8. /4 APRILIE 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP

CONTELE DE LAUTREAMONT

Contele de Lautréamont, scriitor francez 

Isidore Lucien Ducasse (n. 4 aprilie 1846, Montevideo, Uruguay– d. 24 noiembrie 1870, Paris, Franța), numit și contele de Lautréamont, a fost poet francez, precursor al poeziei moderne, al cărui stil s-a aflat la confluența dintre simbolism și suprarealism.

Deși a murit tânăr, a fost una dintre personalitățile cele mai enigmatice ale literaturii franceze. Opera sa a stârnit interes abia la începutul secolului XX.

Volumul de poezii Cânturile lui Maldoror ("Les chants de Maldoror"), apărut în 1868/1869, conține poeme în proză, de viziune onirico-fantastică, halucinant-tragică și reflectă o imaginație bogată, stranie și delirantă, ajungând până la forme de un violent sarcasm prin care este exprimată revolta romantică împotriva condiției umane.

Isidore Lucien Ducasse
Isidore Lucien Ducasse (contele de Lautréamont)
Date personale
Născut	4 aprilie 1846[2][3][4][5][6][7][8][7][9][10][11]  Montevideo, Uruguay[12][13]
Decedat	24 noiembrie 1870 (24 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][7][9][10][11]  Paris, Franța[14][13]
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*]
Naționalitate	franceză
Cetățenie	Franța  Uruguay
Ocupație	poet
Pseudonim	Contele de Lautréamont
Limbi	limba franceză[1] limba spaniolă
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	simbolism, suprarealism
Specie literară	poezie
Opere semnificative	Les chants de Maldoror

Citate:

1. Fără îndoială, între cele două limite extreme, ale literaturii tale, aşa cum o înţelegi tu, şi a mea, există un număr nesfârşit de trepte de mijloc şi n-ar fi greu să înmulţeşti subîmpărţirile; dar n-ar folosi la nimic, şi s-ar ivi primejdia de a da ceva îngust şi fals unei concepţii eminamente filozofice, care încetează de a mai fi raţională, îndată ce nu mai e înţeleasă cum a fost gândită, adică în amploare. Tu ştii să uneşti înflăcărarea cu lăuntrica răceală, cercetător de o fire închisă; în sfârşit, cât despre mine, te socotesc desăvârşit... Şi tu nu vrei să mă înţelegi! Dacă nu eşti prea sănătos, urmează-mi sfatul (cel mai bun pe care ţi l-am pregătit), şi du-te de fă o plimbare pe câmp. Jalnică despăgubire, ce spui? După ce vei fi luat aer, vino să mă vezi: simţurile îţi vor fi mai liniştite. Nu mai plânge; nu voiam să te mâhnesc. Nu-i aşa prietene, că, până la un anume punct, cânturile mele ţi-au câştigat încuviinţarea?

2. Sunt unii care scriu spre a capta aplauzele oamenilor, cu ajutorul a nobile însuşiri ale inimii pe care închipuirea le născoceşte sau pe care ei pot să le aivă... Eu mă slujesc de geniul meu spre a zugrăvi desfătarea cruzimii! Desfătări nu trecătoare, prefăcute, ci care au început cu omul şi vor sfârşi cu el. Oare geniul nu se poate uni cu cruzimea în hotărârile tainice ale Proniei? Sau, pentru că eşti crud, nu poţi avea, oare, geniu? Se va vedea dovada în cuvintele mele; nu ţine decât de voi să mă ascultaţi, dacă vă învoiţi...

3. Ca să făureşti maşinal creierul unei poveşti somnifere, n-ajunge să diseci nerozii şi să-mpodobeşti foarte, cu repetate doze, sprinteneala minţii cititorului, în aşa fel încât simţurile înţelegerii să-i fie paralizate pe tot restul vieţii, prin legea fără de greş a oboselii; mai trebuie, în afară de asta, printr-un potrivit fluid magnetic, să-l pui cu iscusinţă în imposibilitatea somnambulică de a se mişca, silindu-l să-şi înece de-ntunecime ochiul, împotriva propriei firi, la aţintirea ochilor tăi.

4. Eşti mai frumos decât noaptea, răspunde-mi, tu, ocean, vrei să-mi fii frate?

5. Am făcut un legământ cu prostituţia ca să strecor desfrâul în sânul familiilor. Îmi amintesc de noaptea care trecuse înaintea acestei legături de primejdie. Zării în faţa mea un mormânt. Auzii un licurici, mare cât o casă, care-mi spuse: "Am să-ţi fac lumină. Citeşte inscripţia. Nu din partea-mi vine această înaltă poruncă." O răsfirată lumină de culoarea sângelui, la a cărei înfăţişare fălcile îmi clănţăniră şi braţele îmi căzură neputincioase parcă, se împrăştie prin văzduhuri până-n zori. Mă sprijinii de un zid dărâmat, căci eram gata să mă prăbuşesc, şi citi: "Aici zace un adolescent care a murit bolnav de piept; ştiţi de ce. Nu vă rugaţi pentru el."

6. Dacă pământul ar fi acoperit de păduchi, ca malul mării de fire de nisip, stirpea umană ar fi nimicită, pradă unor înfiorătoare dureri. O, ce privelişte! Iar eu, cu aripi de înger, neclintit în văzduh, s-o contemplu!...

7. Nimic nu este vrednic de o inteligenţă mare şi simplă! cel mai mărunt fenomen al naturii, dacă poartă-n sine mister, va deveni, pentru înţelept, fagure pururi izvorâtor de gândire. Şi dacă oarecine vede un măgar mâncând o smochină sau o smochină mâncând un măgar (aceste două prilejuri nu te întâmpină prea des, decât doar în poezie), fiţi siguri că după ce va fi rămas vreo două sau trei minute pe gânduri, ca să ştie încotro să încline, va părăsi făgaşul virtuţii şi o să se apuce să râdă ca un cocoş! Ci încă nu-i cu totul şi cu totul dovedit că ei, cocoşii, ar deschide înadins clonţul să se scălâmbăie aşa cum obişnuieşte omul şi să se dedea la cine ştie ce chinuită strâmbătură.

8. În fiecare ţară, sunt feluriţi zei, ici, crocodilul, dincolo, vânzătoarea de dragoste; însă, când e vorba de păduche, la acest nume sacru, sărutând pretutindeni deopotrivă lanţurile sclaviei lor, noroadele toate îngenunchează împreună pe augustele trepte ale templului, la tronul idolului pocit şi sângeros. Neamul care n-ar asculta de propriile sale instincte de târâre şi ar da semne de revoltă, acel neam ar dispărea mai curând sau mai târziu de pe faţa pământului, ca o frunză de toamnă, nimicit de răzbunarea neînduplecatului zeu.

9. Marea familie universală a oamenilor este o utopie demnă de logica cea mai mediocră.

10. Elefantul te lasă să-l mângâi. Puricele nu.