2. /28 APRILIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

DECESE

• 1069 - A decedat Magnus al II-lea al Norvegiei (n. 1048) Magnus Haraldsson – în norgeviană: Magnús Haraldsson – (1048 – 28 aprilie 1069) a fost regele Norvegiei din 1066 până în 1069, guvernând împreună cu fratele său Olaf Kyrre din anul 1067. Magnus s-a născut în 1048 sau 1049 și a fost primul dintre cei doi fii ai regelui Harald Hardrada și a soției sale, Tora Torbergsdatter. Magnus l-a însoțit pe tatăl său în campania împotriva Danemarcei în 1062. În drum spre Danemarca, flota lui Harald s-a ciocnit cu flota regelui danez Sweyn Estridsson într-o bătălie navală majoră la Nisa care a dus la victoria Norvegiei.

  

  Norwegian ships in the Battle of Niså, imaged by Wilhelm Wetlesen, 1899 edition of Heimskringla – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  În 1066, după încheierea păcii cu Sweyn Estridsson, Harald a pornit campania de cucerire a Angliei de la Harold Godwinson. Înainte de plecare, el l-a numit pe Magnus ca regent și rege al Norvegiei în absența sa și l-a luat pe fiul său mai mic, Olaf, să-l însoțească în expediție. După succesul inițial în Bătălia de la Fulford, Harald a fost învins și ucis de către Harold Godwinson în bătălia de la Podul Stamford.

  Olaf a supraviețuit și s-a întors în Norvegia cu trupele rămase la începutul anului 1067 și a fost proclamat rege și co-guvernator alături de fratele său Magnus. Deși a fost destinat pentru cei doi frați să conducă regatul fără diviziune, în practică, Olaf a guvernat peste Viken (partea de sud-est a Norvegiei), în timp ce Magnus a controlat zonele înalte și Trøndelag (părțile de mijloc din Norvegia), împreună cu Norvegia de Vest și de Nord.

  În ciuda acestei divizii, nu există nici un semn de ostilitate între frați, iar relația lor pare să fi fost pașnică. După ce a domnit timp de mai puțin de trei ani, Magnus s-a îmbolnăvit și a murit la Nidaros, pe 28 aprilie 1069. Cronicile raportează că Magnus a murit de pecingine, însă oamenii de știință moderni susțin că ar fi putut să moară de ergotism (o otrăvire a ciupercii Claviceps).

  Magnus a avut un fiu, Haakon Toresfostre, care s-a născut probabil în același an în care Magnus a murit. Haakon a continuat să pretindă ceea ce el considera o parte a regatului său după moartea tatălui său, în 1093, atunci când unchiul lui, Olaf Kyrre a murit și a împărțit împărăția cu vărul său, Magnus Picioare-Goale, fiul lui Olaf Kyrre. Similar cu domnia tatălui său, domnia lui Haakon s-a încheiat brusc, după o perioadă scurtă de timp.

• 1192 - Moare asasinat de doi ismaeliti Conrad de Montferrat sau Conrad I al Ierusalimului, (n. cca 1140),nobil din nordul Italiei, unul dintre principalii participanți la a treia Cruciada.

  

  Conrad de Montferrat – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  A fost de facto rege al Ierusalimului, prin căsătoria sa cu Isabella de Ierusalim, începând cu 24 noiembrie 1190 , dar a fost ales oficial abia în 1192, cu câteva zile înainte de a muri. Începând cu 1191 a purtat titlul de marchiz de Montferrat. Fiica lui Conrad , Maria de Montferrat s-a nascut dupa moartea tatalui sau in vara anului 1192. Pentru a nu ramane regatul fara conducere,vaduva sa Isabella , gravida, s-a remaritat la 2 mai 1192 cu Hemric al II-lea de Champagne. Conrad a fost subiectul cantecelor trubadurilor Bertran de Born si Peirol.

• 1519: Madeleine de La Tour d'Auvergne, mama Caterinei de Medici (n. 1498)
• 1688: Friedrich I de Mecklenburg-Grabow, Duce de Mecklenburg-Grabow (13 februarie 1638, Schwerin – 28 aprilie 1688, Grabow) El a fost fiul lui Adolf Friedrich I, Duce de Mecklenburg-Schwerin și a celei de-a doua soții, Marie Katharina (1616-1665), fiica lui Julius Ernst, Duce de Brunswick-Dannenberg (1571-1636).
  La 28 mai 1671 el s-a căsătorit cu Christine Wilhelmine de Hesse-Homburg (30 iunie 1653, Bingenheim - 16 mai 1722, Grabow), fiica lui Wilhelm Christoph, Landgraf de Hesse-Homburg. Cuplul a avut următorii copii:
  • Friedrich Wilhelm (28 martie 1675 - 31 iulie 1713); s-a căsătorit cu Sophie Charlotte de Hesse-Kassel (16 iulie 1678 - 30 mai 1749), fiica lui Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel; fără copii.
  • Karl Leopold (26 noiembrie 1678 - 28 noiembrie 1747); s-a căsătorit cu Ecaterina a Rusiei (sora împărătesei Anna); fiica lor a fost Marea Ducesă Anna Leopoldovna a Rusiei, mama țarului Ivan al VI-lea al Rusiei.
  • Christian Ludwig II (15 mai 1683 - 30 mai 1756); s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Ducesa Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz; au avut cinci copii.
  • Sofia Louise (16 mai 1685 - 29 iulie 1735); a treia soție a regelui Frederic I al Prusiei; fără copii.  

    Friedrich, Duce de Mecklenburg-Grabow
    Căsătorit(ă)	Christine Wilhelmine de Hesse-Homburg
    Familie nobilă	Casa de Mecklenburg
    Tată	Adolf Friedrich I, Duce de Mecklenburg-Schwerin
    Mamă	Marie Katharina de Brunswick-Dannenberg
    Naștere	13 februarie 1638 Schwerin
    Deces	28 aprilie 1688 (50 de ani) Grabow
    Înmormântare	Schelfkirche, Schwerin

• 1710: Mihály Ács (fiul) (Aachs sau Aács), scriitor eclesiastic evanghelic maghiar (n. 1672)
• 1783: Lord Charles Cavendish (n. 17 martie 1704 – d. 28 aprilie 1783) a fost un nobil englez, om politic din partea partidului Whig și om de știință. A fost fiul cel mai mic al lui William Cavendish, al doilea duce de Devonshire și Rachel Russell.
  La data de 9 ianuarie 1727, Lord Charles Cavendish s-a căsătorit cu Lady Ann Grey (d. 20 septembrie 1733), fiica lui Henry Grey, 1st Duke of Kent. Au avut împreună doi băieți, Henry Cavendish (n. 10 octombrie 1731 – d. 24 februarie 1810), considerat unul dintre cei mai importanți fizicieni și chimiști ai timpului său, și Frederick Cavendish (n. 24 iunie 1733 – d. 23 februarie 1812). 

