1.  /20 APRILIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri

EVENIMENTE

• 1303 - Prin bula In supremae praeminentia dignitatis, papa Bonifaciu al VIII-lea pune bazele Universităţii Sapienza din Roma. Aceasta este cea mai mare şi cea mai veche universitate de stat din capitala Italiei.

  

  Papa Bonifaciu al VIII-lea - foto: ro.wikipedia.org

  Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost un papă al Romei între anii 1294-1303. Prin bula In supremae praeminentia dignitatis de la 20 aprilie 1303, a pus bazele Universității Sapienza din Roma, cea mai mare și cea mai veche universitate de stat din Roma. Este cunoscut pentru faptul cǎ a distrus localitatea Palestrina în luptele sale pentru putere, masacrându-i populația (6000 de suflete). Se culca cu femei căsătorite și era renumit în toată Roma pentru actele sale de pedofilie; ba mai mult, a declarat că sexul cu băieței nu este un păcat.

• 1491 - Prima atestare documentară a Curții Domnești de la Bacău.

  

  Curtea Domnească din Bacău – foto preluat de pe www.bunicutavirtuala.com

  După luptele lui Ștefan cel Mare de la Vaslui (1475) și Războieni (1476), s-a impus necesitatea unei reorganizări administrative a Moldovei sudice. Ștefan cel Mare a ales ca loc de reședință domnească pentru această parte a țării Bacăul și l-a numit aici, spre a-l ajuta la domnie, pe Alexandru, fiul care îl însoțise la războaie și care fusese martor al multor acte domnești de până atunci.

  Astfel, în perioada 1481–1496, Curtea domnească din Bacău a reprezentat centrul administrativ de control și de organizare a Țării de Jos, fiind și reședința lui Alexandru.Prima atestare a Curţii Domneşti de la Bacău (1491) Voievodul Moldovei a ales Bacăul drept Reședință domnească, întrucât era un centru comercial, nod al drumurilor comerciale spre Transilvania și Țara Românească.

  Misiunea lui Alexandru era să rezolve problemele pe care tatăl său, domnul Moldovei, nu ar fi avut timp să le trateze de la Suceava. Este menționată pentru prima dată la 20 aprilie 1491, când Ștefan cel Mare închina Mănăstirii Tazlău un sat „ascultător de curțile de la Bacău“

• 1517 - Stefanita Voda isi incepe domnia in Moldova.

  

  Ștefăniță Vodă cel Tânăr sau Ștefan al IV-lea, (1506 – 1527) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Ștefăniță Vodă cel Tânăr, sau Ștefan al IV-lea al Moldovei, (n. 1506 – d. 14 ianuarie 1527, Hotin) si a fost domnitor al Moldovei între 20 aprilie 1517 si 14 ianuarie 1527. Era fiul lui Bogdan al III-lea cel Orb (1470- 1517) si nepotul lui Stefan cel Mare si Sfant. Deşi, la moartea părintelui său avea 10 ani, a fost ales domnitor, iar vreme de şase ani domnia lui a fost tutelată de marele portar Luca Arbore. În 1523, în urma intrigilor de curte, Ştefăniţă vodă, fire nestăpînită, l-a decapitat pe „povăţiitorul” său Luca Arbore și fiii săi.

  

  Ștefăniță (mijloc) flancat de tatăl și unchiul său (Bogdan cel Orb, Stefan cel Tânăr and Petru Rareş in St Nicholas church, Dorohoi) – foto: ro.wikipedia.org

  Domnia lui Ştefăniţă a durat sub semnul cruzimii, căsăpirii multor mari boieri. Din 1523 boierii au început să părăsească Moldova, adăpostindu-se în Polonia, Transilvania și Valahia. Vechii dregători au fost înlocuiți din funcție, iar ridicarea boierilor împotriva „tiranului” a devenit o mișcare organizată. A intrat în conflict cu domnul Valahiei, Radu de la Afumați, din cauza unui aranjament potrivit căruia Ștefăniță uema să se căsătorească cu Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab. Însă cu aceasta se însurase Radu de la Afumați în ianuarie 1526.

  Lui Ștefăniță îi rămînea Stana, o alta fiică a lui Neagoe vodă, pe care el n-o voia. Ștefăniță a năvălit, jefuind şi ucigînd, asupra Valahiei (1526), „băgînd spaima în munteni”, după care au urmat încă două bătălii moldo-valahe. Pînă la urmă neînțelegerea a fost remediată, Ștefăniță căsătorindu-se cu Stana. Întors bolnav dintr-o expediție împotriva Valahiei, în 1527, Ştefăniţă vodă moare la Hotin la 14 ianuarie 1527. Este înmormântat la Manastirea Putna. Unele letopiseţe ne spun că el a fost otrăvit de soţia sa, munteanca Stana, care apoi a fugit în Valahia. Călugărită, doamna Stana, cu care Ștefăniță nu a avut urmași, a murit în februarie 1531.

• 1534 - Exploratorul Jaques Cartier începe călătoria în care descoperă Canada si Labrador.

  

  Jacques Cartier (1491 – 1557) – foto: en.wikipedia.org

  Jacques Cartier (n. 31 decembrie 1491 – d. 1 septembrie 1557) a fost primul explorator al Golfului Sf. Laurențiu și cel ce a descoperit râul Sf. Laurențiu. El a întreprins trei voiaje în regiune, primele două în 1534 și 1535 – 1536, la ordinele exprese ale regelui Francisc I, iar a treia expediție în 1541 – 1542.

  În al treilea voiaj, Jacques Cartier a fost secundul lui Sir Roberval, care a fost încredințat de rege să aducă resurse naturale din Canada. Dar, deoarece Sir Roberval a întârziat cu pregătirile pentru expediție, Jacques Cartier a plecat în lunga expediție fără acesta.

  El a ajuns in Canada la Hochelaga (Montreal) din regiunea Stadacona (Quebec). Odata ajuns în Canada, Cartier a pornit în căutarea aurului și a diamantelor. A gasit o mulțime de bijuteri înaintea lui Sir Roberval. Cei doi s-au întâlnit în Terra Nova (Newfoundland). Dar Jacques Cartier nu a ascultat ordinele lui Sir Roberval și a plecat in Franța unde a vrut sa vândă bogățiile aduse.

  Însă, odata revenit în țară, a descoperit că, din păcate pentru el, nu a adus decat pyrite și quartz fără valoare. Pornind de la această întâmplare, a apărut expresia: fals ca diamantele Canadei.După aceea, Jacques Cartier s-a retras din această activitate pentru totdeauna și a murit în anul 1557 la Paris.

• 1535 - La Stockholm este observat fenomenul atmosferic numit soare fals sau soare fantomă. Haloul este un inel luminos, multicolor, care poate apărea pe bolta cerească în jurul Soarelui sau al Lunii în condiții atmosferice propice. Se produce din cauza reflexiei sau refracției luminii în cristale de gheață care sunt prezente la nori de mare altitudine. care creează pete luminoase pe cer, de multe ori pe un inel luminos sau halo pe fiecare parte a Soarelui.

  

  “Vädersolstavlan”, Urban målare, Jacob Elbfas – foto: ro.wikipedia.org

  Fenomenul a fost reprodus în celebra pictura ” Vädersolstavlan„, care este cea mai veche pictura peisaj suedeză și cea mai veche reprezentare a soarelui fals. Pictura originala, care a fost creata la scurt timp după eveniment este în mod tradițional atribuita pictorului Urban si s-a pierdut, și practic, nu se știe nimic despre ea. Cu toate acestea, o copie de la 1636 a lui Jacob Heinrich Elbfas, este considerata a fi o copie exactă și a fost până de curând în mod eronat considerata a fi originalul restaurat.

• 1653 - Oliver Cromwell dizolva  “Parlamentul cel lung”. La 29 aprilie Cromwell a înființat un Consiliu de Stat din 13 membri, responsabil pentru politica externă și de administrare a țării.

  

  Oliver Cromwell (1599 – 1658) – foto: ro.wikipedia.org

  Oliver Cromwell (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) a fost un lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei.

  Armata sa,a Noului Model,i-a înfrânt pe regaliști în cadrul Războiului Civil Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a dominat Commenwealthul de scurtă durată al Angliei, a cucerit Irlanda și Scoția, și a fost Lord Protector din 1653 până la moartea sa în 1658.

• 1792 - Franța a declarat război Austriei, declanșând Războaiele Revoluției Franceze.

  

  Bătălia de la Valmy (20 septembrie 1792) – Painting of the Battle of Valmy by Horace Vernet from 1826 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Războaiele Revoluției Franceze au fost o serie de conflicte, din 1792 și până în 1802, între Guvernul Revoluționar Francez și câteva state europene. Marcate de fervoarea revoluționară franceză și de invențiile militare, campaniile au avut ca rezultat victoria armatei revoluționare franceze în fața coalițiilor inamice și au adus sub controlul francez Țările de Jos, Italia și Renania. Războaiele au implicat un număr enorm de soldați, în principal din cauza aplicării noului serviciu militar al recrutării în masă.

  Războaiele revoluționare franceze sunt de obicei împărțite între Prima Coaliție (1792–1797) și A Doua Coaliție (1798–1801), deși Franța a fost în război continuu din 1793 și până în 1802. Încetarea ostilităților s-a făcut pe baza Tratatului de la Amiens (1802). Pentru evenimente militare ulterioare, vedeți și Războaiele napoleoniene. Împreună, ambele conflicte au constituit ceea ce este uneori numit „Marele război francez”.

  (…) În cele din urmă Franța a declarat război Austriei, cu un vot favorabil din partea Adunării pe 20 aprilie 1792, după o listă lungă de plângeri prezentată de ministrul de externe Dumouriez. Dumouriez a organizat o invazie imediată a sudului Țărilor de Jos, unde a considerat că populația locală va dori prăbușirea imperiului austriac. Cu toate acestea, o mare parte a armatei revoluționare era dezorganizată, și forțele recrutate erau insuficiente pentru invazie. După declarația de război, soldații francezi au dezertat în masă și, într-un singur caz, și-au asasinat propriul general, Dillon.

• 1799 - Premiera, la Weimar, a poemului dramatic “Moartea lui Wallenstein” de Friedrich Schiller.

  

  Friedrich Schiller în jurul anului 1790, de A. Graff – foto: ro.wikipedia.org

  Johann Christoph Friedrich von Schiller (n.10 noiembrie 1759, Marbach am Neckar, Baden-Württemberg – d. 9 mai 1805, Weimar), înnobilat în anul 1802, poet și dramaturg german, considerat unul din „prinții poeziei germane”.

• 1809 - Victoria imparatului francez Napoleon I in batalia de la Abensberg, asupra trupelor austriece.

  

  Bătălia de la Abensberg (20 aprilie 1809) Napoleon addressing Bavarian troops – foto: en.wikipedia.org

  Bătălia de la Abensberg a opus o armată austriacă comandată de Arhiducele Carol unei armate franco-germane („Armata din Germania”), comandate de Împăratul Napoleon I. Oprit în fața orașului Regensburg de diviziile Friant și St. Hilaire, Arhiducele preferă să lupte, masându-se între Grub și Dinzling, sperând că va primi întăriri de la fratele său, Arhiducele Ludovic și de la corpul generalului Hiller.

  Cu toate acestea, Napoleon își concentrează forțele mai repede și folosește poziția centrală pentru a îl împiedica pe primul să facă joncțiunea, învingându-l la Siegenburg pentru ca apoi să îl atace pe Arhiducele Carol cu grosul trupelor sale, format din Corpul lui Lannes, diviziile Morand și Gudin (ambele din Corpul lui Davout) și divizia de cuirasieri a lui Saint-Sulpice, împreună cu bavarezii lui De Wrede.

  Centrul armatei autriece este spart dar Arhiducele Carol conduce o retragere organizată spre Landshut, acoperită și de sosirea Corpului lui Hiller. În tot acest răstimp, Davout, cu cele două divizii care îi mai rămăseseră, a supravegheat grosul forțelor austriece în apropriere de Leundorf, iar după ce victoria a fost obținută la Abensberg, a primit ca întăriri corpul mareșalului Lefebvre, format din două divizii bavareze.

• 1829 - A apărut la Bucureşti primul periodic din Muntenia, Curierul românesc, editat de Ion Heliade Rădulescu.

