1. /5 APRILIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri (1)

EVENIMENTE

1772: Exploratorul olandez Jacob Roggeveen descoperă o insulă în Oceanul Pacific, pe care băștinașii o numeau Rapa Nui. Descoperitorul o va boteza Paasch Eyland (Insula Paștelui).

1976: În China are loc Incidentul Tiananmen când mulțimea strânsă în Piața Tiananmen solicită eliberarea lui Deng Xiaoping, simbolul și speranța reformării societății chineze.

• 1792: Președintele american George Washington își exercită autoritatea sa de veto asupra unui proiect de lege, prima dată când această putere este utilizată în Statele Unite ale Americii.
• 1874: A avut loc, la Viena, premiera operetei Liliacul, de Johann Strauss (fiul).
• 1877: Compozitorul francez Charles Gounod a creat opera Cinq-Mars.
• 1904: București: a luat ființă Automobil Club Regal, în prezent Automobil Club Român ACR.
• 1924: Ordonanță militară prin care se interzice activitatea Partidului Comunist Român.
• 1934: Este înființată legația României de la Buenos Aires.
• 1951: Ethel și Julius Rosenberg sunt condamnați la moarte pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice (au dezvăluit rușilor secrete cu privire la armele atomice).
• 1955: După 50 de ani de activitate, Sir Winston Leonard Spencer Churchill se retrage din viața politică pentru a se dedica scrisului. Pentru operele sale, în special pentru Al doilea război mondial (în șase volume), i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură în 1953, când primește titlul de lord. Printr-o hotărâre a Congresului va deveni, în 1963, cetățean de onoare al SUA.
• 1964: A intrat în funcțiune primul tren fără conductor, folosit la metroul din Londra.
• 1967: Stabilirea de relații diplomatice între România și Canada.
• 1973: La clinica chirurgicală nr.2 din Târgu Mureș, o echipă de medici, condusă de prof. dr. Ioan Pop de Popa, efectuează prima operație pe cord deschis din România.
• 1976: În China are loc Incidentul Tiananmen când mulțimea strânsă în Piața Tiananmen solicită eliberarea lui Deng Xiaoping, simbolul și speranța reformării societății chineze.
• 1983: Scandal diplomatic: acuzați de spionaj, 40 de diplomați sovietici sînt expulzați de la Paris.
• 1989: În Polonia, este încheiat compromisul dintre guvern și reprezentanții opoziției prin care se prevede crearea unei a doua Camere a Parlamentului - Senatul, instituirea postului de președinte al republicii și organizarea de alegeri libere.
• 1992: În Peru, are loc o lovitură de stat a președintelui Alberto Fujimori, care a suspendat garanțiile constituționale.
• 1994: Vizita, la București, a președintelui Serbiei, Slobodan Miloșevici.
• 1997: S-a înființat Canalul România Muzical din cadrul Societății Române de Radiodifuziune.
• 1999: În urma unui raid al NATO, vizând cazarmele din localitatea minieră Aleksinaci (200 km la sud de Belgrad), 17 civili au fost uciși din cauza unei bombe de 250 kg, ghidată prin laser, abătută asupra unei zone rezidențiale. La 6 aprilie, Pentagonul admite că bomba, lansată de un avion american, și-a ratat, se pare, ținta.
• 2000: Yoshiro Mori, 62 de ani, a fost ales premier al Japoniei; el îi succede lui Keizo Obuchi, aflat în comă.
• 2001: Liderul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, Vladimir Voronin, a fost ales președintele țării.
• 2004: Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii începe o vizită de stat în Franța pentru a celebra cea de-a 100 aniversare a „înțelegerii prietenești”.
• 2006: Ionel Haiduc este ales noul președinte al Academiei Române. El îl înlocuiește pe Eugen Simion, care a condus această instituție timp de două mandate. Va fi instalat în funcție în 20 aprilie.
• 2009: Alegeri parlamentare în Republica Moldova câștigate de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) cu 49,48% din voturile exprimate. Partidul Liberal (PL) obține 13,13%.

NAȘTERI

• 1170: Isabelle de Hainaut (n. 5 aprilie 1170, Valenciennes,^[1] – d. 15 martie 1190, Paris) a fost regină a Franței, ca soție a regelui Filip al II-lea August. Elisabeta s-a născut la Valenciennes^[2], fiind fiica contelui Balduin al V-lea de Hainaut cu contesa Margareta I de Flandra. Încă de când avea vârsta de un an, tatăl ei a promis-o spre căsătorie lui Henric, viitorul conte de Champagne^[3]. Henric era nepotul Adelei de Champagne, care era regina Franței. În anul 1179, cei tați au depus jurământ că vor proceda la căsătoria copiilor, însă în cele din urmă Balduin a fost de acord mai târziu să o căsătorească pe Elisabeta cu regele Filip al II-lea al Franței. 
  Sigiliul Elisabetei de Hainaut, actulamente la British Museum
  Căsătoria cu regele Filip August a avut loc în data de 28 aprilie 1180, la Bapaume și a adus ca dotă comitatul Artois. Căsătoria a fost aranjată de către unchiul său pe linie maternă Filip I de Flandra, care era la acea vreme consilier al regelui.^[4]
  Elisabeta a fost încoronată ca regină a Franței la Saint-Denis în ziua de 28 mai 1180. Dat fiind că Balduin al V-lea se revendica pe bună dreptate ca fiind descendent din Carol cel Mare, cronicarii vremii au văzut în această căsătorie o uniune între Dinastia Carolingiană și Dinastia Capețienilor.
  Mariajul nu a fost pe placul reginei-mamă Adela de Champagne, dat fiind că el însemna totodată respingerea mâinii nepotului ei Henric de Champagne și slăbirea influenței ei asupra celorlalte rude.
  Deși Elisabeta a fost lăudată de către contemporani pentru virtuțile sale, ea nu a reușit să câștige afecțiunea regelui Filip al II-lea, din cauză că nu a reușit să îi ofere un moștenitor.^[5] Între timp, Filip August a început în 1184 un război împotriva Flandrei și, înfuriat că Balduin al V-lea îi sprijinea pe dușmanii săi, a convocat un conciliu la Sens cu scopul de a o repudia pe Elisabeta de Hainaut. Potrivit cronicii lui Gislebert de Mons, Elisabeta a apărut atunci desculță, ca un penitent, în bisericile orașului, câștigând astfel simpatia publicului.^[6]
  Unchiul regelui, Robert I de Dreux, s-a interpus cu succes acestei situații, astfel încât Elisabeta nu a mai fost repudiată, mai ales că acest lucru ar fi însemnat pierderea provinciei Artois de către coroana Franței.^[7]
  În cele din urmă, la 5 septembrie 1187, ea dat naștere mult doritului moștenitor, viitorul rege Ludovic al VIII-lea. 
  Miniatură reprezentând-o pe Isabella de Hainaut după naşterea primului ei fiu, Ludovic
  Cea de a doua sarcină a a Elisabetei de Hainaut a fost extrem de dificilă. Pe 14 martie 1190, ea a născut doi gemeni, numiți Robert și Filip. Datorită complicațiilor din timpul nașterii, Elisabeta a murit a doua zi și a fost înmormântată în catedrala Notre-Dame de Paris. Încă nu âmplinise 20 de ani și a multă lume a fost îndoliată pe străzile Parisului, dat fiind că fusese o regină populară^[8].
  Cei doi gemeni nu au trăit mai mult de patru zile, amândoi stingându-se pe 18 martie 1190.^[9] Fiul ei, Ludovic i-a succedat în poziția de conte de Artois. În cele din urmă, dota Elisabetei (provincia Artois) a revenit coroanei franceze după moartea lui Filip al II-lea, când Ludovic a urcat pe tron ca Ludovic al VIII-lea. 

  Isabelle de Hainaut
  Date personale
  Născută	5 aprilie 1170 Lille, Franța
  Decedată	15 martie 1190 (19 ani) Paris
  Înmormântată	Notre-Dame de Paris
  Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
  Părinți	Balduin al V-lea de Hainaut Margareta I de Flandra
  Frați și surori	Yolanda de Flandra Henric I de Hainaut Balduin I de Constantinopol Filip I de Namur
  Căsătorită cu	Filip al II-lea al Franței
  Copii	Ludovic al VIII-lea al Franței
  Religie	creștinism
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Conte regină consoartă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Capet
  Domnie
  Domnie	28 aprilie 1180–15 martie 1190
  Încoronare	28 mai 1180

