artei moderne în perioada interbelică, legându-și numele de acela al revistei socialiste și de avangardă Ma, editată de criticul Lajos Kassák . A practicat un stil cu ecouri expresioniste și s-a situat în rândul maeștrilor care au influențat arta plastică românească, mai cu seamă ca pedagog.^[4] Podlipny nu suporta decât desenul, pentru el coloriștii erau niște sclifosiți fără vlagă, incapabili să tragă o linie.^[10]
  A murit la 15 ianuarie 1991.
  Relieful din bronz de pe mormântul pictorului Julius Podlipny, cu chipul său în altorelief, realizat de sculptorul Ionel Chinghiță, a fost furat de colectori de fier vechi.  

  Iuliu Podlipny
  Autoportret reprodus pe afișul Simpozionului dedicat lui Julius Podlipny, la Muzeul de Artă din Timișoara, la 12 aprilie 2011, cu ocazia împlinirii a 113 ani de la nașterea pictorului
  Date personale
  Născut	12 aprilie 1898  Pressburg, Austro-Ungaria
  Decedat	15 ianuarie 1991 (92 de ani)[1][2][3]  Timișoara, România
  Căsătorit cu	Annemarie Podlipny-Hehn
  Cetățenie	România
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură, desen
  Studii	Universitatea de Arte Frumoase din Budapesta[*]
  Profesor pentru	Ștefan Szönyi, Traian Brădean, Artur Vetro, Ștefan Câlția
  Mișcare artistică	expresionism
  Premii	1977 - medalia omagială a orașului Bratislava

• 1899: Tudor Teodorescu-Braniște (n. 12 aprilie 1899, Pitești - d. 23 martie 1969, București) a fost un om de litere, un jurnalist și un romancier român afirmat în România interbelică. Tudor Teodorescu-Braniște este fiul Anastasiei și al institutorului Ioan Teodorescu. Școala primară și șase clase de liceu le termină la Pitești. 

  Romane

  • Suflet de femeie, București, 1920;
  • Șovăiri, București, 1921;
  • Oameni și cărți, București, 1922;
  • Leon Gambetta, București, 1924;
  • Ochiul de nichel, București, 1927;
  • Clemenceau (1841-1929). Omul, opera, București, 1929;
  • Fundătura cimitirului no. 13, cu desene de Ion Anestin, București, 1932;
  • Domnul Negoiță sau Individul împotriva statului, București, 1932;
  • Băiatul popii, București, 1933;
  • Doctrina bâtei: naționalism, reacționarism, antisemitism, București, 1936;
  • Oameni de ieri..., București, 1938;
  • 1944 - Prințul, roman după care regizorul Sergiu Nicolaescu a realizat filmul Orient Express în 2004
  • Scandal, București, 1945;
  • Primăvara apele vin mari, București, 1960;  

    Tudor Teodorescu-Braniște
    Date personale
    Născut	12 aprilie 1899[1][2]
    Decedat	23 martie 1969 (69 de ani)[1][2]
    Cetățenie	România
    Ocupație	jurnalist
    Modifică date / text

    

    Tudor Teodorescu-Braniște
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  

• 1903 - S-a născut Iov Volănescu, Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă. (d. 1976)

  

  Iov Volănescu – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

  Iov Volănescu (n.12 aprilie 1903 – d. 19 ianuarie 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă. S-a născut la 12 aprilie 1903, în Cândeşti, judeţul Buzău. După şcoala primară, a urmat Şcoala de comerţ din Ploieşti, apoi Şcoala de ştiinţe administrative din Bucureşti. A fost contabil la Camera Agricolă a judeţului Prahova, apoi contabil-şef până în 1938, când a ajuns directorul Federalei Băncilor Populare din Prahova. În viaţa politică, Ion Volănescu s-a implicat în rândurile Partidului Naţional Liberal, apoi al partidului condus de profesorul Nicolae Iorga, pentru ca din 1937 să fie interesat de Mişcarea Legionară.