  

  Curierul românesc, nr 24, 1829 – foto: ro.wikipedia.org

  La 20 aprilie 1829, stil nou (8 aprilie 1829, stil vechi), apare la Bucureşti primul periodic din Valahia, Curierul românesc, editat de Ion Heliade Rădulescu. Curierul românesc va apărea pînă la 19 aprilie / 1 mai 1848, seria I şi 29 noiembrie / 11 decembrie – 13 / 25 decembrie 1859, seria II. Gazeta Curierul Românesc a pus bazele presei românești fiind prima gazetă românească cu periodicitate constantă și cu apariție îndelungată. Primul număr a apărut pe 8/20 aprilie 1829 și, cu unele întreruperi, ziarul și-a continuat apăriția până la data de 12 decembrie 1859, fiind difuzat în special prin librarul Iosif Romanov .

  Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu, care a obținut aprobarea apariției gazetei. Inițial, gazeta trebuia să poarte numele de Curierul Bucureștilor. În cuprinsul ziarului se publicau texte administrative, știri politice și militare, articole și note de îndrumare, cuprinzând noțiuni elementare de istorie, geografie, comerț, economie, industrie etc.

  Primul număr cuprindea un articol editorial privind istoricul ziarelor in lume; înștiințări „din lăuntru”; înștiințări „din afară”; informații despre „mezaturi”, plecări și sosiri de demnitari la Bucuresci; știri „despre lucrarea pământului, care merge înainte cu mare spor”. În anul 1837, ziarul a început să publice un supliment numit Curierul de ambe sexe, magazin cultural cu o componentă feminină.

  Curierul Românesc (in Muntenia) și Albina Românească( in Moldova) au fost anticipate de alte ziare românești, cel dintâi chiar pe teritoriul Moldovei, Couriere de Moldavie, editat în 1790, într-o ediție în limba franceză, dar și în ediție în limba română despre care nu se mai știe sigur si în orice caz nu s-a mai păstrat.

  Ziare românești au apărut înainte de 1829 și la Cernăuți, în 1820 – Crestomaticul românesc, la Buda în 1821 – Biblioteca românească, la Leipzig, în 1827 – Fama Lipschi pentru Dacia. Unii cercetători susțin că actul de naștere a presei românești ar trebui identificat cu apariția, la Brașov, în 1731, a Calendarului tipărit de dascălul Petcu Șoanul, motivând că și acest fel de publicație „poate avea o anumită periodicitate”.

• 1841 - A apărut primul roman poliţist din lume a văzut lumina tiparului: “Crimele din Rue Morgue” al scriitorului american Edgar Allan Poe .

  

  Copie fotografică a lui Poe de Oscar Halling, făcută prin utilizarea daghereotipului «Thompson», unul din ultimele portrete ale lui Poe (1849) – foto: ro.wikipedia.org

  Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts – d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland) a fost un scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică.

  A dus o viață de boem și a sfârșit tragic în mizerie, opium și alcoolism, dar tocmai din acest infern al existenței sale s-au născut multe dintre creațiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieți halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică și teorie literară, făcând dovada unei forțe de creație extraordinare.

• 1862 - Louis Pasteur și Claude Bernard au reușit primul test de pasteurizare.

  

  Pasteur experimenting in his laboratory – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Pasteurizarea este o metodă de conservare a produselor alimentare, mai ales a celor lichide, inventată de Louis Pasteur, care constă în încălzirea alimentelor la o temperatură sub 100 °C, de obicei până la 60-70 °C, urmată de o răcire bruscă a acestora la 4-6 °C, pentru a distruge flora patogenă a produselor alimentare fermentabile și în felul acesta a preveni alterarea acestora, păstrând intacte însușirile alimentului.

•  1863 – Conferința națională a fruntașilor transilvăneni.

  Desfășurată la Sibiu, între 20–23 aprilie, a fost în ochii contemporanilor prologul întrunirii dietei Transilvaniei. Andrei Șaguna i-a îndemnat pe delegați să accepte Diploma din octombrie, care prevedea încetarea regimului militar din Transilvania, iar Marele Principat al Transilvaniei să redevină stat autonom în cadrul imperiului) și Patenta din februarie, ca temelie a noii lor constituții. Toate cuvântarile și discuțiile au dovedit aceeași loialitate față de Austria și aceeași dorință de a încorpora Diploma și Patenta în legea fundamentală a Transilvaniei.

• 1870 - În România vine la guvernare cabinetul prezidat de Emanoil (Manolache) Costache Epureanu.

  

  Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (1820 – 1880) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (n. 22 august 1820, Bârlad – d. 7 septembrie 1880, Wiesbaden, Germania) a fost primul-ministru al României, din partea partidului Conservator, în două rânduri: în 1870 (1 mai – 26 decembrie) și în 1876 (6 mai – 5 august)

• 1877 – Nota de protest a Imperiului Otoman adresată Puterilor Garante.

  

  Ioan Grigore Ghica – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Guvernul de la Constantinopol a adresat la 20 aprilie/2 mai o notă de protest către celor cinci puteri garante – Marea Britanie, Austro-Ungaria, Germania, Franța și Italia – prin care le înștiința asupra ruperii relațiilor diplomatice dintre România, care-și dorea proclamarea independenței, și Înalta Poartă. A fost urmată de expulzarea brutală a girantului agenției diplomatice a României din capitala otomană, Ioan Grigore Ghica.

• 1884 - Papa Leon al XIII-lea publică enciclica, Humanum Genus.

  

  Papa Leon al XIII-lea (1810 – 1903) – foto: ro.wikipedia.org

  Papa Leon al XIII-lea, născut Gioacchino Pecci (n. 2 martie 1810, Carpineto Romano, Italia – d. 20 iulie 1903, Vatican) Papă din 20 februarie 1878 până la moartea sa.

•  1894 - Între 20 – 22 aprilie la Bucureşti, a avut loc Congresul al II-lea al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.).

• 1902 - Marie si Pierre Curie, in laboratorul lor din Paris, au izolat cu succes saruri de radiu dintr-o substanta minerala .

  

  Marie şi Pierre Curie în laboratorul lor improvizat în incinta l’École de Physique et de Chimie – foto: ro.wikipedia.org

• 1921 - România a semnat “Convenția și Statutul asupra regimului căilor navigabile de interes național“, precum și “Convenția și Statutul asupra libertății tranzitului“, adoptate în cadrul Conferinței de la Barcelona.
• 1933 - Postul public de radio romanesc efectueaza de la Sofia, din Bulgaria, prima retransmisie internaţională: spectacolul susţinut la Sofia de Corul „Cântarea României”, sub bagheta lui Mihai Botez. În acelaşi an au mai fost efectuate transmisii directe de la Viena, Belgrad şi Varşovia.

• 1938 - A fost dizolvat partidul “Totul pentru ţară”. Totul pentru Țară  a fost partidul legionar, constituit în urma dizolvării Gărzii de Fier (1933) și format din elementele organizației dizolvate. L-a avut ca președinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, apoi pe inginerul Gheorghe Clime. De fapt, conducătorul era Corneliu Zelea Codreanu. La alegerile din decembrie 1937, partidul a obținut 66 de mandate.

  

  Corneliu Zelea Codreanu and Iron Guard members in 1937 – foto: en.wikipedia.org

  Istoria partidului a început în iunie 1927, când Corneliu Zelea Codreanu a înființat Legiunea Arhanghelul Mihail. În 1930 și-a luat numele de Garda de Fier, care a fost dizolvată de liberali în 1933. S-a reînființat sub numele de Totul pentru Țară. În noiembrie 1938, Carol al II-lea, din dorința de a instaura o guvernare personală, a hotărât “epurarea aparatului de stat de elemente legionare, principalii conducători “gardiști” au fost arestați și, ulterior (30 noiembrie 1938), 14 dintre ei – inclusiv Corneliu Zelea Codreanu – , executați”.

  La începutul lui 1940, regimul reprezentat de dictatura regală a negociat cu legionarii și s-a ajuns la o aparentă conciliere. Tot în anul 1940 partidul și-a schimbat denumirea în “Mișcarea Legionară“. Pe 14 septembrie 1940 România a fost proclamată de către regele Mihai I ca “stat național-legionar” (art. 1), Mișcarea Legionară (fostul partid “Totul pentru Țară“) a devenit “singura formațiune politică recunoscută de stat” (art. 2), iar Ion Antonescu a fost intitulat “conducător al statului și șef al regimului legionar” (art. 3).

  

  Ion Antonescu şi Horia Sima – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Totuși, legionarii nu au condus singuri, din guvern făcând parte în principal militari și oameni ai partidelor istorice, iar puterea politică o deținea Antonescu. Așa-zisa guvernare legionară a fost foarte scurtă, ținând din data de 14 septembrie 1940 și până la data de 23 ianuarie 1941 când a început prigoana lui Antonescu împotriva legionarilor.

  Din cauza neînțelegerilor dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară în privința politicii economice și externe precum și de natură executivă, tensiunea dintre cele două părți escaladează și pe 16 ianuarie 1941 Antonescu i-a destituit pe Constantin Petrovicescu și pe Alexandru Ghica, pe primul din funcția de ministru de interne, iar pe al doilea din cea de prefect al poliției.

  Legionarii ripostează și au loc evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute sub numele de rebeliunea legionară. Antonescu înnăbușă rebeliunea, unii legionari sunt arestați și condamnați (cca. 8 mii), alții (cca. 700) reușesc să fugă în Germania. Mișcarea Legionară a fost desființată de mai multe ori și o dată s-a auto-dizolvat.

  La 11 ianuarie 1931 are loc prima dizolvare a Gărzii de Fier de către Ion Mihalache, ministru de Interne în Guvernul G.G. Mironescu; în martie 1932 Garda de Fier este dizolvată pentru a doua oară de Guvernul Iorga – Argetoianu; la 10 decembrie 1933 premierul liberal I.G. Duca operează a treia dizolvare a Gărzii de Fier; iar în urma presiunilor politice la 21 februarie 1938 Corneliu Zelea Codreanu dispune autodizolvarea partidului “Totul pentru Țară“, pentru ca mai apoi Corneliu Zelea Codreanu să fie arestat și asasinat la ordinul lui Carol al II-lea, așa după cum confirmă și Rabinul Șef Alexandru Șafran.

• 1943: Într-o scrisoare adresată mareșalului Ion Antonescu, Constantin I.C. Brătianu și Iuliu Maniu protestează împotriva intenției de a angaja România într-un război direct contra marilor democrații occidentale.

• 1947 - Presa anunță punerea în circulație a bancnotelor de 1 milion de lei, eveniment ce marchează creșterea vertiginoasă a inflației.

  

  1 milion de lei (1947) – foto: allnumis.ro

  

  1 milion de lei (1947) - foto: allnumis.ro

• 1949: A avut loc primul Congres mondial al partizanilor păcii.
• 1950: Începe naționalizarea unei părți a fondului de locuințe de la orașe.
• 1950: Echipa României se clasează pe primul loc la Campionatul mondial de dezlegări de probleme de șah.

• 1970 - A fost lansat in Marea Britanie primul album solo semnat Paul McCartney.

  

  Sir James Paul McCartney – foto: en.wikipedia.org

  Sir James Paul McCartney, (născut la 18 iunie 1942) este un cântăreț și compozitor englez, care s-a remarcat inițial ca membru component al formației The Beatles. A scris și muzică de film, astfel că în 2002 a fost nominalizat la Premiile Oscar, Grammy și Golden Globe pentru muzica originală la pelicula Vanilla Sky/Deschide Ochii.

• 1972 - Misiunea Apollo 16 a aselenizat.

  

  Echipajul “Apollo 16″, de la stânga la dreapta: Mattingly, Young, Duke – foto: ro.wikipedia.org

  Apollo 16 a fost a zecea misiune umană din programul Apollo, a cincea misiune care a aselenizat și prima misiune care a aselenizat într-una din zonele înalte ale Lunii. Ea a fost lansată la 16 aprilie 1972 și s-a încheiat la 27 aprilie. A fost o misiune de clasă J, cu rover lunar și a adus înapoi 94,7 kg de mostre de rocă și sol lunar. Misiunea a conținut trei EVA-uri pe Lună: una de 7,2 ore, alta de 7,4 ore și o a treia de 5,7 ore, precum și o activitate extravehiculară de 1,4 ore pe drumul dintre Lună și Pământ.