• 1288: Împăratul Go-Fushimi al Japoniei (d. 1336)
• 1472: Bianca Maria Sforza, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman (d. 1510)
• 1588: Thomas Hobbes (n. 5 aprilie 1588, Westport[*], Wiltshire, Regatul Unit – d. 4 decembrie 1679, Derbyshire, Regatul Angliei) a fost un filozof englez, cel mai cunoscut pentru tratatul său Leviatanul (1651).
  Hobbes a scris despre filozofie politică și alte subiecte, oferind o definiție a naturii umane ca o formă de cooperare auto interesată. A fost contemporan cu Francis Bacon și cu René Descartes și a scris un răspuns la Meditațiile lui René Descartes.
  Hobbes este unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun cunoscător al filosofiei lui Descartes. Pentru a scăpa de Revoluția engleză, Hobbes s-a mutat la Paris în perioada 1640-1651, întorcându-se în Anglia după căderea lui Cromwell. Hobbes s-a născut în Malmesbury, Wiltshire, Anglia pe 5 aprilie 1588. Tatăl său, vicar de Charlton și Westport, a fost forțat să părăsească orașul, abandonându-și cei trei copii în grija fratelui său, Francis. Hobbes a fost educat la biserica din Westport de la vârsta de 4 ani, apoi s-a mutat la școala din Malmesbury și după aceea la o școală privată condusă de tânărul Robert Latimer, absolvent al Universității Oxford. Hobbes a fost un elev bun, iar în 1603 a fost trimis la Oxford unde a intrat la Magdalen Hall (vezi Hertford College). Directorul de la Magdalen Hall a fost un Puritan foarte agresiv, John Wilkinson, care a avut o influență puternică asupra gândirii lui Hobbes.
  La universitate, Hobbes se pare că a urmat o curriculă proprie, nefiind atras de studiul scolastic. Hobbes nu și-a completat studiile universitare până în 1608, dar a fost recomandat de Wilkinson ca meditator pentru William, fiul lui William Cavendish, Baron de Hardwick (și mai târziu conte de Devonshire), și astfel a început legătura lui de o viață cu această importantă familie de nobili.
  Hobbes a devenit însoțitorul tânărului William și amândoi au luat parte la un mare turneu în 1610. Cu această ocazie, Hobbes a luat cunoștință de metodele științifice și critice europene, care contrastau filosofia scolastică pe care o studiase la Oxford. În acea perioadă eforturile sale se îndreptau spre studiul atent al autorilor greci și latini, rezultatul fiind grandioasa traducere a Istoriei războiului Peloponesian a lui Tucidide, pe care a finalizat-o în 1628 și care a fost prima traducere a acestei lucrări în engleză. Hobbes credea că relatarea lui Tucidide despre războiul Peloponesiac demonstrează că o guvernare democratică nu poate supraviețui unui război și nu poate asigura stabilitatea, și de aceea este indezirabilă.
  Hobbes nu și-a concentrat eforturile asupra filosofiei până în 1629, deși se întâlnea cu figuri din lumea literară ca Ben Jonson și cu gânditori ca Francis Bacon. Angajatorul său Cavendish, devenit conte de Devonshire, a murit de ciumă în iunie 1628. Contesa văduvă l-a concediat pe Hobbes, dar el și-a găsit în scurt timp un alt loc de muncă, tot ca meditator, de această dată pentru fiul lui Sir Gervase Clifton. Rămâne pe acest post, petrecând o mare parte a timpului la Paris, până în 1631, când își găsește din nou de lucru la familia Cavendish, ca meditator al fiului fostului său elev. În următorii șapte ani, pe lângă munca de meditator, se preocupă de extinderea propriilor sale cunoștințe de filosofie, trezindu-se în el curiozitatea pentru cele mai importante dezbateri filosofice. A vizitat Florența în 1636 și mai târziu a fost unul dintre participanții obișnuiți la dezbaterile grupurilor filosofice din Paris, organizate împreună cu Marin Mersenne. Începând din 1637, Hobbes se consideră filosof. Filosofia lui Hobbes este strict nominalistă și mecanicistă, excluzând teologia. Ea nu se preocupă decât de soarta obiectelor, naturale și artificiale, create de om cu alte cuvinte, acelea care pot fi "calculate" rațional. Teoria sa cea mai de succes a fost ceea despre starea naturală și contractul social (dreptul natural).
  Prin opera sa principală, "Leviathan" (1651), Hobbes a devenit fondatorul filosofiei statale moderne. Dat fiind că starea naturală a omului reprezintă "bellum omnium contra omnes" (războiul tuturor împotriva tuturor), oamenii încheie un contract social prin care transferă drepturile individuale către stat. Legitimitatea statului constă și în datoria sa de a garanta securitatea.
  Hobbes pornește de la premisa că egoismul domină natura umană "homo homini lupus est" (omul pentru om este lup). De aici rezultă necesitatea apariției statului ca o creație artificială. Filozofia politică a lui Hobbes se mai ocupă și de raportul stat (suveran) - individ (cetățean), de noțiunea și rolul dreptului natural în societate și de distincția dintre drept (jus) și lege (lex). 

  Thomas Hobbes
  Thomas Hobbes
  Date personale
  Născut	5 aprilie 1588[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Westport[*], Wiltshire, Regatul Unit
  Decedat	4 decembrie 1679 (91 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Derbyshire, Regatul Angliei
  Cetățenie	Regatul Angliei  Regatul Unit
  Etnie	englez
  Religie	ateism
  Ocupație	scriitor politolog[*] matematician filozof economist politician istoric traducător
  Filozofi occidentali Filozofia secolului XVII
  Școală/tradiție	Contractul social, realism
  Interese principale
  Filozofie politică, istorie, etică, geometrie
  Idei importante
  fondatorul modern al tradiției Contractului social ; viața în starea naturală este "solitară, săracă, urâtă, dură și scurtă"
  Influențe A influențat Platon, Aristotel Întreaga filozofie politică occidentală care a urmat

• 1732: Jean Honoré Fragonard, pictor, desenator, gravor francez (d. 1806)
• 1773: Ducesa Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg-Strelitz^[1] (germană Herzogin Therese Mathilde Amalie zu Mecklenburg-Strelitz; 5 aprilie 1773 – 12 februarie 1839)^[1] a fost membră a Casei de Mecklenburg-Strelitz și Ducesă de Mecklenburg. Prin căsătoria cu Karl Alexander, Prinț de Thurn și Taxis, Therese a devenit și membră a Casei de Thurn și Taxis. Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg s-a născut la Hanovra ca fiică a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt.
  La 25 mai 1789, la Neustrelitz, Mecklenburg-Strelitz.^[1], Therese s-a căsătorit cu Karl Alexander Prinț Ereditar de Thurn și Taxis, fiu al lui Karl Anselm, Prinț de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Ducesa Auguste de Württemberg. Mătușa paternă a Theresei regina Charlotte și soțul ei George al III-lea al Regatului Unit au ajutat la realizarea căsătoriei, în particular ajutând-o pe Therese să-și păstreze credința protestantă.^[2] Therese și Karl Alexander au avut șapte copii:^[1]
  • Prințesa Charlotte Luise (24 martie 1790 – 22 octombrie 1790)
  • Prințul Georg Karl (26 martie 1792 – 20 ianuarie 1795)
  • Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha (6 iulie 1794 – 18 august 1874)
  • Prințesa Luise Friederike (29 august 1798 – 1 decembrie 1798)
  • Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg (4 martie 1800 – 20 decembrie 1870)
  • Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis (3 noiembrie 1802 – 10 noiembrie 1871)
  • Prințul Friedrich Wilhelm (29 ianuarie 1805 – 7 septembrie 1825)
  De asemenea, Therese a avut și copii nelegitimi cu Contele Maximilian-Emmanuel Lerchenfeld (1772–1809) care s-a căsătorit la 25 mai 1789 cu Maria Anna Philippine Walburga Groschlag von Dieburg, cu care a avut un fiu. Copiii Theresei cu Maximilian-Emmanuel au fost:
  • Georg Adolf, Graf von Stockau (1806 - 1865) căsătorit la 25 noiembrie 1830 cu Franziska de Paula Maria Elisabeth, Gräfin von Fünfkirchen; au avut copii
  • Amalie Adlerberg (1808 - 1888) căsătorită la Köfering, la 31 august 1825 cu Georg-Alexander, Freiherr von Krüdener; au avut copii
  În 1790 ambasadorul francez în Marea Britanie a spus că soțul Theresei a fost luat în considerare pentru noul tron al Țărilor de Jos Austriece și că mătușa Theresei, regina Charlotte, a sprijinit acest lucru; acestea s-au dovedit a fi zvonuri nefondate, Charlotte și soțul ei, George al III-lea credeau că soțul Theresei deține un rang insuficient pentru regalitate. 