  Charles Cavendish
  Date personale
  Născut	17 martie 1704
  Decedat	28 aprilie 1783 (79 de ani)
  Părinți	William Cavendish, 2nd Duke of Devonshire[*] Rachel Russell[*][3]
  Frați și surori	William Cavendish, 3rd Duke of Devonshire[*] Lord James Cavendish[*]
  Copii	Henry Cavendish Frederick Cavendish[*][3]
  Cetățenie	Regatul Marii Britanii
  Ocupație	politician fizician filozof
  Activitate
  Alma Mater	Eton College[*][1]
  Organizații	Societatea Regală din Londra
  Premii	Membru al Societății Regale[*] Medalia Copley (1757)

• 1807: Ludwig Friedrich al II-lea, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (9 august 1767 – 28 aprilie 1807) a fost Prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt din 1793 până la moartea sa.
  El s-a căsătorit în 1791 cu Prințesa Caroline de Hesse-Homburg (1771–1854), fiica lui Frederic al V-lea, Landgraf de Hesse-Homburg. Cuplul a avut cinci copii:
  • Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (6 noiembrie 1793 - 28 iunie 1867); s-a căsătorit prima dată cu Prințesa Auguste de Anhalt-Dessau; au avut copii. A doua oară s-a căsătorit cu contesa Helene de Reina; au avut copii. A treia oară s-a căsătorit cu Marie Schultze
  • Thekla de Schwarzburg-Rudolstadt (23 februarie 1795 - 4 ianuarie 1861); s-a căsătorit cu Otto Victor, Prinț de Schönburg-Waldenburg; au avut copii
  • Caroline de Schwarzburg-Rudolstadt (7 noiembrie 1796 - 18 decembrie 1796); a murit la mai puțin de două luni
  • Albert, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (30 aprilie 1798 - 26 noiembrie 1869); s-a căsătorit cu Prințesa Augusta de Solms-Braunfels
  • Rudolph de Schwarzburg-Rudolstadt (23 iunie 1801 - 21 iulie 1818); a murit necăsătorit  

    Ludwig Friedrich al II-lea
    Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt
    Soție	Caroline de Hesse-Homburg
    Familie nobilă	Casa de Schwarzburg-Rudolstadt
    Tată	Friedrich Karl, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt
    Mamă	Prințesa Auguste de Schwarzburg-Rudolstadt
    Naștere	9 august 1767 Rudolstadt, Schwarzburg-Rudolstadt
    Deces	28 aprilie 1807 (39 de ani) Rudolstadt, Schwarzburg-Rudolstadt

• 1853: Ludwig Tieck, poet, prozator și dramaturg german (n. 1773)
• 1884: Lascăr Rosetti (n. 7 septembrie 1816 - d. 28 aprilie 1884) a fost un om politic român, ministru în guvernul lui Vasile Sturdza de la Iași. Lascăr a fost al treilea fiu al hatmanului Răducanu Roset și al Eufrosinei Manu. Revoluționar pașoptist moldovean, a participat la Adunarea de la Blaj din 3 mai 1848. În anul 1859 a participat activ la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în funcția de domnitor al Moldovei. A fost ulterior ministru.
  A fost înhumat la Cimitirul Eternitatea din Iași.  
  Mormântul lui Lascăr Rosetti de la Cimitirul Eternitatea din Iași.
• 1893: Emanoil Protopopescu-Pake, cunoscut și sub numele Pache Protopopescu (n. 12 februarie 1845,^[1] București, Țara Românească – d. 28 aprilie 1893,^[2] București, România), a fost un primar al Bucureștiului și deputat independent conservator,^[3] membru al Grupului fondator al tezelor Partidului Național Liberal.
  Născut în „Mahalaua Negustori”, era fiul lui Iancu, protopop și preot la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, de unde și numele „Protopopescu”. Emanoil Protopopescu a urmat temeinice studii juridice, fiind doctor în drept al universităților din Paris, Bruxelles și Geneva.
  Timp de nouă ani (1879 – 1888) a fost profesor de drept la Școala Comercială (care se numește astăzi Școala Superioară Comercială „N. Krețulescu”) din București (al cărei director a fost pentru o scurtă perioadă, în anul 1881), funcție la care a renunțat în aprilie 1888 pentru calitatea de primar al Capitalei, pe care a exercitat-o până în decembrie 1891. Activitatea edilitară nu l-a îndepărtat de Școala Comercială, el având o contribuție esențială la ridicarea edificiului instituției.^[5]
  În mai 1876 este numit prefect al poliției capitalei. Pake Protopopescu debutează la prefectura poliției cu oarecari măsuri organizatoare. Între altele ia măsuri contra prostituției și obligă ca femeile înregistrate să circule pe stradă cu un semn distinctiv, o lentă (panglică lată) în eșarfă. De asemenea, toate casele de toleranță să aibă la intrare un număr mare, lesne de văzut de departe, și un felinar roșu. Pe vremuri s-au făcut multe zeflemele asupra acestor inovațiunii care, de altfel, nu s-au putut împământeni. Este considerat unul din cei mai buni primari ai Bucureștiului, fiind cel care a modernizat orașul: a deschis noi linii de tramvai, a reorganizat lucrul primăriei ș.a.^[5] În numai 3 ani a contribuit foarte mult la „europenizarea” orașului prin impunerea unor reguli arhitecturale foarte riguroase, de construire. În vremea sa s-au realizat axele nord-sud și est-vest, construindu-se principalele bulevarde, dar și 28 de școli, școala de comerț de pe strada Domnița, Morga, un azil de noapte cu 40 de locuri, serviciul gratuit de transport cu trăsura al bolnavilor la spital și al morților la morgă. Tot el a introdus iluminatul electric pe bulevardul principal și a amenajat Cișmigiul cu fântâna care reprezenta o copie după acea de la Saint-Cloud, realizată de cel mai ilustru arhitect al lui Ludovic al XIV-lea (1661-1715). De asemenea au fost pavat cu piatră și bolovani numeroase străzi și trotuare.^[7]
  Pake-Protopopescu a reușit să finalizeze în anul 1890 prelungirea fostului bulevard al Orizontului (bulevard al cărui nume a fost schimbat în „Pache Protopopescu” la ordinul unui alt edil al capitalei, Nicolae Filipescu). În scurtul său mandat, Emanoil Protopopescu-Pake a acordat o atenție deosebită învățământului, în 1889 inaugurând 28 de școli în București, printre care și actualul Colegiu Național „Gheorghe Lazăr”. Printre principalele planuri de modernizare ale Capitalei s-a aflat și transportul în comun, căruia primarul i-a acordat o atenție deosebită. S-a lucrat intens la acea vreme pentru extinderea rețelei de tramvai, dar și pentru impunerea unor reguli civilizate de transport.^[4]
  Emanoil Protopopescu-Pake a murit la doar 48 de ani, din cauza unei pietre la ficat „care a rupt vezica fierei și a căzut în pântece unde a făcut puroi”.^[8] Este înmormântat în Cimitirul Bellu.  

  Emanoil Protopopescu-Pake
  175 de ani de la naștere
  Date personale
  Născut	12 februarie 1845[1]  București, Țara Românească
  Decedat	28 aprilie 1893 (48 de ani)[2]  București, România
  Înmormântat	Cimitirul Bellu
  Cauza decesului	boală de ficat[*]
  Părinți	Iancu
  Ocupație	primar politician profesor[*] Prefect
  Activitate
  Cauza decesului	boală de ficat[*]
  Alma mater	Universități din Paris, Bruxelles și Geneva
  Partid politic	Partidul Conservator

• 1936: Fuad I al Egiptului (n. 1868)
• 1938: Robert Tait McKenzie (uneori scris Mackenzie) (n. 26 mai 1867, Mississippi Mills, Lanark County, Ontario, Canada – d. 28 aprilie 1938) a fost un sculptor, creator de medalii canadian, medic, militar, atlet și promotor al cercetășiei. Născut în Mississippi Mills, Lanark County, Ontario, Canada, el a locuit în mai multe orașe, printre care Montreal și Philadelphia, înainte de a se stabili, în final, cu reședința la Mill of Kintail în Almonte, Lanark County, Ontario, Canada.
  În anii 1930, Robert Tait McKenzie a desenat Medalia Fields, care este echivalentă, în domeniul matematicii, a Premiului Nobel.  

