3. /24 APRILIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sf Ier Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei; 

Sf Ier Iosif Mărturisitorul din Maramureș; 

Sf Mc Pasicrat și Valentin; 

Sf Cuv Elisabeta

+) Sf Ier Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei

Viața Sfântului Ierarh Ilie Iorest

În anul 1643, blândul Ierarh Iorest a fost aruncat în temniță pentru râvna dreptei credințe, pătimind multe necinstiri, bătăi și ocări.

Sfântul Ierarh Iorest era fiu de țărani din Transilvania. Iubind din copilărie pe Hristos, s-a făcut călugăr în obștea Mănăstirii Putna, schimbându-și numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmând școala duhovnicească din această lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf și zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba bisericii și la păzirea sfintei credințe ortodoxe. Pentru curăția inimii sale, egume­nul mănăstirii l-a făcut ieromonah, și era cuviosul Iorest ca o făclie aprinsă în obștea părinților, săvârșind tele sfinte cu frică de Dumne­zeu și mângâind poporul cu alese învățături creștinești.

Vestea despre așezarea lui duhovnicească a ajuns până la dom­nul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu a fost ales părinte și întaistătător al Bisericii Transilvaniei cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia în arhiereu de la Mitropolitul Țării Românești, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urcă pe scaunul mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.

Timp de trei ani cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit ca un adevărat mărturisitor să apere dreapta credință ortodoxă de învățăturile străine calvinești și de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoți râvnitori, sfințea biserici și mergea prin sate, mângâind și învățând pe credincioși ca un bun păstor al turmei lui Hristos.

În anul 1643, blândul Ierarh Iorest a fost aruncat în temniță pentru râvna dreptei credințe, pătimind multe necinstiri, bătăi și ocări. Iar sfântul a răbdat mucenicește, fiind gata să-și dea și viața pentru apărarea credinței ortodoxe și mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniță și obligat să dea o sumă de bani. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657 a fost episcop la Huși, păstorind bine Biserica lui Hristos și lucrând la mântuirea fiilor săi duhovnicești. Apoi și-a dat sufletul cu pace în brațele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinților mărturisitori, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955 și se face pomenirea lui la 24 aprilie.

Mitropolitul Simion Ştefan a fost mitropolit al Transilvaniei şi a trecut la Domnul în iunie/iulie 1656 în Alba Iulia. A învăţat în Colegiul academic din Alba Iulia; călugărit în mănăstirea românească din acest oraş. În 1643 ales mitropolit al românilor ardeleni, cu sediul în Alba Iulia (Bălgrad). În timpul păstoririi sale s-a tipărit Noul Testament zis „de la Bălgrad', prima traducere românească integrală (1648), cu o remarcabilă prefaţă a mitropolitului, în care dezbătea problema unităţii limbii româneşti. A fost reeditat în 1988 şi 1998. În 1651 a tipărit o Psaltire în limba română.

Viața Sfântului Ierarh Sava Brancovici

Aruncându-l în temniță, timp de trei ani de zile a fost persecutat, bătut cu toiege, batjocorit și chinuit ca un martir pentru dreapta credință, fiind silit să treacă la calvinism. Fericitul Sava însă a mărturisit cu tărie pe Hristos, apărând dogmele și tradiția Bisericii Ortodoxe.

Sfântul Ierarh Sava s-a născut în localitatea Inău din părinți binecredincioși, Ioan și Măria, primind din botez numele de Simeon. După ce învață carte și deprinde rânduiala slujbelor în Mănăstirea Comana, ajunge protopop și slujitor al Bisericii lui Hristos în satul natal, săvârșind cele sfinte cu mare râvnă și frică de Dumnezeu. Apoi rămânând văduv, iar mama sa îmbrăcând haina monahală, în anul 1656 fericitul preot Simeon este ales mitropolit și păstor sufletesc al Ardealului. Deci, mai întâi s-a călugărit la mitropolia din Târgoviște, sub numele de Sava, apoi, fiind hirotonit arhiereu, a fost așezat cu cinste pe scaunul de mitropolit din Alba Iulia în locul răposatului ierarh Simeon Ștefan.