  Ducesa Therese de Mecklenburg-Strelitz
  Prințesă de Thurn și Taxis
  Date personale
  Nume la naștere	Therese Mathilde Amalia
  Născută	5 aprilie 1773 Hanovra, Electoratul de Brunswick-Lüneburg
  Decedată	12 februarie 1839 (65 de ani) Regensburg, Regatul Bavariei
  Înmormântată	St. Emmeram's Abbey[*]
  Părinți	Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz Friederike de Hesse-Darmstadt
  Frați și surori	Georg, Mare Duce de Mecklenburg Duke Charles of Mecklenburg[*] Louise de Mecklenburg-Strelitz Frederica de Mecklenburg-Strelitz Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz
  Căsătorită cu	Karl Alexander, Prinț de Thurn și Taxis
  Copii	Prințesa Charlotte Luise Prințul Georg Karl Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha Prințesa Luise Friederike Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis Prințul Friedrich Wilhelm
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	salonnière[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Cneaz ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Strelitz Casa de Thurn și Taxis
  Prințesă consort de Thurn și Taxis
  Domnie	25 mai 1789 – 15 iulie 1827
  Predecesor	Ducesa Auguste de Württemberg
  Succesor	Baroneasa Wilhelmine de Dörnberg

• 1804: Mattias Jakob Schleiden, botanist german (d. 1881)
• 1820: Félix Nadar sau doar Nadar, numele la naștere, Gaspard Félix Tournachon (n. 5 aprilie 1820, Paris – d. 20 martie 1910, Paris), a fost un caricaturist, fotograf și pionier aeronautic francez. Félix Tournachon a început prin a studia medicina, a devenit apoi jurnalist și romancier. El și-a făcut inițial un nume prin caricaturile făcute celebrităților pariziene, publicate în diverse periodice, de exemplu în Le Charivari, Journal pour rire (numit și Journal amusant) sau Revue Comique, această din urmă revistă fiind înființată de el însuși în 1849. Specialitatea lui erau, începând cu anul 1852, caricaturile operelor de artă prezentate anual în expoziția "Salonului Oficial" din Paris. Această activitate i-a asigurat existența înainte de anul 1852. După aceea Nadar a deschis un atelier fotografic care s-a dovedit a fi foarte lucrativ.
  În atelierul său, Nadar a început să experimenteze procedee de obținere a imaginilor fotografice cu ajutorul iluminației electrice. Acest atelier a devenit ulterior un loc de întâlnire al boemei pariziene și a găzduit în 1874 prima expoziție a impresioniștilor, care a provocat un mare scandal de presă și a consacrat acuzația de "impresionism" drept nume generic al noii mișcări. Din 1873 Nadar l-a avut drept colaborator în cadrul atelierului fotografic pe fiul său Paul Nadar (1856-1939).
  Nadar a fost și un pasionat experimentator de aerostate, inventând el însuși un aparat de zbor și întreprinzând mai multe călătorii cu balonul Le Géant, cu ajutorul căruia a străbătut distanța dintre Paris și Hanovra. Cu acea ocazie el a făcut primele fotografii aeriene ale Parisului, pe care le-a prezentat în mod metodic în cererea de patent pentru un Nouveau système de photographie aérostatique din 1858. Lui îi aparțin de asemenea primele fotografii făcute cu lumină artificială în subteran, publicate într-o culegere din 1861, care ilustra catacombele Parisului. Lui Nadar i se datorează unele din cele mai celebre portrete fotografice ale personalităților de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Datorită producției de masă portretele par azi oarecum stereotipe, dar se disting prin depășirea canonului vremii de înfrumusețare prin stafaje și retușuri. Edgar Degas a folosit fotografii executate de Nadar ca mijloc de inspirație pentru unele din compozițiile sale.
  • 

    Charles Baudelaire
     
  • 

    Georges Boulanger
     
  • 

    Georges Clemenceau
     
  • 

    Camille Corot
     
  • 

    Gustave Courbet
     
  • 

    Charles-François Daubigny
     
  • 

    Eugène Delacroix
     
  • 

    Jules Favre în 1865
     
  • 

    Léon Gambetta în 1870
     
  • 

    Gustave Doré (1859)
     
  • 

    Alexandre Dumas
     
  • 

    Ilia Ilici Mecinikow
     
  • 

    Jean-François Millet
     
  • 

    Peter Kropotkin
     
  • 

    Franz Liszt
     
  • 

    Gérard de Nerval
     
  • 

    Henri Rochefort
     
  • 

    George Sand (1864)
     
  • 

    Ernest H. Shackleton
     
  • 

    Adolphe Thiers
     
  • 

    Jules Verne
     
  • 

    Théophile Gautier
     
  • 

    Aviatorul Jean-Marie Le Bris şi aparatul său de zbor, Albatros II
     
  • 

    Nadar (Gaspard-Félix Tournachon)

  Félix Nadar
  Félix Nadar
  Date personale
  Nume la naștere	Gaspard-Félix Tournachon
  Născut	6 aprilie 1820[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Paris, Franța
  Decedat	20 martie 1910 (89 de ani)  former 4th arrondissement of Paris[*], Paris, Republica Franceză
  Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
  Părinți	Victor Tournachon[*]
  Frați și surori	Adrien Alban Tournachon[*]
  Copii	Paul Nadar[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	fotograf aeronaut[*] caricaturist[*] caricaturist[*] scriitor artist jurnalist
  Activitate
  Alte nume	Nadar
  Alma mater	Lycée Condorcet[*]
  Organizație	Le Charivari[*] Félix Nadar: Autoportret (fotografie executată probabil de fratele său Adrien Tournachon)

• 1856: Booker T. Washington s-a născut, ca sclav negru, în America de Nord, cu câțiva ani înainte de începerea războiului civil din acea țară. Războiul acesta a adus după sine în ținuturile de Sud o stare nouă atât pentru populația de negri, care mai înainte fuseseră sclavi, cât și pentru vechii stăpâni albi. Booker T. Washington a fost acela care i-a ridicat pe foștii sclavi negri americani din starea lor de degradare la o frumoasă stare de înflorire. El își povestește viața în felul următor: “M-am născut sclav” zicea el “la o plantație din ținutul Franklin, Virginia. Nu sunt sigur de data exactă sau locul exact al nașterii mele. Anul a fost 1858 sau 1859. Cele dintâi amintiri ale mele sunt cartierele sclavilor. Viața mea s-a inceput în împrejurimi cât se poate de nenorocite, triste și descurajatoare. M-am născut într-o colibă de lemn de vreo 14 pe 15 picioare. În coliba acesta am locuit cu mama, un frate și o soră până după războiul civil, când am fost cu toții eliberați” “Prin casele sclavilor, și chiar și mai târziu, am auzit șoapte despre chinurile pe care le sufereau sclavii pe corabiile de scalvi când erau aduși din Africa spre America. Despre tatăl meu știu și mai puțin decât despre mama mea. Nici nu-i cunosc numele. Oricine ar fi fost nu l-am auzit niciodată că se îngrijește de mine sau că face ceva pentru creșterea mea. Podeaua la noi era pământul gol. Nu-mi aduc aminte să fi dormit în pat decât după ce familia noastră a fost declarată liberă. Fratele meu John, sora mea Amanda și eu, dormeam pe un braț de zdrențe murdare aruncate pe podeaua murdară, de pamânt. În toată viața mea nu am avut timp anume pentru joacă. De când țin minte mai în fiecare zi am fost ocupat cu vreun fel de munca. Cât am fost sclav n-am știut ce e școală”
  Cum a fost eliberți, mama și copii au plecat pe jos și au făcut câteva sute de mile ca să se întâlnească cu soțul ei în Virginia de Vest.Copil fiind Booker a început să lucreze la un cuptor. Avea o sete mare de învățătură , lucru neîngăduit sclavilor;dar pe vremea aceea în tot ținutul nu era un negru care să știe să citească sau să scrie. Fără îndrumător a început să învețe plin de râvnă dintr-un abecedar vechi.La sosirea unui negru tânăr care putea să-i învețe, școala ce nouă de ziuă, și cea de duminică erau suprapline. Booker a început să meargă la școala de seară. Când s-a citit catalogul prima oară el nu avea un nume de familie, de aceea a născocit unul îndată și și-a zis "Booker Washington" .Curând apoi, din pricina sărăciei a trebuit să părăsescă școala și să lucreze într-o mină. El spune mai departe:" Înrt-o zi pe când lucram în mina de cărbuni, s-a întâmplat să aud pe doi mineri vorbind despre o școală mare anume pentru negrii undeva în Virginia. Mi se părea că trebuie să fie locul cel mai însemnat de pe pământ, și nici cerul nu mă atrăgea mai tare ca Institutul Normal și Agricol din Hampton, despre care vorbeau acești doi oameni. Gândul acesta mă urmărea zi și noapte. Ca să-și strângă bani să poată merge la școală a început să lucreze pentru o doamnă din Noua Anglie, soția generalului Ruffner, pentru cinci dolari pe lună. Aici pentru un an și jumătate a învățat sârguința, curcățenia punctualitatea, ordinea și cinstea pe care și-a clădit mai târziu caracterul. În sfârșit a venit și ziua cea mare, și a plecat la Hampton pe jos, drum lung de cinci sute de mile (opt sute de kilometri). La Richmond, Virginia, a trecut prin oraș fără bani, și a dormit noaptea flămând pe pământ, pe un drum mărginaș. Când a ajuns la Hampton avea cincizeci de cenți în buzunar, cu ajutorul cărora să-și facă educația, iar ce era și mai rău era că școala era supraîncărcată și s-ar fi putut întâmpla lucrul trist să i se refuze primirea.
  “Îndată ce ajunsei pe teritoriului Institutului din Hampton, m-am prezentat directoarei cerând să fiu înscris. Pentru că de multă vreme nu mai mâncasem hrană ca lumea, nu mă îmbăiasem și nu-mi schimbasem hainele, îmi dădeam seama că n-aveam de ce s-o învinuiesc dacă mă lua drept o haiman, și un pierde vară. După trecere de câteva ore, directoarea îmi zise : « Camera de studiu alăturată are nevoie de curățenie. Ia mătura și o mătură » Ca un fulger mi-a trecut prin minte gândul că acesta era prilejul. Am măturat camera de trei ori. Am luat apoi o cârpă de șters și am șters praful de patru ori. Toată lemnăria care acoperea pereții, băncile, masa și catedra, toate au fost șterse de patru ori cu cârpa.După ce am terminat am raportat directoarei.Ea a mers în cameră și a cercetat podeau și colțurile ascunse; apoi și-a luat batista și a frecat și ea lemnăria de la perete, masa și băncile. Când a văzut că nu-i este cu putință să găsească nici un pic de noroi pe podea și nici fărâmă de praf pe vreo mobilă oarecare, a spu domol:” Sper că vei fi primit în Instituția noastră” . Eram cel mai fericit suflet de pe pământ. Măturarea camerei aceleia a fost examenul meu de intrare la colegiu. Domnișoara Mary F. Mackie, directoarea ,mi-a oferit locul de curățitor. Fără îndoială că am primit și aceasta cu bucurie. Trebuia să mă scol cam pe la patru dimineața pentru a face focul și a mai avea și ceva timp să-mi pregătesc lecțiile. Pentru mine viața de la Hampton a fost o descoperire; mereu mă duceam într-o lume nouă. Să am masa la ore regulate, să mănânc cu față de masă, să folosesc șervet, să mă spăl la baie, să folosesc perie de dinți și să am cearșaf pe pat, era ceva cu totul nou. Foloasele cele mai mari pe care le-am avut în viețuirea la Institutul din Hampton, se pot probabil împărți în două: întâi a fost contactul meu cu generalul S.C. Armstrong, care, după părerea mea, era caracterul cel mai rar, mai puternic și cel mai frumos pe care am avut prilejul să-l văd. Al doilea, la Hampton de prima dată ce este educația adevărată. Nu numai că am învățat că nu era rușine să muncești, ci am învățat să iubesc munca, nu numai pentru valoarea ei financiară, ci chiar de dragul ei, și pentru independența și încrederea în puterile tale pe care o aduce priceperea de a face ceva pe care lume-l dorește. La instituția aceasta am prins întâia oară gustul de a trăi neegoist. Ideea cea mare și predominantă care părea să pună stăpânire pe fiecare era de a se pregăti să înalțe pe cei de acasă. Nici unul nu părea că se gândește la sine. Iar slujbașii și profesorii, ce mănunchi de oameni rari mai erau și ei! Ziua și noaptea lucrau pentru elevi, la timp și în afară de timp. “Educația ce am primit-o la Hampton din manuale a fost numai o mică parte din ce am învățat acolo. Poate lucrul cel mai prețios pe care l-am primit din al doilea an a fost înțelegerea folosirii și prețuirii Bibliei. Învățăturile pe care le-am primit atunci în privința aceasta a pus în așa fel stăpânire pe mine, încât astăzi, când sunt acasă, oricât aș fi de ocupat, îmi fac totdeauna o regulă de a citi un capitol sau o parte dintr-un capitol dimineața, înainte de a porni la lucrul zilei.”
  Booker a terminat școala la Hampton tot așa de sărac cum o începuse și s-a reîntors la vechea lui casă din Malede să-i învețe pe oameni. Școala lui de ziuă și de seara era supra încărcată, cum era și sala de lectură și societatea pentru dezbateri pe care o înființase. Când s-a văzut că elevii trimiși la el erau cei mai bine pregătiți dintre aceia care veneau la Hampton, a fost rechemat la instituția aceea ca profesor. Având legătura neprețuită cu Generalul Armstrong i s-au dat în grijă elevii mai săraci de la școala serală. Cum tot ce i se dădea să facă, făcea cu toată puterea lui, în curând i s-a prezentat ceea ce a fost prilejul cel mai mare din viața lui, și anume de a deschide o nouă instituție la Tuskegee. La prima vedere nu părea prea promițător să înceapă o școală cu treizeci de elevi negri săraci, fără pământ, clădiri sau profesori, pe o palntație pustie, înzestrată cu o o bucătărie, un garaj și un coteț de găini care trebuia să servească drept sală de clasă. Washington a aflat Tuskegee un orășel de două mii de locuitori în regiunea Black Belt în Sud. Aproape jumătate din oraș și trei sferturi din împrejurimi erau oameni negri. În cursul celei dintâi luni a cercetat ținutul umblând pe jos după elevi . Împrejurimile erau descurajatoare. Cea mai mare parte din recolta negrilor era ipotecată și ei erau îngropați în datorii. Familii întregi locuiau într-o singură cameră. Totuși la 4 iulie 1881, Washington, nebiruit, și-a deschis școala cu treizeci de elevi, dintre care cei mai mulți erau învățători de școli publice, parte dintre ei fiind în vârstă de aproape patruzeci de ani. Dar ei erau plini de râvnă. Cum la început n-a avut nici pământ, nici clădiri, nici unelte, Washington a început școala într-o magazie descoperită și într-o casă de rugăciune a Metodiștilor negri. Când ploua era nevoit ca un elev să țină umbrela deschisă deasupra profesorului. 

