2. /30 APRILIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

DECESE

•  65 - S-a sinucis poetul roman Marcus Annaeus Lucanus (n. 3 noiembrie 39), mai bine cunoscut ca Lucan.

  

  Marcus Annaeus Lucanus- foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  În ciuda scurtei sale vieți, el este privit ca una dintre figurile remarcabile din perioada clasică latină. Lucanus a scris mai multe poeme violente contra împăratului Nero. În anul 65 se descoperă conspiratia lui Piso, împotriva lui Nero. Pe 30 aprilie 65, în urma acuzațiilor că ar fi participat la aceasta conspirație, Lucan primește ordinul imperial de a se sinucide. Poetul oferă un banchet strălucit prietenilor săi, apoi poruncește medicului personal să-i taie venele în baie. Moare recitând versurile din Farsalia ,care descriu moartea asemănătoare a unui soldat.

• 534/ 535: Amalasuntha (sau Amalasuentha, Amalaswintha, Amalasuintha, Amalswinthe, Amalasontha) (n. cca. 495 – d. 30 aprilie 534/535) a fost o regină a ostrogoților între 526 și 534.
  Fiică a regelui Theodoric cel Mare, Amalasuntha a fost căsătorită în 515 cu Eutharic (c. 480 – 522), un nobil ostrogot, care anterior locuise în Hispania vizigotă. Acesta era fiul lui Widerich (n. cca. 450), nepotul lui Berismund (n. cca. 410) și strănepotul lui Thorismund (d. după 400), rege al ostrogoților în jurul anului 400.
  Soțul ei a murit, se pare în primii ani ai căsniciei, lăsând-o pe Amalasuntha cu doi copii, Athalaric și Matasuntha (n. cca. 517 – d. după 550), soție din cca. 550 a vărului împăratului Iustinian I, Germanus. La moartea tatălui său din 526, succesiunea a trecut asupra fiului ei, însă puterea i-a revenit Amalasunthei, ca regentă pentru Athalaric. Puternic influențată de vechea cultură romană, ea i-a oferit fiului ei o educație rafinată și o puternică înclinație pentru literatură. Conștientă de lipsa sa de popularitate, ea a surghiunit, iar apoi a condamnat la moarte trei nobili goți pe care îi suspecta de intrigi și în același timp a deschis negocieri cu împăratul Iustinian, cu intenția de a se muta, alături de tezaurul goților, la Constantinopol. Moartea fiului ei din 534 nu a schimbat prea multe din această politică.
  Devenită regină, Amalasuntha l-a numit pe vărul ei Theodahad ca partener la tron (iar nu, așa cum se afirmă uneori, soț al ei, dat fiind că soția acestuia era încă în viață), cu intenția de a-și întări poziția. Alegerea nu a fost fericită, dat fiind că Theodahad a profitat de nemulțumirile din rândul goților și, fie din propriul lui ordin sau doar cu permisiunea sa, Amalasuntha a fost capturată și închisă pe insula Martana din lacul Bolsena (Toscana), unde în 30 aprilie a fost asasinată în baie.
  Scrisorile lui Cassiodorus, ministru important și confident în domeniul literaturii al Amalasunthei, ca și istoriile lui Procopius din Cezareea și Iordanes, oferă principalele informații referitoare la personalitatea Amalasunthei.  

  Amalasuntha
  Amalasuntha Amalasuntha, regina ostrogotilor - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
  Date personale
  Născută	495 d.Hr.  Ravenna, Italia
  Decedată	30 aprilie 535 d.Hr. (40 de ani)  Lake Bolsena[*], Italia
  Părinți	Theodoric cel Mare Audofleda
  Frați și surori	Theodegotho[*] Ostrogotho[*]
  Căsătorită cu	Eutharic[*] (515 d.Hr.–522 d.Hr.)
  Copii	Athalaric Matasuntha
  Religie	Arianism
  Ocupație	politiciană scriitoare
  Apartenență nobiliară
  Titluri	regină consoartă[*]
  Familie nobiliară	Amali dynasty[*]
  Regent
  Domnie	526 d.Hr. – 534 d.Hr.
  Queen of Italy[*]
  Domnie	534 d.Hr. – 535 d.Hr.

• 1632: Sigismund al III-lea Vasa (în poloneză Zygmunt III Waza) (20 iunie 1566 – 30 aprilie 1632) a fost rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei din 1587 până în 1632 și monarh al Suediei din 1592 până în 1599. A fost fiul regelui Ioan al III-lea al Suediei și al primei soții a acestuia, Ecaterina Iagello.  În latină: Sigismundus Tertius Dei gratia rex Poloniæ, magnus dux Lithuaniæ, Russiæ, Prussiæ, Masoviæ, Samogitiæ, Livoniæque, necnon Suecorum, Gothorum Vandalorumque hæreditarius rex.
  În română: Sigismund al III-lea, prin mila lui Dumnezeu, Rege al Poloniei, Mare Duce al Lituaniei, Ruteniei, Prusia, Masovia, Samogitia, Livonia, si rege ereditar al Suediei, Gotilor si Vandalilor. 
  Sigismund al III-lea copil – pictură de Johan Baptista van Uther
  S-a născut la Gripsholm în timpul detenției părinților săi în timpul domniei regelui Eric al XIV-lea al Suediei. Deși Suedia era protestantă la acea dată, Sigismund a rămas catolic, religia mamei sale.
  Mama sa, Katarzyna Iagello, a fost fiica lui Sigismund I al Poloniei și a soției sale, Bona Sforza. Dinastia Iagiello a deținut coroana polono-lituaniană de la primul domnitor Iagello, Vladislav al II-lea Iagiello, care a primit-o în anul 1386, prin prima sa soție, Hedviga de Anjou.
  În 1587, el a fost candidat pentru Republica polono-lituaniană, după moartea regelui polonez anterior, Ștefan Báthory. Alegerile au avut loc în umbra conflictului dintre nobilii polonezi (Szlachta), cu cele două părți opuse care se adunaseră în jurul cancelarului Jan Zamoyski și a familiei sale. Sigismund, susținut de Jan Zamoyski și de soția fostului rege, Ana Iagello, a fost ales regele polono-lituanian la data de 19 august 1587.
  Cu toate acestea, alegerile au fost contestate de către celălalt candidat, Maximilian al III-lea de Austria iar adversarii lui Sigismund au ales să nu respecte rezultatul alegerilor, declarându-l pe Maximilian ca monarh de drept. Nici Sigismund și nici Maximilian nu au fost prezenți la alegeri în acel moment. După ce a primit vestea alegerii sale, Sigismund a plecat din Suedia și a ajuns în Oliwa pe 7 octombrie. Sigismund a ajuns la Cracovia unde a fost încoronat la data de 27 decembrie a anului respectiv.
  Când Maximilian a încercat să rezolve litigiul prin aducerea unei forțe militare și când a început războiul de succesiune din Polonia, el a fost învins în Bătălia de la Byczuna de susținătorii lui Sigismund, sub comanda hatmanului polonez Jan Zamojski. Maximilian a fost luat prizonier și a fost eliberat după intervenția Papei Sixtul al V-lea. În 1589, el a renunțat la dreptul său asupra coroanei poloneze.
  În 1592, Sigismund s-a căsătorit cu arhiducesa austriacă Ana de Austria (1573 - 1598) iar după moartea tatălui său în același an, a primit acceptul Seimului pentru a se urca pe tronul Suediei. După ce Sigismund a promis să susțină luteranismul suedez, a fost încoronat rege al Suediei în 1594; pentru o perioadă scurtă de timp a existat o uniune personală între Republică și Suedia (Uniunea polono-suedeza). A încercat să conducă Suedia din Polonia, lăsând Suedia sub controlul unui regent, unchiul său Ducele Carol. În 1596 el a reușit să creeze Uniunea de la Brest, prin care încerca să aducă o parte a religiei ortodoxe în cea catolică. În același an, el a transferat capitala Poloniei de la Cracovia la Varșovia.
  După ce soția sa Ana a murit în 1598, Sigismund s-a căsătorit cu sora ei, Constanța de Austria, în 1605. Problemele creșteau la granița de sud a Republicii, unde Jan Zamoyski și alți magnați au fost implicați în războaiele magnate din Moldova. În cele din urmă, după înfrângerea forțelor poloneze în Bătălia de la Cecora în 1620, Republica a trebuit să renunțe la pretențiile asupra Principatului Moldovei.
  Având în vedere sprijinul puternic a lui Sigismund din partea Contrareformei, sprijinul său asupra Suediei protestante s-a deteriorat rapid. Carol a deținut treptat controlul deplin al Suediei și s-a răzvrătit împotriva lui Sigismund, susținând că Sigismund vrea să readucă catolicismul în Suedia. În 1598, Sigismund însoțit de o armată mixtă din Suedia și Polonia, a fost învins în Bătălia de la Stångebro. Acestuia i-a fost interzis să mai guverneze Suedia din altă țară, dar cu toate acestea, s-a întors în Polonia, iar în 1599 a fost detronat. Acest lucru și decizia sa de a încorpora Livonia în Republică a dus la războiul polono-suedez, care a durat până în 1629. Războiul s-a terminat cu Suedia care a câștigat Livonia. Regalitatea a fost cedată în cele din urmă lui Carol. Sigismund nu a renunțat la cererea sa la tronul suedez. Acest lucru a dus la războaie între cele două țări, încheindu-se numai după Marele Război al Nordului.
  În 1605, Sigismund a încercat să consolideze puterea monarhiei prin cererea Seimului de a elimina dreptul de veto liberum, creșterea impozitelor și de a mări armata. Adversarii săi, conduși de Mikołaj Zebrzydowski, a declarat confederația la Sandomierz, ceea ce a dus la un război civil cunoscut sub numele de rokosz Zebrzydowskiego (Rebeliunea lui Zebrzydowski). În cele din urmă, forțele regaliste au învins rebeliunea pe 6 iunie 1607, în Bătălia de la Guzów.
  

  Republica polono-lituaniană în timpul Uniunii polono-sudeze (1592-1599)
  Un alt conflict important din timpul domniei lui Sigismund a fost Războiul polono-moscovit (1605 - 1618), cunoscut sub numele de Dymitriads. Sigismund și mulți dintre magnații polonezi au încercat să exploateze războiul civil moscovit, și după un lung război, Armistițiul Deulino a oferit unele concesii teritoriale pentru Republică (în principal Voievodatul Smolensk). Cu toate acestea, acest război a crescut tensiunile dintre Polonia și Rusia și a ruinat perspectivele pentru o Republică polono-lituaniană moscovită.
  Sigismund a murit la vârsta de 65 de ani în Castelul Regal din Varșovia.  Mulți istorici cred că Sigismund a privit Polonia ca pe un instrument care să-i permită să recâștige tronul Suediei. În acest scop, el a încercat să întărească puterea regală și s-a aliat cu Habsburgii și cu forțele Contrareformei. Politicile sale erau opuse față de cele ale nobililor polonezi, mai ales cancelarul Jan Zamojski. Acest lucru a dus la o rebeliune împotriva regelui, cunoscut sub numele de rokosz (regele) Zebrzydowski (1606 - 1608), după ce Sigismund încercase să introducă votul majoritar în loc de unanimitate în Seim. În cele din urmă, forțele lui Sigismund au fost victorioase, însă rebelii au rămas nepedepsiți. Parțial, în scopul de a liniști nobilimea agitată, Sigismund a susținut războiul cu Moscova. Deși forțele Republicii au fost aproape constant amestecate în războaiele cu Orientul (cu Moscova), la nord cu Suedia și la sud cu otomanii, Sigismund a profitat de războiul civil din Rusia și a asigurat câștiguri teritoriale pentru Republică.
  În timp ce Sigismund nu a reușit să recapete tronul suedez, ambiția sa personală de a face acest lucru a reușit să provoace o lungă serie de conflicte între Republică, Suedia și Moscova. În timp ce Seimul Republicii a reușit să contracareze multe din planurile lui Sigismund, Dinastia Vasa a reușit să tragă Republica în Războiul de Treizeci de Ani. Conflictul cu Suedia, combinat cu războaiele împotriva otomanilor și Moscovei, au culminat după moartea lui Sigismund, într-o serie de evenimente cunoscute sub numele de Potop, care au încheiat epoca de aur a Republicii.
  În timpul domniei sale, el a permis dinastiei Brandenburg Hohenzollern să moștenească Ducatul Prusiei. Sigismund s-a căsătorit de două ori. Prima data pe 31 mai 1592, cu Ana de Austria (1573 - 1598), fiica arhiducelui Carol al II-lea al Austriei (1540 - 1590) și a soției sale Maria Anna de Bavaria (1551 - 1608). Cei doi au avut împreună cinci copii:
  • Ana Maria (23 mai 1593 - 9 februarie 1600)
  • Caterina (9 mai 1594 - 5 iunie 1594)
  • Vladislav (9 iunie 1595 - 20 mai 1648), a domnit între 1632 - 1648 ca Vladislav al IV-lea Vasa al Poloniei
  • Caterina (27 septembrie 1596 - 11 iunie 1597)
  • Cristofor (10 februarie 1598)
  A doua căsătorie a avut loc pe 11 decembrie 1605, cu sora primei sale soții, Constance de Austria (1588 - 1631). Cei doi au avut șapte copii:
  • Ioan Cazimir (25 decembrie 1607 - 14 ianuarie 1608)
  • Ioan Cazimir (22 mai 1609 - 1672), a domnit între anii 1648 - 1668 sub numele de Ioan al II-lea Cazmiri Vasa al Poloniei
  • Ioan Albert (25 mai 1612 – 22 decembrie 1634)
  • Carol Ferdinand (13 octombrie 1613 – 9 mai 1655)
  • Alexandru Carol (4 noiembrie 1614 – 19 noiembrie 1634)
  • Ana Constance (26 ianuarie 1616 – 24 mai 1616)
  • Ana Caterina (7 august 1619 - 8 octombrie 1651), a fost prima soție a lui Filip William, Elector Palatin  

    Sigismund Vasa
    Pictură de Marcin Kober, ca. 1590
    Date personale
    Născut	20 iunie 1566 Castelul Gripsholm, Suedia
    Decedat	30 aprilie 1632 (65 de ani) Varșovia, Polonia
    Înmormântat	4 februarie 1633 Catedrala Wawel, Cracovia, Polonia
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
    Părinți	Ioan al III-lea al Suediei[1] Catherine Jagellon[1]
    Frați și surori	John, Duke of Östergötland[*] Isabella Johansdotter[*] Anna Vasa a Suediei Sofia Johansdotter Gyllenhielm[*]
    Căsătorit cu	Anna de Austria Constance de Austria
    Copii	Vladislav IV Ioan II Cazimir Ioan Albert Vasa Carol Ferdinand, Duce de Opole Alexandru Carol Vasa
    Cetățenie	Uniunea Polono-Lituaniană
    Religie	catolicism
    Ocupație	patron of the arts[*] monarh
    Apartenență nobiliară
    Titluri	rege[*] Mare principe
    Familie nobiliară	Casa de Vasa
    Rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei
    Domnie	18 septembrie 1587 – 19 aprilie 1632
    Încoronare	27 decembrie 1587
    Predecesor	Anna Iagello și Ștefan Báthory
    Succesor	Vladislav IV
    Rege al Suediei
    Domnie	17 noiembrie 1592 – 24 iulie 1599
    Încoronare	19 februarie 1594
    Predecesor	Ioan al III-lea
    Succesor	Carol al IX-lea

• 1754: Maria Teresa Felicitas d'Este (6 octombrie 1726 – 30 aprilie 1754) a fost prințesă de Modena prin naștere și ducesă de Penthièvre prin căsătorie. A fost soacra lui Philippe Égalité și deci bunica viitorului Louis-Filip I, rege al Franței. Printre descendenții actuali se numără: Juan Carlos I al Spaniei, Albert al II-lea al Belgiei și Henri, Mare Duce de Luxembourg.  

  Marie Thérèse Félicité d'Este
  Ducesă de Penthièvre
  Maria Teresa în 1750
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Teresa Felicita d'Este
  Născută	6 octombrie 1726 Palatul Ducal din Modena, Italia
  Decedată	30 aprilie 1754 (27 de ani) Castelul de Rambouillet, Franța
  Înmormântată	Chapelle royale de Dreux[*]
  Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
  Părinți	Francesco al III-lea d'Este Charlotte Aglaé de Orléans
  Frați și surori	Mathilde d'Este-Modène[*] Maria Fortunata d'Este Ercole al III-lea d'Este, Duce de Modena Benoît Philippe d'Este-Modène[*]
  Căsătorită cu	Louis Jean Marie de Bourbon
  Copii	Louis Alexandre, Prinț de Lamballe Marie Adélaide, Ducesă de Orléans
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	House of Este[*

• 1837: Prințesa Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg (11 august 1763, Langenburg – 30 aprilie 1837, Meiningen) a fost nobilă germană. A fost ducesă (din 1803 până în 1821) și regentă de Saxa-Meiningen. Louise Eleonore a fost al doilea copil și fiica cea mare a Prințului Christian Albert Louis de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Caroline de Stolberg-Gedern (1732–1796). La Langenburg la 27 noiembrie 1782, Luise Eleonore s-a căsătorit cu Georg I, Duce de Saxa-Meiningen. După zece ani ei au început să aibă copii:
1. Adelaide Luise Therese Karoline Amalie (n. Meiningen, 13 august 1792 - d. Bentley Priory, Middlesex, 2 decembrie 1849), căsătorită la 11 iulie 1818 cu Ducele de Clarence, mai târziu regele William al IV-lea al Regatului Unit.
2. Ida (n. Meiningen, 25 iunie 1794 - d. Weimar, 4 aprilie 1852), căsătorită la 30 mai 1816 cu Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach.
3. o fiică (Meiningen, 16 octombrie 1796).
4. Bernhard al II-lea Erich Freund, Duce de Saxa-Meiningen (n. Meiningen, 17 decembrie 1800 - d. Meiningen, 3 decembrie 1882).  După ce soțul ei a murit de febră la 24 decembrie 1803 la vârsta de 42 de ani, ea a preluat regența ducatului în timpul minoratului fiului ei Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen, care avea trei ani.
   Ea a condus cu energie, curaj și bunul simț în timpul războaielor napoleoniene, care pentru următorul deceniu au devastat statele saxone.^[1] Ducatul a fost nevoit să se alăture Confederației Rinului în timpul acestor războaie și să îi furnizeze cu trupe; apoi ducatul a fost lovit de foamete, pe care Luise a încercat să o prevină prin importul de grâu.
   În ciuda faptului că armata franceză și mai târziu armata rusă au mărșăluit înainte și înapoi în întreaga țară, Luise a refuzat să fugă; ea a stat cu fiul și cele două fiice în interiorul castelului lor.^[1] Ea a folosit fiecare strategie pentru a păstra autonomia regenței ei, astfel că, atunci când s-a alăturat Aliaților în 1813, ea a salvat ducatul pentru fiul ei. El a devenit Duce de Meiningen opt ani mai târziu.^[1]
   Prin ajustări în administrația ducatul ea s-a asigurat că ducatul a fost mai bine gestionat și în 1821 a deschis gimnaziul Bernhardinum din Meiningen (început de soțul ei). Copiii ei au fost atent educați; ei au făcut un mare tur în Italia cu tutorele lor Johann Heinrich Pestalozzi. După ce fiul ei a devenit major, Luise a mers în mai multe călătorii în străinătate, inclusiv unul în Anglia pentru a o vizita pe fiica ei Adelaide.  

   Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg
   Ducesă de Saxa-Meiningen Regentă de Saxa-Meiningen
   Date personale
   Nume la naștere	Luise Eleonore
   Născută	11 august 1763 Langenburg
   Decedată	30 aprilie 1837 (73 de ani) Meiningen
   Părinți	Christian Albert Caroline of Stolberg-Gedern[*]
   Frați și surori	Karl Ludwig
   Căsătorită cu	Georg I, Duce de Saxa-Meiningen
   Copii	Adelaide, regină a Marii Britanii Ida, prințesă Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach Bernhard II
   Cetățenie	Germania
   Ocupație	politiciană
   Apartenență nobiliară
   Titluri	duce prințesă
   Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen] Casa de Hohenlohe-Langenburg
   Ducesă de Saxa-Meiningen
   Domnie	1782–1803

• 1847: Arhiducele Carol de Austria, duce de Teschen (de: Erzherzog Karl von Österreich, Herzog von Teschen, cunoscut și drept Karl von Österreich-Teschen) (Numele complet: Karl Ludwig Johann Josef Lorenz de Austria) (5 septembrie 1771 – 30 aprilie 1847) a fost un feldmareșal austriac, fiul împăratului Leopold al II-lea și al soției sale Infanta Maria Luisa de Spania. A fost de asemenea fratele mai tânăr al lui Francisc I al Austriei. Deși era epileptic, Carol a ajuns să fie respectat atât în calitate de comandant, cât și în calitate de reformator al armatei austriece.  Carol s-a născut în Florența, Italia. Datorită generozității tatălui său, a fost adoptat și crescut la Viena de către mătușa sa care nu avea copii Maria Cristina de Austria și soțul ei Albert de Saxe-Teschen. Tinereța și-a petrecut-o în Toscana, la Viena și în Olanda austriacă, unde și-a început cariera de serviciu militar în războiul Revoluției Franceze. A comandat o brigadă în Bătălia de la Jemappes și în campania din 1793 s-a distins în Acțiunea de la Aldenhoven și Bătălia de la Neerwinden. În acest an a devenit Statthalter în Belgia și a fost avansat în gradul de locotenent feldmareșal. Această promovare a fost curând urmată de înaintarea în gradul de Feldzeugmeister. Pe parcursul războiului din Țările de Jos a deținut comenzi înalte și a fost prezent în Bătălia de la Fleurus.
  În 1795 a luptat pe Rin și în anul următor i s-a predat comanda tuturor forțelor austriece de pe acel râu. Abordarea sa a operațiunilor împotriva lui Jourdan și Moreau din 1796 l-au înscris de îndată printre marii generali ai Europei. La început retrăgându-se cu atenție și evitând luarea vreunei decizii, a mărșăluit în final, lăsând un sector liber în fața lui Moreau. Năpustindu-se asupra lui Jourdan, l-a învins în bătăliile de la Amberg și Würzburg și l-a alungat peste Rin, cauzându-i mari pierderi. S-a îndreptat apoi spre armata lui Moreau, pe care a înfrânt-o și obligat-o să se retragă din Germania.  
  Victoriosul arhiduce Carol de Austria în timpul Bătăliei de la Aspern-Essling (21-22 mai, 1809)
  În 1797 a fost trimis pentru a opri victoriosul marș al generalului Bonaparte prin Italia și a organizat retragerea austriecilor depășiți de situație, cu multă îndemânare. În campania din 1799 s-a confruntat din nou cu Jourdan, pe care la învins în bătăliile de la Osterach și Stockach, profitând de succesul său prin invadarea Elveției și înfrângerea lui Masséna în Prima bătălie de la Zürich, după care s-a întors în Germania și i-a alungat pe francezi peste Rin pentru a doua oară.
  Cu toate acestea, starea precară a sănătății l-a forțat să se retragă în Boemia, însă curând a fost chemat pentru a prelua sarcina de a stăvili înaintarea lui Moreau către Viena. Totuși, rezultatul Bătăliei de la Hohenlinden a pus capăt încercării iar arhiducele a fost nevoit să semneze armistițiul de la Steyr. Popularitatea sa ajunsese acum atât de mare, încât dieta de la Regensburg a decis să ridice o statuie în onoarea sa și să-i acorde titlul de salvator al țării sale, însă Carol a refuzat ambele onoruri.
  În scurtul și dezastruosul război din 1805, arhiducele Carol a comandat ceea ce trebuia să fie armata principală din Italia, dar evenimentele au transformat Germania în teatrul decisiv de operațiuni; Austria a fost învinsă pe Dunăre iar arhiducele a fost înfrânt de Massena în Bătălia de la Caldiero. Odată cu semnarea păcii, și-a început munca activă de reorganizare a armatei, care a fost testată pentru prima oară în 1809. În calitate de generalissim al armatei, fusese avansat în gradul de feldmareșal cu câțiva ani înainte.
  În 1806, Francisc al II-lea (acum Francisc I al Austriei) l-a numit pe arhiducele Carol Comandant Suprem al armatei austriece, precum și Șef al Consiliului de Război. Ajutat de prestigiul de a fi singurul general care se dovedise capabil să-i învingă pe francezi, a inițiat prompt un plan radical de reformă, care a înlocuit metodele învechite din secolul 18. Principalele caracteristici ale noii reforme erau adoptarea principiului de națiune înrolată și adoptarea organizării și tacticilor de război ale francezilor. Noua armată a fost surprinsă în procesul de tranziție de războiul din 1809, în care Carol a avut rangul de comandant suprem iar cu toate acestea s-a dovedit un oponent mult mai formidabil decât vechea armată și, împotriva acum eterogenei armate de care dispunea Napoleon, a fost înfrântă numai după o luptă disperată.
  Victoriile inițiale au fost anulate de insuccesele de la Abensberg, Landshut și Eckmühl însă, după evacuarea Vienei, arhiducele a câștigat marea Bătălie de la Aspern-Essling iar curând după aceea a luptat în și mai disperata Bătălie de la Wagram, la sfârșitul căreia austriecii au fost învinși, dar nu alungați. I-au cauzat lui Napoleon pierderi de aproape 50.000 de oameni în cele două bătălii. La finalul campaniei, arhiducele a cedat toate atribuțiile sale militare.  
  Arhiducele Carol împreună cu familia
  Atunci când Austria s-a alăturat aliaților în timpul Războiului celei de-a Șasea Coaliții, lui Carol nu i s-a acordat vreun post, astfel că funcția de comandant suprem al Marii Armate aliate din Boemia i-a revenit prințului de Schwarzenberg. Carol și-a petrecut restul vieții în rezervă, cu excepția unei scurte perioade în 1815, când a fost guvernator militar al Fortăreței Mainz. În 1822 a moștenit ducatul de Saxe-Teschen.
  Pe 17 septembrie 1815, Carol s-a însurat cu prințesa Henrietta de Nassau-Weilburg (1797-1829). Ea era fiica lui Frederic Wilhelm de Nassau-Weilburg și a soției sale Louise Isabelle de Kirchberg.
  Frederic Wilhelm era cel mai vârstnic fiu în viață al lui Carol Cristian de Nassau-Weilburg și al prințesei Wilhelmina Carolina de Orange-Nassau.
  Wilhelmina Carolina era o fiică de-a lui William al IV-lea, prinț de Orange și a Anei de Hanovra. Ana era la rândul ei cea mai mare fiică a lui George al II-lea al Marii Britanii și a Carolinei de Ansbach.
  Carol a murit la Viena pe 30 aprilie 1847. Trupul său este depus în mormântul 122 din Noul Seif al Criptei Imperiale din Viena. O statuie ecvestră a fost ridicată în memoria sa în Heldenplatz, la Viena, în 1860.  
Prudența pe care arhiducele a adoptat-o ca subiect în lucrările sale strategice a fost pusă în practică numai când situația părea să o ceară, deși educația sa a favorizat defensiva cu orice preț. Era în același timp capabil să formeze și să execute cea mai îndrăzneață strategie ofensivă, iar abilitățile sale tactice în manevrarea trupelor (fie că erau mișcări ample de învăluire, ca la Würzburg și Zürich, sau mișcări în masă, ca la Aspern și Wagram) erau, cu câteva excepții, în mod cert egale cu cele ale oricărui lider din acea vreme.
Campania sa din 1796 este considerată aproape perfectă. Faptul că a susținut o înfrângere în 1809 a fost cauzat pe de o parte de marea superioritate numerică a francezilor și aliaților acestora, iar pe de altă parte de condiția noilor trupe reorganizate. Inactivitatea sa timp de șase săptămâni după victoria de la Aspern este, cu toate acestea, deschisă pentru critici nefavorabile. În calitate de scriitor militar, poziția sa în evoluția artei războiului este foarte importantă, iar doctrinele sale aveau, desigur, cea mai mare greutate. Totuși, ele pot fi considerate învechite chiar și în 1806. Prudența și importanța punctelor strategice sunt elementele cheie ale acestui sistem. Rigiditatea strategiei sale geografice poate fi cauzată de faptul că nu trebuie să existe nicio abatere de la acest principiu.
El repetă în mod continuu sfatul, că nimic nu ar trebui periclitat decât dacă armata este în completă siguranță, o regulă pe care el însuși a neglijat-o cu rezultate atât de strălucite în 1796. Punctele strategice, spune el, nu înfrângerea armatei inamice, decid soarta țării cuiva, și trebuie să rămână în mod constant grija principală a generalului, un maxim a cărui invaliditate a fost atât de clar dovedită în războiul din 1809. Editorul lucrărilor arhiducelui nu poate opune decât o slabă apărare împotriva reproșului lui Clausewitz, care afirma că Carol acorda mai multă atenție teritoriului decât anihilării inamicului. În scrierile sale tactice, același spirit este evident. Rezerva pe care o păstra întotdeauna în bătălii avea scopul de a acoperi o eventuală retragere.

Statuia arhiducelui Carol din Heldenplatz, Viena
Influența nefastă a acestor principii învechite a fost evidențiată în mod clar în păstrarea orașului Königgratz-Josefstadt în 1866 drept punct strategic, care a fost preferată în defavoarea înfrângerii armatelor prusace separate, și în planurile ciudate elaborate la Viena pentru campania din 1859 și, de asemenea, în neinteligibila Bătălie de la Montebello din același an. Teoria și practica arhiducelui Carol formează unul dintre cele mai curioase contraste din istoria militară. În prima are o atitudine ireală, în cealaltă a depus, împreună cu mari abilități, o activitate plină de viață, ceea ce l-a transformat un timp îndelungat în cel mai formidabil oponent al lui Napoleon.
Pe câmpul de bătălie, este probabil corect a spune că Carol a fost comparabil în abilități și stil cu Sir Arthur Wellesley, primul duce de Wellington - destul de conservativ și, cu toate acestea, extrem de competent. Wellington este mai bine cunoscut posterității deoarece a comandat una dintre cele două armate aliate în timpul victoriei finale decisive a războaielor napoleoniene (Bătălia de la Waterloo din 1815), deși reputația superioară a lui Wellington se datorează poate și faptului că l-a întâlnit o singură dată pe Napoleon, în timp ce Carol a fost comandantul care s-a confruntat cu Napoleon de cele mai multe ori. Cu aceste ocazii, tacticile de nădejde și totuși lipsite de imaginație de care era pasionat Carol nu au fost suficiente, cu o singură excepție la Aspern-Essling, pentru a-l înfrânge pe imprevizibilul corsican. Cu toate acestea, Carol este un membru al panteonului faimoaselor figuri napoleonice care îi include pe împărat însuși, Louis Nicolas Davout, Carol de Schwarzenberg, Alexandr Suvorov, Gebhard Leberecht von Blücher și mai sus menționatul duce de Wellington.  
Carol și Henrietta au avut șapte copii:
• Arhiducesa Maria Tereza de Austria (31 iulie 1816 - 8 august 1867). S-a măritat cu Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii.
• Arhiducele Albert, duce de Teschen (3 august 1817 - 2 februarie 1895).
• Arhiducele Carol Ferdinand de Austria (29 iulie 1818 - 20 noiembrie 1874). S-a însurat cu Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria.
• Arhiducele Frederic Ferdinand de Austria (14 mai 1821 - 5 octombrie 1847).
• Arhiducele Rudolf de Austria (25 septembrie - 11 octombrie 1822).
• Arhiducesa Maria Carolina de Austria (10 septembrie 1825 - 17 iulie 1915). S-a măritat cu arhiducele Rainer de Austria, al treilea fiu al lui Rainer Iosif și al prințesei Elisabeta de Savoia-Carignano.
• Arhiducele Wilhelm Franz de Austria (21 aprilie 1827 - 29 iulie 1894).  

  Arhiducele Carol
  Date personale
  Nume la naștere	Karl Ludwig Johann Josef Lorenz
  Născut	5 septembrie 1771 Florența, Italia
  Decedat	30 aprilie 1847 (75 de ani) Viena, Austria
  Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
  Părinți	Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Louisa a Spaniei
  Frați și surori	Arhiducesa Maria Clementina a Austriei Maria Theresa de Austria Maria Anna Ferdinanda Arhiducele Louis de Austria Francisc I al Austriei Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Arhiducele Rainer Joseph de Austria Anton Victor de Austria Alexandru Leopold de Austria Rudolf von Habsburg-Lothringen Arhiducele Ioan de Austria Archduchess Maria Amalia of Austria (1780-1798)[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Henrietta de Nassau-Weilburg
  Copii	Maria Theresa, regină a celor Două Sicilii Arhiducele Albert, Duce de Teschen Arhiducele Karl Ferdinand Arhiducele Frederick Ferdinand Arhiducele Rudolph Arhiducesa Maria Karoline Arhiducele Wilhelm Franz
  Cetățenie	Imperiul Austriac
  Ocupație	ofițer personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
  Duce de Teschen
  Domnie	1822-1847
  Predecesor	Prințul Albert al Saxoniei
  Succesor	Arhiducele Albert al Austriei

• 1857: Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh (25 aprilie 1776 – 30 aprilie 1857) a fost membru al familiei regale britanice, al unsprezecelea copil și a patra fiică a regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte.
  S-a căsătorit cu Prințul William Frederick, Duce de Gloucester și Edinburgh.  

  Prințesa Mary
  Ducesă de Gloucester și Edinburgh
  Date personale
  Născută	25 aprilie 1776 Palatul Buckingham, Londra
  Decedată	30 aprilie 1857 (81 de ani) Casa Gloucester, Londra
  Înmormântată	8 mai 1857 Castelul Windsor
  Părinți	George al III-lea al Regatului Unit[1] Charlotte de Mecklenburg-Strelitz[1]
  Frați și surori	Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex
  Căsătorită cu	Prințul William Frederick, Duce de Gloucester
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	ducesă[*] British princess[*]
  Familie nobiliară	Casa de Hanovra

• 1882: Georgine Henriette Marie, Prințesă de Waldeck și Pyrmont (23 mai 1857 – 30 aprilie 1882) a fost a treia fiică a lui George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției lui, Prințesa Elena de Nassau, sora vitregă a lui Adolf, Mare Duce de Luxemburg.  

  Marie de Waldeck și Pyrmont
  Prințesă Moștenitoare de Württemberg
  Date personale
  Nume la naștere	Georgine Henriette Marie
  Născută	23 mai 1857 Arolsen, Waldeck
  Decedată	30 aprilie 1882 (24 de ani) Ludwigsburg, Württemberg
  Înmormântată	Alter Friedhof (Ludwigsburg)[*]
  Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
  Părinți	George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont Prințesa Elena de Nassau
  Frați și surori	Prince Wolrad of Waldeck and Pyrmont[*] Friedrich, Prinț de Waldeck și Pyrmont Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont Princess Elisabeth of Waldeck and Pyrmont[*] Emma de Waldeck și Pyrmont Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont
  Căsătorită cu	Wilhelm, Prinț Moștenitor de Württemberg
  Copii	Pauline, Prințesă de Wied Prințul Ulrich
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Waldeck și Pyrmont Casa de Württemberg

• 1883 - A murit pictorul francez Edouard Manet; (n. 1832).