  

  Rachetă Saturn V lansând misiunea Apollo 16 către Lună – foto: ro.wikipedia.org

  Subsatelitul Apollo 16 a fost lansat din Modulul de Comandă și Serviciu în timp ce acesta se afla pe orbita Lunii. El a efectuat experimente de studiu al câmpurilor magnetice și ale particulelor solare. El a fost lansat la 24 aprilie 1972 la ora 21:56:09 UTC și a orbitat Luna timp de 34 de zile, și 425 de revoluții.

  

  John Young sare salutând drapelul american - foto: ro.wikipedia.org

  În drum spre Lună, astronauții misiunii Apollo 16 au realizat mai multe fotografii ale Pământului, dintre care una prezintă America de Nord acoperită în porțiunea sa nordică de nori. În ciuda unei avarii a Modulului de Comandă, avarie care era să ducă la renunțarea la aselenizare, Apollo 16 a reușit să aselenizeze pe Terra Descartes la 21 aprilie.

  

  John Young lucrând la roverul lunar lângă modulul lunar Orion – foto: ro.wikipedia.org

• 1986 - Pianistul Vladimir Horowitz susține un concert în Rusia natală pentru prima dată după 61 de ani.

  

  Vladimir Horowitz (1903 sau 1904 – 1989) – foto: ro.wikipedia.org

  Vladimir Horowitz (născut Vladimir Samoilowitsch Gorowitz, n. 1 octombrie 1903 (sau 1904) în Berdicev, Ucraina; d. 5 noiembrie 1989 în New York) a fost un pianist evreu american născut în Ucraina. Virtuoz al pianului, Horowitz s-a remarcat prin tehnica și capacitatea sa extraordinară de interpretare a pieselor clasice. Este considerat unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului XX-lea

• 1992 - Un mare concert în memoria lui Freddie Mercury a avut loc pe stadionul Wembley în Londra.
  cititi mai mult pe en.wikipedia.org

  

  Freddie Mercury Tribute Concert poster – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Freddie Mercury (născut Farrokh Bulsara, Gujarati: n. 5 septembrie 1946; d. 24 noiembrie 1991), muzician, compozitor și textier britanic, cunoscut ca lider al formației britanice de muzică rock Queen. Mercury a fost recunoscut pentru calitățile vocale remarcabile de tenor și pentru prestațiile live. În calitate de compozitor, a compus multe hituri internaționale, printre care Killer Queen, Bohemian Rhapsody, Somebody to Love, We Are the Champions și Little Thing Called Love. Mercury a murit în urma unor complicații ale sistemului imunitar cauzate de infectarea cu virusul care cauzează Sindromul Imunodeficienței Dobândite.

• 1999 - A avut loc cel mai grav atac armat într-un ținut de învățământ din istoria Statelor Unite. Au decedat 15 persoane (inclusiv cei doi atacatori), iar încă 24 au fost rănite. Evenimentul tragic este cunoscut sub numele de: Masacrul de la liceul Columbine.

  

  Masacrul de la liceul Columbine – Eric Harris (left) and Dylan Klebold (right) caught on the high school’s security cameras in the cafeteria, 11 minutes before their suicides – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Masacrul de la liceul Columbine a avut loc într-o zi de marți, pe data de 20 aprilie 1999, în liceul din Columbine într-o regiune din ținutul Jefferson, Colorado, USA, lângă Denver și Littleton. În acest eveniment au fost implicați doi elevi, Eric Harris și Dylan Klebold, care prin acțiunile complexe pe care le-au plănuit- folosirea a 99 de dispozitive explozive, utilizarea unor bombe cu scopul de a distrage atenția pompierilor – au dezlănțuit un haos în care și-au pierdut viața 12 elevi și un profesor. În același timp, alți 24 de elevi au fost răniți. După ce și-au încheiat planul, cei doi s-au sinucis.

  Deși temeiurile acestui act rămân incerte, conform celor menționate în jurnalele atacatorilor, cei doi și-au dorit ca faptele lor să echivaleze atacul din orașul Oklahoma din 1995. Evenimentul a devenit punctul culminant al dezbaterii legate de problema armelor, problema disponibilității armelor de foc și implicarea tinerilor în atacuri armate. Multe discuții s-au centrat pe natura socializării în școli, pe problema batjocurii și a subculturilor, pe lângă influența jocurilor video și a filmelor violente asupra societății americane. Perioada postcolumbine a fost caracterizată de o înăsprire a securității în școli și o stigmă socială față de culturile goth, de așa-zisa “cultură” a armelor, de folosirea medicamentelor antidepresive de către adolescenți, de Internet și față de jocurile video.

• 2007 - Președintele României Traian Băsescu a fost suspendat de Parlament. În urma referendumului din 19 mai (74,48%) suspendarea a încetat.

  

  Traian Băsescu şi Theodor Stolojan în Piața Universității (19 aprilie 2007) - foto: ro.wikipedia.org

  Pe data de 18 ianuarie 2007 PSD a inițiat o acțiune pentru suspendarea președintelui Băsescu, pentru încălcări ale Constituției. În avizul din 5 aprilie 2007, Curtea Constituțională s-a exprimat împotriva suspendării, argumentând că faptele incriminate nu au încălcat Constituția: „Propunerea de suspendare din funcție a domnului Traian Băsescu, Președintele României, inițiată de 182 deputați și senatori, prezentată în ședința comună a Camerei Deputaților și a Senatului la data de 28 februarie 2007 și înaintată Curții Constituționale la 21 martie 2007, se referă la acte și fapte de încălcare a Constituției, săvârșite în exercițiul mandatului, care, însă, prin conținutul și consecințele lor, nu pot fi calificate drept grave, de natură să determine suspendarea din funcție a Președintelui României, în sensul prevederilor art.95 alin.(1) din Constituție.”

  Cu toate acestea, în ședința comună din 19 aprilie 2007 Parlamentul a votat pentru suspendarea lui Băsescu, cu 322 voturi pentru, 108 împotrivă, și 10 abțineri. Suspendarea a devenit efectivă în 20 aprilie 2007, după ce Curtea Constituțională a luat act de decizia Parlamentului României. Cu două zile înainte de suspendarea de catre Parlament președintele Băsescu declarase că va demisiona „la cinci minute” dacă Parlamentul îl va suspenda. După ce Curtea Constituțională a validat suspendarea, Traian Băsescu declară că s-a răzgândit motivând că „o demisie ar fi accentuat criza politică până în iulie-august” și că “se pregătea o lege care să-mi interzică să mai candidez” Ca urmare a Referendumului din 19 mai 2007 suspendarea Președintelui a încetat, acesta fiind reconfirmat cu un scor de 74,48% cei prezenți la vot (conform rezultatelor oficiale furnizate de Biroul Electoral Central). Prezența la referendumul pentru demiterea președintelului României a fost de 44,45%.

• 2019 - In Mexic, un grup înarmat a ucis 13 oameni la o petrecere în Veracruz. Treisprezece persoane – cinci femei, un copil şi şapte bărbaţi – au fost ucişi şi alte patru persoane au fost rănite vineri într-un atac armat comis la o petrecere privată în statul mexican Veracruz (est), au informat autorităţile locale, transmit EFE, AFP şi Reuters. Potrivit poliţiei, faptele s-au petrecut la ora locală 21:00 în municipiul Minatitlán, o regiune bogată în petrol, grav afectată de delincvenţa organizată.

• 2019 - În Afganistan a avut loc un atac lansat în apropiere de Ministerul Comunicaţiilor din Kabul. Gruparea extremistă Statul Islamic a revendicat responsabilitatea pentru atacul soldat cu zece morţi, relatează DPA. Conform unei declaraţii publicate online de platforma jihadistă Nashir News, atacul asupra Ministerului afgan al Telecomunicaţiilor a fost comis de patru militanţi ai Statului Islamic. Atacul lansat de către un grup de kamikaze şi persoane înarmate împotriva unor clădiri guvernamentale în centrul capitalei Kabul s-a încheiat şi ”toţi atacatorii sinucigaşi au fost ucişi”, a declarat Ministerul de Interne, după mai mult de cinci ore de asediu, relatează AFP. ‘‘Atacul împotriva oficiului poştal central: operaţiuni încheiate. Toţi kamikaze au fost ucişi şi peste 2.000 de civili au fost salvaţi”, a indicat ministerul pe Twitter. Atacul, care a întrerupt o perioadă de calm relativ în capitala afgană survine la o zi după amânarea sine die a unei întâlniri între talibani şi oficiali guvernamentali afgani, programată iniţial în acest weekend în Qatar şi la câteva zile după ce insurgenţii au anunţarea începerea ofensivei lor de primăvară.

NAȘTERI

   

• 1492: Pietro Aretino, poet și scriitor italian (d. 1556)
• 1633: Împăratul Go-Kōmyō al Japoniei (d. 1654)
• 1805: Franz Xaver Winterhalter, pictor german (d. 1873)
• 1808: Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 — d. 9 ianuarie 1873) a fost primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea. 
  "Cei patru Napoleon". Sus: Napoléon I și fiul său, Napoleon al II-lea, rege al Romei. Jos: Napoleon al III-lea și fiul său, Louis Napoléon, zis și Napoleon al IV-lea.
  Napoleon al III-lea, cunoscut ca "Louis-Napoléon" înainte să devină împărat, a fost nepotul de frate al împăratului Napoleon I, fiul fratelui său, Louis Bonaparte, care s-a căsătorit cu Hortense de Beauharnais, fiica din prima căsătorie a soției lui Napoleon, Joséphine de Beauharnais. Paternitatea lui Louis-Napoléon a fost adusă în discuție. Louis-Napoléon însuși avea suspiciuni legate de legitimitatea sa, deși mulți istorici au ajuns la concluzia că a fost conceput de Louis Bonaparte și Hortense.^[1]
  În timpul domniei lui Napoleon, părinții lui Louis-Napoléon au fost numiți rege și regină a statului marionetă al Franței, Regatul Olandei. După înfrângerea militară a lui Napoleon I, deportarea sa în 1815 și restaurarea monarhiei Bourbonilor în Franța, toți membrii dinastiei Bonaparte au fost forțați să plece în exil. Louis-Napoléon a ajuns în Elveția, unde a locuit cu mama sa la Castelul Arenenberg din cantonul Thurgau și în Germania, unde a frecventat gimnaziul de la Augsburg, Bavaria. Mai târziu s-a stabilit în Italia, unde, împreună cu fratele său mai mare, Napoléon Louis, au îmbrățișat politicile liberale și s-au implicat alături de Carbonari, o organizație care lupta pentru dominația austriacă în nordul Italiei.
  La 17 martie 1831, în timp ce părăsea Italia, fugind din cauza unei represiuni privind activitatea revoluționară, fratele lui Louis-Napoléon, care suferea de rujeolă, a murit în brațele sale.^[2] Mai târziu, experiențele sale din Italia, au avut un efect profund asupra politicii sale externe. Louis-Napoléon a călătorit în Franța, unde a fost rapid arestat și trimis în Anglia.
  În acest timp, Franța a devenit din nou monarhie. Conform legii de succesiune stabilită de Napoleon când era împărat, Coroana trecea fiului său. Cunoscut de bonapartiști ca Napoleon al II-lea, acesta a trăit într-o închisoare virtuală la Viena sub numele de Ducele de Reichstadt. Următorul în linie era fratele mai mare a lui Napoleon, Joseph Bonaparte, urmat de Louis Bonaparte și de fiii lui. Deoarece Joseph nu avea moștenitori masculini și fratele mai mare a lui Louis-Napoléon a murit în 1831, moartea Ducelui de Reichstadt în 1832 l-a făcut pe Louis-Napoléon moștenitor al lui Napoleon. Unchiul său și tatăl său, relativ în vârstă atunci, l-au lăsat pe el lider activ al cauzei bonapartiste.
  Louis-Napoléon s-a întors în Franța în octombrie 1836, și a încercat să inițieze la Strasbourg o lovitură de stat prin care să reinstaureze imperiul. A fost însă arestat și s-a întors în exil în Elveția. Când regele Franței, Ludovic-Filip, a cerut extrădarea sa, Elveția a refuzat să predea un om care a fost cetățean și membru al forțelor lor armate. Pentru a evita un război, Louis-Napoléon a părăsit Elveția pentru America Centrală. Între 1838 și 1839 Louis-Napoléon a stat la Londra. Astăzi, clădirea este numită "Casa Napoleon".
  S-a întors în secret în Franța și a încercat o nouă lovitură de stat în august 1840, de această dată în Boulogne. În urma acestei tentative el a fost condamnat la închisoare pe viață. În timpul anilor de închisoare, a scris eseuri și pamflete. În 1844, unchiul său Joseph a murit. În cele din urmă, la 25 mai 1846 a evadat din fortăreață și s-a stabilit la Southport, Anglia. O lună mai târziu a murit tatăl său, Louis.
  Louis-Napoléon a trăit în interiorul granițelor Regatului Unit până la revoluția din februarie 1848 din Franța. Ludovic-Filip a fost detronat și s-a proclamat republică. Acum se putea întoarce în Franța, ceea ce a și făcut imediat. Totuși, guvernul provizoriu, l-a considerat că distrage inutil atenția și a cerut plecarea lui^[3] În aprilie a câștigat un loc în Adunarea Constituantă franceză pentru o nouă constituție. Nu a avut mari contribuții și ca orator public mediocru nu a reușit să impresioneze membrii săi. Unii chiar au crezut că, după ce a trăit în afara Franței aproape toată viața, vorbea franceza cu un ușor accent german.^[4] Exilul său temporar din 1848 s-a dovedit a fi de bun augur pentru alegerile prezidențiale din decembrie când a fost capabil să-și îmbunătățească imaginea și l-a învins pe principalul său adversar, Louis-Eugène Cavaignac, care a condus represiunea împotriva clasei muncitoare din Paris. 
  Bustul lui Napoléon al III-lea amplasat în piața bucureșteană care îi poartă numele
  După Revoluția din 1848 i-a fost permisă întoarcerea la Paris, unde a devenit deputat în Assemblée Nationale. În 20 decembrie 1848 Ch-L-Napoleon a fost ales președinte al Republicii Franceze, prin lovitura de stat din 2 decembrie 1851 el a primit titlul de "principe-președinte" și puteri dictatoriale. Exact după un an de la lovitura sa de stat și la 48 de ani de la încoronarea unchiului său, Ch-L-Napoleon a fost numit Napoleon al III-lea ca împărat al francezilor, pe data de 2 decembrie 1852. Investirea fusese validată de un plebiscit. Împăratul s-a căsătorit în 30 ianuarie 1853 cu contesa spaniolă Eugenie de Montijo, cu care a avut un fiu, pe Louis Napoleon.
  Epoca celui de-al doilea Imperiu Francez este caracterizată de o industrializare rapidă și de modernizarea instituțiilor economice și administrative ale statului. După războiul din Crimeea (1854-1856) și implicarea în unificarea Italiei Franța a redevenit o mare putere europeană. După eșecul expediției militare din Mexic (1862-1867) și neputința sa de a evita conflictul cu Prusia renumele politic al lui Napoleon III a apus și nu a mai putut fi restabilit nici prin reformele liberale din 1869. În urma înfrângerii de la Sedan împăratul a căzut, pe data de 1 septembrie 1870, în captivitate germană și a fost închis în castelul Wilhelmshöhe din Kassel.
  După eliberarea din detenție la data de 19 martie 1871, Napoleon III s-a stabilit la Chislehurst, unde a decedat la data de 9 ianuarie 1873.  