  Booker T. Washington
  Booker T. Washington
  Date personale
  Nume la naștere	sanaa alleyne
  Născut	5 aprilie 1856[1][2][3][4][5]  Hale's Ford[*], SUA
  Decedat	14 noiembrie 1915 (59 de ani)[1][2][3][4][6][5]  Tuskegee[*], SUA
  Cauza decesului	boli cardiovasculare
  Căsătorit cu	Olivia A. Davidson[*] (1886–1889) Fannie Smith Washington[*] (1882–1884) Margaret Murray Washington[*] (1893–1915)
  Copii	Booker T. Washington, Jr.[*]
  Cetățenie	SUA
  Etnie	afro-american
  Ocupație	educator[*] scriitor autobiograf[*] pedagog om de afaceri politician activist pentru drepturile omului[*]
  Activitate
  Cauza decesului	boli cardiovasculare
  Alma mater	Hampton University[*]
  Organizație	Tuskegee University[*]
  Partid politic	Partidul Republican

• 1857: Alexandru de Battenberg (5 aprilie 1857 – 23 octombrie 1893) a fost primul prinț (knyaz) al Bulgariei moderne și a domnit din 29 aprilie 1879 până în 7 septembrie 1886. Alexandru a fost al doilea fiu al Prințului Alexandru de Hesse și de Rin din căsătoria morganatică cu contesa Julia von Hauke. Contesa și descendenții ei au obținut titlul de Prințesă de Battenberg în 1858. Mătușa paternă a lui Alexandru, Maria de Hessa, s-a căsătorit cu Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei. Mama lui Alexandru a fost fiica Contelui Moritz von Hauke.
  A fost fratele mai mic al Prințului Louis de Battenberg și fratele mai mare al Prințului Henric de Battenberg și al Prințului Francis Joseph de Battenberg. 
  Alexandru I al Bulgariei
  În copilărie și tinerețe, Alexandru a vizitat frecvent Sankt Petersburg și și-a însoțit unchiul, Țarul, care era foarte atașat de el, în campania din Bulgaria din 1877. Când, în conformitate cu Tratatul de la Berlin (1878), Bulgaria a devenit principat autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Țarul l-a recomandat pe nepotul său drept candidat pentru noul tron iar Marea Adunare Națională l-a ales în unanimitate pe Prințul Alexandru drept Prinț al Bulgariei (29 aprilie 1879).
  Înainte de a ajunge în Bulgaria, Prințul Alexandru a efectuat vizite Țarului la Livadia, curților marilor puteri și sultanului; o navă de război rusă l-a transportat apoi la Varna, și, după depunerea jurământului pe noua constituție la Târnovo (8 iulie 1879) a plecat la Sofia. Pe tot traseul oamenii l-au salutat cu imens entuziasm.
  Noul domn nu a avut nici o pregătire anterioară în guvernare și s-a confruntat cu o serie de probleme. S-a găsit prins între reprezentanții oficiali ai Rusiei, care voiau ca el să se comporte ca un roi fainéant și politicienii bulgari care cu certurile și violența lor au amenințat stabilitatea din Bulgaria.
  După încercarea de a guverna în aceste condiții, timp de aproape doi ani, Prințul, cu acordul Țarului rus, și-a asumat puterea absolută după ce a suspendat Constituția (9 mai 1881). O adunare convocată special a votat la 13 iulie 1881 pentru suspendarea constituției ultra-democratice pentru o perioadă de șapte ani. Totuși, experimentul s-a dovedit fără succes, lovitura de stat monarhică a înfuriat politicienii bulgari liberali și radicali și puterea reală a trecut în mâinile a doi generali ruși, Sobolev și Kaulbars, special expediați în acest scop de la Sankt Petersburg.
  Prințul, după ce a încercat în van rechemarea generalilor, a restaurat constituția cu concursul tuturor politicienilor bulgari (19 septembrie 1883).
  Revoluția de la Plovdiv (18 septembrie 1885), care a dus la unirea Rumeliei orientale cu Bulgaria, a avut loc cu acordul lui Alexandru care și-a asumat guvernarea provinciei. Acest act a fost primit cu ostilitate de Rusia. Țarul Alexandru al III-lea i-a ordonat ministrului rus de externe, Nikolai Karlovici Giers, să protesteze oficial împotriva încălcării de către Bulgaria a tratatului de la Berlin.