  Robert Tait McKenzie
  Robert Tait McKenzie, prin anii 1910 - 1915
  Date personale
  Născut	26 mai 1867[1][2][3][4]  Mississippi Mills[*], Canada
  Decedat	28 aprilie 1938 (70 de ani)[5][2][3][4]  Philadelphia, SUA
  Cetățenie	Canada
  Ocupație	medic militar[*] profesor sculptor[*] sportiv
  Activitate
  Domeniu artistic	sculptură
  Studii	Universitatea McGill
  Opere importante	The Ideal Scout[*]
  Premii	Member of the Royal Canadian Academy of Arts[* Benjamin Franklin în 1723 (1910–14), Universitatea din Pennsylvania.     The Homecoming (1922), Cambridge, Anglia.     The Victor (1925), Woodbury, New Jersey.     Edgar Fahs Smith (1925–26), Universitatea din Pennsylvania.     General James Wolfe (1927), Londra, Anglia.     Jane Delano Monument (1933), Washington, D.C.     The Ideal Scout (Statuia originală în Philadelphia)     Medalia Fields (avers)     Medalia Fields (revers)

• 1939: Arhiducele Leo Karl Maria Cyril-Methodius Habsburg-Lorena, Arhiduce de Austria (5 iulie 1893 – 28 aprilie 1939), a fost al doilea fiu al Arhiducelui Karl Stephen de Austria și a Arhiducesei Maria Theresia, Prințesă de Toscana. 
  Arhiducele Leo Karl (al doilea din stânga) împreună cu părinții și frații săi.
  Leo Karl a fost al cincilea copil și al doilea fiu al Arhiducelui Karl Stephan Habsburg și a soției acestuia, Maria Tereza.
  În 1913 el și fratele lui mai mic, Wilhelm, s-au înscris la Academia militară imperială de la Wiener-Neustadt. În timpul Primului Război Mondial a servit în rang de căpitan pe frontul de est. În 1915 a primit Ordinul Lânii de Aur.
  A servit mai întâi în Armata Comună, apoi, după căderea Austro-Ungariei, în armata poloneză. În octombrie 1922, la Catedrala Sf. Ștefan din Viena, s-a căsătorit cu o nobilă austriacă, Maria Klothilde von Thuillières Gfn von Montjoye-Vaufrey (1893-1978). Căsătoria a fost acceptată deși a fost morganatică. Copilului lor i s-a garantat titlul de Conte de Habsburg: Contele Leo Stefan de Habsburg (n. 1928).
  A murit de tuberculoză la 28 aprilie 1939, la vârsta de 45 de ani, la moșia sa din Bestwina, sudul Poloniei.  

  Arhiducele Leo Karl
  Date personale
  Născut	5 iulie 1893 Pula, Austro-Ungaria
  Decedat	28 aprilie 1939 (45 de ani) Comuna Bestwina, Polonia
  Părinți	Arhiducele Karl Stephan de Austria[1] Arhiducesa Maria Theresia, Prințesă de Toscana[1]
  Frați și surori	Arhiducele Wilhelm de Austria Arhiducele Karl Albrecht de Austria Archduchess Mechthildis of Austria[*] Archduchess Eleonora of Austria[*] Arhiducesa Renata de Austria
  Căsătorit cu	Maria Klothilde von Thuillières Gfn von Montjoye-Vaufrey
  Copii	Leo Stefan de Habsburg
  Cetățenie	Polonia  Austria
  Ocupație	personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

• 1945 - A murit executat de partizanii comunisti italieni Benito Mussolini, conducătorul Italiei fasciste (n. 29 iulie 1883).

  

  Benito Mussolini - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Impreuna cu el a fost executata si amanta sa Clara Pettacci. Cei doi incercau sa fuga din Italia ca urmare a prabusirii statului fascist italian. Fuseseră capturaţi cu o zi mai devreme, ascunşi într-un convoi al armatei germane în retragere. Corpurile lor au fost expuse la Milano lîngă o benzinărie în Piazza Loreatto, atîrnate cu capul in jos şi profanate…

  

  Benito Mussolini si Clara Pettacci - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Scena i-a determinat pe Hitler şi Eva Braun să ceară să le fie incinerate corpurile, pentru a nu avea o soarta similara.

• 1946: Pierre-Thiébaut-Charles-Maurice Janin (n. 19 octombrie 1862,^[1] Paris, Franța^[2] – d. 28 aprilie 1946,^[1] Saint-Sébastien, Isère, Franța)^[3] a fost un general francez care a condus Misiunea Militară Franceză din Rusia în timpul Primului Război Mondial^[4] și al Războiului Civil Rus. A fost, de asemenea, comandantul-șef al Legiunii cehoslovace din Rusia și comandantul-șef al trupelor aliate de pe teritoriul rus.^[3]
  Component al mai multor delegații oficiale trimise în Rusia, fost una dintre autoritățile de prestigiu ale Franței în ceea ce privește afacerile militare rusești și o figură proeminentă – dar în mare parte cu un rol destul de puțin eficient, în contextul intervenției aliaților în Războiul Civil din Rusia.^[4] Numele său însă, a devenit în acest context strâns asociat cu lupta cehoslovacilor pentru autonomie.^[5]
  În ochii unora dintre istorici, poartă pe umeri responsabilitatea pentru executarea amiralului Alexandr Kolceak.^[6] Această chestiune însă – conform lui Winston Churchill, trebuie interpretată prin prisma tuturor dificultăților poziției deținute de Janin, ofițer care în realitate nu ar fi avut nici o posibilitate de a alege ce să facă în respectivul context. Viitorul general a provenit dintr-o familie catolică și conservatoare, copilăria petrecându-și-o la Grenoble. Sub influența mediului familial, a rămas regalist.^[8]
  A fost destinat unei cariere militare încă din copilărie. Istoricul slovac Dušan Kováč l-a descris ca fiind un conservator, fiind dotat însă cu capacități precum premeditare, înțelegere, toleranță și capacitatea de a asculta pe alții. Toate acestea îi vor folosi mai târziu în cariera sa diplomatică. Janin a fost elev al Școlii Speciale Militare de la Saint-Cyr, pe care a absolvit-o în anul 1882. A servit, ulterior, în regimentele 31 și 123 Infanterie.^[3]
  În 1887 a intrat Școala Superioară de Război^[9], pe care a absolvit-o al doilea din promoția sa, în1892. În același an a fost trimis în Imperiul Rus ca membru al Misiunii Militare Franceze.^[3] Vizita sa în Imperiu s-a făcut la cererea sa, pentru studiu, revenind pe teritoriul francez la 14 ianuarie 1893. Indiciile actuale conduc spre teoria că vizita sa a fost, de fapt, destinată realizării unei evaluări discrete a capacității operaționale a noului aliat, cu care Franța semnase o convenție militară la 17 august 1892.^[9]
  

  Generalul Raoul Le Mouton de Boisdeffre, semnatar al acordului militar franco-rus
  

  Țarul Nicolae al II-lea în 1896
  Promovat după întoarcerea sa din 1893 căpitan, a servit în Regimentul 150 Infanterie^[3] și a fost, apoi, repartizat Statului Major General al armatei până în noiembrie 1898, mai întâi ca redactor și, apoi, din 1896, ca ofițer de ordonanță al șefului Statului Major, generalul-maior Boisdeffre (acesta în 1892 negociase și semnase acordul militar cu rușii, în numele Franței).^[9] A servit, de asemenea, ca atașat pe lângă Misiunea Militară Rusă din Franța,^[4] fiind, în 1895, detașat la Deuxième Bureau (Serviciul de Informații) al Marelui Stat Major Francez.^[3] Poziția sa pe lângă generalul Boisdeffre,^[9] l-a ajutat ca în 1896 să fie atașat pe lângă țarul Nicolae al II-lea al Rusiei în timpul vizitei pe care acesta a făcut-o pe teritoriul francez.^[3]
  De la sfârșitul anului 1898 până în 1903 Janin a revenit la trupele de infanterie^[9] pentru a comanda un batalion.^[3] De aici a fost din nou trimis la Statul Major al armatei și – respectiv, în 1906, din nou la Deuxième Bureau, de unde a urmărit reformele introduse în armata rusă după Războiul Ruso-Japonez.^[9] În această calitate, a participat ca observator, în anul 1907 , la manevrele armatei imperiale ruse din Polonia.^[10] A fost, de asemenea, cursant la Moscova^[4] al Academiei Militare.^[11]
  Locotenent-colonel fiind, între 1 octombrie 1910 – 1 octombrie 1911^[10], s-a reîntors în Rusia ca atașat pe lângă Ministerul de Război al Imperiului,^[3] în calitate de „stagiar”.^[9] A predat ca instructor^[11] la Academia Militară Imperială Nicolae I din Sankt Petersburg – a Marelui Stat Major Rus, în aceeași perioadă^[4] (în 1912 însă, după o altă sursă).^[4] Conform editorului memoriilor sale din anii 1916-1917 – Raymond Noulens, Janin ar fi fost, de fapt, trimis într-o misiune sub acoperire pentru a evalua nivelul de încredere al Rusiei în Franța, într-un moment în care aceasta se degrada la nivelul Marelui Stat Major rus în beneficiul fascinației tradiționale pentru Germania.^[10]
  Ulterior, la revenirea în Franța, a fost promovat colonel. La începutul Primului Război Mondial a comandat o brigadă pe Marna și Yser. În data de 20 aprilie a anului 1915^[4] a fost promovat ca general de brigadă,^[3] iar la începutul lunii august 1915 a fost numit general maior adjutant la Marele Stat Major Francez.^[12]
  