  

  Edouard Manet – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1908: Dimitrie Negreanu (n. 25 octombrie 1858, Botoșani, d. 30 aprilie 1908, București) a fost un fizician român, membru corespondent al Academiei Române.
  Dimitrie Negreanu a făcut studiile primare și secundare în orașul natal (1865-1876), iar cele universitare (Facultatea de Științe) la București, unde, în 1880, și-a luat licența în fizică. După ce a fost, timp de trei ani, profesor de fizică la Liceul Național din Iași, a plecat la Paris. Aici, în 1889, împreună cu Gabriel Lippmann, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, susține teza de doctorat, intitulată Étude de l'éthérification et de la conductibilité électrique, devenind primul român doctor în fizică.
  Revenit în țară, a fost profesor la Catedra de electricitate de la Universitatea din București (1889-1908), unde a organizat un laborator de cercetări, în care și-a continuat studiile asupra puterii inductive specifice electricității, a tensiunii electromotoare, a elementelor galvanice, a elementelor magnetice în România, a căldurii specifice a lichidelor, a rezistenței electrice a pilelor, a galvanometrelor etc.
  Dimitrie Negreanu a inițiat primele lucrări practice de fizică ale studenților, redactând și un Îndrumar de lucrări practice de căldură și electricitate. A publicat unele dintre primele manuale de fizică pentru liceu și universitate (Electricitatea, în 1907, și Gravitația, în 1908).
  Pentru meritele sale didactice și științifice, în anul 1893 a fost ales membru al Societății Franceze de Fizică și al Societății Internaționale de Electricitate din Paris.  

  Membru corespondent al Academiei Române

  Dimitrie Negreanu
  Fizicianul Dimitrie Negreanu
  Date personale
  Născut	25 octombrie 1858 Botoșani, Principatul Moldovei
  Decedat	30 aprilie 1908 (49 de ani) București, România
  Naționalitate	Român
  Cetățenie	România
  Ocupație	fizician
  Activitate
  Domeniu	Fizică
  Instituție	Universitatea din București
  Cunoscut pentru	studii în electricitate, magnetism și mineralogie
  Societăți	Societatea Franceză de Fizică Societății Internaționale de Electricitate din Paris

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1933: Anna de Noailles (nume de fată Ana Elisabeta Brâncoveanu, n. 15 noiembrie 1876, Paris - d. 30 aprilie 1933, Paris) a fost o scriitoare și poetă franceză de origine română, vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea. Ana Elisabeta Brâncoveanu (sau Brancovan, după grafia franceză) s-a născut în familia boierească Brâncoveanu, dintr-o mamă de origine greacă, Raluca Moussourus (sau Rachel Musurus), căsătorită cu Grigore Brâncoveanu (n. 1827 – d. 1886). Mama ei era fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850 și a Anei Vogoride. Raluca Musuruș a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Grigore Brâncoveanu și mama lui, Zoe Mavrocordat, fuseseră adoptați de către marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al voievodului Constantin Brâncoveanu.^[11]
  Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles (1873--1942) la 18 august 1897.^[11], căsătoria fiind celebrată la vila Bessaraba din Amphion, în apropiere de Evian, pe țărmul sudic al lacului Léman. Soții Mathieu de Noailles și Anna de Noailles au avut un singur copil, un fiu, Anne-Jules de Noailles (1900--1979) care a avut titlul nobiliar de conte. Acesta din urmă s-a căsătorit în anul 1925 cu Hélène de Wendel , fiica marelui industriaș și deputat Guy de Wendel și a Elenei Argyropoulo , a cărei mamă era născută Sutzu, din ramura greacă a acestei familii.^[12]
  După circa un secol Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate și aristocrată, de prietenă a unor literați celebri, decât pentru poemele sale de influență parnasiană. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, „Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises. Academia Franceză i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Anna de Noailles era vara prinților Emanuel și Anton Bibescu, prieteni intimi ai lui Marcel Proust și se înrudea cu toți aristocrații care au avut reședința la Paris. Corespondența sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României. Caracterizări ale literaturii contesei Anna de Noailles au făcut scriitorul Robert de Montesquiou --rudă prin alianță, și sociologul român Dumitru Drăghicescu, autorul ulterior al cărții "Psihologia poporului român". Contele Robert de Montesquiou (1855-1921), colecționar de artă, a fost unul dintre exponenții cei mai cunoscuți ai dandismului, estetismului și decadentismului, al prețiozității stilistice, critic literar de temut. Montesquiou scria despre Anna de Noailles: "Oare căror atavisme se datorește faptul că, odată cu această nouă muză, au înflorit din nou trandafirii și garoafele vechilor poeți persani...este ceva care revine după multe veacuri, din rădăcini adânci". Dumitru Drăghicescu făcea următoarea apreciere: "Mentalitatea contesei este cu totul franceză. Ea a respirat din plin atmosfera intelectuală și artistică a Parisului. Educația ei literară s-a făcut în acel cerc de intelectuali care se inspiră cel puțin în aceeași măsură de emoțiile cerebrale ca și din viața fizică concretă, de emoțiile simțurilor...Marele secret pe care îl posedă doamna de Noailles, secret care este atât de rar, este de a surprinde și mira cititorul prin combinații de cuvinte cu totul neașteptate, dar care nu sunt deloc bizare. Acesta este puternicul talent, secretul doamnei de Noailles..."^[13]Anna de Noailles și-a construit o viziune poetică originală, găsind o sursă de inspirație în păgânismul grec și în gândirea radicală a lui Nietzsche. Opera sa poetică dezvoltă într-o manieră foarte personală marile teme ale dragostei, naturii și morții.
  Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, frații Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob. Prietenia dintre Marcel Proust și Anna de Noailles s-a închegat în 1899, la Amphion, când scriitorul petrecuse vara nu departe de Villa Brancovan. Un cercetător al operei lui Proust^[14]va scrie despre „Prietenia parfumată ca un șerbet de trandafir între cei doi orientali, Ana și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni”. Prin „orientali”, autorul se referă la originea greco-română a contesei și la faptul că mama lui Proust era evreică.
  

  Anna de Noailles
  După Primul Război Mondial societatea și gusturile literare se modifică și Anna de Noailles se trezește că scena literară este ocupată de Dadaism și Tristan Tzara și de avangarda suprarealistă a lui André Breton.
  Deși era prietena personală a lui Colette, Anna de Noailles rămâne o reprezentantă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Époque literară. Opera ei a fost comparată cu cea a unor Swinburne și d’Annunzio, iar textele ei au fost considerate ca fiind „Dionysiac--extatice, senzuale, erotice, jucăușe, câteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus:
  Madam', în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră.
  Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” și vorbea de faptul că și-a câștigat „un loc unic”, în ”literatura franceză, în a lumii întregi. Anna de Noailles a fost modelul personajului contesei Gaspard de Reveillon din romanul lui Proust „Jean Santeuil”, și s-a considerat pe sine însăși cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.
  La insistențele lui Iorga, Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română,^[15] ca membru de onoare.^[16][17]
  A murit în anul 1933, în apartamentul său din Rue Scheffer, Paris. La slujba sa de înmormântare ținută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii sale. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești”. Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenția culturii franceze ea va fi probabil redescoperită și în țara natală.
  În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care sunt înmormântate Anna de Noailles și Martha Bibescu.^[18]Inima contesei Anna de Noailles se odihnește în urna plasată în centrul templului din parcul aflat în vechiul domeniu din Amphion--les--Bains. Opera literară: 

Anna de Noailles, 1922
• Anna de Noailles, Le Coeur innombrable, Paris, Calmann-Lévy, 1901.(Inima fără nume), volum de poezii premiat de Academia Franceză
• Anna de Noailles, L'Ombre des jours, Paris: Calmann-Lévy, 1902.(Umbra zilelor)
• Anna de Noailles, Les Éblouissements. Paris: Calmann-Lévy, 1907.
• Anna de Noailles, Les Vivants et les Morts. Paris: Fayard, 1913.(Vii și morții)
• Anna de Noailles, Les Forces éternelles. Paris: Fayard, 1920. (Forțele eterne)
• Anna de Noailles, Poème de l'amour. Paris: Arthème Fayard & Cie., 1924.(Poeme de amor)
• Anna de Noailles, L'Honneur de souffrir. Roman. Paris: Bernard Grasset, 1927. (Onoarea suferinței)
• Anna de Noailles, Exactitudes, Paris: Bernard Grasset, 1930. (Exactități)
• Anna de Noailles, Derniers Vers et Poèmes d'enfance, Paris: Bernard Grasset, 1934.(Ultimele versuri și poeme din copilărie)
• Anna Brâncoveanu de Noailles, Cartea vieții mele (titlul original: Le Livre de ma vie, Hachette, 1932.  

  Ana Brâncoveanu Contesă de Noailles
  Portretul Anei, Contesă de Noailles, de Philip de László (1913) Anna de Noailles – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
  Date personale
  Nume la naștere	Bibesco Bassaraba de Brancovan
  Născută	15 noiembrie 1876[2][3][4][5][6][7][8][9]  Paris, Franța[2]
  Decedată	30 aprilie 1933 (56 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Paris, Franța[2]
  Înmormântată	Cimitirul Père-Lachaise
  Părinți	prințul Grigore Brâncoveanu și Ana Vogoride
  Frați și surori	Constantin de Brancovan[*]
  Căsătorită cu	Mathieu de Noailles
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	Romancier, Memorialist, Eseist, Poet
  Limbi	limba franceză[1]
  Activitatea literară
  Mișcare/curent literar	parnasianism, suprarealism, dadaism
  Specie literară	poezie, roman
  Operă de debut	1899
  Opere semnificative	„Le Cœur innombrable”
  Note
  Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*][2] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*][2] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*][2] Grand prix de littérature de l'Académie française[*] prix Archon-Despérouses[*]
  Comandor al Legiunii de Onoare Membră Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises
  Membru de onoare al Academiei Române

• 1945: Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.
  Ajuns la putere în 1933, Hitler, a transformat țara într-o dictatură monopartid bazată pe ideologia totalitaristă și autoritaristă a național-socialismului. Politica sa expansionistă agresivă este considerată principala cauză a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, soldat cu pierderi omenești colosale. De numele său sunt legate numeroase crime împotriva umanității, printre care punerea în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor „indezirabili” din Europa, precum și lichidarea adversarilor politici din Germania. Hitler a fost ales „omul anului” în 1938 de către revista americană Time. Tatăl lui Hitler, Alois Hitler, Sr. (1837–1903), a fost fiul ilegitim al Mariei Anna Schicklgruber.^[21] Deoarece în registrul baptist de natalitate nu era indicat numele tatălui său, Alois și-a luat inițial numele de familie al mamei sale, Schicklgruber. În 1842 Johann Georg Hiedler s-a căsătorit cu mama lui Alois, Maria Anna. După decesul ei din 1847 și al lui Johann Georg Hiedler în 1856, Alois a fost crescut în familia fratelui lui Hiedler, Johann Nepomuk Hiedler.^[22] În 1876 Johann Georg Hiedler a fost menționat în registrul baptist de natalitate (înregistrat ca Georg Hitler) drept tatăl lui Alois.^[23][24] De atunci, Alois a preluat numele de familie Hitler, scris și ca Hiedler, Hüttler sau Huettler^[24].
  Oficialul nazist Hans Frank a lansat zvonul că mama lui Alois ar fi fost angajată ca femeie de serviciu în casa unei familii de evrei din Graz și că fiul de 19 ani al familiei, Leopold Frankenberger, ar fi fost tatăl lui Alois.^[25] Deoarece nimeni cu numele de familie Frankenberger nu a fost înregistrat în Graz în acea perioadă și nu au fost găsite documente care să ateste existența lui Leopold Frankenberger,^[26] istoricii infirmă afirmația că tatăl lui Alois era evreu.^{[27][28][29][30]}

  Originea numelui

  Există două ipoteze:

  - „Hitler” ar fi o derivație a vechiului nume „Hiedler”^[31] care, la rândul său, conține termenul bavarez și austriac „Hiedl” (curs subteran de ape, care inundă periodic pivnițele). Oamenii care trăiau în preajma unui „Hiedl” erau numiți „Hiedler”.

  - Numele ar proveni de la „Hütte” („colibă“).

  Copilăria și tinerețea

  

  Adolf Hitler (1890)
  Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Austro-Ungariei (în prezent în Austria), în apropiere de granița cu Imperiul German.^[32] Adolf a fost al patrulea din cei șase copii ai lui Alois Hitler și Klara Pölzl (1860–1907). Frații mai mari ai lui Adolf—Gustav, Ida și Otto — au murit în copilărie.^[33] La vârsta de trei ani, familia lui s-a mutat în Passau, Germania.^[34] Aici el a căpătat distinctivul accent bavarian, în locul celui austro-german.^[35][36][37] În 1894 familia lui s-a mutat la Leonding (lângă Linz), iar în iunie 1895, Alois s-a retras pe un mic latifundiu din Hafeld, lângă Lambach, unde se ocupa de fermă și albine. Hitler a absolvit Volksschule (o școală de stat) de lângă Fischlham.^[38][39]
  Eforturile lui Alois Hitler în menținerea fermei din Hafeld s-au soldat cu eșec și, drept urmare, în 1897 familia s-a mutat în Lambach. La vârsta de opt ani, Adolf lua lecții de cântat și cânta în corul bisericesc.^[40] În 1898 familia lui s-a reîntors definitiv în Leonding. Moartea fratelui său mai mic în 1900, Edmund (cauzată de pojar) l-a afectat profund pe Hitler.^[41]
  Alois a făcut o carieră de succes în serviciul vamal și a dorit ca fiul său să-i urmeze calea.^{[42][43][44][45]} Ignorând visul fiului de a termina o școală clasică și să devină artist, în septembrie 1900, Alois l-a trimis pe Hitler la Realschule în Linz.^[46] Ulterior, în Mein Kampf, Hitler era să dezvăluie că intenționat a învățat prost la școală, sperând că tatăl său era să observe aceasta și să-l lase să-și urmeze visul său.^[47]
  Ca și mulți alți germani din Austria, Hitler a început a dezvolta idei naționaliste germane încă din tinerețe.^[48] El și-a exprimat loialitatea doar față de Germania, disprețuind Monarhia Habsburgică care se afla în declin și dominația ei asupra unui imperiu pestriț etnic.^[49][50] Hitler și prietenii săi foloseau salutul "Heil" și cântarea "Deutschlandlied" în loc de imnul imperial austriac.^[51]
  După decesul neașteptat al lui Alois, pe 3 ianuarie 1903, succesul lui Hitler la școală s-a deteriorat și mama sa i-a permis să plece.^[52] El s-a înscris în Realschule din Steyr în septembrie 1904, unde comportamentul și performanțele sale au prezentat unele îmbunătățiri.^[53] În 1905, după ce a susținut repetat examenul final, Hitler a părăsit școala fără ambiții de continuare a studiilor sau planuri clare pentru o carieră.^[54]
  Din 1905 Hitler s-a mutat la Viena. Timp de șase ani a dus o viață mizeră boemiană în cele mai sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta și vindea în cafenele. Hitler a încercat să intre la Academia de Arte Frumoase din Viena în 1907 și apoi în 1908, dar a fost respins de fiecare dată.^[55][56]
  Pe 21 decembrie 1907, mama lui Adolf moare de cancer la sâni, la vârsta de 47 de ani.
  La Viena, Hitler a făcut cunoștință cu concepțiile extremiste pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-șovină,^[57] și primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită.^[58] Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”, a emigrat în Germania, în mai 1914, stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu adevărat german”.  
  Adolf Hitler (primul din dreapta, șezând) alături de combatanți în timpul Primului Război Mondial (1915)
  După izbucnirea Primului Război Mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata germană.^[59]
  Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia,^[60] în regimentul bavarez Reserve, în calitate de furier al regimentului.^[61][59] A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele.^[62] Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier de clasa a doua în 1914^[62] și Crucea de Fier de clasa întâi pe 4 august 1918 - o decorație acordată foarte rar pentru un militar cu gradul de caporal (Gefreiter).^[63][64] Pe 18 mai 1918, el a primit Insigna „Pentru rănile suferite” (Verwundetenabzeichen).^[65] Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier („subofițer”).
  Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie 1916, Hitler a fost rănit în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme.^[66] El a petrecut două luni în spitalul din Beelitz și s-a reîntors pe front pe 5 martie 1917.^[67] Pe 15 octombrie 1918, a fost orbit temporar de un atac cu iperită (gaz muștar) și a fost spitalizat în Pasewalk.^[68] În timp ce se afla aici, Hitler a aflat despre înfrângerea Germaniei,^[69] care l-a șocat.^[70]
  Hitler a descris războiul drept „cea mai mare experiență a sa” și a fost lăudat de ofițerii săi pentru vitejie.^[71]
  Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia lui.^[72] Ca și alți naționaliști germani, el credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că armata germană "neînvinsă în câmpul de luptă", a fost „înjunghiată în spate” de marxiști și civili, mai târziu numiți „criminalii din noiembrie”.^[73]
  Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile sale și să demilitarizeze Renania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a perceput reparații grele de război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, în special articolul 231, care declara Germania responsabilă pentru război.^[74] Tratatul de la Versailles și condițiile economice, sociale și politice din Germania de după război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop politic. 
După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul: o gândire bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei (Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, obscură, numită Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei,, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), uzual numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.
Între 8-9 noiembrie 1923 Adolf Hitler a încercat, sprijinit de o grupă de susținători, să ajungă în fruntea Germaniei printr-o lovitură de stat. Această tentativă nereușită a rămas în istorie sub numele de "Puciul de la berărie", din pricina faptului că principalii complotiști au pus la cale planul în berăria Bürgerbräukeller din München. Puciul (eșuat) a fost inspirat de „Marșul asupra Romei”, reușit de Benito Mussolini în Italia (octombrie 1922). Arestat (împreuna cu alți complici) la 11 noiembrie 1923, Hitler a fost judecat pentru trădare și condamnat la cinci ani detențiune, dintre care a executat însă numai nouă luni în închisoarea din Landsberg am Lech, Bavaria. Aici a scris celebra sa carte "Mein Kampf".
Hitler admirase de mult timp Germania și, în timpul primei conflagrații mondiale, a devenit un naționalist german. Cetățenia germană a obținut-o însă abia în 1932. A fost elogiat pentru vitejie pe front de comandantul său. Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru Hitler, ca și pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un șoc. Aidoma multor naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate” (Dolchstoßlegende), care, în esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor politice de stânga, de orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui Hitler și al național-socialiștilor (naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru capitulare în Primul Război Mondial și pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-democrații, au fost porecliți „criminalii din Noiembrie” (Novemberverbrecher).. 
Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritate rasială. Conform acelor idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai „supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul Germaniei.
Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât și de condițiile foarte grele de despăgubiri de război impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă. Firava democrație (Republica de la Weimar) nu îi putea face față, populația devenind din ce în ce mai pauperizată și nemulțumită. După o scurtă redresare, situația s-a agravat din nou prin declanșarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul șomerilor a ajuns la circa șase milioane. Pentru evoluția ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război Mondial nu au fost capabile să înțeleagă că o țară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condițiile impuse Germaniei, ca reparații de război, nu aveau cum să fie acceptate de o populație flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din această situație, mișcarea nazistă, condusă de Hitler, a reușit să obțină un capital politic important prin voturile care i-au fost acordate, până în 1932. 