  Napoleon al III-lea
  Date personale
  Nume la naștere	Charles Louis Napoléon Bonaparte
  Născut	20 aprilie 1808 Paris, Franța
  Decedat	9 ianuarie 1873 (64 de ani) Chislehurst, Londra, Regatul Unit
  Înmormântat	Sarcophagus of Emperor Napoleon III[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (septicemie)
  Părinți	Louis Bonaparte Hortense de Beauharnais
  Frați și surori	Napoleon Louis Bonaparte Napoleon Charles Bonaparte Charles de Morny[*]
  Căsătorit cu	Eugénie de Montijo
  Copii	Ludovic Napoléon, Prinț Imperial
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Împărat
  Familie nobiliară	Casa de Bonaparte
  Primul Președinte al Franței
  Domnie	20 decembrie 1848– 2 decembrie 1852
  Predecesor	Louis-Eugène Cavaignac ca șef de stat și al guvernului
  Succesor	A Doua Republică Franceză El însuși ca Împărat al Franței
  Împărat al Franței
  Domnie	2 decembrie 1852– 4 septembrie 1870
  Predecesor	A Doua Republică Franceză El însuși ca președinte al Franței Ludovic Filip, Duce de Orléans a fost monarhul anterior ca Rege al Franței Monarhie abolită A Treia Republică Franceză Louis Jules Trochu ca președinte al Guvernului Apărării Naționale

• 1818: Heinrich Goebel, inventator de origine germană (d. 1893)
• 1839: Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen, Hohenzollern-Sigmaringen^[5] – d. 10 octombrie 1914, Castelul Peleș, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza.
  Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
  În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei)^[9], iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.
  Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani.^[10] După suirea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios^[11], pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii.^[12] Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune^[13][14][15], fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate^[16] explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă. 
  Prințul Karl de Hohenzollern Sigmaringen
  Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinț Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen (ramura catolică a familiei Hohenzollern) și al soției sale, prințesa Josephine. Prințul Karl Anton, tatăl lui Carol, servise ca ministru-prezident al Prusiei în anii 1858-1862.
  După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la școala de cadeți din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de dragoni. La 1 ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. În 1857 a terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin iar în anul 1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului, mai ales la asaltul citadelelor Fredericia și Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan.
  Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon al III-lea a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.
  În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu ajuns la putere după alungarea lui Cuza de către coaliția formată din liberalii radicali și conservatori, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot să accepte sau să respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe ("domn", sau "gospodar") al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România). Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea. Termenul "plebiscit" trebuie, firește, înțeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare a populației cu drept de vot (boieri și anumite segmente ale populației urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de 16% din populația totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori^[19] din aproximativ 4.400.000 locuitori).
  Franța a susținut suirea pe tron a domnitorului Carol, Marea Britanie a oscilat între temerile că Rusia s-ar vedea invitată să intervină pentru a recaptura sudul Basarabiei (și a avansa astfel în Balcani), dacă românii continuă să agite apele politice de abia liniștite după războiul Crimeii și o neutralitate bine-voitoare, Prusia - țara de origine a prințului - a fost, firește de acord, în timp ce dușmanii păstrării unității administrative și politice a Principatelor au fost Imperiul Habsburgic (Austria), care constata cu îngrijorare cum românii de la sud de Carpați avansează pe drumul spre neatârnare, și, cum era de așteptat, Turcia, care înțelegea foarte bine că gestul românilor înseamnă un pas în plus în direcția destrămării imperiului lor colonial în Europa.^[19] Turcii considerau că prințul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, acceptând cererile aristocraților români, s-a pus în fruntea unei insurecții armate contra Imperiului Otoman, drept pentru ca trupele sultanului vor invada provincia pentru a-l alunga.^[19] Noul domn român, știindu-se amenințat de Înalta Poartă, se va grăbi, de altfel, de îndată ce a ajuns în România, să îmbarce armata într-o serie de reforme modernizatoare inspirate, care doar într-un deceniu distanță se vor fi dovedit salvatoare pentru națiune și dinastie.
  Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputații moldoveni și valahi, în adunare, să fie cei care aleg conducătorul.^[19] Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera Deputaților, prințul prusac a fost ales domn al Principatelor. După sosirea sa la București, la 22 mai 1866 Carol a depus în fața Camerei jurământul că va domni pe baze constituționale, va numi ,imediat, un guvern de coaliție avându-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascăr Catargiu.
  La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului. 
  Portret al lui Carol I al României, de George P. A. Healy, 1873.
  După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un guvern provizoriu, puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și generalul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al Bucureștilor. Ion Ghica, pașoptist și unionist, a devenit prim-ministru și ministru de Externe. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu, călătorește în Germania și se întâlnește la Düsseldorf cu Carol și cu tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui Carol.
  Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pământ românesc în localitatea Drobeta-Turnu Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de le Turnu Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”. În volumul biografic CAROL I (editat în 1906 de Paul Lindenberg după jurnalul regelui) se menționează cu lux de amănunte alt traseu parcurs uneori direct peste câmpuri, spre București cu opriri foarte scurte și schimbări ale cailor, respectiv Turnu Severin - Craiova - Slatina - Pitești, cu înnoptare numai la moșia boierilor Golești și pornire în dimineața următoare spre București. Alte surse confirmă semnarea chiar la Golești a primului act de grațiere a Mitropolitului Moldovei, judecat pentru revolta sa împotriva unirii principatelor.
  

  10 mai 1866: Intrarea în București a princepelui Carol I.
  Pe 10/22 mai 1866^[20] Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Cuplul regal a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei^[21] care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării.
  Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în traducere franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur^[22].
  Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în data de 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947. În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.
  Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă,^[23] una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele.^[24] Aceasta era liberală, însă nu și democratică.^[25] Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
  Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.Prin Constituție s-a oficializat schimbarea denumirii din "Principatele Unite" în "România".
  Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
  Articol principal: Ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României‎.
  Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele domnește fără a guverna.
  Caracterul destul de autocratic^[26][27][28] al lui Carol I, ca și realitățile românești (practicile politice și sociale ale unei populații balcanice, fără experiență în autoguvernare, compusă în cvasitotalitate din țărani analfabeți, și tarată in materie de instituții și practici de dominația multiseculară otomană) au făcut totuși literă moartă de lege, din acest înalt principiu constituțional, ca și din prevederile democratice care făceau din Constituția bazată pe modelul occidental, o lege fundamentală avansată.^[29] În România din perioada de domnie a regelui Carol I, ca și în perioada de domnie a regelui Ferdinand I și cu atât mai mult în perioada de domnie a lui Carol al II-lea^[30], deși formal exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau alegeri limitate, nu populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci suveranul.^[31][32][33] Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din noiembrie 1919, n-au alterat caracterul trucat, formal^[34] și nedemocratic al sistemului politic și electoral românesc. 
Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.^[36][37]
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.