  Generalul Paul Pau, predecesor al lui Janin
  Cunoscător la perfecție al limbii ruse,^[8] în iarna dintre anii 1915-1916 a revenit în Rusia ca membru component al Misiunii Militare Franceze,^[3] a cărei conducere a preluat-o în august 1916^[4] (editorul Raymound Noulens afirmă însă că plecarea generalului din Franța s-a făcut de la Boulogne , în data de 22 aprilie, acesta sosind la Petrograd pe 11 mai 1916).^[10]

  Contextul în care a ajuns în Imperiu a fost unul nefavorabil. Deoarece se confruntase spre sfârșitul anului 1915 cu uriașe pierderi teritoriale, cu pierderi semnificative de oameni și materiale, cu o criză morală gravă^[13] precum și cu deficiențe majore la nivelul comandamentului, în Rusia se instalase o criză de încredere – inclusiv în ceea ce privește Marele Cartiere General Francez, cu consecințe potențial severe. Ca efect, generalul Paul Pau – reprezentantul conducerii militare franceze la STAVKA, era ținut în afara deciziilor majore. Suplimentar față de semnele de oboseală ale partenerului rus, plana însă spectrul defecțiunii.^[13] Pentru a restabili încrederea cu STAVKA, Joseph Joffre a decis să-l schimbe pe Pau cu Janin.^[14]

  Generalul Janin s-a dovedit a fi o alegere potrivită. Având în spate o carieră în bună parte dedicată evaluării locului Imperiului Rus în politica de apărare a Franței și unor acțiuni personale duse cu scopul strângerii relațiilor dintre cele două armate, dotat fiind în plus cu tact și îndemânare, a căpătat influență asupra Statului Major Rus.^[9]
  

  Generalul Štefánik, cu un rol cheie în organizarea trupelor de voluntari cehoslovaci.
  Din poziția sa aflată în contact cu STAVKA, Janian a intrat în contact cu două probleme majore: intrarea României în război și continuarea războiului de către Rusia după Revoluția din februarie.^[15] De asemenea, avându-l alături pe Milan Rastislav Štefánik, a devenit un susținător al cauzei cehoslovace. 
  Generalul Mihail Alekseev, șeful STAVKA
  Prima dintre probleme a fost grevată de faptul că a opus Franța și Rusia de pe poziții antagonice, în negocierile care s-au dus pentru intrarea Regatului Românei în Alianță.^[15] În acest context, lui Janin - nou numit la conducerea Misiunii, i s-a cerut „să acorde prioritate efortului de a face România să intre în Război și de a obține de la ruși în acest sens , concesiile necesare”.

  Printe altele, în instrucțiunile relative despre ofensiva rusă aflată în pregătire – provenite lui Janin de la Joffre, generalissimul i-a indicat delegatului francez pe lângă STAVKA să atragă atenția rușilor în mod discret, asupra interesului de a câștiga încrederea românilor printr-o ofensivă în vecinătatea teritoriului lor național.^[17]

  Eforturile sale, de la bun început, au fost minate de poziția generalului Alexeev, care nu a susținut ralierea României la cauza Antantei. Cu toate că oficialii de la Paris persistau în ideea de a obține un acord cu Guvernul României, la Moghilev se contura o soluție alternativă reprezentată de desprinderea Bulgariei dePuterile Centrale, în schimbul unor compensații teritoriale substanțiale în Tracia și Macedonia. Un nou proiect de convenție militară cu România – bazat pe această idee a fost transmis la începutul lunii august 1916 de Janin lui Joffre, dar Joffre nu a fost de acord cu această viziune, susținută și apărată de Janin.^[18]
  Articole principale: Convenția militară dintre România și Antanta și „Acordul Sazonov - Diamandy”.
  După intrarea în război a României, eforturile de bune oficii între ruși și români ale lui Janin au trebuit să continue.^[18] După venirea sezonului rece, portul Arhanghelsk urma să fie închis din cauza ghețurilor și aceasta ar fi urmat să crească dificultățile aprovizionării Regatului României cu cele minim 300 de tone zilnice de materiale de război și muniții,^[19] asumate de către membrii Antantei prin convenția militară.^[20] Astfel, în toamna anului 1916, generalul Joffre l-a delegat pe generalul Janin să obțină de la conducerea STAVKA^[19] odată cu deschiderea căii ferate de la Kola,^[21] rezervarea unui număr de vagoane zilnic pentru aprovizionarea României.^[19] Pe fondul îngrijorării existente determinate de cantitatea insuficientă de muniții din stocul armatei române,^[22] fiind ținut la curent despre respectivele transporturi de aprovizionare, Janin a dat în luna octombrie dispoziții să fie trimise mai întâi munițiile de artilerie pentru a putea fi livrate înainte de închiderea portului Arhanghelsk.^[23] Tot acesta în raporturile sale către oficialii francezi, a informat în luna noiembrie 1916, succesiv unei inspecții pe frontul de sud-vest, despre aglomerația existentă pe liniile ferate pe care se efectuau transporturi spre România. Părerea sa a fost că livrarea respectivelor materiale nu se realiza într-o manieră suficientă.^[24] În discuțiile sale cu omologul său Berthelot din România, Janin l-a informat că se făceau demersuri susținute pentru reorganizarea transporturilor de la Arhanghelsk cu destinația România, via Nikolaev, Odesa și apoi pe Marea Neagră și mai departe pe Dunăre până la Galați.^[25] Pierderea ulterioară a Galațiului – aflat în apropierea frontierei, s-a constituit într-o nouă piedică în calea aprovizionării cu materiale de război și muniții.^[26]
  

  Situația frontului român la sfârșitul campaniei anului 1916
  Retragerea forțată a armatei române și Guvernului Român în Moldova,^[27] a determinat necesitatea continuării eforturilor de bune oficii.^[18]
  Articol principal: Participarea României în campania anului 1916.
  

  Generalul Hubert Lyautey, Ministru de Război al Franței (1917)
  Povara apărării Moldovei de către armata imperială rusă a fost un motiv suplimentar de discordie, într-un context în care România a cerut o misiune de asistență militară din partea Franței, interesată într-o politică orientală^[27] care să-i extindă sfera de influență.^[28] Misiunea generalului Berthelot a fost primită cu răceală la Moghilev, iar relațiile franco-ruse au continuat să se învenineze, motiv de punere a acestui subiect pe ordinea de zi a Comitetului de Război francez în 16 decembrie 1916. În urma evaluării situației, Comitetul a considerat că nu exista altă alternativă decât să se bazeze pe creditul pe care îl avea disponibil la STAVKA general Janin, care a fost informat de îngrijorările generalului Berthelot (acestea au fost, de altfel, și elementul central al divergențelor dintre cei doi). Luând foarte în serios aceste îngrijorări, într-o telegramă din 12 ianuarie 1917, Janin a recomandat insistent guvernului francez ca „povara românească” să nu supraîncarce barca rușilor. Datorită lui Hubert Lyautey – efemer numit Ministru de Război, situația a început să se relaxeze, generalul Janin jucând însă de această dată, un rol important în aplanarea conflictului. Anul 1917 a început în Rusia sub auspicii nefavorabile, monarhia țaristă fiind în plină dezagregare.^[27] Decisă cu acordul reprezentantului rus de la Cartierul General francez în timpul Conferinței de la Chantilly de la sfârșitul anului 1916,^[27] chestiunea ofensivei ruse va trena până în vara anului 1917. Deși Janin a solicitat superiorilor săi răbdare pentru ruși și a transmis acestora cererile superiorilor săi de a fi respectate cele stabilite la Chantilly, a făcut aceste demersuri fără convingere, deoarece nu a mai crezut în capacitatea armatei imperiale de a lansa ofensiva preconizată.^[29]
  