  În anul următor, Prințul a dat dovadă de abilități militare și diplomatice. A mobilizat armata bulgară, acum lipsită de ofițeri ruși, pentru a rezista invaziei sârbe și după victoria de la Slivnitza (19 noiembrie) l-a urmărit pe regele Milan al Serbiei până la Pirot. Deși intervenția Austriei a protejat Serbia de consecințele înfrângerii, succesul Prințului Alexandru a pecetluit unirea cu Rumelia orientală. Bucureștiul a fost ales ca loc al tratativelor de pace datorită neutralității păstrate de guvernul român și implicării sale cu ajutoare umanitare. Pacea de la București poate fi considerată, astfel, un succes al diplomației române. Tratatul de pace s-a încheiat la 19 februarie/3 martie 1886.
  După lungi negocieri cu sultanul Abdul Hamid al II-lea acesta l-a numit pe Prințul Bulgariei guvernator-general al provinciei pentru cinci ani (5 aprilie 1886). 
  Mausoleul Battenberg din Sofia
  Acest aranjament i-a scăzut mult din popularitatea în rândul bulgarilor în timp ce nemulțumirile au început să crească în rândul ofițerilor care se considerau nedreptățiți în distribuirea recompenselor după încheierea campaniei.
  S-a format un complot militar iar în noaptea de 20 august 1886 conspiratorii l-au obligat pe Prinț în palatul său din Sofia să semneze abdicarea. Apoi l-au transportat la Reni și l-au predat autorităților ruse care i-au permis să plece la Lemberg. El a revenit repede în Bulgaria ca rezultat al succesului contra-revoluției condusă de Stefan Stambolov care a răsturnat guvernul provizoriu stabilit de partidul rus de la Sofia. Poziția lui, totuși, a devenit instabilă.
  Atitudinea lui Bismarck, care în colaborare cu guvernele Rusiei și Austriei, i-a interzis să pedepsească liderii conspirației militare, de asemenea a subminat poziția lui Alexandru. El a emis un manifest demisionar și a părăsit Bulgaria la 8 septembrie 1886. Alexandru s-a retras în viața privată. Câțiva ani mai târziu s-a căsătorit cu actrița Johanna Loisinger și a luat numele de Contele von Hartenau (6 februarie 1889). Din căsătorie au rezultat un fiu și o fiică. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut în principal la Graz unde a deținut comanda în armata austriacă și unde a murit la 23 octombrie 1893 la vârsta de 36 de ani.
  Rămășițele sale, aduse la Sofia, au primit o înmormântare publică acolo, într-un mausoleu ridicat în memoria lui. 

  Alexandru
  Date personale
  Născut	5 aprilie 1857 Verona, Italia
  Decedat	23 octombrie 1893 (36 de ani) Graz, Austria
  Înmormântat	Mausoleul Battenberg
  Părinți	Prințul Alexandru de Hesse și Rin Julia Hauke
  Frați și surori	Maria de Battenberg Prințul Louis de Battenberg Prințul Henric de Battenberg Prințul Francis Joseph de Battenberg
  Căsătorit cu	Johanna Loisinger
  Copii	Contele Asen de Hartenau Contesa Tsvetana de Hartenau
  Cetățenie	Principatul Bulgariei  Imperiul Rus
  Religie	luteranism
  Ocupație	ofițer
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Cneaz
  Familie nobiliară	Casa de Battenberg
  Prinț al Bulgariei
  Domnie	29 aprilie 1879 – 7 septembrie 1886
  Succesor	Ferdinand I

• 1863:Prințesa Victoria de Hesse și de Rin, mai târziu Victoria Mountbatten, Marchiză de Milford Haven (Victoria Alberta Elisabeth Mathilde Marie; 5 aprilie 1863 – 24 septembrie 1950) a fost fiica cea mare a Marelui Duce Ludovic al IV-lea și a primei lui soții Prințesa Alice a Regatului Unit.
  Mama ei a murit în timp ce frații și surorile sale erau mici, ea devenind devreme responsabilă față de frații ei. S-a căsătorit cu verișorul ei primar prințul Ludovic de Battenberg, un ofițer în Marina Regală Britanică și a trăit cea mai mare parte a vieții în diferite părți ale Europei acolo unde soțul ei avea posturile trimis de Marina Militară.
  A fost bunica maternă a Prințului Filip, Duce de Edinburgh, care este soțul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit. 
  Prințesa Victoria copil împreună cu părinții și sora mai mică Ella.
  Victoria s-a născut în ziua de Paști în anul 1863 la Castelul Windsor, în prezența bunicii materne, regina Victoria. A fost botezată în religia luterană la 27 aprilie.^[1] Primii ani i-a petrecut la Bessungen, Germania, iar când a împlinit trei ani, familia a plecat la Darmstadt, unde Victoria a împărțit camera cu sora sa mai mică, Ella.
  În timpul Războiului austro-prusac din 1866, Victoria este trimisă în Anglia împreună cu sora ei Ella să locuiască la bunica lor până la sfârșitul ostilităților care s-au terminat prin atașarea Hesse-Kassel și părți din Hesse-Darmstadt la Prusia.^[2] În timpul Războiului franco-prusac din 1870, în grădina palatului au fost înființate spitale militare, iar Victoria a ajutat la bucătărie.
  În 1872, fratele de optsprezece luni al Victoriei, "Frittie", a fost diagnosticat cu hemofilie. Diagnosticul a venit ca un șoc pentru familiile regale din Europa; au trecut douăzeci de ani de când regina Victoria a dat naștere fiului ei cu hemofilie, Prințul Leopold, Duce de Albany, și a fost primul indiciu că boala în familia regală a fost ereditară.^[3] În anul următor, "Frittie" a căzut de la o fereastră și a murit. Acesta a fost prima din multele tragedii ale Victoriei.
  În 1878, Victoria s-a îmbolnăvit de difterie. Ella a fost rapid mutată din camera lor și a fost singurul membru al familiei care a scăpat de boală. Zile întregi mama ei a îngrijit-o pe Victoria și pe ceilalți membri ai familiei; sora Victoriei, Maria, a murit. Când se părea că familia s-a recuperat, mama Victoriei s-a îmbolnăvit. A murit la 14 decembrie, la comemorarea morții Prințului Albert, Prinț Consort.^[4] Victoria fiind cel mai mare copil și-a asumat parțial rolul de mamă pentru copiii mai mici.^[5] Mai târziu a scris: "Moartea mamei a fost o pierdere ireparabilă ... copilăria mea s-a încheiat cu moartea ei pentru că eram cea mai mare și mai responsabilă. 
  Prințesa Victoria
  La reuniunile de familie, Victoria l-a întâlnit de multe ori ei pe vărul ei Prințul Louis de Battenberg, un membru al unei ramuri morganatice a familiei regale hessiene. Prințul Louis a adoptat naționalitatea britanică și a servit ca ofițer în Marina Regală. În iarna anului 1882, s-au întâlnit din nou la Darmstadt, iar vara următoare s-au logodit.^[7]
  După o scurtă amânare din cauza decesului Ducelui de Albany,^[8] Victoria s-a căsătorit cu Prințul Louis la 30 aprilie 1884 la Darmstadt. Tatăl ei nu a aprobat căsătoria; în viziunea lui, Prințul Louis avea puțini bani și l-ar fi lipsit de compania fiicei lui deoarece cuplul urma să locuiască în Marea Britanie. Totuși, Victoria era independentă și nu a ținut cont de nemulțumirea tatălui.^[9] Tatăl Victoriei s-a căsătorit în secret în aceeași seară cu amanta sa, Alexandrine de Kolemine, fosta soție a însărcinatului cu afaceri rus la Darmstadt. Căsătoria lui cu un om de rând divorțat a șocat regalitatea din Europa și prin presiuni diplomatice și ale familiei tatălui Victoriei, el a fost nevoit să solicite o anulare a căsătoriei sale.^[10]
  În următori ani, Victoria a avut patru copii:
  • Alice de Battenberg (1885-1903); căsătorită în 1903 cu Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei; mama Ducelui de Edinburgh
  • Louise Mountbatten (1889-1965); căsătorită în 1923 cu regele Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei
  • George Mountbatten (1892-1938); căsătorit în 1916 cu Contesa Nadejda Mikhailovna de Torby
  • Louis Mountbatten (1900-1979);căsătorit în 1922 cu Edwina Cynthia Annette Ashley
  