Adolf Hitler în 1933
Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a propagandei. În aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționistă cu care guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în Reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.
În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (Reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară. 

Benito Mussolini (stânga) și Adolf Hitler
Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:

„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanțele specifice ale Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933. Într-o asemenea situație, Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente împotriva evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii.”

Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia. Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis "Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler. 
Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârșitului lui Hitler. Cu toate victoriile remarcabile de început dintre anii 1939-1941, Hitler și conducerea militară a Germaniei au făcut marea greșeală de a-și subestima inamicii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, precum și greșeala de a începe un război pe două fronturi cu aceste două puteri. Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operațiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primește o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverșunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedește că-și pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând inițiativa și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit, lăsând în urmă o Europă distrusă și cincizeci de milioane de victime. 

Prima pagină a ziarului american Stars & Stripes (2 mai 1945)
La 30 aprilie 1945, în timpul ultimelor lupte grele în Berlin, pe când trupele sovietice se aflau la mică distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis.^{[76][77][78][79]} Trupul lui și cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă și care s-a sinucis simultan) au fost depuse în craterul unei bombe,^[80][81] stropite cu benzină de către Otto Günsche și alte ajutoare din Führerbunker și li s-a dat foc^[82] când Armata Roșie se apropia și continuau bombardamentele.^[83] Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa otrava.
La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat Berlinul necondiționat sovieticilor. Când au ajuns la cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind amprente dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate în secret de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale și expus într-o expoziție din anul 2000 provine din rămășițele pământești ale lui Hitler. Totuși, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători.^[84]
În mai 1945 Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă Rusia bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația așa-numitei rase „ariene”. 
Diverși cercetători au sugerat că Hitler ar fi suferit de boli ca sindromul de intestin iritabil, leziuni cutanate, aritmie cardiacă, ateroscleroză,^[85] boala Parkinson,^[86][87] sifilis,^[87] și acufenă (tinitus).^[88] Într-un raport pregătit în 1943 pentru Oficiul de Servicii Strategice, Walter C. Langer de la Universitatea Harvard l-a descris pe Hitler ca fiind un „psihopat neurotic”.^[89] În cartea sa din 1977, The Psychopathic God: Adolf Hitler, istoricul Robert G. L. Waite a propus teoria că Hitler ar fi suferit de tulburări de personalitate borderline.^[90] Istoricii Henrik Eberle și Hans-Joachim Neumann consideră că în timp ce Hitler suferea de un număr de boli, inclusiv boala Parkinson, el nu s-a confruntat cu iluzii patologice și a fost întotdeauna pe deplin conștient și responsabil pentru deciziile luate.^[91][92] Teoriile despre starea medicală a lui Hitler sunt greu de dovedit și a pune prea mult accent pe ele poate avea efectul de atribuire a multor evenimente și consecințe din timpul celui de-al Treilea Reich la sănătatea unui singur individ.^[93] Kershaw consideră că este mai bine să se ia o vedere mai largă, în ansamblu a istoriei Germaniei prin examinarea faptului că forțele sociale au dus la instaurarea celui de-al Treila Reich și politicile sale, decât să se caute explicații înguste pentru Holocaust și Al Doilea Război Mondial bazate pe o singură persoană.^[94]
Hitler urma o dietă vegetariană.^[95] Bormann avea o seră lângă reședința Berghof (de lângă Berchtesgaden) pentru a asigura aprovizionarea constantă cu fructe și legume proaspete pentru Hitler pe întreaga durată a războiului.^[96] Hitler evita consumul de alcool în public. El a servit ocazional bere și vin în cercuri private, dar a renunțat la băut din cauza adăugării de greutate în 1943.^[97] În cea mai mare a vieții sale, Hitler a fost un nefumător, dar a fumat puternic în tinerețe (câte 25-40 de țigări pe zi). În cele din urmă el a renunțat la fumat, considerând obiceiul „o risipă de bani”.^[98] Hitler a început să folosească amfetamină ocazional după 1937 și a devenit dependent de ea către sfârșitul anului 1942.^[99] Speer atribuia uzului de amfetamină creșterea numărului de decizii inflexibile ale lui Hitler (de exemplu, rareori permițând retrageri militare).^[100]
Având prescrise 90 de medicamente în timpul anilor de război, Hitler lua multe pastile în fiecare zi pentru problemele cronice de stomac și alte boli.^[101] El suferea de perforație a timpanului^⁠(en) în urma exploziei de bombă de la atentatul de la 20 iulie 1944 asupra sa, și a avut 200 de așchii de lemn extrase din picioare.^[102] În unele secvențe video, Hitler este înfățișat cu mâna stângă tremurând. Medicul personal al lui Hitler, Theodor Morell, l-a tratat pe Hitler cu un drog care era frecvent prescris în 1945 pentru boala Parkinson. Ernst-Günther Schenck și alți câțiva medici care l-au văzut pe Hitler în ultimele săptămâni ale vieții sale, de asemenea au format un diagnostic al bolii Parkinson.^{[101][103][92]}
O altă suferință a lui Hitler era criptorhidismul, adică acesta avea, din naștere, un singur testicul, fapt consemnat în noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1923 de Josef Brinsteiner, medicul penitenciarului, cu ocazia arestării lui Hitler în urma puciului nereușit, și ascuns cu grijă în timpul regimului instaurat de el. 

Hitler și Eva Braun în 1942
Hitler și-a creat o imagine publică de celibatar fără viață privată, dedicat complet misiunii sale politice și națiunii.^[105][106] Din anul 1929 el a trăit în concubinaj cu Eva Braun, cu care s-a căsătorit în aprilie 1945, în ajunul sinuciderii ^[107],^[108] În septembrie 1931, nepoata sa, Geli Raubal s-a sinucis cu pistolul lui Hitler în apartamentul lui din München.^[109] Paula Hitler, ultimul membru viu al familiei lui Adolf Hitler a murit în 1960.^[110]
Cel mai apropiat descendent al lui Hitler a fost Alois, nepotul lui Adolf William Patrick Hitler, care a locuit împreună cu soția sa, Phyllis, în Long Island, New York, și-a schimbat numele de familie și a avut patru fii. De-a lungul anilor, diverși reporteri de investigație au încercat să găsească alte rude îndepărtate ale Führer-ului. Multe sunt acum presupuse a-și trăi viața în umbră schimbându-și numele lor de familie.
• Klara Pölzl, mama
• Alois Hitler, tatăl^[111]
• Alois Hitler junior, frate vitreg
• Angela Hitler Raubal, soră vitregă
• Bridget Dowling, soră
• Eva Braun, amantă și apoi soție
• Geli Raubal, nepoată (fiica Angelei Hitler-Raubal)
• Gretl Braun, cumnată (soră a Evei Braun)
• Heinz Hitler, nepot (luat prizonier de sovietici)
• Hermann Fegelein, cumnat (soțul surorii Evei Braun)
• Ilse Braun, cumnată (soția lui Fegelein)
• Johann Georg Hiedler, bunic prezumtiv (sau unchi)
• Johann Nepomuk Hiedler, străbunic prezumtiv (sau unchi)
• Leo Raubal junior, nepot
• Maria Schicklgruber, bunică
• Paula Hitler, soră
• William Patrick Hitler, nepot (unul dintre cei trei fii ai lui Alois junior; combatant în armata americană în al doilea război mondial, împotriva Germaniei)  

  Adolf Hitler
  Adolf Hitler în 1933
  Date personale
  Nume la naștere	Adolf Hitler
  Născut	20 aprilie 1889[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Braunau am Inn, Austria[13][14]
  Decedat	30 aprilie 1945 (56 de ani)[1][15][2][3][4][5][16][7][8][9][10][11][12]  Führerbunker, Berlin, Germania Nazistă[17]
  Cauza decesului	sinucidere[18] (plagă împușcată[*][18])
  Părinți	Alois Hitler[19] Klara Hitler[19]
  Frați și surori	Ida Hitler[*][19] Paula Hitler[*][19] Gustav Hitler[*][19] Edmund Hitler[*][19] Otto Hitler[*][19] Alois Hitler, Jr.[*][19] Angela Hitler[19]
  Căsătorit cu	Eva Braun (c. 29 aprilie 1945)
  Copii	Jean Marie Loret
  Cetățenie	Austro-Ungaria  Republica de la Weimar  Austria Germană  Republica Austriacă  Germania Nazistă
  Etnie	german Austrieci
  Religie	Lapsed Catholic[*]
  Ocupație	om de stat
  Führer al Germaniei
  În funcție 2 august 1934 – 30 aprilie 1945
  Precedat de	Paul von Hindenburg (ca președinte)
  Succedat de	Karl Dönitz (ca președinte)
  Cancelar al Germaniei
  În funcție 30 ianuarie 1933 – 30 aprilie 1945
  Precedat de	Kurt von Schleicher
  Succedat de	Joseph Goebbels
  Premii	Crucea de Fier (2 decembrie 1914) Insigna Răniților[*] (1918) Honorary citizen of Sankt Andreasberg[*] (4 aprilie 1933) honorary citizenship of Goslar[*] de la Goslar Collar of the Imperial Order of the Red Arrows[*] (1937) Insigna de aur a Partidului Nazist[*] The Honour Cross of the World War 1914/1918[*] Blood Order[*] honorary citizen of Trier[*] de la Trier (1933)
  Partid politic	NSDAP
  Ideologie	nazism
  Alma mater	Lambach Abbey[*] Realschule of Linz[

• 1945: Eva Anna Paula Hitler, născută Braun (n. 6 februarie 1912, München — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost timp de 14 ani amanta și în ultimele 36 de ore din viață, soția lui Adolf Hitler. Decentă și bine crescută, ea era o tânără din clasa mijlocie fără sentimente antisemite, care nu s-a alăturat niciodată Partidului nazist. De dragul führerului, a renunțat la tot ce ar fi putut să o împlinească în viață – căsătorie, copii, propria casă, mândria și aprobarea părinților. Datele rămase despre această femeie sunt foarte puține. Acoliții lui Hitler nu i-au acordat vreo importanță, iar nevestele naziștilor de top abia o tolerau. În luna iunie a anului 1944, serviciile britanice secrete credeau încă despre Eva că este doar o secretară a führerului.^[2] În aprilie 1945, în timp ce armata rusă înainta prin Berlinul distrus de bombardamentele repetate, s-a sinucis împreună cu Hitler în buncăr. Deși a fost amanta lui pentru 14 ani, puțină lume i-a cunoscut numele sau înfățișarea, führerul reușind atât de bine să o țină departe de ochiul publicului încât a trăit și a murit anonimă.  
  Mama Evei Braun, Franziska Braun
  În noaptea de 6 februarie 1912 se naște la ora 2.22 în München, Bavaria Eva Braun, cântărind aproximativ 5 kilograme și jumătate. Ea a fost botezată și Ana Paula aceste 2 prenume fiind date după numele a două mătuși din partea mamei. Tatăl ei își dorea un băiat, având deja o fetiță în vârstă de 3 ani pe nume Ilse. Mama Evei, Franziska Braun, născută Kronburger, provenea dintr-o familie foarte credincioasă, Fanny fiind crescută conform rigorilor romano-catolice. Beilngries, localitatea ei natală se află într-o regiune a Germaniei cu un puternic atașament pentru valorile crestine, Papa Benedict al XVI-lea fiind și el născut în apropiere. Tatăl Evei, Friedrich 'Fritz' Braun era originar din regiunea Schwabia, o provincie aflată la nord-vest de Bavaria. Părinții lui erau tâmplari în Stuttgart și au sperat ca fiul lor să le urmeze în meserie. Fritz visa însă să ajungă arhitect, dar realizând cât este de dificil, a ales să devină profesor, spre dezamăgirea familiei. După ce și-a dobândit diploma, s-a angajat în Württemberg, mutându-se ulterior în München, unde a început să predea la o școală profesională. Câțiva ani mai târziu, el a întâlnit-o și curtat-o pe Fanny Kronburger. Cei doi s-au căsătorit în iulie 1908 când Fritz avea 29 de ani, mireasa sa fiind cu 6 ani mai tânără. Împreună au avut 3 fete:
  • Ilse (1909 – 1979)
  • Eva (1912 – 1945)
  • Margareta cunoscută ca Gretl (1915 – 1987).
  Copiii au crescut într-un mediu familial sănătos, părinții acordându-le o atenție deosebită și având grijă să nu le lipsească nimic. Mama lor, care câștiga bani în plus din croitorie, obișnuia să le facă fetelor rochii, în albumele de familie existând numeroase fotografii cu cele trei fiice pozând cu noile haine. Fiecare vacanță este petrecută la Beilngries, un orășel la 100 km de München, unde se afla casa bunicilor Kronburger. Aici ei plecau în drumeții pe munte, la schi, patinaj ori pescuit, fetele fiind încurajate de părinți să fie foarte active. Eva a iubit încă din copilărie sportul, practicând cu deosebită plăcere schiul, gimnastica sau înotul ori de câte ori a avut ocazia pentru tot restul vieții.
  În vara anului 1914, când izbucnește Primul Război Mondial, Fritz este nevoit să meargă pe front. Familia Braun nu este afectată de sângerosul conflict, femeile continuându-și viața în modul obișnuit. În 1919 tatăl se întoarce acasă, tragedia războiului pierdut precum și suferințele văzute marcându-l enorm. Pe fondul sărăciei și inflației de la începutul anilor '20 familia Braun are unele dificultăți financiare, iar părinții Evei se despart pentru o perioadă, urmând a se recăsători în 1922. În tot acest timp, Eva este dată în grija bunicilor din partea mamei unde începe școala primară, pe care o va continua în München după ce părinții ei decid să rămână împreună. În 1924, pe când avea 14 ani, urmează Liceul Catolic pentru fete din München. Lucru oarecum neobișnuit pentru acea perioadă, deoarece mai puțin de 4% din fete își continuau studiile după școala primară.^[3] Acest fapt demonstrează interesul familiei pentru o educație adecvată a copiilor lor. Aici Eva petrece o perioadă minunată, fiind foarte populară în rândul colegelor de clasă. Multe dintre ele îi vor rămâne prietene pe viață, Herta Ostermayr fiind una dintre ele. Spre deosebire de sora ei mai mare, Eva nu a fost interesată prea mult de școală, notele ei rămânând pe parcursul școlarizării modeste. În anul 1928, ea termină liceul însă nu își definitivează studiile cu un Bacalaureat, ceea ce sugerează că nu dorea să urmeze în continuare o universitate, ci să se angajeze. Cu scopul de a-i cizela manierele în perspectiva unei căsătorii promițătoare, părinții decid să o trimită la școala catolică a surorilor engleze în micul oraș Simbach am Inn, aflat la 120 km nord-est de München în apropiere de granița cu Austria. Aici ea trebuia să își petreacă următorii 2 ani sub supravegherea strictă a măicuțelor. Fire exuberantă, Eva era foarte nefericită că a fost obligată să-și părăsească familia și prietenii din München. După doar 9 luni, își amenință părinții cu fuga la Viena, refuzând să urmeze și ce-l de-al doilea an. Cedând insistențelor fetei, Eva se întoarce acasă în iulie 1929. Tatăl său o sfătuiește să urmeze un scurt curs de dactilografie, după care o trimite să lucreze ca secretară la cabinetul unui doctor. Evei nu i-a plăcut munca monotonă dintr-un birou și zărind un anunț în ziar pentru un post de asistent într-un atelier foto se decide să aplice pentru slujbă.  Pe Schellingstrasse, din cartierul Schwabing, la numărul 50, mutat ulterior pe o stradă învecinată, Amalienstrasse, se afla atelierul fotografic al lui Heinrich Hoffmann. Acesta era încă din anul 1922 fotograful oficial al Partidului Național Socialist. De la 17 și până la 25 de ani, Eva și-a petrecut cea mai mare parte a timpului aici fiind ucenica și asistenta lui Hoffmann. Ea era interesată de fotografie încă din adolescență, când la vârstă de 13 ani a primit prima cameră foto.^[4] Atelierul era situat în centrul activităților artistice și studențești din München, acesta fiind un motiv în plus pentru Eva de a răspunde anunțului postat la începutul lunii octombrie 1929. A fost imediat angajată, Hoffmann fiind încântat de entuziasmul tinerei. Responsabilitățile ei includeau: preluarea și distribuirea comenzilor, procesarea și tipărirea fotografiilor, iar uneori era și model pentru angajatorul ei.
  După aproximativ două-trei săptămâni de muncă, Eva l-a întâlnit pe Adolf Hitler. El, care a fost primul politician ce și-a dat seama de importanța imaginii publice, a sosit discret la atelier, aproape de ora închiderii, pentru a selecta câteva poze de la o recentă adunare a partidului. Eva nu a fost deloc intimidată de acest străin cu care Hoffmann era neobișnuit de politicos. Fiind o tânără bine crescută, a fost politicoasă cu Hitler, deși nu a avut idee cine era. În anul 1929, viitorul führer e deja cunoscut în München ca fiind oratorul și sufletul NSDAP-ului și ar fi trebuit să-i fie familiar Evei. În ciuda faptului că a crescut în orașul ce era locul de naștere și epicentrul Partidului nazist, tânăra nu era în temă cu politica, interesul ei față de acest domeniu fiind nul. Rămâne încă un mister ce a atras-o pe Eva la Hitler, care era cu 23 de ani mai în vârstă – poate ochii săi foarte pătrunzători sau manierele sale impecabile cu care trata doamnele. Preferatele lui erau femeile tinere pe care îi plăcea să le impresioneze cu galanteria sa. După această întâlnire care îi va marca întreaga viață, Eva i-a povestit surorii sale mai mari, Ilse:^[5]

  „Mă urcasem pe o scară pentru a ajunge la dosarele ce erau ținute în sertarele de sus ale dulapului. În acel moment șeful a intrat, însoțit de un bărbat de vârstă mijlocie cu o mustață amuzantă, un palton deschis la culoare englezesc și cu o pălărie în mână. Amândoi s-au așezat de cealaltă parte a camerei, opusă locului unde mă aflam eu. Am încercat să trag cu ochiul în direcția lor și am avut impresia că acest caracter se uita la picioarele mele. Exact în acea zi îmi scurtasem fusta și m-am simțit puțin stânjenită deoarece nu eram sigură că am tivit-o drept.”