• 1903: Igor Vasilievici Kurceatov (n. 12 ianuarie 1903 - d. 7 februarie 1960) a fost un fizician și savant rus, academician, de trei ori Erou al Muncii Socialiste, laureat al Premiului Lenin, organizator și conducător științific al lucrărilor în domeniul tehnicii atomice. S-a născut la data de 12 aprilie 1903 într-o familie de pădurari din satul Sim, nu departe de orașul Ufa. Igor a absolvit cu medalie de aur gimnaziul din Simferopol și tot aici intră la Universitate. Viața studențească a lui Kurceatov a decurs în condițiile dificile de după război, în vremuri de grea cumpănă, foamete. Studentul la facultatea de fizică și matematică Igor Kurceatov era nevoit să-și câștige existența, lucrând ca educator la grădinița de copii, ca paznic sau ca tăietor de lemne. A terminat Universitatea înainte de termeni, a plecat la Petrograd și a reușit să se înscrie în anul al 3-lea al Institutului politehnic. După absolvirea Institutului politehnic, Kurceatov este îndreptat la lucru la Institutul fizico-tehnic din Petrograd. Primele sale cercetări științifice sunt legate de proprietățile unei ramuri noi ale științei, segnetoelectricitatea. Igor Kurceatov încă nu împlinise nici 30 de ani, când i s-a conferit titlul de doctor în științe fizico-matematice. Mai departe a activat în domeniul fizicii atomice.
  Între 1941 și 1945 talentatul savant a fost nevoit să plece pe front ca un soldat de rând. Ca fizician aflat la război, Kurceatov a rezolvat multe probleme extrem de importante legate de apărarea țării. Fiind chemat de pe front, împreună cu alți fizicieni, au fost rezolvate cu succes probleme precum demagnetizarea vaselor militare sovietice. După război, s-a ocupat intensiv cu fizica atomului cu scopuri militare și pașnice. Astfel, la 27 iunie 1954 a intrat în funcție prima centrală nucleară din lume, iar mai târziu a fost construit primul spărgător de gheață atomic "Lenin". Kurceatov a murit în anul 1960.  

  Igor Kurceatov
  Igor Kurceatov
  Date personale
  Născut	8/21 ianuarie 1903[1]  Sim[*], Imperiul Rus[2]
  Decedat	7 februarie 1960 (57 de ani)[3][4][5][6][7][8]  Moscova, URSS[2]
  Înmormântat	necropola din zidul Kremlinului[*]
  Cauza decesului	thromboembolism[*]
  Frați și surori	Boris Vasilevici Kurceatov[*]
  Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
  Ocupație	fizician fizician nuclearist[*] profesor universitar[*] politician
  Activitate
  Domeniu	Fizica stării solide fizică nucleară
  Instituție	Ioffe Institute[*] Azerbaijan State Oil and Industrial University[*] Universitatea din Moscova Kurchatov Institute[*]
  Alma Mater	Tavrida National V.I. Vernadsky University[*] Universitatea Politehnică de Stat din Sankt Petersburg[*]
  Organizații	Academia Rusă de Științe Academia de Științe a URSS[*]
  Conducător de doctorat	Abram Ioffe
  Doctoranzi	Konstantin Petrzhak[*] Q4074510[*] Q4169487[*] Q20742430[*] Q20891931[*]
  Premii	Premiul Stalin (1942) Medalia „Pentru Victoria asupra Germaniei în Marele Război Patriotic 1941–1945”[*] Ordinul Lenin (10 iunie 1945) Erou al Muncii Socialiste (29 octombrie 1949) Medal "For the Defence of Sevastopol"[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii (4 octombrie 1944) Premiul Lenin (1957) Erou al Muncii Socialiste (8 decembrie 1951) Erou al Muncii Socialiste (4 ianuarie 1954) Ordinul Lenin (29 octombrie 1949) Ordinul Lenin (10 ianuarie 1953) Ordinul Lenin (19 septembrie 1953) Ordinul Lenin (11 septembrie 1956) Ordinul Steagul Roșu al Muncii (6 martie 1945) Premiul Stalin (1949) Premiul Stalin (1951) Premiul Stalin (1954) Medalia „Secera și Ciocanul”[*] (29 octombrie 1949) Medalia „Secera și Ciocanul”[*] (8 decembrie 1951) Medalia „Secera și Ciocanul”[*] (4 ianuarie 1954) Medal "In Commemoration of the 800th Anniversary of Moscow"[*] Leonard Euler Gold Medal[*] (1957)

• 1904: Mihail Steriade, poet și publicist român (d. 1994)
• 1928: Hardy Krüger (n. 12 aprilie 1928, Districtul Wedding[*], Germania) este un actor, actor de dublaj, regizor și scriitor german. Este unul dintre cei mai de succes actori germani din anii 1950 - 1960, care a fost de asemenea renumit la nivel mondial prin producțiile de film internaționale în care a jucat. Printre cele mai cunoscute filme ale sale se numără Hatari!, Pasărea Phoenix, Bătălia de pe Neretva, Secretul din Santa Vittoria, Cortul roșu.
  Debutează pe ecran în filmul Junge Adler (1944) cu o partitură care îl lansează fulgerător în cinematografia din patrie și străinătate. Alura sportivă, sinceritatea și fermitatea jocului l-au impus prin excelență în repertoriul filmului de acțiune. 