  Socialistul Albert Thomas, ministrul francez al armamentului (1916-1917)
  S-a manifestat favorabil, prin sprijinul pe care l-a oferit, concepției socialistului Albert Thomas – ministrul francez al armamentului -, sosit la Petrograd în data de 22 aprilie 1917 cu autoritate deplină pentru a redefini relațiile franco-ruse.^[29] În urma acestei misiuni alianța franco-rusă a fost prelungită cu 2-3 luni, Franța a câștigat timp pentru a fi debarcate trupele americane în Europa și Rusia a declanșat în iulie Ofensiva Kerensky, terminată însă printr-un dezastru.
  

  Generalul Albert Niessel, succesor al lui Janin
  Cu toate acestea, însă, misiunea lui Thomas a constituit și un punct de cotitură în relațiile militare franco-ruse. Armata rusă fiind scoasă din joc, legăturile strategice cu Marele Cartier General francez s-au diminuat, prioritatea relațiilor mergând spre asistența tehnică, ce dăduse rezultate extraordinare în România. Vastul program de refacere a armatei ruse inițiat de Franța a fost, însă, dezaprobat cu desăvârșire de Janin și, ca atare, a transmis prerogativele funcției sale generalului Niessel, la sfârșitul lunii septembrie.^[30]
  A părăsit Rusia pe data de 8 noiembrie 1917 – a doua zi după Lovitura de stat bolșevică, ^[31] cu sentimentul trist că Rusia nu mai era Rusia și că ea ieșise din istorie pentru a se bloca într-o cămașă de forță ideologică alienantă, într-o „paranteză a istoriei sale”.^[30]
  După reîntoarcerea sa pe pământ francez, în decembrie 1917 Janin a fost numit conducător al Misiunii Militare Franco-Cehoslovace,^[6] preluând comanda unităților cehoslovace de infanterie care au dorit să implice în luptă de partea Aliaților în Franța, Italia și Rusia. 
  Soldați și marinari din forța multinațională, defilând la Vladivostok în septembrie 1918 prin fața clădirii comandamentului aliat.
  În august 1918, Guvernul Franței l-a desemnat pe Janin comandant al Legiunii Cehoslovace din Rusia, într-un moment în care militarii acesteia plănuiau să traverseze Imperiul pentru a lupta pe Frontul de Vest.^[3] Deoarece participase pe teritoriul rusesc la formarea Corpului Cehoslovac – care în acel moment avea un efectiv de 45.000 de soldați, Janin era în cunoștință de cauză asupra problemelor acestuia. Generalul s-a îmbarcat în luna septembrie spre Vladivostok având atât calitatea de comandant al Legiunii, cât și pe aceea de comandant al Misiunii Militare Franceze.^[6]

  După semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, Legiunea Cehoslovacă – ce își negociase inițial cu noua putere bolșevică evacuarea de-a lungul Trannsiberianului spre Vladivostok, s-a găsit la începutul lunii mai 1918,din cauza lui Troțki, în impas, drumul spre Pacific fiindu-i întrerupt. În acest context, Comitetul interaliat a decis să intervină în Siberia – oficial, în sprijinul Legiunii Cehoslovace, pentru formarea unui front oriental. Plasate sub comandă japoneză, trupe americane, canadiene, britanice și franceze au debarcat la Vladivostok, la începutul verii 1918.^[6]

  Articol principal: Intervenția aliaților în Războiul Civil Rus.
  

  Generalul Janin (în centrul primului rând), împreună cu membri ai Misiunii Militare Franceze din Siberia
  Pentru a se prezenta la post în Extremul Orient rus a tranzitat Statele Unite și Japonia,^[3] întârziind pe drum la Washington și Tokyo pentru a îndemna – fără succes însă, autoritățile japoneze și americane să disloce trupe spre vest pentru a veni în ajutorul cehoslovacilor, cu scopul creării unui alt front antigerman.^[32] La sosirea sa la Vladivostok, la jumătatea lunii noiembrie 1918, situația geopolitică era însă foarte diferită față de cea de la plecarea sa din Europa.^[6]

  Pe 11 noiembrie s-a semnat armistițiul dintre Aliați și Puterile Centrale, iar pe 28 octombrie a fost creată Cehoslovacia, conducătorul acesteia optând pentru retragerea cât mai rapidă a trupelor sale de pe teritoriul rus, ceea ce a determinat o lipsă a dorinței trupelor cehoslovace de a se mai angaja în afacerile interne ale Rusiei. Suplimentar, în a doua jumătate a lunii noiembrie, la Omsk, o lovitură de stat l-a adus pe amiralul Aleksandr Kolceak în poziția de lider suprem. Acesta a restabilit în teritoriul controlat autoritatea autocrației tradiționale ruse – urâtă de populație - și a început să guverneze cu o mână de fier  

Când vestea despre ceea ce s-a întâmplat în Irkutsk a ajuns la Paris, guvernul francez i-a luat comanda și i-a ordonat să se întoarcă în Franța. Generalul a părărsit Harbinul în aprilie 1920, luând cu el trei valize și un cufăr conținând 311 relicve imperiale, documente, precum și ultimele fotografii ale familiei imperiale - ținută în captivitate la Ekaterinburg, în vila negustorului Ipatiev.^[47] Aceste piese au fost colectate la Ekaterinburg din arealul execuției și incinerării Romanovilor, fiindu-i încredințate de către generalul Mikhail Diterikhs și de către Pierre Gilliard – tutore al familiei imperiale^[4]

Generalului Pellé, cel care a preluat în locul lui Janin funcția de șef al Marelui Stat Major cehoslovac
Ajuns în țara natală a fost primit cu răceală,^[7] eforturile sale nefiind bine primite nici pe scena politică franceză și nici chiar pe cea cehoslovacă,^[48] deoarece se opusese repatrierii Legiunii prin partea europeană a Rusiei.^[49] Pe acest fond, memoriile sale - scrise mai târziu, s-au încheiat cu următoarele cuvinte:^[49]

„Națiunea cehoslovacă îmi va fi obligată pentru totdeauna...Cu toate acestea, omul din mine nu-și poate nega tristețea când iubirea pe care a dovedit-o nu este recompensată și este nevoie de un cuvânt cald al unui ministru, pentru a reaminti poporului că acest om a fost prietenul lui loial în vremuri de luptă. Cu toate acestea, istoria națiunii cehoslovace va spune ceea ce armatele ei au realizat,sub comanda mea”

—Janin, Maurice; Moje účast na československém boji za svobodu; z rukopisu přeložil Hanuš Jelínek; V Praze: J. Otto, 1923

În Franța a afirmat, în ziarul Le Matin, că liderii francezi nu ar fi sprijinit o asociere sub influență germană dintre reprezentanții vechiului regim imperial rus, dacă ar fi fost mai bine informați.^[3] Deși a dorit, aflat pe pământ francez, să preia funcția de șef al Marelui Stat Major al armatei cehoslovace, aceasta i-a fost oferită generalului Pellé, Janin mulțumindu-se să accepte la Bourges comanda Corpului 8 de Armată teritorială franceză. În acest post – care nu a reprezentat o promovare, și-a încheiat cariera la data de 19 octombrie 1924. De aici s-a retras în Isère, acolo de unde provenea soția sa.^[42]
Frustrările trăite în timpul misiunii din Rusia, în timpul Războiului Civil în ceea ce privește relațiile cu Kolceak și Knox, au constituit elementul central al memoriilor sale despre respectiva perioadă și au fost publicate, în 1933, în Franța, sub titlul de „Ma mission en Sibérie 1918-1920”.^[4]
În 1942, generalul a finalizat pentru publicare manuscrisul memoriilor sale privitoare la perioada 1916-1917. Circumstanțele existente în acea vreme în Franța au făcut ca acesta să nu poată fi publicat, intențiile de a realiza acest lucru fiind amânate sine die până după război. În 1946 Janin a murit, însă, fără a-și vedea manuscrisul ieșit de sub tipar. Sub titlul „En mission dans la Russie en guerre (1916-1917) – Le journal inédit du général Janin”, manuscrisul a fost tipărit de abia în anul 2015.  