  Hoffmann a prezentat-o apoi pe domnișoara Eva misteriosului vizitator care s-a recomandat cu numele de domnul Wolf. Hitler folosea des acest alias în anii '20 din rațiuni de securitate. Heinrich Hoffmann povestește cum au decurs lucrurile dupǎ aceastǎ primǎ întâlnire: Drăguță. Blondă. Data viitoare când Hitler a văzut-o i-a dat câteva bilete la teatru. În final a invitat-o în apartamentul său din München. Eva nu a fost acceptată niciodată de către acoliții führerului care doreau pentru dictator o femeie mai sofisticată și inteligentă. Poate nici Hitler nu ar fi ales-o dacă ea nu l-ar fi urmărit timp de doi ani de la această întâlnire, Hoffmann încercând să o aducă în atenția clientului său cât mai des posibil.^[6]

  „Soția mea [bucătăreasa führerului] și sora lui Hitler au spus mereu după terminarea războiului că cei doi nu ar fi ajuns niciodată împreună într-o împrejurare normală. Dar Hoffmann a fost extrem de viclean în maniera lui de a o prezenta pe fată führerului. El a tot insistat cu ea până când Hitler a înghițit momeala.”

  —Herbert Döring, majordomul lui Hitler de la Berghof

  Hoffmann spune însă o altă poveste, notând în memoriile sale:^[7]

  „Hitler îi știa pe toți angajații mei și așa a cunoscut-o și pe Eva Braun, cu care conversa câteodată în mod normal. Ocazional, el ieșea din carapacea lui și îi făcea câte un mic compliment de tipul celora care îi plăcea atât de mult să le spună femeilor. Nici eu nici ceilalți angajați nu am observat că îi acorda o atenție mai deosebită. Dar Eva le-a spus tuturor prietenilor săi că Hitler era îndrăgostit înnebunește de ea și că se va căsători cu el.”

   În octombrie 1929, când Hitler o întâlnește pentru prima dată pe Eva, el era încă de la sfârșitul anului 1927 împreună cu Geli, fiica surorii sale vitrege Angela Raubal. Führerul era foarte atras de tânără ce avea o fire independentă, sofisticată, diferită în multe privințe de a Evei. Legătura amoroasă cu Geli a fost după dragostea față de mama sa cea mai importantă, profundă și singura relație pe care Hitler nu a putut-o controla. Este greu de crezut că în acea perioadă când Partidul Nazist se lupta pentru supremație pe scena politică, el a fost interesant să se implice în două legături sentimentale. Înconjurat de numeroase admiratoare, führerul era dedicat doar nepoatei sale. Imediat după prima lor întâlnire, Eva începe să-l urmărească asiduu pe Hitler, căutând mereu să se facă remarcată. Treptat el a început să-i acorde mai multă atenție, fiind impresionat de firea ei veselă și de devotamentul nedisimulat față de el. Hitler nu suporta femeile inteligente, cu atât mai mult pe cele certărețe sau interesate de viața politică. Curând, ea a fost invitată la operă, iar apoi la cină la restaurantul preferat al führerului. Motivele pentru insistența Evei nu erau banii sau notorietatea. Timp de ani de zile ea nu a acceptat bani, nici măcar pentru a-și plăti taxiul, lucru care l-a impresionat pe Hitler. Mai târziu el îi povestea tinerei lui secretare Traudl Junge: „Mai presus de toate este mândră. La început lucra pentru Heinrich Hoffmann și trebuia să fie atentă cu banii, cu toate acestea a durat ceva timp până să mă lase să-i plătesc măcar taxiul. Timp de ani de zile a dormit în birou pe o bancă pentru a fi acolo în caz că sunam, telefonul ei de acasă nepermițând convorbiri pe distanță lungă. Numai în urmă cu câțiva ani am reușit să o conving să mă lase să-i cumpăr o mică casă.”^[8] Eva era conștientă de relația lui Hitler cu nepoata sa, dar asta nu a împiedicat-o să continue să-l urmărească sau să-i strecoare în buzunar bilețele de dragoste.
  La vârsta de doar 23 de ani, Geli se sinucide pe 18 septembrie 1931, cauzele rămânând până în ziua de astăzi neelucidate. Hitler este foarte afectat, vrând chiar să-și pună capăt zilelor. Pe lângă pierderea suferită, el trebuie să facă față și unui scandal de proporții, ziarele din München publicând numeroase detalii cu privire la moartea lui Geli și relația ei neobișnuit de apropiată cu unchiul său.^[9] Ca să înlăture poate zvonurile cu privire la eventuala lui legătură în sinuciderea nepoatei sale, Hitler începe să o curteze pe Eva mai atent, ea fiind invitată la sfârșitul anului 1931 la reședința de la Berchtesgaden, locuința preferată a führerului pentru tot restul vieții.^[10] Unchiul Evei, Alois Winbauer descrie primii ani ai relațiilor lor:^[11]

  „Totul s-a schimbat în septembrie 1931, când Angela Raubal [Geli] a fost găsită moartă în apartamentul de nouă camere a lui Hitler.[...] Este clar că a fost profund afectat de moartea nepoatei sale. El a uimit oamenii cu ieșirile sale de reproș față de sine și pentru o perioadă lungă a evitat contactul atât cu publicul cât și cu prietenii săi.[...] În 1932 Hitler făcea din ce în ce mai multe vizite acasă la Hoffmann și era evident că o curta pe Eva. Dar era important ca aparențele să fie păstrate și când plecau în excursii în jurul München-ului erau mereu însoțiți de către două secretare. Cu toate acestea, toată lumea din cercul său sau din casa lui Hoffmann știau despre ce era vorba, mai puțin părinții Evei – Fritz și Fanny. Ea a avut grijă să ascundă relația față de ei. Tatăl ei nu era, după cum ea știa, un fan al naziștilor, ci chiar opusul fiind un bavarez patriot și regalist.”

  Heinrich Hoffmann în memoriile sale adaugă:^[7]

  „Pentru el [Hitler] ea era doar un lucru atractiv, în care, în ciuda concepțiilor ei irelevante și prostești, sau poate tocmai de aceea, el a găsit acel tip de relaxare și liniște după care tânjea. Frecvent când intenționa să vină la noi spunea <<Cheam-o și pe Eva Braun a ta - mă amuză.>> cu altă ocazie : <<Cred că voi trece să o văd pe mica Eva pentru jumate de oră.>> iar foarte des, îngăduindu-și relaxarea lui favorită, mergeam cu toții la picnic în unul dintre frumoasele locuri din împrejurimile München-ului.[...] Ii făcea numeroase cadouri, dar erau flori, ciocolată, bijuterii de valoare modestă.”

  Dacă la început relația lor era mai mult platonică, ea fiind doar o tânără ștearsă și sfioasă, în 1932, la 20 de ani, Eva devine amanta führerului. Discreția în care a învăluit întâlnirile cu Hitler a făcut asupra lui o impresie dintre cele mai favorabile. Tot în această perioadă, o vizită oficială la Herrenchiemsee este una dintre puținele dăți când führerul s-a lăsat fotografiat în public cu ea. La sfârșitul anului 1932, Eva încă locuia în casa părintească și își continua munca în atelierul lui Hoffmann. Acum NSDAP-ul și Hitler se aflau în campanie, cutreierând orașele Germaniei cu discursuri electorale. Timp de 2 luni el a fost foarte rar în München, numai în luna octombrie vizitând 60 de orașe diferite.^[12] În această perioadă când întreaga atenție a lui Hitler s-a concentrat spre politică, Eva se simțea foarte singură, cea mai mare parte a timpului petrecându-și-o așteptând un telefon de la dictator. Pe fondul unei depresii profunde, în seara zilei de 1 noiembrie 1932 încearcă să se sinucidă, trăgându-și un glonț în piept. Din fericire, a fost găsită de sora sa Ilse și dusă urgent la spital. Imediat Hitler își întrerupe campania și revine în München, încercând totodată să-i ridice moralul tinerei. Frica unui nou scandal în plină campanie electorală la mai puțin de 2 ani de la sinuciderea lui Geli, îl determină să fie mai atent cu ea. Eva își revine iar părinții află despre legătura ei cu liderul NSDAP-ului. Ei nu au fost de acord, această relație fiind în contradicție cu principiile lor atât catolice cât și politice. Tatăl Evei nu era un susținător al naziștilor, iar mama ei nu dorea pentru fiica sa un concubinaj clandestin. Însă Hitler nu avea în plan o căsătorie, el spunând deseori că soția lui era Germania.^[13] Pe 30 ianuarie 1933, Hitler devine cancelar și este nevoit să petreacă mult timp în Berlin. El își face intrarea triumfală în capitală, în timp ce amanta lui rămâne în Bavaria. De acum înainte Eva trebuia să fie ascunsă publicului larg. Hitler se întorcea în München doar la sfârșit de săptămână, iar de multe ori se întâlnea cu camarazii lui mai vechi, existând și săptămâni fără ca cei doi să se vadă.
  Eva a ținut pe parcursul vieții un jurnal, unde făcea sporadic însemnări. Din nefericire acesta rămâne până în prezent pierdut, doar 22 de pagini conținând însemnări din primele luni ale anului 1935 fiind disponibile cercetătorilor. Pe data de 1 aprilie 1935 sunt consemnate: „Ieri ne-a invitat [nr. Hitler pe Eva și sora ei] la hotelul – Patru anotimpuri. Am stat lângă el timp de 3 ore și nu am putut schimba un cuvânt. Ca și rămas bun mi-a înmânat, așa cum a făcut și înainte, un plic cu bani. Ar fi fost mult mai drăguț dacă ar fi adăugat și un salut sau un cuvânt de dragoste. Aș fi fost așa de mulțumită dacă ar fi făcut-o.”^[14] În această perioadă se simțea foarte singură, iar pe 10 mai 1935 ea nota în același jurnal: „Vremea este minunată și eu iubita celui mai puternic om din Germania și din lume stau aici și mă uit la soare de la fereastră. Cum poate fi așa bătut în cap încât să mă lase aici să salut străinii? Păcat că e primăvară.”
  În 1935 Eva traversează o noua criză. Hitler era mai mult plecat, experimentând adulații în masă în timp ce ea era ținută în anonimitate și locuia încă sub acoperișul casei părintești. Pe 28 mai 1935, așteptând un telefon de la führer care nu a venit, înghite 20 de somnifere. Este găsită din nou de Ilse, în comă. Scapă cu viață și de această dată, iar Hitler decide să ia mult mai în serios relația: „În viitor trebuie să mă ocup de ea mai mult”.^[15] După 3 luni în august 1935, Eva, acum în vârstă de 23 de ani, se mută împreună cu sora ei, Gretl, într-un apartament închiriat în München de către Hitler. Ulterior acesta îi cumpără amantei o casă în elegantul district Bogenhausen. Fetele nu se vor mai întoarce acasă niciodată, părinții lor suportând cu greu această situație, într-o perioadă în care nu se obișnuia ca o tânără să stea singură, părăsirea casei părintești făcându-se numai în urma unei căsătorii. În septembrie 1935, Fritz Braun scrie o scrisoare führerului sperând că acesta le va convinge pe fete să vină acasă. Hitler însă nu a primit niciodată cererea. Congresul Partidului din 1936 a fost prilejul cu care Eva și-a câștigat definitiv locul de amantă oficială a führerului, recunoscută doar de cercul foarte apropiat nu și de opinia publică. Tot acum, Bormann este delegat să se ocupe de cheltuielile ei, punându-i la dispoziție o sumă lunară. Reproșurile doamnei Raubal, mama defunctei Geli, cu privire la faptul că Evei i se rezervase un loc în standul VIP-urilor la manifestațiile de la Nürenberg, îl înfurie pe Hitler care îi ia partea prietenei sale, dându-o afară pe sora sa vitregă și instalându-o definitiv pe domnișoara Braun la Berghof.^[17] După o perioadă de tensiune în familie, părinții încep încet încet să se resemneze, iar în primăvara anului 1936 Eva, Gretl și mama lor fac o călătorie împreună în Italia.^[18] În următorii ani, soții Braun vor fi uneori musafiri la Obersalzberg, pe timpul șederii lor aici Hitler tratându-i cu un respect ireproșabil. Deși nu pe deplin mulțumiți cu viața în păcat a Evei, vacanțele luxoase din străinătate precum și traiul boem de la Berghof au fost mai puternice, Fanny spunând la un moment dat:„Este până la urmă ceva să fii favorita führerului”.^[19]
  În luna iulie a anului 1936 lucrările de modernizare și extindere la Berghof – casa de vacanță a führerului – sunt gata. De-a lungul timpului complexul de la Obersalzberg s-a extins foarte mult devenind o adevărată fortăreață unde majoritatea liderilor naziști aveau câte o locuință. Între anii 1936 și 1945 Eva își va petrece majoritatea timpului la Berghof, unde i se rezervă trei camere ce comunicau direct cu apartamentele lui Hitler. Aici ea trăia într-o solitudine extremă. Departe de viața socială bogată din München, își petrecea majoritatea timpului făcând drumeții, înotând în lacurile din apropiere sau mergând la schi. Toate aceste activități nu erau însă suficiente pentru a ține ocupată o tânără de doar 24 de ani. De aceea uneori, din cochetărie sau lipsă de ocupație, se aranja și își schimba ținuta și de șapte ori pe zi.^[20] Eva însă nu s-a plâns niciodată lui Hitler de singurătate sau depresie. Ea îi spunea odată mamei sale: El are așa mari griji. Cum aș putea eu să-l deranjez cu problemele mele mici?^[21] Führerul se revanșa satisfăcându-i toate capriciile în ceea ce privește vestimentația. Bormann se ocupa de aceste cheltuieli iar Hitler nu comenta niciodată.
  Izolată mai mereu, Eva nu era invitată la recepțiile oficiale iar în timpul întâlnirilor politice ori militare nu avea voie să între în holul principal. Când miniștri sau delegați străini veneau să discute cu Hitler la Berghof se retrăgea în camera ei, iar dacă șederea lor era mai lungă trebuia să se mute cu totul. Rolul de amfitrioană pe lângă führer la dineurile oficiale și semi-oficiale îi revenea Magdei Goebbels, soția Ministrului Propagandei și o înflăcărată admiratoare a lui Hitler. Eva era geloasă pe femeile cu care el se înconjura la aceste recepții, Herbert Dohring, majordomul führerului, mărturisind: A avut o perioadă destul de grea în anii dinaintea războiului, atunci când führerul ținea recepții pentru cei din lumea artelor – teatru, film, muzică, pictură. În aceste ocazii el adora să se afișeze alături de doamne extrem de elegante și misterioase, iar Eva era mâncată de gelozie.^[22] Puținii prieteni de la Berghof erau sora ei Gretl, Herta Schneider și mai târziu Albert și Margareta Speer. Aceștia din urmă erau singura familie din anturajul naziștilor de top care s-a împrietenit cu ea. Albert Speer a declarat mai târziu, după terminarea războiului, că era cea mai nefericită femeie din Germania. Poate de aceea soții Speer o luau de multe ori în vacanțelor lor de schi și pe Eva. Nevestele naziștilor din cercul apropiat al lui Hitler, ce veneau și ele o deseori la Obersalzberg – Magda Goebbels, Gerda Bormann, Emmy Göring, Hanni Morell și Erna Hoffmann –€“ nu o suportau pe amanta führerului considerandu-o un nimeni din München și mult inferioară lor din punct de vedere social.^[23] Nici măcar personalul de la Berghof sau cei ce îl serveau direct pe Hitler nu o prețuiau prea mult. Christa Schroeder, secretara dictatorului încă din 1933, într-o conversație spunea: "Să recunoaștem, mein Führer, Eva nu este chiar potrivită pentru tine!", acesta răspunzându-i tăios "Mi se potrivește destul de bine!".^[23]
  În august 1936 au loc la Berlin Jocurile Olimpice de vară prilej pentru naziști de a prezenta întregii lumi realizările lor în refacerea Germaniei. Sloganurile antisemite au fost șterse de pe pereți, iar trupele SS și Gestapo au fost atenționate să acționeze cât mai discret posibil. Eva vine și ea la Berlin pentru câteva zile pentru a vedea întrecerile. Pe fondul relaxării impuse de organizarea Jocurilor o mulțime de publicații străine își fac apariția în chioșcurile de ziare nemțești. În septembrie 1936, o revistă franceză Paris Soir are un articol cu numele „Femeile lui Hitler”. După ce tratează relația cu Geli, cu surorile Mitford și cu regizoarea Leni Riefenstahl dezvăluirea se termina cu frazele: Acum favorită este fără îndoială Eva Braun, fiica unui profesor din München, Hitler renunțând la celelalte femei pentru ea€™.^[24] Acest articol nu a avut nici un impact asupra opiniei germane, deoarece imediat după publicare autoritățile naziste au retras discret de pe piață toate copiile, episodul fiind repede uitat.
  Hitler își petrece vara anului 1937 în mare parte la Berghof spre bucuria Evei, el retrăgându-se deseori aici atunci când trebuia luată o decizie importantă. Pe 13 martie 1938 a fost anunțată oficial anexarea Austriei (Anschluss). A doua zi, führerul sosea la Viena fiind întâmpinat de o mulțime numeroasă aflată într-o stare de isterie supremă. Eva alături de mama sa și Herta Schneider au fost și ele prezente la triumful său. La data de 2 mai 1938 Hitler își face testamentul, domnișoara Braun fiind prima menționată în lista beneficiarilor, urmând a-i fi încredințată suma de 1000 de mărci lunar pentru tot restul vieții. Acesta este primul document oficial redactat de dictator în care apare numele amantei lui.^[25] A doua zi, Eva părăsea Berghoful pentru vizita oficială a führerului în Italia. Ea călătorea sub titulatura deja obișnuită a unei secretare și făcea parte din anturajul de aproximativ 500 de persoane al lui Hitler. În Italia nu a stat la același hotel ca și amantul ei, pentru a nu crea suspiciuni. A fost primită în audiența la Papă, fiind puternic impresionată. Führerul părăsește peninsula după 5 zile, întorcându-se la Berghof pe 9 mai. Eva își continuă vacanță împreună cu familia ei vizitând Florența, Ravenna, Capri, Pompei și Veneția.^[26]
  Înainte de război, Hitler revenea la Obersalzberg o dată la două-trei săptămâni. Evei nu i se permitea să meargă la Berlin decât foarte rar, deoarece führerul considera că aici era prea periculos ca ei să se întâlnească. Totuși de la începutul anului 1939 i se rezervă un apartament în noua cancelarie construită de Albert Speer. La Berlin, mai mult ca la Berghof, trebuia să rămână ascunsă, fiind nevoită să folosească intrarea de serviciu și să ia masa singură în camera ei.^[27] În luna februarie 1939, Eva petrece o săptămână de vacanță la schi în stațiunea austriacă Kitzbühel, ce făcea acum parte din Reich-ul german. Pe 15 martie trupele nemțești intră în Cehoslovacia. Hitler ține un discurs la Praga justificând acțiunea lui prin necesitatea măririi Lebensraum-ului poporul german. Eva nu era la curent cu intențiile politice ale führerului, el interzicându-i să citească ziare sau să asculte știrile la radioul german, având și așa puține surse de informare în izolarea de la Berghof. În ignoranța ei, spera doar ca treburile politice să-i permită liderului german să fie de Paște la Obersalzberg, fiind convinsă că agresiunile față de vecinii Germaniei sunt făcute de naziști pentru a evita războiul.^[28] În august 1939, Eva, Fanny, Gretl și Herta Schneider, în dorința de a evada din tensiunea de la Berghof unde Hitler ținea întâlniri nesfârșite cu generalii săi din Wehrmacht, merg în vacanță la Portofino, un mic port de pe coasta de nord-vest a Italiei. La mijlocul lunii august, ajung la Veneția pentru a participa la festivalul de film. Aici însă sunt somate să se întoarcă de urgență acasă.^[29] Războiul urma să înceapă în Europa, iar pacea nu avea să o mai prindă pe Eva în viață.. 
  Hitler în unul dintre portretele sale celebre. Această poza înrămată se afla și în camera Evei de la Berghof.
  Pe 1 septembrie 1939 Eva se afla printre invitații de la opera din Berlin, când Hitler a ținut unul dintre discursurile lui memorabile explicând atacul împotriva Poloniei ca pe un act de „autoapărare”.^[22] Ea nu avea idee ce urmări va avea conflictul sau cum o va afecta. Führerul nu discuta niciodată despre război cu Eva, pentru ea luptele se petreceau undeva departe implicând persoane pe care nu le cunoștea. Siguranța lui Hitler era principala ei grijă. Pe 8 noiembrie 1939, la aniversarea puciului din anul 1923, ziua cea mai sacră a naziștilor, are loc o tentativă de asasinare a führerului în berăria Bürgerbräukeller din München. El a scăpat cu viață deoarece și-a scurtat discursul cu aproximativ o jumătate de oră pentru a prinde trenul înapoi spre Berlin. După acest eveniment, Eva a trăit într-o teroare perpetuă fiindu-i frică că Hitler ar putea fi ucis, deși el a asigurat-o – crezând ferm în ce spune –€“ că posedă un simț predictiv care îl ajută să intuiască un atac iminent.^[30]
  Atât revelionul cât și vara anului 1940, Hitler, victorios după succesele Blitzkrieg-ului, și le petrece în mare parte la Berghof, Eva fiind convinsă că războiul trebuia să fie pe sfârșite. Führerul nu avea însă prea mult timp pentru ea fiind mai mereu în ședințe cu diferiți miniștri sau cu vreun general al armatei. Într-o astfel de ocazie Eva a dat buzna într-o conferință, protestând că durează prea mult, iar invitații așteaptă să mănânce. Hitler într-un exces de furie îi cere să părăsească încăperea.^[31]