Ca păstor și părinte duhovnicesc al românilor din Transilvania, fericitul mitropolit Sava Brancovici s-a dovedit un mare apărător al credinței ortodoxe și un devotat ierarh al Bisericii lui Hristos. Timp de 24 de ani cât a fost mitropolit, Sfântul Sava a mărturisit cu mult curaj dreapta credință, a combătut învățăturile greșite calvinești, a întărit unitatea românilor în jurul Bisericii Ortodoxe, a înălțat numeroase locașuri prin sate și orașe, a rânduit peste tot preoți devotați, a mângâiat pe țăranii ardeleni, întărindu-i în credință și nădejde. De asemenea, a reînnoit mitropolia și bisericile jefuite și stricate de răufăcători.

Văzând craiul Ardealului că nu poate întoarce poporul de la credința ortodoxă din cauza Sfântului Ierarh Sava, îndată a semănat vrajbă și răzbunare împotriva păstorului cel bun. Deci, aruncând mărturii nedrepte asupra lui, în anul 1680 l-a scos din scaun. Apoi, aruncându-l în temniță, timp de trei ani de zile a fost persecutat, bătut cu toiege, batjocorit și chinuit ca un martir pentru dreapta credință, fiind silit să treacă la calvinism. Fericitul Sava însă a mărturisit cu tărie pe Hristos, apărând dogmele și tradiția Bisericii Ortodoxe.

După grele suferințe, în anul 1683 a fost scos din temniță, dar fiind slăbit de chinuri, îndată și-a dat sfântul său suflet în brațele lui Hristos. Pentru sfințenia vieții lui, credincioșii l-au numărat încă din viața aceasta în ceata sfinților, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Sava în anul 1955 ca mărturisitor al dreptei credințe și se face pomenirea lui la 24 aprilie.

Sf Ier Iosif Mărturisitorul din Maramureș

În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu și mai multă înverșunare împotriva lui și în urma unor nedrepte învinuiri (...) episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniță, fără judecată.

Pământul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovnicești și de jertfele martirilor, de nevoințele cuvioșilor, de suferințele celor statornici în credința străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veșniciei”.

Cercetându-ne trecutul și cinstind pe sfinții noștri martiri, cuvioși, mărturisitori, preoți și credincioși, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfințeniei” și ale căror nume au rămas în evlavia credincioșilor, aflăm la loc de cinste și numele episcopului Iosif al Maramureșului.

El s-a născut într-un sat din părțile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminați și curați la suflet, puternic înrădăcinați în credința ortodoxă.

Învățătura și-a dobândit-o de la preoții satelor, dar și de la călugării din mănăstirile și schiturile maramureșene, de care s-a simțit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ținuturile Maramureșului.

Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ținutul Maramureșului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei și îndemnul de a veghea cu stăruință la păstrarea și apărarea dreptei credințe în Maramureșul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei și unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiți să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reședința la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârșitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giulești și Budești din Maramureș.

Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc și cu mare grijă pentru turma sa, și totodată, un dârz apărător al dreptei credințe, într-o vreme când dușmanii Ortodoxiei reușiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă și sufletească a românilor transilvăneni și când făceau sforțări mari ca să înstrăineze și pe românii din Maramureș de la legea strămoșească.

Necruțând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ținut soboare și a apărat interesele Bisericii românești cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului și a scrisului, ca un cărturar învățat și dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmașilor credinței sale strămoșești.

Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinței ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă și de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceștia s-au năpustit asupra lui cu calomnii și învinuiri de tot felul, pentru a-l compro­mite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmașilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în fața guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată și s-a apărat cu demnitate și curaj, drept pentru care a fost trimis în temniță, de unde a fost scos la insistențele clerului și credincioșilor Maramu­reșului.