Maurice Janin
Date personale
Născut	19 octombrie 1862[1]  Paris, Franța[2]
Decedat	28 aprilie 1946 (83 de ani)[1]  Saint-Sébastien, Isère, Franța
Naționalitate	Francez
Cetățenie	Franța
Ocupație	ofițer
Activitate
Studii	1882:Școala militară specială de la Saint-Cyr 1892:Școala Superioară de Război
Activitate
A luptat pentru	Forțele armate ale Franței
Ramura	Infanterie
Ani de serviciu	1882–19 octombrie 1924
Gradul	General de corp de armată
A comandat	Misiunea Militară Franceză din Rusia Legiunea Cehoslovacă Forțele Militare aliate din Rusia Corpul 8 Armată (Franța)
Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial • Prima bătălie de pe Marna • Frontul de răsărit • Intervenția aliaților în Războiul Civil Rus

• 1947: Robert "Bob" Donaldson a fost un fotbalist scoțian. A evoluat pe postul de atacant central.
  Donaldosn a jucat pentru clubul Airdrieonians F.C. și Blackburn Rovers, pentru ca în anul 1892 să se transfere la Manchester United, club pentru care a înscris 66 de goluri în 147 de meciuri.^[1] S-a retras în anul 1897.
• 1952: Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (germană Feodora Luise Sophie Adelheid Henriette Amalie; 8 aprilie 1866 - 28 aprilie 1952) a fost fiica lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a Prințesei Adelheid de Hohenlohe-Langenburg. Louise a fost al șaselea copil și a treia fiică a lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a soției acestuia, Adelheid de Hohenlohe-Langenburg. A fost sora mai mică a împărătesei Augusta Viktoria a Germaniei și a lui Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein.
  Bunicii paterni ai Louisei au fost Christian, Duce de Augustenburg și Louise Sophie, Contesă Danneskiold-Samsøe. Bunicii materni au fost Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și Prințesa Feodora de Leiningen. Feodora a fost sora vitregă a reginei Victoria a Regatului Unit. La 24 iunie 1889, Louise s-a căsătorit cu Prințul Friedrich Leopold al Prusiei.^[1] El era copilul cel mic și singurul fiu al Prințului Friedrich Karl al Prusiei și a Prințesei Maria Anna de Anhalt-Dessau; era nepotul regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.
  Nunta a avut loc la Palatul Charlottenburg din Berlin. Au participat multe figuri regale important, printre care cumnatul Louisei, împăratul Wilhelm și regele George I al Greciei. Louise și Friedrich au avut patru copii:

  Name	Birth	Death	Notes
  Prințesa Victoria Margaret a Prusiei	1890	1923	căsătorită cu Heinrich al XXXIII-lea de Reuss-Köstritz; a avut copii
  Prințul Friedrich Sigismund al Prusiei	1891	1927	căsătorit cu Prințesa Marie Louise de Schaumburg-Lippe, o fiică a Prințesei Louise a Danemarcei; a avut copii
  Prințul Friedrich Karl al Prusiei	1893	1917	a murit în Primul Război Mondial
  Prințul Friedrich Leopold al Prusiei	1895[2]	1959

  Adesea Louise a reprezentat-o pe sora ei împărăteasa la evenimente sociale și la vizite în spital. A făcut față mai multor tragedii personale: trei dintre copii ei au murit devreme; Friedrich Karl a murit rănit în Primul Război Mondial în 1917, Viktoria a murit de gripă în 1923 și Friederich Sigismund a murit după ce a căzut de pe cal în 1927.
  Louise a murit la 28 aprilie 1952, la vârsta de 86 de ani, la Bad Nauheim, Germania.  

  Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
  Prințesă Friedrich Leopold a Prusiei
  Date personale
  Nume la naștere	Feodora Luise Sophie Adelaide Henrietta Amelia
  Născută	8 aprilie 1866 Kiel, Schleswig-Holstein
  Decedată	28 aprilie 1952 (86 de ani) Bad Nauheim, Hesse, Germania
  Părinți	Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg
  Frați și surori	Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein Princess Feodora Adelheid of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg[*] Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
  Căsătorită cu	Prințul Friedrich Leopold al Prusiei
  Copii	Prințesa Victoria Margareta Prințul Friedrich Sigismund Prințul Friedrich Karl Prințul Friedrich Leopold
  Cetățenie	Germania
  Etnie	germană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Casa de Hohenzollern

• 1954:Léon Jouhaux (n. 1 iulie 1879,^[1][2][3][4] Pantin, Franța^[5] – d. 28 aprilie 1954,^[7][3] Paris, Franța^[8][6]) a fost un sindicalist francez cu tendințe libertariene, secretar general al CGT din 1909 până în 1947, apoi președinte al CGT-FO din 1948 până la moartea sa. Este laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe 1951. Apărător neîncetat al principiilor cartei de la Amiens (1906), în principal al independenței sindicale în raport cu partidele politice, cu statul și cu bisericile, el s-a opus mai multor tentative de control asupra sindicatelor de către secțiunea franceză a Internaționalei muncitorești (în 1911) sau de către bolșevici (în 1922). În decembrie 1947, în fața presiunilor puse de PCF asupra sindicatului, Jouhaux și prietenii săi (Robert Bothereau, Albert Bouzanquet, Pierre Neumeyer, Georges Delamarre) au demisionat din biroul confederal și au înființat CGT-FO pentru a continua „vechiul” CGT, fidel cartei de la Amiens.
  La 4 august 1914, la înmormântarea lui Jean Jaurès, Léon Jouhaux a ținut un discurs în care a afirmat: „în numele celor care vor să plece și printre care mă număr și eu, strig în fața sicriului său că nu ura poporului german ne va împinge pe câmpurile de bătălie, ci ura imperialismului german”. El și-a exprimat sentimentele „clasei muncitoare cu inima rănită”.
  În 1918, Léon Jouhaux a prezentat un proiect al consiliului național economic de examinare a tuturor problemelor puse de revenirea în țară și în care rolul său fusese doar unul consultativ. În 1936 a contribuit la reformele privind convențiile colective, concediile cu plată, săptămâna de lucru de 40 de ore și naționalizarea. În 1940, a fost pus sub urmărire la domiciliul său de către regimul de la Vichy, arestat de naziști în noiembrie 1942 după ocupația zonei libere. La 1 martie 1943, a fost transportat cu mașina la lagărul de concentrare Buchenwald unde a fost deținut într-o baracă rezervată și încălzită, la marginea lagărului propriu-zis. El s-a reîntâlnit cu Léon Blum, Édouard Daladier și cu generalul Gamelin sosiți cu avionul cu o zi în urmă. După o lună, la 1 mai 1943, a fost transferat la castelul Itter, în Tirolul austriac, castel de ținea de lagărul de concentrare Dachau, însoțit de generalul Gamelin, de Daladier, de Paul Reynaud, de Jean Borotra și de Marcel Granger (nepotul generalului Giraud). El a obținut permisiunea aducerii direct din Franța, a secretarei sale Augusta Bruchlen care i s-a alăturat la 18 iunie.^[9] În acest grup, a sosit mai târziu și Christiane Mabire, secretara și viitoarea soție a lui Paul Reynaud, Albert Lebrun, André François-Poncet, generalul Weygand și soția lui, Michel Clemenceau (fiul „Tigrului”), colonelul de La Roque (liderul Crucii de Foc), Alfred Cailleau și soția sa Marie-Agnès de Gaulle (sora mai mare a generalului de Gaulle). Omul politic antimussolinist Nitti și un alt italian, Georgini, le-au împărtășit soarta. Ei au fost eliberați la 5 mai 1945 de unele grupări ale Diviziei 103 americane condusă de generalul McAuliffe.
  După eliberarea Franței, Jouhaux a redevenit secretar al CGT, dar a trebuit să-și împartă puterea cu comunistul Benoît Frachon. În fața presiunilor comuniștilor asupra CGT, a fost obligat să demisioneze în 1947, înființând CGT-FO împreună cu Robert Bothereau și cu militanții necomuniști ai vechii confederații. El a devenit vicepreședinte al Confederației Internaționale a Sindicatelor Libere și delegat la ONU.
  Constituția celei de a Patra Republici din 27 octombrie 1946 a dat Consiliului Economic un statut constituțional pe care îl ceruse din 1918 (acesta a devenit astăzi Consiliul Economic și Social). Jouhaux i-a devenit președinte în aprilie 1947 și a deținut funcția până în 1954 la moartea sa.
  Numeroasele sale acțiuni pacifiste i-au adus Premiul Nobel pentru Pace în 1951, pe când era președinte al CGT-FO.  