  „Hitler și Ribbentrop erau deja înăuntru de o oră, două, trei. Apoi ușa se deschide și o față mică blondă intră și îi spune führerului: <<€šOh Adolf, te rog, trebuie să coborâm să luăm masa!>>€ Eram șocat. Cum se putea să i se permită unei asemenea persoane fără un rang social să vorbească așa cu el. Am mers la aghiotantul șef și l-am întrebat: "Oberführer cine este această femeie?" și el mi-a răspuns: „Spitzy, [...] ce ai văzut vei uita [...] deoarece führerul nostru are dreptul la o viață privată și ea este amanta sa."”

  —Reinhard Spitzy, aghiotantul lui Ribbentrop

  Pentru Hitler luna octombrie a anului 1940 a fost una de întâlniri. Un număr important de oficialități străine au vizitat reședința de la Berghof. Führerul își petrecea majoritatea timpului în conferințe sau la dineurile formale găzduite de Magda Goebbels. Ca o recompensă pentru umilința la care era supusă la Obersalzberg, el o ia la Florența într-o vizită de stat la sfârșitul lunii octombrie.^[32] În primii ani ai războiului, Eva, mama ei, surorile și prietenii apropiați au continuat să se bucure de viața luxoasă și liniștită de la Berghof. Deși pe 22 iunie 1941, Hitler declanșează operațiunea Barbarossa împotriva URSS-ului, Eva și anturajul ei pleacă în obișnuita lor vacanță de la Portofino. La fel s-a întâmplat și în anul următor. Cea din 1942 a fost ultima, ele părăsind Italia cu câteva zile înainte ca Mussolini să fie detronat. După vara anului 1941, Hitler venea din ce în ce mai rar la Obersalzberg. Majoritatea timpului și-o petrecea la cartierul general de la Wolfsschanze, Bârlogul lupului, de lângă Rastenburg, estul Prusiei sau la Werwolf lângă Vinnița, Ucraina. Din 1941 până în 1944 führerul stă peste 800 de zile la Wolfsschanze.^[33] Astfel între iunie 1943 și 23 februarie 1944 – aproape 8 luni – cei doi s-au văzut doar pentru 10 zile.^[34] Hitler se întoarce la Berghof pe 23 februarie 1944 mult schimbat. Îmbătrânit, el suferea de extenuare nervoasă deoarece Blitzkrieg-ul luase o întorsătură extrem de nefavorabilă Germaniei. Ea era îngrijorată de starea lui de sănătate, încercând din răsputeri să-l facă să uite măcar pentru o perioadă de grijile războiului.
  

  Eva Braun împreună cu Adolf Hitler, 14 iunie 1942.
  Cu trecerea timpului, Eva devenea tot mai necesară lui Hitler. În mod paradoxal, războiul i-a apropiat, ei scriindu-și aproape zilnic în această perioadă.^[30] Din păcate foarte puține dintre scrisorile lor sunt disponibile astăzi. Führerul era îngrijorat în legătură cu siguranța ei, rugându-o mereu să conducă mai încet, să schieze prudent sau să se adăpostească în buncărul de sub casa ei atunci când se afla în München și orașul era bombardat. Albert Speer își amintește de un astfel de moment:Odată, când Eva Braun schia și a întârziat la ceai, el era agitat, se tot uita nervos la ceas fiind îngrijorat că ar fi putut avea un accident.^[35] Traudl Junge, una din secretarele lui Hitler, povestește despre un alt episod: De fiecare dată când München-ul era amenințat de un atac aerian el era neliniștit așteptând ca un leu în cușcă să poată vorbi cu ea la telefon. Agitația lui era aproape întotdeauna fără temei, deși o dată casa ei a fost avariată și câteva din apropiere au luat foc. Toată ziua aceea a vorbit încontinuu despre curajul ei: <<Ea refuză să între în adăpost deși am implorat-o de nenumărate ori.[..] Nu vrea nici să meargă în apartamentul meu deși acolo ar fi în deplină siguranță. Am reușit într-un final să o conving să aibă un mic adăpost construit în casă, dar își invită toți vecinii în timp ce ea merge pe acoperiș să vadă dacă au căzut bombe incendiare.>>^[8] Totuși relația lor rămâne una formală până și în față apropiaților de la Berghof, Eva adresându-i-se de cele mai multe ori cu „dumneavoastră” sau cu „mein Führer”. În primăvara anului 1944 ea face o scurtă vizită în München. Este pentru prima dată când observă ororile războiului, orașul fiind aproape în ruine după numeroase bombardamente ale RAF-ului. Îngrozită de cele văzute îi povestește führerului care în inconștiența lui jură răzbunare împotrivă Aliaților.^[36] Ca să-l mai înveselească pe Hitler, Eva se ocupă personal de organizarea zilei lui de naștere de pe 20 aprilie 1944. Petrecerea a fost una veselă în contrast cu suferințele îndurate de populația Germaniei sau de soldații de pe front. Ultimul moment de sărbătoare de la Obersalzberg se întâmplă pe 3 iunie 1944, când sora Evei, Gretl se căsătorește cu ofițerul SS și adjutantul lui Himmler, Hermann Fegelein. Ea se ocupă de organizarea petrecerii la care participă și führerul precum și mulți alți oficiali naziști.
  Pe 14 iulie 1944, Hitler părăsește pentru ultima oară Berghofu, întorcându-se la Wolf'€™s Lair. Pe 20 iulie are loc un nou atentat împotriva dictatorului nazist, el scăpând în mod miraculos, fiind doar ușor rănit. Eva află de acest incident în timp ce înota împreună cu câțiva prieteni la Königssee.^[37] Întorcându-se de urgență la Obersalzberg ea îi scrie o scrisoare führerului: Iubirea mea, sunt copleșită. Disperată, distrusă, nefericită. Sunt pe jumătate moartă acum când știu ca ești în pericol. Vino înapoi cât de repede cu putință.[...] Știi că întotdeauna am spus, că nu voi mai continua să trăiesc dacă ți se întâmplă ceva. De la primele noastre întâlniri, am promis să te urmez peste tot, chiar și în moarte. Știi că întreaga mea viață este să te iubesc. A ta Eva. Hitler îi răspunde și el încercând să o îmbărbăteze: Dragă mea Tschapperl, Nu te îngrijora, sunt bine poate doar un pic obosit. Sper să ajung acasă în curând și să mă pot relaxa în brațele tale. Am o mare nevoie de odihnă dar datoria mea față de poporul german trebuie să fie pe primul loc ... Îți trimit uniforma pe care am purtat-o în acea zi nefericită. Este dovada că Providența m-a protejat și că nu avem de ce să ne temem de inamicii noștri. Mâna îmi tremură încă de la atentatul asupra vieții mele. Sunt plin de speranță pentru victoria noastră. 
  Planul buncărului de sub Cancelaria din Berlin în care Hitler și Eva și-au petrecut ultimele zile din viață
  De la începutul toamnei, Eva își petrece tot restul vieții așteptând și pregătindu-se să moară. Pe 26 octombrie își redactează testamentul, iar în 20 noiembrie merge la Berlin să-l vadă pe Hitler care urma să sufere o operație de îndepărtare a unui polip.^[39] După câteva zile, se întoarce înapoi la München, petrecându-și aici Crăciunul alături de familie. În acele zile era periculos de rămas în oraș, deoarece atât pe 17 decembrie cât și în 7/8 ianuarie 1945 au loc raiduri aeriene. După 2 ani de bombardamente repetate, München-ul era unul dintre cele mai distruse orașe germane.^[40] Pe 19 ianuarie merge pentru trei săptămâni la Berlin unde o vede pentru ultima oară pe sora sa mai mare Ilse. Pe 6 februarie își sărbătorește ziua de naștere alături de Hitler, care o somează să se întoarcă de urgență la Berghof unde era mai în siguranță. Ea pleacă la Obersalzberg cu gândul de a-și lua rămas bun de la prietena ei cea mai bună Herta Schneider și de a-și face ordine în lucrurile sale, intenționând să revină ulterior în capitală pentru a fi cu führerul până la capăt. Mărturiile supraviețuitorilor războiului sunt contradictorii asupra datei în care Eva s-a întors la Berlin. Unii susțin că pe 7 martie 1945, iar alții precum Albert Speer atesta data de 15 aprilie. Totuși se poate că Speer să se fi referit la data când Hitler și Eva au părăsit apartamentele din Cancelarie, adăpostindu-se în buncărul alăturat. Ea revine în capitală fără învoiala lui Hitler care o presează să se întoarcă în Bavaria, promițându-i că o va urma și el în curând.^[41] Eva îl refuză, pentru prima dată în viața ei. Condițiile din buncăr deși mult mai bune decât ale restului populației nu se comparau cu cele de la Berghof. Albert Speer insistă de cel puțin trei ori pe lângă amanta führerului să plece din capitală: Am încercat în repetate rânduri să o conving să părăsească Berlinul. Îmi plăcea așa de mult de ea. Doream să fie în siguranță.[..] Ea m-a refuzat categoric și în final mi-a spus cu un zâmbet larg să nu o mai bat la cap cu asta.^[42] Eva și-a acceptat soartă cu stoicism, după mărturiile celor prezenți în buncăr în acele ultime zile.^[43]

  „Toată lumea a fost de acord că Eva și Magda Goebbels erau singurele care vorbeau într-un mod liniștit, prietenos și echilibrat.[..] Ele nu păreau disperate a€“ ba dimpotrivă, au fost foarte liniștite până la final, spre deosebire de bărbați.”