  Victoria și Louis cu fiicele lor Alice și Louise în 1889.
  Cuplul a trăit în mai multe case din Chichester, Sussex, Walton-on-Thames și Schloss Heiligenberg, Jugenheim. Când Prințul Louis a servit în Mediterranean Fleet, ea a petrecut câteva ierni la Malta.^[5] În 1887, Victora s-a îmbolnăvit de febră tifoidă însă, după ce a fost îngrijită de soțul ei, a putut participa în iunie la Jubileul de Aur al reginei Victoria de la Londra.^[11]
  Victoria a fost interesată de știință și a desenat detaliat hărți geologice ale Maltei și de asemenea a participat la săpături arheologice atât în Mallta cât și în Germania.^[12] Ea personal a predat lecții copiilor și le-a prezentat idei și invenții noi.^[13] În 1906, a zburat într-un zeppelin și chiar mai îndrăzneață, a zburat mai târziu într-un biplan.^[14]
  Până în 1914, Victoria și-a vizitat cu regularitate rudele atât în Germania cât și în Rusia inclusiv cele două surori care se căsătoriseră în familia regală rusă: Ella care se căsătorise cu Marele Duce Serghei Alexandrovici și Alix care se căsătorise cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Victoria a fost una din rudele Țarinei care a încercat s-o îndepărteze de sub influența lui Rasputin.^[15] La izbucnirea Primului Război Mondial dintre Germania și Marea Britanie în 1914, Victoria și fiica ei Louise au plecat în Rusia la Ekaterinburg unde au stat o perioadă.
  Prințul Louis a fost forțat să demisioneze din marină la începutul războiului din cauza originilor sale germane iar cuplul s-a retras în anii războiului la Casa Kent din Isle of Wight pe care Victoria a primit-o de la mătușa ei, Prințesa Louise, Ducesă de Argyll.^[16] Victoria a condamnat forțarea demisiei soțului ei de către guvern "care l-a tratat cu puțin respect și încredere".^[17]
  Ea nu avea încredere în Winston Churchill deoarece odată l-a împrumutat cu o care pe care acesta nu i-a mai înapoiat-o.^[18] Ostilitatea publicului față de Germania l-a determinat pe regele George al V-lea al Regatului Unit să renunțe la titlurile sale germane și în același timp, la 14 iulie 1917 Prințul Louis și Victoria au renunțat la titlurile lor și la numele Battenberg alegând varianta engleză a numelui, Mountbatten.^[19] Trei zile mai târziu, Louis a fost reînnobilat de regele ca marchiz de Milford Haven.
  În timpul războiului, două surori ale Victoriei, Alix, țarină a Rusiei și Ella, Mare Ducesă a Rusiei, au fost ucise în revoluția rusă iar fratele ei, Ernest Louis, Mare Duce de Hesse, a fost detronat. În 1921 soțul ei moare la Londra; Victoria se mută la Palatul Kensington. În 1930, fiica ei cea mare, Alice, suferă o cădere nervoasă și este diagnosticată ca schizofrenică.^[20] În următorii zece ani, Victoria a fost în mare măsură responsabilă de educația nepotul ei, Filip, în timpul separării părinților lui și a instituționalizării mamei lui.
  În 1937, fratele Victoriei, Ernest Louis, a murit și curând, într-un accident de avion au murit: nepoata sa Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei care era căsătorită cu fiul fratelui ei Ernest Louis și doi copii din cei trei ai acestora când au părăsit Darmstadt, unde au participat la funeraliile tatălui lui Georg, Ernest Louis, spre Londra unde trebuia să aibă loc nunta fratelui lui Georg, Prințul Louis; Cecilie era însărcinată cu al patrulea copil. Cel mai mic copil al Ceciliei, Prințesa Ioana, nu a fost în avion și a fost adoptată de unchiul ei Prințul Louis de Hesse și de Rin însă micuța a murit de meningită după un an și jumătate.
  Altă tragedie a urmat curând când fiul Victorie, George, a murit de cancer osos anul următor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Victoria a părăsit Palatul Kensington și a locuit la Castelul Windsor cu regele George al VI-lea. Își petrecea timpul citind și făcându-și griji pentru copii; fiul ei Louis și doi din nepoți serveau în Marina Regală; fiica ei Alice rămăsese în Grecia ocupată și nu a putut comunica cu ea 4 ani.^[21] După victoria Aliaților, fiului ei Louis i s-a oferit postul de vicerege al Indiei însă ea s-a opus știind că poziția este periculoasă și grea.^[22] El a acceptat oricum.
  S-a îmbolnăvit de bronșită (fuma de la vârsta de 16 ani) la casa fiului ei Louis din Hampshire în vara anului 1950. Spunând "e mai bine să mori acasă",^[23] Victoria s-a mutat la Palatul Kensington, unde a murit. 

  Prințesa Victoria de Hesse și de Rin
  Marchiză de Milford Haven
  Date personale
  Nume la naștere	Victoria Alberta Elisabeth Mathilde Marie
  Născută	5 aprilie 1863 Castelul Windsor, Windsor, Berkshire
  Decedată	24 septembrie 1950 (87 de ani) Palatul Kensington, Londra
  Înmormântată	Whippingham, Isle of Wight
  Cauza decesului	bronșită
  Părinți	Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse Prințesa Alice a Regatului Unit
  Frați și surori	Prințesa Irene de Hesse Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna Maria de Hessa-Darmstadt[*] Alix de Hessa-Darmstadt Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Prințul Friedrich de Hesse
  Căsătorită cu	Prințul Louis de Battenberg
  Copii	Alice, Prințesă a Greciei și a Danemarcei Louise, regină a Suediei George Mountbatten, al 2-lea Marchiz de Milford Haven Louis Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma
  Cetățenie	Germania
  Religie	luteranism
  Ocupație	doamnă de onoare
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Hesse

• 1881: Florian Ștefănescu-Goangă, psiholog român (d. 1958)
• 1881: Virgil Simonescu (n. 5 aprilie 1881, Gladna Română, Fârdea, Timiș, România – d. 2 ianuarie 1941) a fost un pictor academic și critic de artă român.^[1]
  Părinții săi au fost Leon Simonescu, brigadier silvic, și soția lui, Maria.^[2]
  Clasele primare Ie-a absolvit în comuna sa natală, iar cele liceale le-a urmat la liceul săsesc din Sibiu, la cel din Orăștie și la cel de stat din Lugoj, unde în anul 1902 a luat și bacalaureatul. Încă elev al liceului din Lugoj, și-a dovedit talentul prin câteva portrete foarte reușite făcute după natură și fotografii. Sfătuit de intelectualii români lugojeni tânărul absolvent de liceu Virgil Simonescu s-a decis să se dedice artei picturii. În toamna anului 1902 a participat la concursul de admitere la Academia de Arte Frumoase din München, fiind unul din cei 22 admiși din 54 de concurenți. Studiile au durat 4 ani, avându-i ca profesori pe Karl Raupp, Martin von Feuerstein și Julius Diez și specializându-se mai ales în pictura eclesiastică bizantină, absolvind în vara anului 1906.^[2] Cursurile la Academia de Arte Frumoase din München i-au fost finanțate, printre alții, de notarul public Mihail Bejan pentru care pictorul trebuia să realizeze copii (reproduceri) după tablouri de Rubens, Van Dyck, Rembrandt, Tizian etc.^[3]
  Student fiind a colaborat la revista Luceafĕrul, pe care o scotea Octavian Goga la Budapesta.^[2]
  Întors în țară, a predat desenul la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, deschizând și o școală de pictură în clădirea teatrului.^[4] Printre elevii săi se numărau și Aurel Ciupe (1900-1988), pe atunci elev în liceul din Lugoj, dar și mai tânărul Ștefan Szönyi din Banloc (1913-1967). Condițiile grele ale vremii și nepăsarea publicului din orașul provincial au dus la sistarea activităților după doar un sezon.^[5]
  În picturile sale, a adus clasicismului unele rectificări de tehnică și cromatică, adaptând în cadrul normelor academice un desen mai vioi și un colorit mai deschis, dând mai multă luminozitate tablourilor.^[6]
  

  Portret de bărbat
  Virgil Simonescu este considerat discipolul demn al regretatului Octavian Smigelschi^[7]
  În anii 1907—8 a pictat bisericile din Boldur, Gruini și Mehadia. Din modestele câștiguri, realizate cu aceste lucrări, a întreprins în intervalele libere ale acestor ani călătorii de studii prin orașele: Veneția, Paris, Düsseldorf, Berlin, Leipzig, Viena, etc.^[2]
  A pictat apoi întregi sau în parte (iconostase) bisericile din următoarele comune românești: Făget, Buziaș, Voivodinț, Vârșeț, Vlaicovăț, Bocșa Română, Reșița, Coștenil-mic și mare, Ferendia, Șușanovița, Măgura, Sohodolul Branului etc.^[2]
  Virgil Simonescu a realizat în perioada 1908-1910 prima pictură a bisericii "Adormirea Maicii Domnului" din orașul Făget^[8] iar în anul 1911, a pictat în stil neo-bizantin iconostasul din lemn al bisericii din Șanovița, Timiș.^[9]
  La 6 iulie 1924 s-a încheiat un contract între Comuna bisericească din Orșova și pictorul Virgil Simonescu, prin care acesta se obliga să picteze biserica din Orșova contra sumei de 237.000 lei până în primăvara/vara anului 1925. Pictura trebuia executată în stil bizantin cu aplicarea motivelor românești la ornamentică.^[10]
  Opera sa majoră rămâne repictarea Catedralei Greco-Catolice din Lugoj, între 1929 și 1934^[4], lucrare pierdută, din păcate. Pictura inițială a fost făcută la 1868 de pictorul Moritz Breyer și a fost restaurată în 1929 de Virgil Simonescu. La restaurări, pictura a fost realizată în tehnică tempera după rețetele unei fabrici de profil din Germania. Aceasta a recomandat o rețetă greșită, dar restauratorii au realizat acest lucru mult prea târziu. Din cauza erorii, s-au luat diferite măsuri de protecție, prin aerisire, ventilare și evitarea fumului, însă, din 1950, degradarea nu a mai putut fi împiedicată, accelerându-se din cauza condensului, frigului și mucegaiului. Vopseaua s-a macerat și s-a exfoliat.^[11]
  Pe fațada fostei Școli de fete din Lugoj se află mozaicul „Sfântul Vasile cel Mare”, operă a lui Virgil Simonescu.^[12]
  Pictorul Simonescu a executat și o serie de portrete: ale regelui și reginei pentru Curtea de apel din Timișoara și pentru tribunalele din Banat; portretul marelui patriot bănățean Coriolan Brediceanu, al episcopului Iuliu Hossu, ale președinților Curta de apel din Timișoara Dr. Marta și Bălăci; al președintelui tribunalului din Lugoj și al primarului orașului Lugoj, Harambașa, etc.^[2]
  A expus lucrări la o singură expoziție, cea din 1923 la Timișoara, deoarece și-a consacrat tot timpul celor 22 de biserici pe care le-a pictat până în 1924.^[2]
  În anul 1907 s-a căsătorit cu Otilia Bîrlea-Jucu. Din această căsătorie are doi copii: Tuliu, și Leon. 