  Léon Jouhaux
  Léon Jouhaux
  Date personale
  Născut	1 iulie 1879[1][2][3][4]  Pantin, Franța[5]
  Decedat	28 aprilie 1954 (74 de ani)[7][3]  Paris, Franța[8][6]
  Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
  Părinți	Adolphe Jouhaux[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	sindicalist[*]
  Președinte în Workers' Force[*]
  În funcție 1947 – 1954
  Președinte în French Economic, Social and Environmental Council[*]
  Premii	Premiul Nobel pentru Pace (1951) Legiunea de Onoare în grad de Ofițer

• 1960: I. Valjan, dramaturg român (n. 1881)
• 1965: Florica Cordescu-Jebeleanu, pictoriță și graficiană română (n. 1913)
• 1972: Gabriel Barta, regizor român de film documentar (n. 1923)
• 1977: Josef „Sepp” Herberger (n. 28 martie 1897, Mannheim-Waldhof – d. 28 aprilie 1977, Mannheim) a fost un fotbalist și apoi antrenor de fotbal german. Prin anii 1920 a jucat la echipele SV Waldhof și VfR Mannheim. Între anii 1936 - 1964, Herberger a fost antrenorul echipei naționale de fotbal a Germaniei. El este considerat în Germania un antrenor legendar care a realizat Minunea de la Berna, când echipa Germaniei a învins în Finala Campionatului Mondial de Fotbal 1954, echipa națională de fotbal a Ungariei, echipă clar favorită, supranumită și echipa de aur a Ungariei, o senzație în lumea fotbalului. Eveniment sportiv transpus pe ecran în anul 2003 prin filmul german Das Wunder von Bern.  Părinții lui Herberger, Josef și Lina Herberger provin dintr-o familie modestă din mediul rural din regiunea situată între Karlsruhe și Mannheim. Tatăl lui era nevoit să lucreze ca zilier, deoarece terenul agrar al familiei era prea mic, pentru întreținerea întregii familii. Sepp Herberger termină școala în 1911 și lucrează ca muncitor necalificat pe diferite șantiere de construcție. El a contribuit la întreținerea familiei care trăiau într-o stare de sărăcie. În martie 1916 la scurt timp după ziua sa de naștere este încorporat ca militar, în contrast cu alți tineri de vârsta lui el nu s-a prezentat ca soldat voluntar. În aprilie 1917 este trimis pe front în cadrul regimentului 110 de grenadieri, la data de 4 ianuarie 1919 este lăsat la vatră.
• 1978 - Președintele Afganistanului, Mohammed Daoud Khan, este răsturnat de la putere și asasinat în urma unei lovituri de stat conduse de rebeli comunisti.
• 1987: Iulia Onița, sculptor român (n. 1923)
• 1992: Francis Bacon, pictor irlandez (n. 1909)
• 1993: Nadejda Aronețkaia (n. 20 septembrie 1919, Baku, Azerbaijan; d. 28 aprilie 1993, Tiraspol, Republica Moldova) a fost o regizoare de teatru care a activat în RSS Moldovenească și a fondat, în 1969, Teatrul Republican din Tiraspol,^[1] astăzi Teatrul dramatic „Nadejda Aronețkaia”.
  A absolvit Institutul de Artă Teatrală „A. Lunacearski” din Moscova.
  Activitatea sa profesională s-a desfășurat în diferite localități:
  • 1948–1952: actriță și regizor la teatrele din orașul Balahna și Rostov-pe-Don
  • 1956–1960: regizor la teatrul „Aleksandr Pușkin” din Chișinău
  • 1960–1963: regizor la teatrul „Luceafărul” din Chișinău
  • 1964: regizor la Teatrul Central pentru Copii din Moscova
  • 1970–1979: prim-regizor la Teatrul Rus de Dramă și Comedie din Tiraspol
  În 1965, Nadejda devine lector superior la Institutul de Arte Gavriil Muzicescu din Chișinău, astăzi Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. A regizat peste 60 de spectacole din dramaturgia clasică națională și mondială, printre care:
  • Las'că-i bine de Ana Lupan
  • Descătușarea de Boris Lavreniov (în colaborare cu Victor Gherlac)
  • Piatra din casă de Vasile Alecsandri
  • Steaua Sevilei de Lope de Vega
  • Bădăranii de Carlo Goldoni
  În 1978, este distinsă cu titlul „Maestrul Emerit al Artei din RSSM”. 

  Nadejda Aronețkaia
  Date personale
  Născută	30 septembrie 1919  Baku, Republica Democratică Azerbaidjan
  Decedată	28 aprilie 1993 (73 de ani)  Tiraspol, Moldova
  Cetățenie	URSS
  Ocupație	actriță dramaturgă scriitoare
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Rusă de Arte Teatrale[

• 1995: Nicolae Dinică, actor român (n. 1934)

•  1996 - A murit poetul roman Alexandru Jebeleanu; (n. 1923).

  

  Alexandru Jebeleanu – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Intre cele mai cunoscute volume publicate de  Alexandru Jebeleanu citam: Schituri cu soare, 1929; Inimi sub săbii, 1934; Ceea ce nu se uită 1945; Bălcescu, 1952; Surîsul Hiroshimei, 1958; Cântece împotriva morții 1963; Elegie pentru floarea secerată– (soției sale, graficiana Florica Cordescu) 1967; Hanibal, 1973.

• 1999: Sir Alfred Ernest „Alf” Ramsey (n. 22 ianuarie 1920 – 28 aprilie 1999) a fost un fotbalist și antrenor englez, care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal 1966 cu echipa națională de fotbal a Angliei. S-a mai clasat pe locul al treilea la Campionatul European de Fotbal 1972 și a ajuns în sferturile CM 1970.
• 1999: Arthur Schwalow, fizician american, laureat Nobel (n. 1921)
• 2000 - A murit Ovid S. Crohmălniceanu, prozator, critic și istoric literar român; (n. 1921).
• 2001: Mircea Zdrenghea (n. 30 ianuarie 1914, Sebeșel, județul Alba - d. 28 aprilie 2001, Cluj) a fost un lingvist și filolog român. Mircea Zdrenghea a fost fiul învățătorului Vasile Zdrenghea și al lui Mărioara Zdrenghea, născută Hința, nepoata pictorului Sava Henția. Mircea Zdrenghea a urmat clasele primare in satul natal (Sebeșel), cele gimnaziale la Sebeș, iar cele liceale la Orăștie (1932). Apoi a absolvit Facultatea de Filologie a Universității "Regele Ferdinand" din Cluj (1932-1936), de unde a studiat cu întemeietorii școlii de filologie clujene: Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, și Nicolae Drăganu. În 1937 a absolvit Seminarul Pedagogic al Universității din Cluj. Mircea Zdrenghea și-a inceput cariera ca și profesor de liceu la Sfântu Gheorghe, dupa care a fost mobilizat pe Frontul de Est in timpul celui de al Doilea Război Mondial. În anul 1947, revine la Facultatea de Filologie ca și cercetător, iar apoi asistent, conferențiar, profesor, și șef al catedrei de limba română. Mircea Zdrenghea a ținut la universitate cursuri de latină, lingvistică, fonetică, literatură română veche, istoria limbii române, dialectologie, și limba română contemporană. A fost dascăl a zeci de generații de studenți, și a publicat zeci de studii, articole, și cursuri universitare, atît despre limba română cotemporană, cît și despre premergători precum Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Ioan Budai-Deleanu, și Ion Heliade-Rădulescu. În 1980, Mircea Zdrenghea a editat monumentalul volum bilingv a lucrării "Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" a lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, pentru care a scris studiul introductiv (Elementa Linguae - la 200 de ani) și notele. La data de 11 iulie 1942, Mircea Zdrenghea -a căsătorit cu Maria Modrigan (1920-2001). 