  —Alfons Schulz, operatorul telefonic al buncărului

  Aliații se apropiau de Berlin care era aproape înconjurat. Pe 19 aprilie iese împreună cu secretarele lui Hitler pentru ultima oară din buncăr la aer curat și o plimbare prin grădina Cancelariei. A doua zi era ziua führerului și în ciuda faptului că a interzis orice festivitate în acele momente nepotrivite, Eva organizează o mică petrecere unde majoritatea liderilor naziști se adună să-l felicite. Aici Hitler anunță că va rămâne în Berlin pentru a încuraja soldații, iar când totul va fi pierdut se va sinucide. Mai marii partidului îl roagă să se retragă în Bavaria, Ribbentrop apelând la Eva în încercarea lui de a-l determina pe führer să vină la Obersalzberg. Spune-i că vrei să părăsești Berlinul cu el. În acest fel vei face Germaniei un mare serviciu. Ea îl refuză însă. Nu-i voi menționa sugestia ta führerului. El este cel care trebuie să decidă. Dacă crede că este potrivit să rămână în Berlin atunci voi sta cu el. Dacă pleacă voi pleca și eu.^[44] Răspunsul ei în acele momente teribile sintetizează relația lor – din prima clipă ea l-a urmat și ascultat orbește fără să aibă un cuvânt de spus. Eva scrie ultimele scrisori surorii sale și prietenei celei mai bune în care își împarte micile posesiuni, dând instrucțiuni pentru Gretl să distrugă corespondența dintre ea și führer. Pe 24 aprilie, Speer revine pentru 8 ore în buncăr să-și ia rămas bun de la cei doi. Ea mi-a urat noroc și a transmis salutări soției mele. A fost extraordinar. La prima vedere, o simplă fată din München, un nimeni ... și totuși a fost o femeie remarcabilă. Și Hitler știa asta, dar nu a spus-o niciodată.^[45] Pe 27 aprilie, furios la aflarea veștii că Himmler, unul dintre cei mai vechi tovarăși ai lui, a vorbit cu Aliații în vederea încheierii păcii, führerul cere să fie adus Fegelein. Când acesta nu este de găsit, Hitler ordonă să fie căutat și executat. Eva intervine pe lângă führer pentru a-i cruța viața cumnatului ei gândindu-se și la sora sa care urma să aibă un copil. Hitler însă o refuză, iar pe 28 aprilie la ora 23 Fegelein este împușcat sub acuzația de înaltă trădare. Situația din buncăr devenea din ce în ce mai sinistră, singurul subiect de discuție fiind despre cea mai sigură și rapidă metodă de sinucidere. Eva decide să-și ia viața otrăvindu-se, nedorind să folosească pistolul pentru a nu fi desfigurată. Mă întreb dacă doare foarte mult?[...] Sunt gata să mor eroic dar măcar vreau să fie fără dureri.^[47] După miezul nopții, pe 29 aprilie, Hitler îi dictează testamentele sale lui Traudl Junge. Cel personal începea cu frazele: Deoarece nu am crezut că trebuie să-mi asum responsabilitatea unei căsătorii pe timpul războiului, am decis acum, înaintea morții să o iau de nevastă pe femeia care, după mulți ani de prietenie adevărată, a venit voluntar în orașul, ce era deja învins, pentru a-mi împărtăși soarta. Ea moare alături de mine ca și soția mea conform dorinței ei. Testamentul personal se termină astfel: Eu și soția mea am ales moartea pentru a scăpa de rușinea de a fi forțați să demisionăm sau să ne predăm. Este dorința noastră să fim incinerați imediat în locul unde eu am înfăptuit cea mai mare parte a muncii mele de-a lungul celor 12 ani de serviciu în slujba poporului.^[48] Căsătoria celor doi a avut loc în aceeași zi martori fiind Joseph Goebbels și Martin Bormann. Ceremonia a fost una simplă fără prieteni sau familie, urmată apoi de o mică recepție. Gertrude Weisker, verișoara Evei: Nu mai avea motive să ezite. Până atunci a spus că este căsătorit cu Germania. Dar acum nu mai exista o Germanie, așa că probabil s-a gândit că putea până la urmă să o ia de soție pe femeia cu care a trăit împreună 16 ani.^[49]
  Pentru 36 de ore, Eva a avut bucuria de a i se spune Frau Hitler, cu toate că noul ei soț continua să i se adreseze cu domnișoara Braun. În după-amiaza zilei următoare, când rușii ajunseseră extrem de aproape de centrul capitalei, cei doi decid că a venit timpul să-și curme viața. După ce își iau rămas bun de la cei din buncăr, Eva se otrăvește cu cianură, iar Hitler își trage un glonț în tâmplă. Cadavrele lor sunt scoase afară de adjutanții führerului. La 2 mai rămășițele sunt găsite de către soldații ruși în grădina Cancelariei într-un crater făcut de o bombă. De-a lungul anilor cadavrele au fost îngropate și deshumate de mai multe ori, până când în aprilie 1970 sunt incinerate complet, iar cenușa este aruncată în râul Elba. Pe 5 mai 1945, Gretl Fegelein naște o fetiță la Garmisch-Partenkirchen, pe care o numește Eva Barbara în memoria surorii sale. Se recăsătorește și va trăi în continuare în anonimat până în 1987, când moare la vârsta de 73 de ani, după o lungă suferință cauzată de boala Alzheimer.
  Ilse Braun locuiește și ea retrasă în Heidelberg cu cel de-al doilea soț. După divorț, se întoarce în München unde moare de cancer în 1979 la vârsta de 70 de ani. Este înmormântată în cimitirul Waldfiedhof din capitala Bavariei alături de sora ei Gretl și de fiica acesteia Eva Fegelein. Înainte de terminarea războiului, Fritz și Fanny Braun părăsesc München-ul, ce era bombardat sistematic, retrăgându-se în Ruhpolding unde își cumpără o casă. În mai 1945, ei au fost închiși pentru interogatoriu de către americani care i-au eliberat însă repede după ce s-au convins că nu au avut legătură cu Hitler și nici un câștig material de pe urma acestuia. Fritz Braun moare în 1964 la vârsta de 85 de ani, iar Fanny 12 ani mai târziu.  

  Eva Braun
  Eva Braun împreună cu unul dintre câinii ei favoriți, un terrier scoțian, în Berghof, 14 iunie 1942
  Date personale
  Nume la naștere	Eva Anna Paula Braun[1]
  Născută	6 februarie 1912 München, Bavaria, Imperiul German
  Decedată	30 aprilie 1945 (33 de ani) Berlin, Germania nazistă
  Cauza decesului	Sinucidere (intoxicație cu cianură)
  Părinți	Friedrich Braun[*] Franziska Braun[*]
  Frați și surori	Gretl Braun[1] Ilse Braun[*][1]
  Căsătorită cu	Adolf Hitler (29-30 aprilie 1945)
  Naționalitate	germană
  Cetățenie	Germania Nazistă
  Religie	Lapsed Catholic[*]
  Ocupație	Fotograf, asistentă de birou și de laborator la studioul de fotografie al lui Heinrich Hoffmann, jurnalista
  Activitate
  Cauza decesului	Sinucidere (intoxicație cu cianură)
  Organizație	Heinrich Hoffmann
  Cunoscută pentru	Partenera și soția lui Adolf Hitler
  Partener(ă)	Adolf Hitler[1]
  Rude	Hermann Fegelein[*] Paula Hitler[*] Angela Hitler Ida Hitler[*] Otto Hitler[*] Gustav Hitler[*] Alois Hitler, Jr.[*] Edmund Hitler[*] Klara Hitler Alois Hitler

• 1945 - În timp ce trupele sovietice se apropiau de Berlin, , Adolf Hitler si Eva Braun, s-au sinucis împreună, după ce au fost căsătoriți o zi. În aceeași zi, Armata Roșie arborează drapelului sovietic pe clădirea Reichstagului din Berlin.

  

  Eva Braun împreună cu Adolf Hitler, 14 iunie 1942 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  La 30 aprilie 1945, liderul nazist Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889) şi soţia sa Eva Braun, cu care se căsătorise cu o zi în urmă, s-au sinucis în bunkerul de sub Cancelaria Reichului din Berlin, în timp ce trupele sovietice ajunseseră la doar câteva sute de metri de ascunzătoare.

  

  30 aprilie 1945: Armata Roșie arborează drapelului sovietic pe clădirea Reichstagului din Berlin – foto: ro.wikipedia.org

  Adolf Hitler şi Eva Braun s-au sinucis în ziua de 30 aprilie 1945, la scurt timp după ora 15.30, momentul în care, după ce îşi luaseră rămas bun de la cei care le rămăseseră alături, cei doi s-au retras, potrivit relatărilor martorilor. ”Începând din acest moment, mărturiile sunt neclare şi contradictorii. Potrivit mărturiilor culese de Intelligence Service, s-a auzit un foc de armă. Apoi Goebbels şi Bormann, în momentul următor, au intrat în camera führerului.

  Ei au găsit corpul lui Hitler întins pe sofa: îşi trăsese un glonţ în gură. Eva Braun era şi ea moartă, dar nu se folosise de revolver, înghiţise cianură”, arată Jacques de Launay în cartea sa ”Ultimele zile ale fascismului în Europa” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985). La moartea führerului, Bormann şi Goebbels, locotenenţii săi cei mai fideli, au preluat din bunker conducerea operaţiilor, aminteşte Jacques de Launay în lucrarea mai sus-menţionată. La 1 mai 1945 Goebbels s-a sinucis şi el, împreună cu soţia sa.

  Câteva zile mai târziu, capitularea necondiţionată a Germaniei semnată în noaptea de 8/9 mai 1945 la Berlin a pus capăt războiului în Europa.

• 1948 - Moare Aurel Petrescu, regizor, operator, grafician si publicist, pionier al filmului de animatie .(n. 30 august 1897, București ).

  

  Aurel Petrescu - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Aurel Petrescu, regizor, operator, grafician si publicist. În anul 1920, Aurel Petrescu a realizat filmul de animație „Păcală în lună“ (la casa de producție Soarele a germanului Erich Pommer), care a fost prezentat în aprilie 1920, la Cinematograful militar din București. Succesul acestui film l-a determinat să continuie, realizând noi filme despre Păcală: „Păcală amorezat“ (1925) și apoi „Păcală și Tândală la București” (1926). Apoi între anii 1923 și 1927, realizează un ciclu de desene animate umoristice grupate sub denumirea de „D’ale zilei“. Un număr de circa 70 de pelicule de animație ii aparțin. Unele sunt independente, altele au reprezentat reclame pentru diferite companii. A avut curajul să continue producția și în epoca sonorului.

• 1949: Lajos Ágner, scriitor, istoric literar, orientalist maghiar (n. 1878)
• 1966: Nicolae Gh. Lupu (n. 24 februarie 1884, Arsura, Vaslui - d. 30 aprilie 1966, București) a fost un medic român, membru titular al Academiei Române (din 1948), fiind unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai medicinii interne din România. După ce a absolvit Facultatea de medicină din București, a lucrat 4 ani (1907-1913) în laboratorul de medicină experimentală al prof. dr. I. Cantacuzino.^[1][2] Pe parcursul Primului Război Mondial participă la eforturile de limitare a efectelor epidemice. După terminarea războiului beneficiază de oportunitatea de a studia în Occident. În perioada 1919-1920 efectuează studii medicale în mai multe clinici, printre care Institutele de Anatomie patologică și parazitologie din Berna (Elveția) și Paris (Franța).
  Revenit în țară, în perioada 1920-1927 își începe activitatea profesională propriu-zisă, inițial ca asistent de clinică medicală și până la titlul de conferențiar. În 1931 este numit profesor titular la catedra de anatomie patologică, având o deosebită contribuție în reorganizarea ei în toate serviciile prosectură din marile spitale ale capitalei, iar în 1936 este numit profesor titular la Spitalul Filantropia. În 1938 preia Clinica Medicală a Spitalului Colentina, ca profesor titular, spital pe care îl va transforma în 1949 în Institutul de Medicină Internă, primul institut de acest gen la nivel național, institut unde investigațiile erau de mare amploare: anatomie patologică, citologie și citochimie, histochimie, culturi de țesuturi, radiobiologie, explorări funcționale cardiovasculare, respiratorii, histochimie și cu multiple preocupări în domeniul acupuncturii, homeopatiei, medicinii naturiste și a informaticii. În acest prim Institut de Medicină Internă din țară s-au format majoritatea personalităților din domeniul medicinii interne.
  În 1946 este primit membru titular al Academiei Române și timp de doi ani (1946-1948) este decan al Facultății de medicină din București. Ulterior (1948-1953) este numit rector al Universității de Medicină și Farmacie din București. La 9 iunie 1948 a făcut parte din Comitetul provizoriu desemnat cu preluarea și administrarea bunurilor Academiei Române și Academiei Oamenilor de Știință, și cu elaborarea Statutului de organizare și funcționare al Academiei Republicii Populare Române, alături de alte nume cunoscute: C. I. Parhon, Andrei Rădulescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, I. Iordan, Emanoil Teodorescu, Dimitrie Pompeiu, Simion Stoilow, Ștefan Nicolau, Emil Petrovici, Daniel Danielopolu, Gheorghe Nicolau și Eugen Bădărău (Decretul Prezidențial nr.76/9 iunie 1948).^[3]
  A condus institutul până la pensionare (1965), activitatea fiind continuată de discipolul său, prof. dr. Ion Emil Brückner.
  Alături de colectivul coordonat, a publicat numeroase lucrări de anatomie patologică și de hematologie în țară și în străinătate: Editura Academiei, Editura Medicală, Gauthier-Villars (Franța), Gustav Fishe (Germania), Willey Interscience (USA), CRC Press (USA) etc. Sfera preocupărilor sale științifice cuprinde mai multe domenii ale medicinii interne, în care a adus contribuții personale, în special în domeniul fiziopatologiei sclerozei pulmonare, icterelor, a bolilor de sânge, etc. Este autor al unor importante studii privitoare la ictere, endocardite, tifosul exantematic, angina pectorală, boala hipertensivă, etc. Munca sa de cercetare științifică s-a concretizat în peste 400 de lucrări, multe dintre ele aparținând patrimoniului științei medicale internaționale.
  Cercetările sale clinice s-au îmbinat cu cele experimentale, dezvoltând direcția fiziopatologică în activitatea de cercetare. Lupu a imprimat în medicina internă română o orientare nouă. S-a ocupat de problemele învățământului medical și al organizării muncii științifice.
  Ca profesor, a format numeroase cadre de elită: acad. prof. C. Iliescu; șeful clinicii de medicină internă de la Spitalul Cantacuzino - acad. prof. dr. Radu Păun, ministru al sănătății; prof. dr. Alfred Teitel, prof. dr. Veniamin Runcan, prof. dr. Victor Ciobanu, ministru al sănătății; prof. dr. Ștefan Berceanu, prof. dr. Ion Emil Brückner etc.
  Având în vedere renumele de care s-a bucurat, a acordat consultații unor importante personalități ale zilei: Iuliu Maniu, Ion Antonescu, Nicolae Malaxa, Lucrețiu Pătrășcanu, Patriarhul Nicodim sau Gheorghe Gheorghiu-Dej.  

  Nicolae Gh. Lupu
  Nicolae Gh. Lupu
  Date personale
  Născut	24 februarie 1884 Arsura, Vaslui, România
  Decedat	30 aprilie 1966 (82 de ani) București, România
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	medic
  Activitate
  Domeniu	medic
  Instituție	Universitatea din București
  Alma Mater	Universitatea din București
  Membru titular al Academiei Române

• 1966 - Moare Gheorghe Bezviconi, important istoric literar si genealogist roman, membru al Academiei Romane, membru fondator al Societatii Scriitorilor din Basarabia.
• 1979: Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca - d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990. A urmat școala primară în satul natal, la Cubolta, apoi cursurile Școlii Spirituale din Edineț și ale Seminarului Teologic din Chișinău. După ce a absolvit seminarul în 1904, s-a înscris la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din Dorpat (astăzi Tartu, Estonia). Un an mai târziu a izbucnit revoluția și Halippa s-a văzut nevoit să renunțe la studii. Revenit la Chișinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români, colaborând la „revista Basarabia”, prima publicație română a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluționar Deșteaptă-te, române, fapt pentru care a fost urmărit de autoritățile țariste.^[1]
  S-a refugiat la Iași și s-a înscris la facultatea de litere și filosofie, a cărei cursuri le-a urmat între 1908 și 1912. În această perioadă a colaborat la revista „Viața românească”, în care a publicat “Scrisorile din Basarabia”. În 1908 a tipărit la Chișinău, cu caractere chirilice, „Pilde și povețe”, prima carte literară din Basarabia, iar în 1912 lucrarea „Basarabia, schiță geografică”. Revenit la Chișinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri și cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost. În scrierile sale, Halippa nu a contenit să militeze pentru unirea Basarabiei cu România.
  Activitatea sa politică s-a intensificat, iar în 1917 a înființat Partidul Național Moldovenesc. Anul 1918 l-a găsit pe Halippa în fruntea curentului pro-unire, drept pentru care a fost ales vicepreședinte, apoi președinte al Sfatului Țării, adunarea care la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. A participat și la adunările de la Cernăuți și de la Alba-Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei și, respectiv, a Transilvaniei cu România.
  După 1918 a deținut mai multe funcții: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator și deputat în Parlament (1918-1934), urmărind constant propășirea culturală a Basarabiei.
  În anul 1923 devine membru emerit al Suveranului Sanctuar al României și, în același an, la 29 decembrie, reprezenta Loja Libertatea, din Chișinău, la Conventul anual al Marii Loji Naționale din România (MLNR). În 1925 a făcut parte din Comisia de relații externe a MLNR. A mai îndeplinit și funcția de garant de amiciție în România al Supremului Consiliu de grad 33 din Santo Domingo.^[2]
  Pantelimon Halippa a fost întemeietorul Universității Populare din Chișinău (1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societății Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, al Societății de Editură și Librărie “Luceafărul” din Chișinău (1940). În 1932 a editat și a condus revista “Viața Basarabiei” și ziarul cotidian omonim.
  În 1950 a fost arestat și închis, fără a fi judecat, la Sighetu Marmației, după doi ani fiind predat NKVD-ului, dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în Siberia. A fost mutat la închisoarea de la Aiud, unde a fost reținut până în 1957. A murit la 30 aprilie 1979, la vârsta de 95 de ani, în București, în casa de pe strada Al. Donici nr. 32. A fost înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă București.^[3]
  A scris peste 280 poezii, articole, schițe, traduceri, memorii, reușind să editeze în timpul vieții doar un singur volum, Flori de pârloagă (1921, Iași), prefațat de Mihail Sadoveanu. A scris și câteva studii istorice: Bessarabia do prisoedineniâ k Rossii (1914), Basarabia înainte de sub dominația Rusă (1812-1825), B. P. Hasdeu (1939). Postum i se publică în revista „Patrimoniu” din Chișinău Povestea vieții mele (1990) și un volum de publicistică (2001). În colaborare a mai semnat și cartea Testament pentru urmași (1991). Membru corespondent al Academiei Române (1918). Exclus în 1948, Halippa a fost repus în drepturi în 1990 ca membru corespondent al Academiei Române.
  Pe 23 august 2010, președintele interimar al Republicii Moldova și președintele Parlamentului Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit post-mortem „Ordinul Republicii” lui Pantelimon Halippa, alături de un grup de luptători împotriva regimului totalitar comunist de ocupație.^[4][5][6]
  O stradă și o mică piață din sectorul Centru al orașului Chișinău îi poartă numele.  