În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu și mai multă înverșunare împotriva lui și în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte Sfinții Ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniță, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Frații români din Maramureș au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii și au cerut stăruitor eliberarea arhipăsțorului lor. A fost pus în libertate la sfârșitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.

A revenit totuși în scaunul de episcop al Maramureșului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferințelor îndurate, a trecut la cele veșnice cu conștiința curată că a mărturisit și a slujit cu credincioșie Legea strămoșească, până la sfârșitul zilelor sale.

Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte niciun român din Maramureș, aceasta se datorează desigur și episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste mi­siunii sale, apărând cu jertfelnicie și pricepere obștea credincioșilor împotriva tuturor uneltirilor dușmanilor Ortodoxiei.

De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia și cinstirea credincioșilor ortodocși maramureșeni ca un îndreptător și apărător al credinței, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos și ca un ierarh care și-a pus sufletul său pentru turma încredințată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris și în ceruri, dar mai ales, în evlavia și conștiința credincioșilor.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Sf Mc Pasicrat și Valentin

Pasicrat şi Valentin, mucenicii lui Hristos, erau din Rodostol, cetatea Misiei, ostaşi creştini pe lângă ighemonul acelui loc, numit Avsolan. Şi văzând pe oameni cuprinşi de înşelăciunea idolească şi închinându-se diavolilor, după porunca stăpânitorilor - căci mulţi din creştini temându-se de torturi, fugeau şi se ascundeau -, ei pe faţă şi cu îndrăzneală au mărturisit că sunt creştini şi pe Unul adevăratul Dumnezeu preamărindu-L, au blestemat pe idolii cei fără de suflet. Deci i-au prins închinătorii la idoli şi, ducându-i la judecată, îi sileau să aducă tămâie idolilor. Şi era acolo idolul lui Apolon, la care alergând, Sfântul Pasicrat 1-a scuipat în faţă şi a zis: „Astfel de cinste se cuvine acestui zeu". Pentru aceasta cu grele lanţuri de fier l-au legat şi l-au aruncat în temniţă. Dar cu acele lanţuri se împodobea ostaşul lui Hristos, ca şi cu nişte podoabe de aur împărăteşti, bucurându-se că s-a învrednicit a purta unele ca acestea pentru Hristos. Şi a fost adus cu el şi Valentin. Şi iarăşi i-au pus pe amândoi la judecată înaintea ighemonului.

    Şi a mers acolo şi fratele lui Pasicrat, cu numele Papian, care era creştin, dar temându-se de munci, a jertfit idolilor. Acela cu lacrimi ruga pe Pasicrat, fratele său, ca să aducă tămâie idolului, precum a adus şi el, şi să se facă pentru o vreme că ar fi închinător la idoli, ca aşa să se poată izbăvi de muncile cele cumplite. Dar Sfântul Pasicrat 1-a izgonit de la el şi 1-a numit nevrednic neamului său, deoarece s-a depărtat de la credinţa în Hristos. Apoi, singur alergând la capişte, şi-a băgat mâna în foc şi a zis către ighemon: „Acest trup muritor, precum vezi, se arde cu foc; iar sufletul, fiind fără de moarte, nu are grijă de aceste munci văzute". Şi fiind întrebat de ighemon şi Sfântul Valentin, tot unele ca acestea a zis, arătându-se gata pentru Hristos la toate muncile. Deci pe amândoi i-a condamnat la tăiere.

    Şi pe când slujitorii călăului duceau pe sfinţi la moarte afară din cetate, maica lui Pasicrat mergea după dânşii şi-1 sfătuia, ca o maică pe fiul său, să se apropie de moarte fără frică; căci se temea ca dânsul să nu se înfricoşeze, fiindcă era tânăr; şi aşa le-au tăiat capetele sfinţilor. Şi era Sfântul Pasicrat de douăzeci şi doi de ani, iar Valentin de treizeci. Iar maica cu bucurie şi veselie luându-le trupurile, le-a îngropat cu cinste, slăvind pe Hristos Dumnezeu.