  FILMOGRAFIE SELECTIVĂ

  • 1944: Tinerii vulturi (Junge Adler), regia Alfred Weidenmann
  • 1949: Diese Nacht vergess ich nie!, regia Johannes Meyer
  • 1949: Kätchen für alles, regia Ákos von Ráthonyi
  • 1949: Das Fräulein und der Vagabund regia Albert Benitz
  • 1950: Femaia din mările sudului (Mädchen aus der Südsee), regia Hans Müller
  • 1953: Die Jungfrau auf dem Dach, regia Otto Preminger
  • 1953: Atâta timp cât mă vei iubi (Solange Du da bist), regia Harald Braun
  • 1953: Muß man sich gleich scheiden lassen, regia Hans Schweikart
  • 1953: Ich und Du, regia Alfred Weidenmann
  • 1954: Der letzte Sommer, regia Harald Braun
  • 1955: An der schönen blauen Donau, regia Hans Schweikart
  • 1955: Der Himmel ist nie ausverkauft, regia Alfred Weidenmann
  • 1955: Alibi, regia Alfred Weidenmann
  • 1956: Poștărița Cristinel (Die Christel von der Post), regia Karl Anton
  • 1956: Liane, das Mädchen aus dem Urwald, regia Eduard von Borsody
  • 1957: Einer kam durch (The One That Got Away), regia Roy Ward Baker
  • 1957: Misiune diabolică (Der Fuchs von Paris), regia Paul May
  • 1957: Banktresor 713, regia Werner Klingler
  • 1958: Mărturisiți, doctore Corda (Gestehen Sie, Dr. Corda!), regia Josef von Báky
  • 1959: Die tödliche Falle (Blind Date), regia Joseph Losey
  • 1958: Mit dem Kopf durch die Wand (Bachelors of hearts), regia Wolf Rilla
  • 1959: Restul e tăcere (Der Rest ist Schweigen), regia Helmut Käutner
  • 1959: Die Gans von Sedan (Une fleur au fusil)
  • 1960: Bumerang
  • 1960: Un taxi pentru Tobruk (Un taxi pour Tobrouk), regia Denys de La Patellière
  • 1961: Zwei unter Millionen, regia Victor Vicas, Wieland Liebske
  • 1961: Liane, Tochter des Dschungels
  • 1961: Der Traum von Lieschen Müller, regia Helmut Käutner
  • 1962: Hatari!, regia Howard Hawks
  • 1962: Sonntage mit Sybill, regia Serge Bourguignon
  • 1963: Hardys Bordbuch, regia Hardy Krüger (Serial TV, până în 1968)
  • 1964: (Le gros coup/Il triangolo del delitto), regia Jean Valère
  • 1965: Pianele mecanice (Los pianos mécanicos), regia Juan Antonio Bardem
  • 1965: Und die Wälder werden schweigen (Le chant du monde), regia Marcel Camus
  • 1965: Pasărea Phoenix (The Flight of the Phoenix), regia Robert Aldrich
  • 1966: Lautlose Waffen (The Defector/L'Espion), regia Raoul_Lévy
  • 1967: Ein Mädchen wie das Meer (La grande Sauterelle), regia Georges Lautner
  • 1968: Le franciscain de Bourges, regia Claude Autant-Lara
  • 1969: Bătălia de pe Neretva ((Bitka na Neretvi)), regia Veljko Bulajić
  • 1969: Călugărița din Monza (La monaca di Monza), regia Eriprando Visconti
  • 1969: Cortul roșu (Красная палатка), regia Mihail Kalatozov
  • 1969: Secretul din Santa Vittoria (The Secret of Santa Vittoria), regia Stanley Kramer
  • 1971: Der Zeuge hinter der Wand, regia James Kelly
  • 1971: Das Messer, regie: Rolf von Sydow (Dreiteiliger Fernsehfilm)
  • 1972: Im Alleingang (Un solitaire), regia Alain Brunet
  • 1972: Tod eines Fremden
  • 1974: Papier Tiger (Paper Tiger), regia Ken Annakin
  • 1975: Barry Lyndon, regia Stanley Kubrick
  • 1975: Potato Fritz, regia Peter Schamoni
  • 1977: Un pod prea îndepărtat (A Bridge Too Far), regia Richard Attenborough
  • 1977: Die Wildgänse kommen (The Wild Geese), regia Andrew V. McLaglen
  • 1978: Die Sturmfahrt der Blue Fin (Blue Fin), regia Carl Schultz
  • 1981: Feine Gesellschaft – beschränkte Haftung, regia Ottokar Runze
  • 1982: Flammen am Horizont (Wrong is Right), regia Richard Brooks
  • 1982: Die Welt von oben, regia Dieter Seelmann, Hardy Krüger (serial–documentar TV)
  • 1984: Inside Man – Der Mann aus der Kälte (The Inside Man/Slagskämpen), regia Tom Clegg
  • 1987: Weltenbummler, regia Hardy Krüger (Serial TV ARD, până în 1995)  