Carol I

România 1878-1913
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben.^[38] Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12/24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost,și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii independenței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie), motivul invocat fiind că România nu este o țară independentă. Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse.^[39] Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior. Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra) de la Bulgaria. 
În anul 1868, guvernul liberalilor radicali a fost silit să se retragă de la putere din cauza diferendelor puternice cu Domnitorul Carol. Radicalii își manifestaseră opoziția față de planurile lui Carol de reorganizare a armatei și de construcție a căilor ferate și aveau intenția de a transforma tronul într-un simplu instrument al politicii lor interne.
Relațiile dintre Carol și conducătorii radicali și moderați s-au deteriorat atât de mult încât spre toamna anului 1870, acesta intenționa să abdice. (Keith Hitchins, 2013, op. cit. p. 42). Într-o scrisoare publicată anonim în Ausburger Zeitung din 27 ianuarie 1871, Domnitorul îi acuza pe liberali care, consemna el, fuseseră educați în străinătate, de faptul că aplicau acasă, fără discernământ, ideile politice și sociale, aflate în Europa Occidentală.
La 22 martie 1871, Carol a îndepărtat guvernul liberal condus de Ion Ghica și a numit un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu. Venirea conservatorilor la putere a condus la sfârșitul instabilității guvernamentale, iar Carol și-a recăpătat încrederea în capacitatea sa de a domni și a renunțat la gândurile de abdicare. Sub președinția lui Lascăr Catargiu, conservatorii au condus neîntrerupt între 1871 și 1876, cea mai lungă perioadă de guvernare de până atunci. Guvernul conservator al lui Titu Maiorescu a dus România în cel de al doilea război balcanic, iar prin pacea semnată la București la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligată să renunțe la majoritatea teritoriilor pe care le dobândise în primul război balcanic și a cedat Dobrogea de Sud României, recunoscând linia Turtucaia-Balcic drept noua frontieră între cele două țări.
Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ (categorie din care, începând cu 1884, făcea parte și familia regală^[40]), organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor mai importante, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 (care a cuprins 27 din cele 32 de județe ale țării^[41]) și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul țării până în martie. Răscoala a început la 21 februarie 1907 în satul Flămânzi din nordul Moldovei, ca o răzmeriță pur locală, însă s-a extins în următoarele săptămâni în toată țara, cunoscând formele cele mai violente în Muntenia și Oltenia. Aceste convulsii sociale majore au fost provocate de faptul ca țăranii nu posedau pământul pe care-l lucrau, ca și de exploatarea la care aceștia erau supuși de către coroană și clasa feudală (boierească)^[42] asociată acesteia, precum și de spolierea sistematică la care țărănimea era supusă din partea clasei comerciale străine active în domeniul comerțului agricol.^[43] Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros, fiind folosite armata și chiar artileria^[44] împotriva țăranilor revoltați. Represiunile s-au soldat cu aproximativ 10.000 de victime, după unele surse^{[45][46][47][48]}.^[49][50][51] Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9000 de țărani.^[52] Perpetuarea relațiilor feudale în agricultură au dat naștere din acea epocă începând la tendințe republicane, partizanii acestor idei acuzându-l pe rege pentru faptul că era cel mai mare proprietar de pământ (boier) din țară.^[53]
Regele a promis țăranilor în toiul răscoalei din 1907 că va înfăptui o reformă agrară, în urma căreia țăranii să fie împroprietăriți, însă suveranul - care în termeni practici era cel mai mare boier al țării^[40][54] - va uita repede de promisiunea făcută în proclamație, de îndată ce criza va fi soluționată o dată cu trimiterea armatei contra țăranilor, prin masacru, conform uzanțelor monarhice ale vremii^[55]
Regelui Carol I îi vor scăpa semnificațiile importante ale campaniei românești din Bulgaria din timpul celui de-al doilea război balcanic, când trupele românești, formate în covărșitoare majoritate din țărani, vor constata în timpul ocupării teritoriilor bulgărești de la sud de Dunăre că vecinii lor bulgari trăiesc decent și prosperi, fără feudalismul și exploatarea la care erau ei supuși ei de către regimul feudal-monarhic românesc.^[15][56]
În timpul domniei regelui Carol I a avut loc un complot împotriva regelui, pus la cale, în anul 1870, de Candiano Popescu, care intenționa declanșarea unei revolte în 13 capitale de județ. Republica de la Ploiești a durat doar câteva ore, complotul fiind curmat în aceeași zi, când Candiano s-a predat autorităților. (Cristian Preda, op. cit. p. 122). Candiano Popescu a fost grațiat de rege, apoi a intrat în armată și ca maior, a luat parte la războiul de independență ca șef al batalionului 4 vânători. A participat la asaltul redutei Grivița din 30 august 1877. 
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Statul însuși însă – sub domnia lui Carol s-a dezvoltat într-un mod în care administrația era una coruptă și ineficientă, iar puterea marilor proprietari de pământ – care-l siliseră să abdice pe Alexandru Ioan Cuza rămăsese intactă.^[57][58]
Spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, Regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție fermă din partea majorității membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică. 
Înainte de a deveni Principe al României, Carol a fost trimis de tatăl său, Carl-Anton să facă un voiaj de studii în Franța și Algeria în ianuarie 1862, însoțit de locotenentul von Schrötter.^[59] În Algeria a stat două luni.

Regele Carol și regina Elisabeta ai României
Când a fost ales Principe al României, Carol nu era căsătorit și, conform constituției române, aprobată de el însuși, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a inițiat o călătorie în Europa și mai ales în Germania, pentru a-și găsi o mireasă.
A întâlnit-o pe Elisabeta, principesă de Wied, pe care a văzut-o „harnică, iubitoare de oameni, cultă și talentată”. După o convorbire care nu a ținut mai mult de o oră, prințul a cerut-o de soție și în aceeași zi s-a întors ca logodnic al ei. În final, s-a căsătorit cu Elisabeta de Neuwied la 3 noiembrie 1869.
Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puțin potrivite^[60], el fiind un bărbat rece și calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august/8 septembrie 1870 și decedată pe 28 martie/9 aprilie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereușind să-și revină complet din trauma pierderii unicului copil.

Regele Carol I cu nepotul său, Ferdinand, și fiul acestuia, Carol
Spre sfârșitul vieții lor, Carol și Elisabeta au reușit să găsească o modalitate de a se înțelege reciproc și au fost descriși ca fiind buni prieteni, deși regina considera, de manieră evident naivă, ca o formă republicană de guvernare, îndepărtând regii și împărații de la putere, ar scuti națiunile de indolența și corupția conductorilor.^[61].
Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunță la tronul țării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunță la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni Principe de România, moștenitor al tronului și mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soția lui, Elisabeta a încercat să-l influențeze pe prinț ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Conform constituției române, însă, nu avea voie să ia de soție o româncă. Pentru a clarifica incidentul, Elena a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soție pe Maria.  

Carol I
Domnitor al României Rege al României
Date personale
Nume la naștere	Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen
Născut	20 aprilie 1839[1][2][3][4]  Sigmaringen, Hohenzollern-Sigmaringen[5]
Decedat	10 octombrie 1914 (75 de ani)[1][2][3][6][4]  Castelul Peleș, România
Înmormântat	Mănăstirea Curtea de Argeș
Părinți	Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Prințesa Josephine de Baden
Frați și surori	Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen Prințesa Marie de Hohenzollern-Sigmaringen Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen
Căsătorit cu	Regina Elisabeta
Copii	Maria, Principesă de Hohenzollern
Religie	catolicism
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prinț al Sfântului Imperiu Roman[*]
Familie nobiliară	Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn regal	Trăiască regele
Domnitor, apoi Rege al României
Domnie	10 mai 1866 – 27 septembrie/10 octombrie 1914
Încoronare	10 mai 1866
Predecesor	Alexandru Ioan Cuza
Succesor	Ferdinand Portret     Portret     Carol I în Războiul de Independenţă     Medalie cu Carol I     Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881     Efigia lui Carol I ca domn (1880) şi ca rege (1888) pe monede de 5 lei din argint     Regele Carol I, regina Elisabeta şi prinţesa Maria, 1873     Carol I şi Elisabeta la Sinaia     Funeraliile regelui Carol I, 1914



• 1839: Iulian Grozescu (n. 20 ianuarie 1839, Comloșu Mare, Comitatul Torontal - d. 2 iunie 1872, Comloșu Mare, Comitatul Torontal, Imperiul Austro-Ungar) a fost un poet, publicist și traducător român.
  Iulian Grozescu a fost redactor și colaborator la ziarele românești din Arad, Viena, Pesta, Oradea, București și prim-redactor la revista Familia. Iulian Grozescu s-a născut în satul bănățean de câmpie Comloșu Mare, în familia numeroasă a preotului Ioan Grozescu, originar din Livezi de lângă Craiova.
  A urmat studiile liceale la Timișoara, Arad și Oradea, după care a urmat dreptul la Pesta. În perioada studiilor universitare a publicat poezii și a colaborat cu ziarul Concordia, condusă de Sigismund Pop, și la revista umoristică Strigoiu al lui Mircea V. Stănescu, iar împreună cu cel din urmă editează la Pesta foaia Speranța, În anul 1863 care, însă, apare doar într-un singur număr.
  La 13 octombrie 1863 apare la Pesta revista satirică „Umoristulu” coordonată de George Ardelean, la care se alătură ca redactor. Colaborând cu această revistă timp de doi ani, leagă o prietenie durabilă cu prim-redactorul revistei, Iosif Vulcan, iar la 5 iunie 1865 faimoasa revistă „Familia” își începe apariția, iar Iulian Grozescu se alătură de la început colectivului de redacție, publicând în Familia poezii, nuvele, traduceri, recenzii etc.
  În anul 1867 pleacă la București, unde colaborează la ziarele Telegraful și Poșta română. În această perioadă publică în Familia, Suveniruri din București. În noiembrie 1871 devine redactor responsabil al revistei Albina din Pesta, iar la 12 mai, 1872 scoate ziarul umoristic Priculiciu la Timișoara.
  În anul 1869 apare la Arad, la tipografia lui Ștefan Gyula, volumul de poezii "POESII" editat de avocatul Emericu B. Stănescu. Editorul îi aduce în prefața volumului un adevărat elogiu poetului.
  Moare la 2 iunie 1872, în casa părintească din Comloșu Mare, răpus de tuberculoză. Poezie:
  • Sunt român
  • Străină
  • Coriolan
  • Mihai Bravul
  • Unit sau neunit
  Nuvele:
  • Fatalitate și noroc
  • Mărioara și Măriuța
  • Căderea Timișanei
  Traduceri:
  • Fata căpitanului, Aleksandr Pușkin  

    Iulian Grozescu
    Date personale
    Născut	20 aprilie 1839 Comloșu Mare, comitatul Torontal
    Decedat	2 iunie 1872 (33 de ani) Comloșu Mare, comitatul Torontal
    Naționalitate	română
    Cetățenie	România
    Ocupație	publicist, scriitor, traducător
    Pseudonim	Ghiță, Carabă, Eremie Ciocârlie
    Activitatea literară
    Specie literară	poezie, nuvelă, recenzie, eseu

• 1840: Odilon Redon,pictor simbolist și litograf francez (d. 1916)
• 1851: Eduardo Acevedo Díaz prozator, politician și jurnalist uruguayan (d. 1921)

• 1853 - S-a născut Elie Radu, inginer, pedagog și academician român. (d. 1931)

  

  Elie Radu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Elie Radu (n. 20 aprilie 1853, Botoșani – d. 10 octombrie 1931) a fost un inginer constructor de poduri și șosele, pedagog și academician român. S-a dovedit un luptător pentru drepturile profesionale ale inginerilor, a stimulat și a îndrumat creația inginerească. A deținut funcția de președinte al Societății Politehnice în anii 1898, 1903 și 1904.

• 1879: Paul Poiret, creator de modă francez (d. 1944)

•  1882 - S-a născut Nicolae Ciupercă, politician şi general român. (d. 1950)

  

  Nicolae Ciupercă  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  General de armată și om politic.. A urmat Școala militară de ofițeri activi de Infanterie din București, absolvită în 1902 ca șef de promoție, obținând gradul de sublocotenent. A absolvit apoi cursurile Școlii Superioare de război din Paris în 1913. A participat la Războiul de întregire ca maior, șef al biroului operații al Armatei a II-a (condusă de general Averescu). Nicolae Ciupercă (1882-1950)

  A fost numit ministru al Apărării Naționale în 1938, dar după o scurtă perioadă și-a dat demisia pentru că nu a fost de acord cu cheltuirea unor fonduri din bugetul militar care, conform ordinului regelui, primeau o destinație secretă, imposibil de verificat. În cel de-Al Doilea Război Mondial a fost Comandant al Armatei a 4-a și al Armatei a 2-a, participând la operațiunile pentru dezrobirea Basarabiei.

  La 9 septembrie 1941 a demisionat din funcție, în semn de protest, împotriva continuării războiului dincolo de Nistru. A fost decorat cu numeroase ordine și medalii pentru faptele sale deosebite de arme. Devenit indezirabil comuniștilor, a fost arestat în septembrie 1948 pentru acuzația de „complot și uneltire contra ordinii sociale”, după ce s-a alăturat grupării anticomuniste Graiul Sângelui, fiind încarcerat în Penitenciarul Jilava, apoi la Văcărești, unde și-a găsit sfârșitul.