  Pantelimon Halippa
  Pantelimon Halippa
  Date personale
  Născut	1 august 1883 Cubolta, ținutul Soroca, gubernia Basarabia, Imperiul Rus
  Decedat	30 aprilie 1979 (95 de ani) București, Republica Socialistă România
  Frați și surori	Ion Halippa
  Cetățenie	România
  Ocupație	jurnalist politician
  Președintele Sfatului Țării
  În funcție 25 noiembrie – 27 noiembrie 1918
  Precedat de	Constantin Stere
  Succedat de	ultimul
  Premii	Ordinul Republicii (23 august 2010)
  Partid politic	Partidul Național Moldovenesc (1917 - 1918) Partidul Țărănesc din Basarabia (1918 - 1921) Partidul Țărănesc (1921 - 1926) Partidul Național Țărănesc (1926 - 1947)
  Alma mater	Universitatea din Tartu Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
  Profesie	politician
  Membru corespondent al Academiei Române Pan Halippa (stânga), Ștefan Holban și mitropolitul Gurie Grosu, prezenți la un eveniment religios în Nisporeni, 1930. Bustul lui Pantelimon Halippa, ridicat în Alba Iulia

• 1983 - A murit George Balanchine, coregraf de origine rusa, unul dintre fondatorii scolii americane de balet, parintele baletului abstract; (n. 22 ianuarie 1904).
• 1983 - A murit cantaretul american de blues McKinley Morganfield (n.4 aprilie 1915 ), cunoscut sub numele de Muddy Waters.
• 1989: Sergio Leone (n. 3 ianuarie 1929, Roma - d. 30 aprilie 1989, Roma) a fost un regizor de film italian . Leone este celebru pentru filmele sale western, cunoscute drept spaghetti western (datorită țării de origine), precum și pentru stilul său de a alătura scene filmate în prim-planuri extreme cu altele filmate la distanță, ca de exemplu prima scenă din filmul The Good, the Bad and the Ugly (în română, Bunul, răul și urâtul) din 1966.
  Este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai importanți regizori din istoria cinematografiei, cunoscut în special pentru filmele sale de gen spaghetti-occidental. În ciuda faptului că regizat câteva filme, design-ul a făcut școală și au contribuit la renașterea occidental în anii șaizeci, datorită titluri, cum ar fi Pentru un pumn de dolari, pentru câțiva dolari mai mult, Bunul, răul și urâtul (care formează așa-numita „trilogia dolar“), o dată la un moment dat în Occident și un pumn de dinamită, în timp ce o dată la un moment dat în America a restructurat lexiconul de film cu gangsteri (ultimele trei filme în loc să facă „trilogia de timp „).
  În 1972, cu Giù la testa a câștigat David di Donatello pentru cel mai bun regizor. În 1985, cu Once Upon a Time in America a câștigat Silver panglicii la directorul de cel mai bun film, ea a fost nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun regizor și a fost nominalizat pentru David di Donatello pentru cel mai bun film străin.
  În 1984 ia fost acordat și David di Donatello René Clair (premiu care nu mai este acordat).
  La 9 octombrie 2014 a primit un premiu special în memoria Fundației italiene americane la ceremonia de decernare a premiilor americane la Camera Deputaților. Sergio Leone sa născut la Roma la 3 ianuarie 1929, fiul lui Roberto Roberti (numele artei de Vincenzo Leone, 1879-1959), un regizor și actor inițial Torella dei Lombardi (în provincia Avellino), considerat unul dintre pionierii italieni de film mut, și Bice Waleran, actriță, născută dintr-o familie de origini austriece. "Modul meu de a privi lucrurile este uneori naiv, un pic copilăresc, dar sincer. Ca și copiii scării Viale Glorioso ": placa cu această scriere a fost aplicată pentru a indica casa în care Leone a trăit anii copilăriei și tineretului de-a lungul treptelor Viale Glorioso care coboară spre Trastevere. Leone a început să lucreze în mediul filmului la vârsta de optsprezece ani. În continuare, Leone va începe să ia un interes bazat pe acțiuni eroice și epice de soldați și împărați atât greci cât și romani.  

  Sergio Leone
  Sergio Leone
  Date personale
  Născut	3 ianuarie 1929[1][2][3][4][5][6][7]  Roma, Italia[8]
  Decedat	30 aprilie 1989 (60 de ani)[1][4][5][6][7]  Roma, Italia[9]
  Înmormântat	Campo Verano[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
  Părinți	Roberto Roberti[*] Bice Valerian[*]
  Copii	Francesca Leone[*]
  Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
  Ocupație	regizor de film scenarist producător de film actor compozitor actor de film producător[*]
  Activitate
  Cauza decesului	infarct miocardic
  Alte nume	Bob Robertson
  Premii	David di Donatello for Best Director[*] Nastro d'Argento for Best Director[

• 1998: Nizar Qabbani, poet sirian (n. 1926)
• 1994: George Constantin (n. 3 mai 1933, București - d. 30 aprilie 1994, București) a fost un actor român de film, radio, scenă, televiziune și voce, tatăl actorului Mihai Constantin. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[2] și clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[3]
  De Ziua Mondială a Teatrului din 2016, George Constantin a primit postum o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului (Cocor) și Placheta Orașului București, în semn de recunoaștere și prețuire pentru întreaga sa activitate în domeniul teatrului și filmului. 

  FILMOGRAFIE

  • Începutul adevărului (Oglinda)(1994)
  • Domnișoara Christina (1992/6) - doctorul
  • Polul Sud (1991)
  • Timpul liber(1992)
  • O vară de neuitat (1994)
  • Ábel a rengetegben - Abel în codri (1994) - Surgyélán
  • Cel mai iubit dintre pămînteni(1993)
  • Templul tacerii (1992)
  • Getting Lucky (1990)
  • François Villon - Poetul vagabond (1987) - coproducție franco-germano-română, 2 serii (1988)
  • Figuranții (1987)
  • Totul se plătește (1987)
  • Capcana (1986)
  • Cuibul de viespi (1986)
  • Întunecare (1985)
  • Punct și de la capăt (1985)
  • Sezonul pescărușilor (1985)
  • Galax (1984)
  • Racheta albă (1984)
  • Dragostea și revoluția (1983)
  • Escapada (1983)
  • Prea cald pentru luna mai (1983)
  • Pe malul stîng al Dunării albastre (1983)
  • Calculatorul mărturisește (1982)
  • Orgolii (1982)
  • Urma stergatorului de urme(1981)
  • Banda de magnetofon (1981)
  • Un echipaj pentru Singapore(1981)
  • Iancu Jianu, haiducul (1981)
  • Înghițitorul de săbii (1981)
  • Probleme personale (1981)
  • Saltimbancii (1981)
  • Ștefan Luchian (1981)
  • Duelul (1981)
  • Burebista (1980)
  • Iancu Jianu, zapciul (1980)
  • Speranța (1979)
  • Un om în loden (1979)
  • Vlad Țepeș (1979)
  • Mai presus de orice (1978)
  • Între oglinzi paralele (1978)
  • Pe firul apei (1978)
  • Pentru patrie (1978)
  • Singurătatea florilor (1976)
  • Trei zile și trei nopți (1976)
  • Filip cel Bun (1975
  • Cantemir (1975)
  • Orașul văzut de sus (1975)
  • Mușchetarul român (1975)
  • Muntele ascuns (1974)
  • Dincolo de nisipuri (1974)
  • Un august în flăcări (1973)
  • Dimitrie Cantemir (1973)
  • Ultimul cartuș (1973)
  • Proprietarii (1973)
  • Cu mîinile curate (1972)
  • Urmărirea (1971)
  • Răpirea fecioarelor (1968)
  • Răzbunarea haiducilor (1968)
  • Reconstituirea (1968)
  • La porțile pămîntului (1966)
  • Diminețile unui băiat cuminte(1967)
  • Procesul alb (1965)
  • Un surîs în plină vară (1963)
  • Aproape de soare (1960)

• George Constantin
  Date personale
  Născut	3 mai 1933[1]  București, România
  Decedat	30 aprilie 1994 (60 de ani)  București, România
  Căsătorit cu	Iulia Buciuceanu
  Copii	Mihai Constantin
  Cetățenie	România
  Ocupație	actor de teatru[*] actor de film
  Roluri importante	Burebista, Semaca
  Alte premii
  Ordinul Meritul Cultural (1967)

• 2003: Vasile Deheleanu (n. 12 august 1910, Timișoara - d. 30 aprilie 2003) a fost un fotbalist român, cel mai longeviv jucător din echipa Ripensiei^[1], care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia). În România, Vasile Deheleanu este cunoscut pentru activitatea la echipa Ripensia Timișoara. A fost de profesie economist^[1] și a antrenat echipa de juniori a Ripensiei, cu care a luat un titlu în 1948.^[1] A mai antrenat-o în trei mandate și pe Politehnica Timișoara

• 2006 - A murit Jean-François Revel, filosof, scriitor si ziarist francez, membru al Academiei franceze, figura de prim rang al anticonformismului in randurile intelectualitatii franceze, virulent adversar al totalitarismului sub orice forma ; (n. 10 ianuarie 1924).

  

  Jean-François Revel - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

• 2011: Ernesto Sábato (n. 24 iunie 1911 - d. 30 aprilie 2011) a fost un prozator și romancier latino-american.
  S-a născut în Rojas, un oraș din Argentina, în 1911. Părinții erau doi imigranți italo-albanezi, Juana María Ferrari și Francisco Sábato.
  La vârsta de 16 ani, s-a alăturat unor grupuri de anarhiști, apoi de comuniști, dar a înțeles repede că „materialismul dialectic" e o contradicție în termeni, (afirmația îi aparține), iar atunci când, în 1935, a fost trimis la Moscova să studieze doctrina marxist-leninistă, a reușit să „evadeze", „trădând" cauza comunistă și evitând astfel soarta atâtor intelectuali de stânga din afara URSS ce au fost înghițiți de Gulag.
  Și-a susținut doctoratul în științe fizico-matematice, apoi a plecat la Paris în anul 1938, unde a lucrat la Laboratorul Curie și s-a apropiat de grupul artiștilor suprarealiști al lui André Breton: Oscar Dominguez, Féret, Marcelle Ferri, Matta , Tristan Tzara.^[4] În 1945 a abandonat cercetarea științifică pentru a se dedica în exclusivitate literaturii. Este doctor în fizică și a ținut cursuri de filozofie la Universitatea din La Plata.. A scris variate cărți de eseuri despre om și crizele timpului nostru, și despre sensul activității literare - Oameni și angrenaje, Scriitorul și fantasmele sale, Apologii și respingeri.
  Dar cele mai cunoscute sunt fără dubiu cele trei romane: Tunelul (1948), Despre eroi și morminte (1961) și Abaddón, exterminatorul (1974), toate trei fiind traduse în limba română. Sábato a publicat doar patru romane, dar și-a aruncat în foc cea mai mare parte a paginilor scrise, iar ultimul roman l+a publicat la disperarea soției.

  Romane

  • 1948 - Tunelul
  • 1961 - Despre eroi și morminte
  • 1968 - Raport despre orbi
  • 1975 - Abaddón, exterminatorul

  Eseuri

  • Unu și universul, 1945
  • Oameni și angrenaje, 1951
  • Heterodoxia, 1953
  • El caso Sábato. Torturas y libertad de prensa. Carta Abierta al General Aramburu
  • El otro rosto del peronismo, 1956
  • El escritor y sus fantasmas (Scriitorul și fantasmele sale), 1963
  • Tango, discusión y clave
  • Romance de la muerte de Juan Lavalle. Cantar de Gesta, 1965
  • Pedro Henríquez Ureña
  • Tres aproximaciones a la literatura de nuestro tiempo: Robbe - Grillet, Borges, Sartre
  • Eduardo Falú (cu León Benarós)
  • Dialoguri (cu Jorge Luis Borges, editată de Orlando Barone)
  • Los libros y su misión en la liberación e integración de la América Latina, 1978
  • Apologías y rechazos (Apologii și respingeri), 1979
  • Entre la Letra y la Sangre (Între scris și sânge). Conversații cu Carlos Catania, 1995
  • Antes del fin (Înainte de tăcere), 1998
  • La Resistencia, 2000  

    Ernesto Sábato
    Ernesto Sábato
    Date personale
    Nume la naștere	Ernesto Roque Sabato
    Născut	24 iunie 1911 Rojas (Buenos Aires)
    Decedat	30 aprilie 2011 (100 de ani) Santos Lugares[*], Argentina
    Cauza decesului	bronșită
    Frați și surori	Arturo Sabato[*]
    Copii	Mario Sábato[*] Jorge Federico Sabato[*]
    Naționalitate	Argentina
    Cetățenie	Argentina  Spania
    Ocupație	scriitor și eseist
    Limbi	limba spaniolă[1]
    Studii	Universitatea Națională din La Plata[*] Universitatea din Paris
    Activitatea literară
    Specie literară	roman și eseu
    Opere semnificative	Tunelul Despre eroi și morminte Abaddón
    Influențe[ascunde] Friedrich Schiller, Friedrich Hölderlin, Oscar Wilde, Charles Baudelaire, Franz Kafka, Jack London, Johann Wolfgang von Goethe, Henrik Ibsen, August Strindberg, Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, Gogol, Charles Dickens, Maxim Gorki, Albert Camus, Miguel Hernandez, Cesare Pavese.[2]
    Note
    Premii	Premiul Cervantes Jerusalem Prize[*] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] honorary doctorate of the University of Murcia[

• 2016: Harold Kroto, chimist britanic, laureat Nobel (n. 1939)
• 2017: József Árpád Habsburg (Joseph Arpád Benedikt Ferdinand Franz Maria Gabriel; n. 8 februarie 1933,^[1] Budapesta, Regatul Ungariei – d. 30 aprilie 2017,^[1] Madrid, Spania)^[2] a fost un membru al ramurei maghiare a Casei de Habsburg-Lorena.
  S-a născut la Budapesta ca fiu al Arhiducelui Joseph Francis de Austria și al soției acestuia, Prințesa Anna de Saxonia. El este stră-strănepot al Arhiducelui Joseph, Palatin al Ungariei. 

  József Árpád
  József Árpád Habsburg, 2009
  Date personale
  Nume la naștere	germană Joseph Arpád Benedikt Ferdinand Franz Maria Gabriel
  Născut	8 februarie 1933[1]  Budapesta, Regatul Ungariei
  Decedat	30 aprilie 2017 (84 de ani)[1]  Madrid, Spania
  Părinți	Arhiducele Joseph Francis de Austria Prințesa Anna de Saxonia
  Frați și surori	Géza, arhiduce de Austria[*] Ilona, arhiducesă de Austria[*]
  Căsătorit cu	Maria von Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
  Copii	Joseph Karl Monika-Ilona Joseph Karl Maria Christine Andreas-Augustinus Alexandra Lydia Nicolaus Franziskus Johannes Jacobus
  Cetățenie	Ungaria
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

• 2017: Saparman Sodimejo, cunoscut și ca Mbah Gotho, (n. 31 decembrie 1870, Sragen[*], Indonezia – d. 30 aprilie 2017, Java Centrală, Indonezia) a fost un supercentenar indonezian despre care se spune^[1] că a trăit 146 de ani, mai mult decât franțuzoaica Jeanne Calment, a cărei vârstă de 122 de ani și 164 de zile este confirmată de experți.  

  Mbah Gotho
  Date personale
  Nume la naștere	Saparman Sodimejo
  Născut	31 decembrie 1870 Sragen[*], Indonezia
  Decedat	30 aprilie 2017 (146 de ani) Java Centrală, Indonezia
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă
  Cetățenie	Indonezia  Dominația colonială Olandeză
  Activitate
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă

SĂRBĂTORI

•  Ziua internaţională a jazzului (UNESCO)

  La 30 aprilie este sărbătorită Ziua internaţională a jazzului. Această formă importantă de artă este celebrată în fiecare an pentru a crea un dialog universal al păcii, al respectului între culturi şi al înţelegerii, pentru eradicarea discriminării, promovarea libertăţii de exprimare, şi pentru a reuni comunităţi, artişti şi pasionaţi de jazz din toate colţurile lumii. “Jazzul nu este doar muzică, ci un mod de viaţă, este un mod de a fi, un mod de a gândi“, spunea cântăreaţa, compozitoarea şi activista pentru drepturile civile americane, Nina Simone  Ziua internaţională a jazzului a fost proclamată de UNESCO, în noiembrie 2011, iar prima ediţie a fost marcată de UNESCO şi Institutul Thelonious Monk de Jazz, în 2012, prin organizarea a trei concerte susţinute la Paris, la sediul mondial al UNESCO, la ”Congo Square” din New Orleans, locul de naştere al jazz şi la Sala Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite de la New York, concerte care au reunit artiştii de renume mondial.

• Ziua Infanteriei Române

  Armata Română sărbătoreşte Ziua Infanteriei Române la 30 aprilie, dată la care, în anul 1830, a luat naştere Infanteria ca armă modernă a Principatelor Române, notează site-ul www.rumaniamilitary.ro. În baza prevederilor Tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), încheiat între Rusia şi Turcia în urma războiului ruso-turc, ţările române au obţinut dreptul de a-şi înfiinţa propria armată, prin organizarea “unui număr de gărzi înarmate permanent“, ”ale cărei număr şi întreţinere aveau să fie stabilite de domni împreună cu divanele lor’‘, potrivit site-ului forter.ro. Aşadar, la 30 aprilie 1830, s-a hotărât ‘‘formăluirea în Valahia a şase batalioane pedestrime şi 6 escadroane călărime a străjii pământeşti”.

• Ziua cooperării civili-militari

  Ziua cooperării civili-militari este sărbătorită la 30 aprilie, dată la care a fost înfiinţată, în anul 1997, în baza HG nr. 110/14 aprilie 1997, prima structură CIMIC din Armata României, în cadrul Direcţiei Planificare Strategică şi Control Armamente.

• Ziua Logisticii Militare

• Ziua națională a Regatului Țărilor de Jos. Ziua Reginei (Olanda)
• Calendarul ortodox:  Sf. Ap  Iacob  al lui Zevedeu; Duminica a 3-a după Paști - a Mironosițelor 
  

  Sfântul Iacov, fiul lui Zevedei – foto: doxologia.ro

  Sfântul Iacov, fiul lui Zevedei, era din Betsaida Galileii, dintr-o familie de pescari și a fost frate cu Sf. Apostol Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. A fost unul din cei doisprezece Apostoli, chemat de Domnul la ucenicie „de la vânarea peștilor”. A fost supranumit Iacov cel Mare, spre a-l deosebi de Apostolul Iacov (fiul lui Alfeu) și de Apostolul cu același nume dintre Cei Șaptezeci, Sf. Iacov cel Drept (primul Episcop al Ierusalimului) supranumit Iacov cel Mic sau Iacov Fratele Domnului. Sf. Iacov este primul mucenic dintre Cei 12 Apostoli, fiind ucis în anul 44, la ordinul lui Irod Agripa (Fapte 12-1;2). Biserica îl pomenește pe Iacov al lui Zevedeu la 30 aprilie și la 30 iunie (împreună cu ceilalți Apostoli).