    Hardy Krüger
    Hardy Krüger în 2013
    Date personale
    Nume la naștere	Franz Eberhard August Krüger
    Născut	12 aprilie 1928 (91 de ani) Wedding, Berlin, Germania
    Copii	Christiane Krüger[*][1] Hardy Krüger junior[*][1]
    Cetățenie	RFG
    Ocupație	actor de film regizor scriitor
    Ani de activitate	1944–2011
    Debut	Junge Adler
    Alte premii
    Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] (2009) Legiunea de onoare

• 1929: Dan Mihăilescu (n. 12 aprilie 1929, Liești[*], Tecuci, România – d. 15 februarie 2016^[1]) a fost un publicist, psiholog și estetician. A frecventat Școala Primară nr. 2 și Liceul Teoretic "D.A. Sturdza". A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din București și a obținut doctoratul în estetică și psihologia artei la Universitatea din Iași. A lucrat în învățământul preuniversitar la Turda iar la Brașov, în cultură, în învățământul pre și universitar. A fost cadru asociat la Universitatea din Brașov, catedra de științe sociale și estetică.
  Dan Mihăilescu a publicat lucrări de culturologie, teoria și psihologia artei, estetică, memorialistică, eseuri și note de călătorie. Este membru al Uniunii Scriitoriilor din România. A fost declarat de,,International Biographical Center" din Cambridge ,,Omul Internațional al anului 1999-2000". 

  CĂRȚI PUBLICATE

  • Din istoria cărții, tipografiilor și bibliotecilor din sud-estul Transilvaniei, București B.C.S 1967
  • Brașovul în cinsprezece dimensiuni, Brașov, C.J.C.A.
  • Limbajul culorilor și formelor, București, Editura Ștințifică și Enciclopedică,1980
  • Dimensiuni ale creației(Simulul obsesiei), București, Editura Ștințifică și Enciclopedică,1989
  • Parapsihologia între adevăruri inexplicabile și falsuri plauzibile,Târgul Mureș, Editura Tipomur, 1992
  • Geniul nebuniei sau nebunia genului? Târgul Mureș, Editura Tipomur,1994
  • Tecuciul în memoria oamenilor și documentelor (Amintirile unui absolvent al Liceului ,,D.A.Sturza"), Brașov, Editura Transilvania Express și Editura Cristian MMC, Tecuci, 1998
  • Compensarea complexului de inferioritate în sfera puterii politice și în alte domenii,București,Ed Sigma,2000
  • Un artist îndrăgostit de natură: Neculai Codreanu, Brașov, Editura C2 Design, 2000
  • Italia, Anamorfoze interioare, București, Editura Sigma, 2001
  • Fiat iustitia,pereat mundus, Brașov, Editura Transilvania Expres, 2006
  • Eseuri despre artă și artiști brașoveni, Editura Kron-Art, 2012  

    Dan Mihăilescu
    Date personale
    Născut	12 aprilie 1929  Liești[*], Tecuci, România
    Decedat	15 februarie 2016 (86 de ani)[1]
    Cetățenie	România
    Ocupație	psiholog

• 1930: Helmut Arz, pictor și grafician român, stabilit în Germania

VA URMA