• 1884: Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg și Gotha (Beatrice Leopoldine Victoria; 20 aprilie 1884 – 13 iulie 1966) a fost membru al familie regale britanice, nepoată a reginei Victoria. Prin căsătorie a intrat în familia regală spaniolă; a fost soția lui Alfonso de Orleans y Borbón, infante al Spaniei. În familie era numită Bea. Prințesa Beatrice s-a născut la 20 aprilie 1884 la Eastwell Park, Kent. Tatăl ei era Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria și al Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Mama sa era Ducesa de Edinburgh, născută Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei), singura fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a Mariei de Hesse.
  Ca nepoată a unui monarh britanic, Beatrice a primit titlu de Prințesă a Regatului Unit al Marii Britanii și a Irlandei. Beatrice și-a petrecut cea mai mare parte din copilărie la Malta, unde tatăl ei servea în Marina Regală Britanică. Atunci când Ducele de Edinburgh moștenește Ducatul Saxa-Coburg și Gotha în 1893 familia se mută la Coburg.
  În 1902, Prințesa Beatrice a avut o poveste romantică cu Marele Duce Mihail al Rusiei, fratele mai mic al Țarului Nicolae al II-lea, și la acel moment, moștenitorul prezumptiv al tronului Rusiei. A început să primească scrisori de la el în septembrie 1902 și deși el era Mare Duce al Rusiei iar ea Prințesă Germană, corespondau în engleză.^[3]
  Biserica Ortodoxă Rusă interzice căsătoria între veri primari, astfel că mariajul n-a avut loc. Deși în trecut astfel de căsătorii au mai avut loc în Casa Romanov (Marea Ducesă Caterina Pavlovna, a cărui mână a fost refuzată de Napoleon I a fost căsătorită de două ori cu veri primari), Nicolae al II-lea care era oficial capul Bisericii Ruse, a refuzat să încalce regulile de dragul fratelui său. ^[3]
  În noiembrie 1903 Mihail i-a scris Beatricei că nu se poate căsători cu ea. Situația a fost agravată de o scrisoare pe care Beatrice a primit-o de la sora sa mai mare, Prințesa Victoria (Ducky) în care Mihail era acuzat de insensibilitate (când, doi ani mai târziu lui Ducky, care divorțase de verișorul ei primar Ernst, Mare Duce de Hesse, i se spusese că o recăsătorie cu alt văr primar, Kirill Mare Duce al Rusiei este interzisă de Biserica Rusă, ea a refuzat să considere răspunsul un "nu"; cuplul a plecat în exil.^[3]) Umilită, Beatrice a fost trimisă în Egipt pentru a-și vindeca inima rănită însă ea a trimis scrisori de reproș lui Mihail până în 1905. 
  Beatrice şi Alfonso.
  Au existat zvonuri conform cărora Beatrice urma să se căsătorească cu Alfonso al XIII-lea al Spaniei însă s-a dovedit a fi un zvon fals devreme ce el s-a căsătorit cu verișoara ei, Victoria Eugenie de Battenberg în 1906. La nunta lor, Beatrice l-a întâlnit pe vărul regelui Alfonso, Alfonso de Orleans y Borbón, infante al Spaniei, al 5-lea Duce de Galliera. Guvernul spaniol a obiectat ca un infante să se căsătorească cu o prințesă britanică care, spre deosebire de regina Victoria Eugenie nu voia să se convertească la catolicism. Regele a fost obligat să spună clar că în cazul în care nunta va avea loc, cuplul va trebui să trăiască în exil.
  Cu toate acestea, Beatrice și Alfonso au avut o slujbă romano-catolică și luterană la Coburg la 15 iulie 1909. Cuplul s-a stabilit la Coburg până în 1912 când s-au întors în Spania iar rangul lui de infante a fost restabilit. Mariajul regelui Alfonso al XIII-lea era unul nefericit, cu numeroase aventuri, din unele rezultând și copii nelegitimi. Rămâne un zvon nedovedit faptul că regele a avut o aventură și cu Beatrice. Erau prieteni apropiați însă eticheta de la curtea Spaniei avea dificultăți în a accepta o astfel de relație.
  Regina Maria Cristina (mama regelui Alfonso al XIII-lea) s-a declarat scandalizată de zvonuri și s-a întâlnit cu Beatrice la San Sebastián cerându-i să părăsească Spania. Cum ea a refuzat, regele Alfonso n-a avut încotro și a exilat-o.
  Cuplul a avut trei copii:
  • Alvaro Antonio Fernando Carlos Felipe (20 aprilie 1910 Coburg, Germania - 22 august 1997)
  • Alonso Maria Cristino Justo (28 mai 1912 Madrid, Spania - 18 noiembrie 1936 Spania); ucis în timpu; războiului civil spaniol
  • Ataulfo Alejandro Isabelo Carlos (20 octombrie 1913 Madrid, Spania - 4 octombrie 1974 Malaga, Spania)  Familia s-a mutat în Anglia, unde cei trei băieți erau educați la Colegiul Winchester. În cele din urmă, familia regală spaniolă a permis Beatricei și familiei sale să se întoarcă în Spania unde ei și-au stabilit căminul la Sanlúcar de Barrameda.
    Anii 1930 au fost nefavorabili pentru familie, colapsul monarhiei spaniole și ulterior, războiul civil au micșorat în mare mare măsură averea familiei. După stabilirea cele de-a doua republici spaniole în 1931, regele Alfonso și familia lui au plecat în exil în Italia. În anii care au urmat, situația politică a Spaniei s-a înrăutățit, diverse grupuri luptând pentru putere. La sfârșitul anilor 1930, conflictul a erupt în războiul civil spaniol. Beatrice și Alfonso și-au pierdut averea iar copilul mijlociu, Alfonso, a fost ucis în lupta împotriva comuniștilor.
    Beatrice a murit la Sanlúcar de Barrameda la 13 iulie 1966. Soțul său i-a supraviețuit nouă ani. Fiul lor Ataulfo a murit necăsătorit în 1974. Singurii nepoți sunt copii prințului Alvaro. La moarte ei, Beatrice era ultimul copil supraviețuitor al Prințului Alfred și a Marii Ducese Maria Alexandrovna.  

    Prințesa Beatrice
    Ducesă de Galliera
    Date personale
    Nume la naștere	Beatrice Leopoldine Victoria
    Născută	20 aprilie 1884 Eastwell Park, Kent
    Decedată	13 iulie 1966 (82 de ani) Sanlúcar de Barrameda, Spania
    Părinți	Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha[1] Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei[1]
    Frați și surori	Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha Maria a României Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha
    Căsătorită cu	Infantele Alfonso, Duce de Galliera
    Copii	Infantele Alvaro Infantele Alonso Infantele Ataulfo
    Cetățenie	Regatul Unit
    Religie	anglicanism[*][2] Biserica Catolică[2]
    Ocupație	politiciană
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Orléans-Galliera casa de Saxa-Coburg-Gotha

• 1889 - S-a născut Adolf Hitler politician german şi dictator (Fuhrer) al Germaniei national-socialiste (s-a sinucis in data de 30 aprilie 1945 in Berlinul asediat de trupele sovietice).

  

  Micul Adolf Hitler (1890) – foto: ro.wikipedia.org

  Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. Ajuns la putere în 1933, Hitler, a transformat țara într-o dictatură monopartid bazată pe ideologia totalitaristă și autoritaristă a național-socialismului.

  Politica sa expansionistă agresivă este considerată principala cauză a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, soldat cu pierderi omenești colosale. De numele său sunt legate numeroase crime împotriva umanității, printre care punerea în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor „indezirabili” din Europa, precum și lichidarea adversarilor politici din Germania. Hitler a fost ales „omul anului” în 1938 de către revista americană Time.

•  1892 - S-a născut Diamandi Gheciu, compozitor român. (d. 1982)

  

  Diamandi Gheciu – foto preluat de pe www.bunicutavirtuala.com

  Diamandi Gheciu (n. 20 aprilie 1892, București – d. 1 octombrie 1982, Belfast) a fost un compozitor român. Studiile muzicale le-a început în București (1913–1918) cu Gheorghe Cucu, Alfonso Castaldi și Ecaterina Ioanin. A urmat cursuri de perfecționare la Uniunea Compozitorilor (1950–1951) cu Theodor Rogalski. A fost licențiat al facultății de Drept din București (1914).

  A fost secretar al Uniunii Compozitorilor, președinte al Fondului muzical, a scris articole în Muzica, Contemporanul, Flacăra, Scânteia, L’Orient (București). A susținut conferințe, concerte-lecții și emisiuni radiofonice. A fost distins cu Ordinul Muncii clasa III (1959), Ordinul Muncii clasa II (1962); Ordinul Meritul cultural clasa III (1969) și cu Premiile Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor (1970, 1975).

  A compus muzică vocal-simfonică; muzică simfonică: Poem pastoral pentru violă și orchestră; muzică de cameră: Trio pentru vioară, violoncel și pian, Dor. Andante pentru violoncel și pian, Legendă pentru vioară și pian; muzică corală: Țară, draga mea, Zbor de noapte, Valsul tinereții; muzică vocală (lied): Tristețea lumii, Crăiasa din povești, Și dacă…, La mijloc de codru des, etc.

•  1893 - S-a născut pictorul spaniol Juan Miro; (d. 1983).

  

  Joan Miró (1893 – 1983)  - foto: ro.wikipedia.org

  Joan Miró (n. 20 aprilie 1893, Barcelona – d. 25 decembrie 1983, Palma de Mallorca) a fost un pictor și sculptor spaniol, influențat de suprarealism, fără să fi aderat niciodată la această grupare. Teoriile suprarealiste îi întăresc convingerea în necesitatea libertății artistice, va rămâne un creator multidimensional și multilateral: pictează, dar și sculptează și stăpânește în aceeași măsură tehnica ceramicei.

  Forme frumoase și stranii, păsări și stele îl vor însoți în fiecare zi a vieții sale, închinate artei și libertății creatoare. A fost influențat desuprarealism, fără să fi aderat niciodată la această grupare, un creator multidimensional și multilateral care picta dar și sculpta și stăpânea în aceeași măsură tehnica ceramicei.

• 1895: Emile Christian, interpret american de jazz (d. 1973)
• 1897: Vintilă Russu-Șirianu (n. 20 aprilie 1897, Arad, comitatul Arad, d. 25 februarie 1973, București) a fost un dramaturg, traducător, memorialist și publicist român. A fost fiul lui Ioan Russu-Șirianu. Studiile liceale le face la Arad și Ploiești, apoi urmeză un timp cursurile Conservatorului de Artă Dramatică și ale Facultății de Medicină din București, apoi urmează Facultatea de Litere și Filosofie, fiind în același timp secretarul lui Nicolae Iorga la Liga Culturală^[1].
  A fost pentru scurte perioade de timp audient la școli superioare din Londra și Paris. În timpul Primului Război Mondial se înrolează ca voluntar, iar după război, în anul 1919, lucrează la Biblioteca Academiei Române.
  A fost secretarului lui Octavian Goga la Societatea Scriitorilor Români între anii 1923 și 1924^[1]. În perioada interbelică a fost redactor la Flacăra și colaborează cu versuri, proză, cronici și la Gândirea, Cugetul românesc, Minerva, Sfatul țării, Adevărul literar și artistic, Rampa, Universul literar, Îndreptatea și altele.
  În anul 1924, are loc la Teatrul Național din București, premiera piesei Biruitorul, scrisă în colaborare cu Alexandru Băbeanu^[1].
  În anul 1927 pleacă la Paris, unde conduce periodicul lunar Revue franco-roumaine, promovând literatura și cultura românească^[1].
  Vintilă Russu-Șirianu a fost dezinteresat de soarta scrierilor sale, cele mai multe rămânând rătăcite prin publicațiile vremii și ascunse după pseudonime ca: Cronicarul Dâmbo-viței, Ion Dacu, D. Dinu, Mefistofel, V. Ronea, V. Rugă, V. Sângeru, V. Șerban etc.
  Lucrarea sa cea mai importantă, este o suită de schițe memorialistice despre personalități literare și artistice pe care le-a cunoscut: George Enescu, Constantin Brâncuși, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Panait Istrati, iar în această lucrare sunt incluse și amintirile tatălui său despre Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George Coșbuc.
  Moare în București la 25 februarie 1973.  

  OPERA

  • Nopțile, București, 1917;
  • Foi galbene, București, 1921;
  • Biruitorul (în colaborare cu Al. Băbeanu), București, 1925;
  • Teatru pentru muncitori (în colaborare), București,1947;
  • Vinurile lor...., București, 1969;
  • Îmi amintesc de aceste versuri, București, 1972.

  Traduceri

  • Honoré de Balzac, Cămătarul
  • Erskine Caldwell, Pământ tragic, București, 1948 (în colaborare cu Eugen B. Marian);
  • Roger Martin du Gard, Familia Thibault, București, 1964 (în colaborare cu Al. Dimitriu-Păușești).  

    Vintilă Russu-Șirianu
    Vintilă Russu-Șirianu
    Date personale
    Născut	20 aprilie 1897 Arad, comitatul Arad
    Decedat	25 februarie 1973 (75 de ani) București, România
    Naționalitate	română
    Cetățenie	România
    Ocupație	dramaturg, scriitor, jurnalist
    Activitate
    Studii	Universitatea din București

• 1900 – S-a născut Constantin S. Nicolăescu-Plopșor, arheolog, istoric, etnograf, folclorist, antropolog, geograf, membru corespondent al Academiei Române. (d. 1968)

  

  Constantin S. Nicolaescu-Plopșor – foto preluat de pe www.bunicutavirtuala.com

  Constantin S. Nicolaescu-Plopșor (n. 20 aprilie 1900, Plopșor, Dolj – d. 30 mai 1968, București) a fost un arheolog, istoric, etnograf, folclorist, antropolog, geograf, membru corespondent al Academiei Române. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității București. A descoperit la Bugiulești (Vâlcea) o fosilă umană (un craniu) veche de 2 milioane de ani, denumită Homo olteniensis (Australonthropus olteniensis).