  Virgil Simonescu
  Date personale
  Născut	5 aprilie 1881  Gladna Română, Fârdea, Timiș, România
  Decedat	2 ianuarie 1941 (59 de ani)
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură, frescă
  Studii	Academia de Arte Frumoase din München
  Profesor pentru	Ștefan Szönyi, Aurel Ciupe   Portret de bărbat

• 1882: Natalia Ivanovna Sedova (n. 5 aprilie 1882 - d. 23 ianuarie 1962) a fost a doua soție a lui Lev Troțki. 
  Natalia cu soţul şi fiul
• 1884: Ion Constantin Inculeț (în rusă Ион (Иван) Константинович Инкулец) (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România) a fost un om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române. Este înmormântat în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Bârnova, aflată la periferia municipiului Iași. A fost căsătorit cu principesa Roxana Cantacuzino. Din căsătorie au rezultat Ion I. Inculeț, Doctor Honoris Causa al Universității Western Ontario (Canada), consultant al NASA, Membru de onoare al Academiei Române, director al centrului de electrostatică aplicată al Universității Western Ontario, și fratele acestuia, George I. Inculeț. Ion Inculeț s-a născut la 5 aprilie 1884 în satul Răzeni,în ceea ce urma să devină județul interbelic Lăpușna (cislita-prut), în familia lui Constantin și Maria Inculeț. A absolvit școala primară în satul natal, iar în anul 1894 a fost admis la Școala teologică din Chișinău, subordonată Seminarului teologic pe care a absolvit-o cu note foarte bune, obținînând drepul de a se înscrie la Seminar. A studiat în același an cu viitorii deputați și demnitari de stat Vasile Bârcă și Pantelimon Erhan. A optat pentru o facultate de științe exacte și s-a înscris într- adevăr la facultatea de fizică și matematică a Universității Dorpat, însă după un an de studii s-a transferat la Universitatea Imperială din Petersburg, facultatea de fizică și matematică, pe care a aboslvit-o cu diplomă de gradul I. A avut recomandare pentru profesorat. În anii studenției la Petersburg, din inițiativa sa, este creată asociația studenților basarabeni din Petersburg. După absolvirea universității a concurat cu succes la postul de privat-docent și a lucrat la mai multe școli private din Petersburg, predând fizica, matematica și astronomia. În anul 1917 a fost deputat în Sovietul din Petrograd din partea Partidului Socialist Revoluționar.^[3]
  Constantin Argetoianu îi face următorul portret, la prima lor întâlnire, din luna martie 1918 de la Iași: „Inculeț mi s-a arătat ce era, de la prima întâlnire, o râmă, în neantul căreia un făcător de minuni umflase un stomac și proiectase o pereche de urechi și un nas formidabil, un nas menit să miroase la distanță și să descurce în tufișul vieții poteca cea bună.”^[4]
  În aprilie 1917 a revenit în Basarabia, ca emisar al președintelui Guvernului Provizoriu Alexandr Kerenski, în fruntea unui grup de 40 de basarabeni, studenți și profesori din Petrograd, cu scopul de a adânci cuceririle Revoluției din Februarie. A fost ales deputat în primul parlament al Basarabiei, „Sfatul Țării”, împreună cu alți basarabeni veniți din Petrograd, din partea deputaților-țărani. Inițial concepția politică a lui Inculeț era una de transformări politice în cadrul unei Rusii democratice și înnoite. Însă, după preluarea puterii la Petrograd de către bolșevici prin putch-ul din octombrie, Inculeț a evoluat spre alianța cu România. La 21 noiembrie 1917 a fost ales Președinte al Sfatului Țării. La 6 ianuarie 1918 a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chișinău de către bolșevici iar Ion Inculeț și Pantelimon Erhan trimit o telegramă la Iași prin care cer să fie retrasă Armata Română din Basarabia.^[5] Este acuzat de Blocul Moldovenesc, împreună cu Pantelimon Erhan și Gherman Pântea, de atitudine pro-rusă, ultimii doi dându-și demisia.^[5][6] La 24 ianuarie Sfatul Țării a proclamat cu majoritate de voturi independența Basarabiei față de Rusia, iar la 27 martie 1918 a proclamat cu majoritate de voturi Unirea cu România, în condițiile în care FrontOtdel-ul și alte fracțiuni minoritare îi cereau parlamentului insistent să păstreze legătura cu Rusia.^[3]
  Gherman Pântea, fost ministru în Guvernul Republicii Democratice, și viitor primar al Odesei caracterizează astfel activitatea lui Inculeț:

  „La 21 noiembrie 1917 se deschide Sfatul Țării, organ care avea să vorbească în numele Basarabiei și să decidă soarta ei. Președinte al acestui parlament a fost ales în mod unanuim Ion Inculeț. El întrunea toate calitățile pentru a ocupa această mare demnitate: era calm, abil, împăciuitor, și mai cu seamă extrem de răbdător. (...) Inculeț în toate împrejurările a dovedit un calm desăvârșit și sânge rece. Nici o hotărâre pripită, nici un pas nechibzuit. Se apropia ziua cea mare - ziua Unirii - însă Inculeț se gândea la soarta țăranului. Adeseori spunea: „Dacă Dumnezeu ne va ajuta ca odată cu Unirea să rezolvăm și radical și reforma agrară, adică să dăm pământ țăranilor, voi fi cel mai fericit om”.”

  După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca (1933-1937).
  În anul 1940, referindu-se la soarta Basarabiei și Unirea din 1918, el spunea:

  „Basarabia a fost smulsă din din trupul Moldovei prin forță, cu călcarea oricărui drept și a oricărei dreptăți, în anul 1812. Autonomia promisă la anexare, cu păstrarea limbei române ân toate dregătoriile, a fost degrabă retrasă. Basarabia fiind încetul cu încetul transformată într-o simplă gubernie rusească. O sută de ani a durat prigonirea de către Rusia țaristă - o sută de ani a durat cu dârzenie rezistența acestui minunat popor moldovean dintre Prut și Nistru pentru conservarea limbei, pentru păstrarea ființei naționale. Niciodată în cursul acestui veac nu s-a stins focul sfânt al conștiinței naționale. Și odată ce împrejurările deveneau favorabile, acest foc se transforma în flacără, care mistuia cât putea mai mult din piedicile ce erau puse la în calea Unirei cu toți românii.”

  La 10 octombrie 1918 Inculeț a fost ales membru al Academiei Române la recomandarea lui Petru Poni.
  Inculeț s-a stins din viață în urma unui atac de cord în seara de 19 noiembrie 1940. La înmormântare a ținut un discurs Vasile Bârcă, care a spus:

  „Ceea ce caracterizează îndeosebi viața și opera lui Ion Inculeț este modestia și blândețea lui nesfârșită, temeinica sa pregătire, însoțită de tactul și calmul ce-l caracterizează și, mai presus de toate, calda lui iubire de popor, de țară, și de Basarabia lui natală, pe care a iubit-o cu toate puterile minții și sufletului său.”

  Inculeț a fost căsătorit cu Roxana Cantacuzino-Bașotă. A avut doi fii: George, inginer-constructor, decedat de cancer în străinătate, și Ion, electrotehnician, care a fost profesor universitar în Canada. 

  Ion Constantin Inculeț
  Date personale
  Născut	15 aprilie 1884 Răzeni, ținutul Bender, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus
  Decedat	18 noiembrie 1940, (56 de ani) București, Regatul României
  Înmormântat	Cimitirul Bellu
  Căsătorit cu	Roxana Cantacuzino
  Copii	Ion I. Inculeț, George I. Inculeț
  Cetățenie	România  Imperiul Rus  Republica Democratică Moldovenească
  Ocupație	politician matematician fizician
  Președintele Sfatului Țării
  În funcție 21 noiembrie 1917 – 2 aprilie 1918
  Precedat de	primul
  Succedat de	Constantin Stere
  Președintele Republicii Democratice Moldovenești
  În funcție 2 decembrie 1917 – 27 martie 1918
  Ministru de interne
  În funcție 14 noiembrie 1933 – 28 august 1936
  Prim-ministru	Ion Gh. Duca, Constantin Angelescu, Gheorghe Tătărăscu
  Partid politic	Partidul Țărănesc din Basarabia PNL
  Alma mater	Faculty of Physics and Mathematics of the Saint Petersburg University[*] Universitatea din Tartu
  Modifică date / text