  OPERA

  • Studii lingvistice, Editura Altip / Scriptor, 2014
  • Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, ediția bilingvă română-latină, 1980
  • Probleme de analiză morfologică, 1971
  • Limba română contemporană: Morfologia, 1970
  • Analize gramaticale și stilistice 1959 și 1966  

    Mircea Zdrenghea
    Date personale
    Născut	30 ianuarie 1914 Sebeșel, Alba
    Decedat	28 aprilie 2001 (87 de ani)
    Părinți	Vasile Zdrenghea, Mărioara Zdrenghea (n. Hința)
    Frați și surori	Vasile Zdrenghea, Maria Zdrenghea
    Căsătorit cu	Maria Modrigan
    Copii	Sorin Zdrenghea, Mihai Zdrenghea
    Naționalitate	Română
    Cetățenie	Română
    Ocupație	Lingvist
    Activitate
    Educație	Facultatea de Filologie
    Alma mater	Universitatea din Cluj
    Organizație	Universitatea Babeș-Bolyai
    Lucrări remarcabile	Studii Lingvistice
    Cunoscut pentru	Studii Lingvistice

•  2002 - A murit generalul Aleksandr Lebed, fost comandant al Armatei a 14-a ruse din Transnistria, guvernator al regiunii siberiene Krasnoiarsk, candidat la preşedinţia Rusiei, socotit un posibil succesor al lui Elţîn; (n. 20 aprilie 1950).

  

  Generalul Aleksandr Lebed – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  A ajuns în prim-planul vieții publice din Rusia după tentativa de lovitură de stat din 1991, în timpul căreia un grup de conspiratori din vechea gardă comunistă conservatoare sovietică au încercat să-l răstoarne pe președintele Mihail Gorbaciov și să stopeze cursul reformelor inițiate de acesta din urmă. În momentul critic al crizei, comuniștii conservatori au dat ordin armatei să încercuiască , sediul Parlamentului Rusiei, generalului Lebed fiind însărcinat cu trimiterea tancurilor, dar el a refuzat să acționeze împotriva parlamentarilor și a lui Boris Elțin, președintele RSFS Ruse.

  Mai târziu, Lebed a fost avansat, devenind adjunct al comandantului VDV – trupelor de parașutiști, Pavel Gracev.
  După ce a luat parte la acțiunile violente de înăbușire ale mișcărilor naționale din Caucaz, (printre care și a marșului pentru independență din fața guvernului din Tbilisi (Georgia), în urma căruia au fost uciși 20 de protestatari), Alexandr Lebed a fost numit în iunie 1992 comandant al Armatei a 14-a, dislocată în Moldova. Prezența trupelor rusești este considerată unul dintre factorii puternic destabilizatori din zonă, în timpul conflictului din autoproclamată republică transnistreană.

  Pe 7 septembrie 1997, Leded a afirmat în cadrul unui interviu din emisiunea 60 de minute că fosta Uniune Sovietică a pierdut urma câtorva „bombe nucleare de dimensiunea unei valize”. Atât guvernul Statelor Unite, cât și cel al Federației Ruse au respins imediat afirmațiile lui Lebed, autoritățile ruse mergând până acolo încât au afirmat că asemenea arme nici măcar nu au fost create. Pe 17 mai 1998, Lebed a câștigat alegerile pentru funcția de guvernator al ținutului Krasnoiarsk.

  A rămas în funcție până la moartea sa din 28 aprilie 2002, cauzată de prăbușirea elicopterului în care se afla. Cauza oficială a prăbușirii a fost coliziunea aparatului de zbor cu liniile de înaltă tensiune în timpul zborului, pe timp cu ceață. Până în zilele noastre se mai fac auzite diferite teorii despre conspirații care ar fi dus la moartea lui Lebed.

• 2012: Matilde Camus, poetă spaniolă (n. 1919)
• 2013: Dan Stuparu (n. 20 octombrie 1951, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea - d. 28 aprilie 2013) a fost maestru (sensei, 8 DAN) al artelor marțiale din România (karate tradițional), antrenor, arbitru național și internațional de categoria A (pentru stilurile kata și kumite), prim conducător al Federației Române de Karate Tradițional (printre fondatorii căreia s-a aflat) și director tehnic al acesteia. S-a remarcat ca pionier al karate-ului tradițional în România. A deținut și funcțiile de vicepreședinte al Federației Europene și pe aceea de președinte al Federației Balcanice - de profil.

SĂRBĂTORI

• Ziua Mondială a Siguranței și Sănătății la locul de Muncă

  Ziua mondială a siguranţei şi sănătăţii la locul de muncă se marchează la 28 aprilie şi este un prilej pentru a iniţia campanii de promovare a siguranţei, sănătăţii şi muncii decente.

  În 2018, tema Zilei mondiale a siguranţei şi sănătăţii la locul de muncă are în prim plan siguranţa şi sănătatea tinerei generaţii în Indonezia, fiind marcată împreună cu Ziua mondială împotriva muncii copiilor într-o campanie care are ca scop îmbunătăţirea siguranţei şi sănătăţii tinerilor care muncesc şi stoparea muncii copiilor

• În calendarul ortodox:  Sf Ap Iason și Sosipatru; Sf Mc Maxim, Cvintilian și Dudaș din Ozovia (Dezlegare la pește) 
  

  Sfinții Apostoli Iason și Sosipatru Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro

  Sfântul Apostol Iason se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Sfântul Iason este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 28 aprilie (împreună cu Sf. Apostol Sosipatru), iar la 4 ianuarie este pomenit împreună cu Cei Șaptezeci.Născut în Tars, el a fost numit episcop în Tars de către Apostolul Pavel. Împreună cu Apostolul Sosipatru el a mers în Insula Corfu unde au construit o biserică în cinstea Apostolului Ștefan și unde au convertit mulți păgâni la credința creștină.

  Văzând acestea, regele din Corfu i-a aruncat în temniță unde ei au convertit alți șapte prizonieri: Saturninus, Jakischolus, Faustianus, Januarius, Marsalius, Euphrasius și Mammius. Atunci, regele i-a condamnat la moarte pe cei șapte și i-a aruncat în smoală topită.
  cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

  Născut în Aheea, Sosipatru a fost episcop în Iconium (anterior Sfântului Apostol Tertie), fiind hirotonit de ruda sa, Apostolul Pavel. Împreună cu Sf. Iason (1) el a mers în insula Corfu, unde au construit o biserică cu hramul Sf. Ştefan și )unde au convertit mulți păgâni la credința creștină.

  Văzând acestea, regele insulei Corfu i-a aruncat în temniță, unde ei au convertit alți șapte prizonieri la credința creștină: Saturnin, Iakischolus, Faustian, Ianuarie, Marsaliu, Eufrasie și Mammiu. Regele i-a condamnat la moarte pe cei șapte, fiind aruncați în smoală clocotită.