  A înființat Institutul Arheologic Oltenia, Institutul de Istorie Națională, o revistă – Gând și slavă oltenească, o editură – Pământ și suflet oltenesc, Asociația Folcloriștilor Olteni, filiala din Craiova a Academiei Române. A scris și publicat foarte mult, de la culegeri de folclor la studii mari (a fost și coordonatorul grupului de cercetători de la Porțile de Fier – insula Ada-Kaleh).

  În 1965 a publicat volumul de povestiri Tivisoc și Tivismoc care cuprinde printre altele textele Păcală la stăpân și Trinu. Alte scrieri: Din legendele lui Novac, Vorbe oltenești, Ceaur, povești oltenești, Paleoliticul în România, etc.

• 1902: Alexandru Filipașcu (n. 20 aprilie 1902, Petrova, Maramureș – d. 20 decembrie 1952, Valea Neagră, Constanța) a fost un istoric, primar al orașului Sighetu Marmației, profesor și preot român, provenit dintr-o familie greco-catolică.^[1] În perioada 1948 -1952 a fost profesor la Institulul Teologic Cluj.^[2] A fost deținut politic din vara anului 1952 la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a decedat.
•  1908 - S-a născut cântarețul de jazz american Lionel Hampton; (d. 2002).
• 1917: Ioniță G. Andron (n. 20 aprilie 1917, Racșa, Satu Mare – d. 23 aprilie 1989, Negrești Oaș, județul Satu Mare), a fost un artist fotograf, teolog greco-catolic și avocat din Țara Oașului.
  Fiu al preotului Ioan Andron, originar din Pribilești (Țara Chioarului), învață la școala primară din Racșa. A urmat liceul la Satu Mare (1927-1934), apoi studii juridice la Cernăuți și Cluj (1935-1940). Între 1941-1944 a studiat teologia la Academia Teologică Unită din Cluj.
  Începe să facă fotografie în 1934, cu un aparat de tip Voigtländer Bessa cu film lat, primit în dar de la tatăl său. De la fotografii cu prietenii și familia, interesul său evoluează la documentarea vieții țăranilor din Țara Oașului.
  Colecția fotografică, cuprinzând aproximativ 93.000 de clișee, a fost achiziționată în septembrie 2015 de către Muzeul Județean Satu Mare^[1]. Familia artistului a donat către muzeu arhiva documentară. Arhiva conține, pe lângă corespondență, memorii și documente personale, texte cu informații etnografice și istorice din zona Oaș^[1].
  Liceul tehnologic din orașul Negrești-Oaș îi poartă numele. 

  Ioniță G. Andron
  Date personale
  Născut	20 aprilie 1917  Racșa, Racșa, Satu Mare, România
  Decedat	23 aprilie 1989 (72 de ani)  Negrești-Oaș, România
  Cetățenie	România
  Religie	Greco-catolici
  Ocupație	fotograf teolog[*] avocat

• 1918: Kai Siegbahn, fizician suedez (d. 2007)
• 1927: Alex Müller, fizician german, laureat al Premiul Nobel
• 1936: Alfonso, Duce de Anjou, Duce de Cádiz (Alfonso Jaime Marcelino Manuel Víctor María de Borbón y Dampierre, cetățean francez ca Alphonse de Bourbon) (20 aprilie 1936 – 30 ianuarie 1989) a fost nepotul regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și pretendent legitimist la tronul Franței.  

  Alfonso
  Duce de Anjou; Duce de Bourbon; Duce de Cádiz
  Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz în 1963
  Date personale
  Nume la naștere	Alfonso Jaime Marcelino Manuel Víctor María de Borbón y Dampierre
  Născut	20 aprilie 1936 Roma, Italia
  Decedat	30 ianuarie 1989 (52 de ani) Colorado, SUA
  Înmormântat	Convent of Las Descalzas Reales[*]
  Cauza decesului	accident
  Părinți	Infantele Jaime, Duce de Segovia Emmanuelle de Dampierre[*]
  Frați și surori	Gonzalo, Duke of Aquitaine[*]
  Căsătorit cu	María del Carmen Martínez-Bordiú y Franco
  Copii	Francisco de Asís, Duce de Bourbon Luis Alfonso, Duce de Anjou
  Cetățenie	Italia  Franța  Spania  Regatul Italiei
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	diplomat
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Duke of Cádiz[*]
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon
  Pretendent legitimist la tronul Franței
  Domnie	20 martie 1975 – 30 ianuarie 1989
  Predecesor	Jacques II
  Succesor	Louis XX
  Duce de Anjou
  Domnie	3 august 1975 – 30 ianuarie 1989
  Predecesor	Jaime, Duce de Anjou
  Succesor	Louis, Duce de Anjou
  Duce de Bourbon
  Domnie	25 noiembrie 1950–1975
  Succesor	Francisco, Duce de Bourbon

• 1928: Gerald S. Hawkins, astronom englez (d. 2003)
• 1939 - S-a născut Gro Harlem Brundtland, politiciană norvegiană.

•  1941 - S-a născut Ryan O’Neal, actor american.

  Ryan O’Neal (născut Charles Patrick Ryan O’Neal, Jr. pe n. 20 aprilie 1941, Los Angeles, California, SUA) este un actor american, nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolul din Love Story (1970).

• 1943: Dan Horia Mazilu, autor, critic literar, estetician și istoric literar român (d. 2008)
• 1943: John Eliot Gardiner, dirijor englez
• 1944: Tudor Zamfirescu (n. 20 aprilie 1944, Suedia) este un matematician român, membru de onoare al Academiei Române din 2009.
• 1948: Nicolae Grigorie-Lăcrița (pseudonimul lui Nicolae Grigorie, n. 20 aprilie 1948, Lăcrița, județul Dolj) este autor a 101^[1] cărți, 31 de lucrări, 160 studii și 2600 articole de economie și fiscalitate. O parte din aceste opere sunt recunoscute și folosite ca subiect de studiu și cercetare. După terminarea facultății, a lucrat în unități de producție, în compartimentele: financiar-contabilitate; calculația costurilor, prețu­rilor și tarifelor; organizarea și normarea muncii; retribuirea muncii.
  Între anii 1991 – 2012 a lucrat la Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj în activitățile de control fiscal, metodologie, asistență contribuabili.
  Este doctor în economie (din 1981), conferențiar universitar, disciplinele predate fiind „Finanțe publice” și „Fiscalitate”.
  Practician de elită și deopotrivă teoretician, N. Grigorie – Lăcrița are publicate în literatura de specialitate 101 de cărți, 31 de lucrări, 160 studii și peste 2.600 de articole, pe probleme economice, cele mai multe pe teme de fiscalitate, foarte apreciate pentru utilitatea lor practică și contribuția adusă la îmbunătățirea legislației fiscale și a reglementărilor de aplicare a acesteia.
  Colaborarea cu mass-media (ziare locale și centrale) s-a concretizat în publicarea, în aceastea, a peste 240 de articole.
  Pe Internet, lucrările autorului pot fi găsite la o simplă căutare pe Google, folosind termenul „N. Grigorie – Lăcrița”.
  Dintre miile de propuneri și soluții exprimate pentru îmbunătățirea legislației fiscale și a reglementărilor de aplicare a acesteia, peste 100 au fost adoptate, contribuind la perfecționarea sistemului fiscal, al celui de pensii, al asigurărilor sociale de sănătate și de șomaj.
  În perioada 1999 – 2005, a publicat, pe cont propriu, revista „Ghid Fiscal”^[3], devenită un instrument practic util pentru agenții economici și specialiștii din domeniul financiar-contabil. Aceasta a ajuns la un tiraj maxim de 28.000 de exemplare, cu o desfacere de până în 17 județe.
  Este evaluator în specialitatea evaluare economică și financiară a întreprinderilor și expert contabil, membru al Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România.
  Cercetător de prestigiu și profund cunoscător al fiscalității în practică, N. Grigorie – Lăcrița a încheiat și a executat 45 contracte de cercetare științifică cu diferiți agenți economici din țară și străinătate, pe probleme de interes major, soluțiile oferite fiind susținute de aceștia, de organizațiile lor patronale și sindicale, în îmbunătățirea anumitor prevederi legale.
  Grupul de presă și editură „Tribuna economică” București, editor a 11 dintre cele mai apreciate reviste din țară din domeniul economic, i-a acordat, în anul 1999, „LAURII  Tribunei economice” (echivalent al Premiului I pe țară, premiul care se acorda o dată la 5 ani), primind „Diploma”, „Medalia” și „Coroana de LAUREAT” pentru contribuția la abordarea problemelor fiscalității. De asemenea, în anul 2004 i s-au acordat, pentru a doua oară, „LAURII  Tribunei economice”, primind „Diploma” și „Medalia”. 
  Portret Nicolae Grigorie-Lăcrița

•  1949 - S-a născut Jessica Lange, actriță americană.

  

  Jessica Lange – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Jessica Lange (n. 20 aprilie 1949) este o actriță americană de film laureată a două premii Oscar și patru Globuri de Aur. Prima ei apariție cinematografică din 1976 în pelicula King Kong, a fost remarcată și premiată ca atare în 1977, cu Golden Globe pentru debut.

• 1949 - S-a nascut Mircea Florin Șandru, poet român.

  

  Mircea Florin Șandru – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Mircea Florin Șandru (n. 20 aprilie 1949, Făgăraș) este un poet și un jurnalist român, membru al Uniunii Scriitorilor din România începând cu anul 1976. Primul grupaj consistent de poeme, care constituie adevăratul său debut în presa literară, este găzduit de revista România literară din 1 februarie 1973, la rubrica Vă propunem un nou poet, girată de scriitorul Geo Dumitrescu. În 1973, a participat la concursul de debut al Editurii Eminescu și a obținut Premiul I, pentru volumul de versuri Elegie pentru puterea orașului, apărut în 1974.

  Poemele sale au fost traduse în mai multe limbi: engleză, franceză, germană, italiană, suedeză, spaniolă, rusă, maghiară, greacă, cehă, sârbă, slovenă, bulgară și albaneză.

• 1950 - S-a născut generalul rus Aleksandr Lebed, fost comandant al Armatei a 14-a din Transnistria si guvernator al regiunii siberiene Krasnoiarsk. (m. 28 aprilie 2002 in urma unui accident aviatic).

  

  Aleksandr Ivanovici Lebed (1950 – 2002) – foto: findagrave.com

  Aleksandr Ivanovici Lebed (în limba rusă Алекса́ндр Ива́нович Ле́бедь; n. 20 aprilie 1950 – d. 28 aprilie 2002) a fost un general și politician rus. Alexandr Lebed ajuns în prim-planul vieții publice din Rusia după tentativa de lovitură de stat din 1991, în timpul căreia un grup de conspiratori din vechea gardă comunistă conservatoare sovietică au încercat să-l răstoarne pe președintele Mihail Gorbaciov și să stopeze cursul reformelor inițiate de acesta din urmă.

  În momentul critic al crizei, comuniștii conservatori au dat ordin armatei să încercuiască Casa Albă, sediul Parlamentului Rusiei, generalului Lebed fiind însărcinat cu trimiterea tancurilor, dar el a refuzat să acționeze împotriva parlamentarilor și a lui Boris Elțin, președintele RSFS Ruse. Mai târziu, Lebed a fost avansat, devenind adjunct al comandantului VDV – trupelor de parașutiști, Pavel Gracev.