  Membru titular al Academiei Române

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1899. Nicolae Cambrea (n. 5 aprilie 1899, Târgu Jiu, România – d. 5 februarie 1976, București, RS România) a fost un general de corp de armată român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu, fiind supranumit „generalul roșu”. Nicolae Cambrea provenea dintr-o familie de boieri pământeni din Hăiești, veche de aproape 500 de ani. Tatăl său era șeful Poliției din Târgu Jiu. A avut mai mulți frați: comisarul de poliție Gheorghe Cambrea, Gela Cambrea (care a fost secretară a lui Ion Gheorghe Maurer prin 1945) și Sevastița Cambrea (mama regizorului Sergiu Nicolaescu).^[2]
  După moartea tatălui său, care se pare că a fost otrăvit în timpul ocupației germane a orașului Târgu Jiu din timpul Primului Război Mondial, Nicolae Cambrea s-a înrolat voluntar în Armata Română, pe post de copil de trupă.^[3][4] A rămas în armată după război, urmând studii militare și devenind ofițer.
  A publicat în 1939 volumul Mareșalul Pilsudski: omul de stat și comandantul suprem al forțelor poloneze în războiul polono-rus din anul 1920, la finalul căruia atrage atenția asupra pericolului comunist la adresa Europei.^[5]
  A luptat pe frontul antisovietic în cel de-al Doilea Război Mondial, în funcția de șef de stat major al Diviziei 5 Infanterie (comandate de generalul Nicolae Mazarini), fiind luat prizonier de Armata Roșie după bătălia de la Cotul Donului, la 22 noiembrie 1942, la Serafimovici. Aflat în prizonieratul sovietic, colonelul Nicolae Cambrea a primit comanda Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri români care au ales să treacă de partea inamicului. Comanda i s-ar fi atribuit, potrivit lui Sergiu Nicolaescu, la propunerea generalului Mihail Lascăr, care era și el prizonier.^[7] Trecerea sa de partea inamicului a fost considerată crimă de înaltă trădare pe timp de război, colonelul fiind învinuit că și-a încălcat astfel jurământul de credință față de țară și Rege. El a militat pentru dezertarea altor comandanți români și alăturarea lor Armatei Roșii, faptă pedepsită cu moartea, conform Codului de Justiție Militară din 1939 (art. 498-499 și 501). Ministrul Constantin Pantazi a pregătit un decret în care colonelul Cambrea era condamnat la degradare militară și împușcare pentru pactizare cu inamicul.^[7][8] Mareșalul Ion Antonescu a hotărât să nu semneze acel decret, gândindu-se că înscrierea unor ofițeri în Divizia Tudor Vladimirescu ar putea să-i servească țării la un moment dat.^[7][8]
  În cartea sa de memorii, Pătimiri si iluminări din captivitatea sovietică^[9], Radu Mărculescu ^[10], un fost camarad de-al lui Cambrea, descrie ședința de înființare fictivă a Diviziei, prezidată de Ana Pauker în lagărul de la Suzdal: „În ce privește formarea, pe teritoriul unui stat cu care ne aflam în stare de război, a unor unități militare de prizonieri români care, practic, să lupte împotriva Armatei Române, a declarat sublocotenentul de rezervă Constantin (Puiu) Atanasiu la ședința de pomină de la Suzdal, cred că domnul colonel Cambrea, ca ofițer de Stat Major, trebuie să știe sub incidența cărui articol din Codul Penal cade această infracțiune numită Act de Trădare în timp de război și care-i pedeapsa. Dacă nu-și aminteste, să-l ajut eu. Și, cu exactitate, mergând până la acribie, i-am citat articolul, aliniatul și sancțiunea: pedeapsa cu moartea. Au urmat câteva secunde de liniste mormântală, apoi au izbucnit aplauzele. Ca pleznit de palmele care aplaudau, Cambrea a sărit de pe scaun, gata să se năpustească asupra mea, dar Novikov l-a prins de brat și l-a reținut. Apoi, foarte calm, a declarat dezbaterile închise, invitând pe cine vrea să treacă pe la colțul mesei, unde era un teanc de formulare șapirografiate, și să semneze unul”. ^[11]. Scena este relatată și de profesorul Basarab Nicolescu conform notelor tatălui sau, prizonier în același lagăr: „În prezidiu iau loc Novikov, Ana Pauker, Cambrea. (...) Cambrea era privit desigur ca un trădător de ofițerii români. Nota tatălui meu este surprinzătoare prin umanitatea sa: «M-am avut bine cu Lt. Col.Cambrea care, în primele zvârcoliri, plângea câteodată!».”^[12].
  Lavrenti Beria, comisarul poporului pentru Afaceri Interne al URSS, i-a comunicat generalissimului Iosif Vissarionovici Stalin, la 7 februarie 1944, printr-un document clasat „strict secret”, constituirea primei Divizii române de infanterie a NKVD, cu Nicolae Cambrea comandant și Iacob Teclu șef de stat major ^[13].
  Nicolae Cambrea a fost numit general de brigadă de Iosif Vissarionovici Stalin ^[14]. Petre Pandrea, care scrie în memoriile sale din închisoare^[15] că a fost arestat în 1948 și din cauza relațiilor sale cu „generalul roșu” Nicolae Cambrea, afirmă în romanul său autobiografic Călugărul Alb că Nicolae Cambrea era amantul Anei Pauker. ^[1]
  Păstorel Teodoreanu a dedicat următoarea epigramă diviziei prizonierilor din URSS creată de NKVD prin Ana Pauker "Tudor Vladimirescu - Debrețin": „Din falnic vânător de munte,/ Mi te-a făcut Ana Pandur -/ Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/ Și-apoi un debrețin... în c.r”.
  În timpul luptelor de pe frontul antigerman, Nicolae Cambrea a fost grav rănit la sud de Oradea, după unele surse, iar după altele la Debrețin. mpreună cu generalul Mihail Lascăr, Nicolae Cambrea a condus Comisia Electorală a Armatei, la Alegeri generale în România, 1946, falsificate de comuniști. Prin Decretul Regal nr. 3232/11 noiembrie 1946, generalul Nicolae Cambrea a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, cl. III cu spade. În perioada 2 mai - 25 noiembrie 1949, generalul de corp de armată Nicolae Cambrea a condus Regiunea a III-a Militară, cu sediul la Cluj. Este decorat la 20 august 1949 cu Ordinul „Apărarea Patriei” clasa a II-a „pentru însemnata contribuție adusă în lupta pentru Apărarea Patriei și a poporului muncitor”.^[16]
  În cadrul unui „Raport asupra situației armatei și a problemelor de apărare națională” prezentat Secretariatului C.C. al P.C.R. la 9 ianuarie 1950 de către ministrul Emil Bodnăraș, se propunea la punctul 9 (ultimul) al capitolului IV: „M.A.N. va trece în rezervă pe data de 15 ianuarie 1950 pe generalii Mihail Lascăr și Nicolae Cambrea”. ^[17][18][7]
  Este judecat în anii '50 de Direcția Superioară Politică a Armatei (DSPA), imputându-i-se relații cu Casa Regală și ambasade străine. Este salvat însă de intervenția mareșalului sovietic Rodion Malinovski, care-l cunoștea.^[7] Soția sa a lucrat la Ministerul Alimentației Publice.
  Reabilitat la finalul anilor '60, i se acordă gradele și este trecut în rezervă. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500 din 10 august 1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”.^[19]
  Cambrea este numit apoi la 1 iulie 1964 în funcția de vicepreședinte al Consiliului de conducere al Casei de Economii și Consemnațiuni^[20], fiind eliberat din funcție începând cu data de 1 octombrie 1972, în vederea pensionării.^[21]
  Nicolae Cambrea a publicat în 1966 un volum de memorii intitulat Din amintirile unui ostaș (Editura pentru literatură, București, 1966). „Reamintindu-ne mereu aspecte din zodia întunecată a trecutului sau luând cunoștință de ele pe calea scrisului, și în acest sens mă refer la tineret, înțelegem mai adânc și mai cuprinzător vraja minunilor din vremurile de azi, realizările grandioase ale poporului nostru condus și îndrumat de Partidul Comunist Român. Firul amintirilor va continua.”, scrie autorul în cartea sa de memorii. ^[22]
  În august 1969, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la Lovitura de stat din 23 august 1944, generalul-locotenent (cu două stele) în retragere Nicolae Cambrea a fost înaintat la gradul de general-colonel (cu trei stele).^[23]
  Comunistul Nicolae Cambrea, un apropiat al Anei Pauker,^[24] a ales să fie incinerat,^[25] model adoptat și de nepotul său, Sergiu Nicolaescu.  

  General colonel Nicolae Cambrea
  Nicolae Cambrea
  Date personale
  Nume la naștere	Nicolae Cambrea
  Născut	5 aprilie 1899  Târgu Jiu, România
  Decedat	5 februarie 1976 (76 de ani)  București, RS România
  Frați și surori	Gheorghe, Gela, Sevastița
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Etnie	România
  Ocupație	ofițer
  Șef de stat major al Diviziei 5 Infanterie
  Comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu
  În funcție 15 noiembrie 1943 - 1 octombrie 1944 15 mai 1945 – 30 noiembrie 1945
  Comandant al Regiunii a III-a Militare Cluj
  În funcție 2 mai 1949 – 25 noiembrie 1949
  Vicepreședinte al Consiliului CEC
  În funcție 1 iulie 1964 – 1 octombrie 1972
  Premii	1. Ordinul Mihai Viteazul, cl. III cu spade 2. Ordinul 23 August clasa a II-a
  Partid politic	Partidul Comunist din România
  Profesie	general-colonel

  VA URMA