• 1952: Karl Friedrich, Prinț de Hohenzollern (n. 20 aprilie 1952; Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania) este fiul cel mare al Prințului Friedrich Wilhelm de Hohenzollern și a Prințesei Margarita de Leiningen. A devenit șeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen după decesul tatălui său la 16 septembrie 2010. La 17 mai 1985 la Sigmaringen s-a căsătorit cu contesa Schenck von Stauffenberg, fiica contelui Clemens Anton Schenck von Stauffenberg (o rudă a colonelului Claus Schenk Graf von Stauffenberg) și a soției acestuia, contesa Clementine Elisabeth de Wolff-Metternich. Cuplul a divorțat la 21 ianuarie 2010.^[2] Împreună au patru copii:
  • Alexandru, Prinț Moștenitor de Hohenzollern (n. 16 martie 1987, New York)
  • Prințesa Philippa Marie Carolina Isabelle de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 2 noiembrie 1988, New York)
  • Prințesa Flaminia Pia Eilika Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 9 ianuarie 1992, Munchen)
  • Prințesa Antonia Elisabeth Georgina Tatiana de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 22 iunie 1995, Munchen)
  La 17 iulie 2010 Karl Friedrich s-a recăsătorit cu Katharina (Nina) de Zomer (n. 1959), un fotograf german.^[3]
  Prințul trăiește la Castelul Sigmaringen; el deține, de asemenea, Castelul Krauchenwies (reședința fostei sale soții), Castelul Umkirch și Josefslust, un conac de vânătoare.
  El este președintele și unicul proprietar al Unternehmensgruppe Fürst von Hohenzollern care include imobiliare și păduri, cu 400 de angajați, și deține o pondere de 50% din Zollern GmbH und Co. KG (combinate siderurgice, tehnici de transmisie), cu 2800 de angajați.
  Având în vedere prevederile art. 35 alin.1 din Constituția României din 1938 (ultima constituție regală, suspendată începând cu data de 5 septembrie 1940), Prințul de Hohenzollern-Sigmaringen este și prinț ereditar al României. 

  Karl Friedrich
  Prinț de Hohenzollern
  Date personale
  Nume la naștere	Karl Friedrich Emich Meinrad Benedikt Fidelis Maria Michael Gerold
  Născut	20 aprilie 1952 (67 de ani) Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania
  Părinți	Prințul Friedrich Wilhelm de Hohenzollern[1] Princess Margarita of Leiningen[*][1]
  Frați și surori	Prince Ferdinand of Hohenzollern[*] Albrecht Johannes Prinz von Hohenzollern-Sigmaringen[*]
  Căsătorit cu	Contesa Alexandra Schenck von Stauffenberg (c.1985 – div.2010) Nina de Zomer (c.2010)
  Copii	Prințul Alexandru de Hohenzollern Prințesa Philippa de Hohenzollern Prințesa Flaminia de Hohenzollern Prințesa Antonia de Hohenzollern
  Cetățenie	Germania
  Religie	catolicism
  Ocupație	antreprenor
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern-Sigmaringen
  Șeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen
  Domnie	16 septembrie 2010 – prezent (9 ani, 215 zile)
  Predecesor	Friedrich Wilhelm

• 1953: Ioan Oltean, politician român
• 1958: Lucian Merișca (n. 20 aprilie 1958,^[2] Târgu Frumos, Iași) este un scriitor român de literatură științifico-fantastică, traducător și redactor de radio. Este frate cu Dan Merișca și fiul istoricului și scriitorului Costin Merișca.^[3] În 1979, Lucian Merișca, împreună cu Dan Merișca, a fondat cenaclul SF Quasar din Iași.^[4] A debutat în literatura științifico-fantastică în 1981 cu povestire „Peripețiile unor pămînteni în Exterrior”. A publicat diferite povestiri în Anticipația CPSF (nr. 503),^[5] în La orizont, această constelație... (1990, povestirea „Tic-tac”) Almanahul Anticipația (din 1993),^[6] Fantastic Magazin, Argonaut, SF Contact, Quark, Jurnalul SF etc. Aparține „noului val” din anii 1980 de scriitori ai SF-ului românesc. 

  LUCRĂRI PUBLICATE

  • 1992: Revoltă în labirint, Anticipația CPSF 483-484, 1992, cu Dan Merișca
  • 1998: Aventuri în Exterrior, editura Dealer^[8]
  • 1999: Deratizare, Colecția Inorog, editura Institutul European
  • 2008: Vincent și Karlenstein. Moarte bună, copii!, Editura Bastion
• 1958: Dragan Đokanović, politician sârb din Bosnia
• 1972: Tara Leigh Patrick (n. 20 aprilie 1972, Sharonville, Ohio), cunoscută după numele de scenă Carmen Electra,^[1] este o actriță, cântăreață, dansatoare, vedetă de televiziune și fotomodel american. Ea devenit celebră datorită aparițiilor în revista Playboy, în game show-ul MTV Singled Out, în serialul Baywatch și dansând cu Pussycat Dolls. De asemenea, este cunoscută pentru rolurile din filmele Scary Movie, Date Movie, Epic Movie, Meet the Spartans și Disaster Movie. Numele său adevărat este Tara Leigh Patrick. S-a născut pe 20 aprilie 1972 în Sharonville, Ohio, în familia lui Harry Patrick, un chitarist și entertainer, și a soției sale Patricia (d. 1998), o cântăreață.^[2][3] Este cea mai mică din cei șase copii ai cuplului; are patru frați și o soră.^[4] A făcut cursurile școlii primare la Ann Weigel Elementary School. A luat cursuri de dans sub îndrumarea lui Gloria J. Simpson, în Western Hills, vecină cu Cincinnati. Mama ei a decedat în 1998 în urma unei tumori cerebrale. A urmat liceul la Princeton și în același timp a luat cursuri de actorie la Cincinnati Public School District.^[5] Are origini engleze, irlandeze, olandeze și germane. În anii 1990, Carmen Electra a avut relații romantice cu muzicienii Tommy Lee de la Mötley Crüe și Fred Durst de la Limp Bizkit.^[8] În 1998, Electra was dating ea a avut o relație cu starul NBA Dennis Rodman. În august, același an, mama și sora sa au murit la câteva săptămâni una de cealaltă.^[9] She and Rodman wed in November 1998 at Little Chapel of the Flowers in Las Vegas, Nevada.^[10][11]
  Pe 22 noiembrie 2003, Electra s-a căsătorit cu Dave Navarro, chitaristul principal al formației rock Jane's Addiction.^[12] Pe 17 iulie 2006, ea și Navarro au anunțat separarea lor și, la 10 august, Electra a inițiat procedura de divorț; aceasta a fost finalizaztă pe 20 februarie 2007.^[13][14]
  În aprilie 2008, reprezentatul lui Carmen Electra a confirmat că ea este logodită cu Rob Patterson, membru al formației nu metal Otep și al formației hard rock Filter.^[15] După o logodnă de câțiva ani,^[16] în 2012 Electra a apărut la show-ul TV The Choice ca celibatară.^[17] Ulterior ea a avut o scurtă relație cu Simon Cowell, între decembrie 2012 și februarie 2013.  

  Carmen Electra
  Carmen Electra în 2013
  Date personale
  Nume la naștere	Tara Leigh Patrick
  Născută	20 aprilie 1972 (47 de ani) Sharonville, Ohio, SUA
  Părinți	Harry Patrick Patricia Patrick (d. 1998)
  Căsătorită cu	Dennis Rodman (1998–1999; divorțați) Dave Navarro (2003–2007; divorțați)
  Naționalitate	American
  Cetățenie	SUA
  Etnie	Irlandezi
  Ocupație	Actriță, fotomodel, dansatoare, vedetă de televiziune, cântăreață, entertainer
  Activitate
  Alte nume	Tara Patrick
  Ani de activitate	1990–prezent
  Înălțime	1,6 m
  Partener(ă)	Rob Patterson (2008–2012)
  Rude	Debbie (soră; d. 1998)
  Premii	MTV Movie Award for Best Kiss

• 1974: Adrian Ilie, fotbalist și om de afaceri român
• 1975: Steluța Luca (n. Lazăr, 20 aprilie 1975, în Pechea) este o fostă mare jucătoare de handbal din România, componentă și căpitan al echipei naționale a României. În prezent este antrenor la Centrul Național de Excelență din Râmnicu Vâlcea^[1] și profesor de pregătire sportivă la Liceul Energetic din Râmnicu Vâlcea, specializarea handbal. Anterior a pregătit, din postura de antrenor secund, apoi cea de antrenor principal, clubul Oltchim Râmnicu-Vâlcea.
  Steluța Luca a evoluat pe postul de intermediar dreapta. În prezent este vice-președinte al Federației Române de Handbal.
• 1977: Adrian Gurzău (n. 20 aprilie 1977, Cluj-Napoca, România) este un politician român, deputat de Cluj
• 1977: Viorel Iordăchescu (n. 20 aprilie 1977, Chișinău, RSS Moldovenească) este un jucător moldovean de șah, Mare maestru la șah din 1999.
• 1979: Victor Berco (n. 20 aprilie 1979 în Bălți) este un fost fotbalist din Republica Moldova.
• 1980: Mircea Oprea (n. 20 aprilie 1980, Sibiu) este un jucător de fotbal român 
• 1982: Bogdan Apostu (n. 20 aprilie 1982,^[1] Hunedoara, România) este un fost fotbalist român, manager la FC Clinceni.
• 1983: Adrian-Octavian Dohotaru (n. 20 aprilie 1983) este un deputat român, ales în 2016.
• 1983: Miranda May Kerr (n. 20 aprilie 1983 în Sydney) este un fotomodel australian, care de la vârsta de 13 ani a început să pozeze ca model. Ea a lucrat printre altele la agenția Victoria’s Secret și Maybelline. Miranda este primul copil al Theresei și al lui John Kerr. Ea a copilărit în Gunnedah, un orășel în New South Wales, Australia. După ce a câștigat la vârsta de 13 ani un concurs de frumusețe a început în 1997 să lucreze ca manechin. Kerr se mută în Brisbane, unde urmează cursurile la "All Hallows", o școală superioară catolică pentru fete. În 2004 începe cariera de model internațional la agențiile publicitare de modă: "Ober Jeans Paris", "Vogue" și "Elle". În iunie 2009 se poate vedea poza ei goală legată de un copac în magazinul australian Rolling Stone. Din viața ei privată, Kerr este de religie budistă, practică printre altele exerciții de meditație și yoga. Din februarie 2007 trăiește cu actorul Orlando Bloom, cu care s-a căsătorit în iulie 2010 și cu care are un fiu în ianuarie 2011.  

  Miranda Kerr

  Miranda Kerr în 2012
  Nume la naștere	Miranda May Kerr
  Data nașterii	20 aprilie 1983 (36 de ani)[1]
  Locul nașterii	Sydney, Australia
  Înălțime	1,75 m
  Culoarea părului	Castaniu
  Culoarea ochilor	Albaștri
  Măsuri	32–24–34 (SUA) 81–61–86 (UE)[2]
  Mărimea la rochie	6 SUA/36 UE[2]
  Agenție	IMG Models Traffic Models Chic Management[2]
  Soț(ie)	Orlando Bloom (2010–2013)
  Copii	Flynn Christopher Blanchard Copeland Bloom (n. 2011)

• 1986: Errol Zimmerman (n. 20 aprilie 1986) este un kickboxer curaçaoan, care luptă pentru clubul Hemmers Gym în Breda, Olanda. Zimmerman este triplu campiona al Olandei la Muay Thai, și campion în promoțiile K-1 World Grand Prix 2008 din Amsterdam și SUPERKOMBAT Fight Club.^[1] la data de 7 mai 2014, Zimmerman era pe poziția #5 mondial la categoria grea în GLORY^[2] și #6 mondial conform LiverKick.com.^[3]
  Errol Zimmerman a luptat în promoțiile K-1, It's Showtime și SUPERKOMBAT și în prezent este sub contract cu GLORY. De asemenea, Zimmerman a mai luptat într-o partidă openweight la K-1 Dynamite!! 2008 contra japonezului parcticant de MMA Ikuhisa Minowa.
• 1997: Alexander "Sascha" Zverev Jr. (n. 20 aprilie 1997) este un jucător de tenis german. Este fiul fostului antrenor de tenis rus Alexander Zverev Sr. și fratele mai mic al jucătorului de tenis Mischa Zverev.
  În mai 2017, Zverev a intrat pentru prima dată în ATP top-10 după ce l-a învins pe Novak Djokovic în finala turneului 2017 Italian Open, câștigând astfel primul său titlu Masters 1000.^[3] A câștigat un al doilea titlu consecutiv Masters 1000, când l-a învins pe Roger Federer la Canada Masters 2017, ajungând în cele din urmă locul 4 în lume.