Sf Cuv Elisabeta

SSfânta Cuvioasă Elisabeta, făcătoare de minuni, cu rugăciunea tămăduia toate bolile trupești iar cu cuvintele și cu sfaturile de Dumnezeu insuflate, vindeca sufletele omenești. Prăznuirea ei în calendarul ortodox se face la data de 24 aprilie, în ziua care urmează prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Viața pe scurt - Sfânta Cuvioasă Elisabeta (sinaxar)

Sfânta Cuvioasă Elisabeta s-a născut în secolul al V-lea, într-o familie nobilă și înstărită. Tatăl ei deținea un rang înalt în Imperiul Bizantin, iar familia ei avea o proprietate în Abydenoi, un sat în apropiere de Herakleia, capitala provinciei Tracia. În timpul sărbătorii Sfintei Glykeria (prăznuită la data de 13 mai) din acel oraș, care ținea o săptămână, părinții ei au avut o vedenie prin care sfânta le promitea un copil. Această promisiune a fost împlinită, iar conform jurământului făcut de tată ca drept mulțumire, fetița a fost botezată Elisabeta de către arhiepiscopul din Herakleia.

Intrarea în viața monahală a Sfânta Cuvioasă Elisabeta

De la o vârstă fragedă a învățat pe de rost viețile sfinților, astfel încât să poată în orice situație să urmeze exemplul lor Evanghelic. Rămânând orfană de la vârsta de 12 ani, a împărțit averea săracilor, a eliberat servitorii săi și a intrat în obștea mănăstirii Sfântului Gheorghe, denumită și Mănăstirea de pe deal, în apropierea bazinului Sfântului Makio al Constantinopolului, unde era egumenă sora mamei sale.

Sfânta Cuvioasă Elisabeta primește de la Dumnezeu darul facerii de minuni

Pentru aceasta luă dar de a tămădui bolile, nu numai pe cele trupești, ci și pe cele sufletești. Cu rugăciunea tămăduia toate bolile trupești, iar cu cuvintele și cu sfaturile de Dumnezeu insuflate, vindeca sufletele omenești, povățuindu-le spre pocăință și spre toată fapta cea bună.

Nevoința Sfintei Cuvioasei Elisabeta

Îmbrăcămintea sa era numai o haină de păr aspră și degera trupul ei de frig, însă duhul ei ardea totdeauna cu văpaia dragostei dumnezeiești.

Înfrânarea ei era fără de măsură, căci mulți ani petrecu fără să mănânce pâine, ci hrănindu-se numai cu verdețuri și cu legume, iar untdelemn și vin nu gustă niciodată în toată vremea vieții sale. De multe ori petrecea în post câte 40 de zile, fără să mănânce nimic. Vreme de 3 ani, urmând smereniei vameșului, nu-și ridică ochii cei trupești spre cer, iar cu cei sufletești totdeauna privea spre Dumnezeu, Care este întru cei de sus, și pe Acela pe scaun înalt și preaînălțat, înconjurat de Serafimi, prin dumnezeiasca gândire ca prin oglindă îl vedea și nu-și lipea mintea de cele pământești. Iar când, după obicei, înălța rugăciunile cele de miezul nopții în singurătate, era strălucită și luminată de sus cu lumină cerească.

După doi ani, când stareța mănăstirii a ajuns la sfârșitul vieții sale, a numit-o pe Sfânta Elisabeta în locul său, aceasta fiind instalată de către însuși Sfântul Patriarh Ghenadie (458-471) (prăznuit la 17 noiembrie). Domnul i-a înmulțit atunci darurile: săvârșind minuni, vindecând boli incurabile, izgonind demoni, profețind lucruri ce aveau să fie. Astfel, l-a înștiințat pe împăratul Leon I despre înfricoșătorul incendiu care a izbucnit în Constantinopol în anul 465, fapt pe care l-a prevăzut și Sfântul Daniil Stâlpnicul (11 decembrie) și pentru rugăciunilor celor doi sfinți, orașul a fost salvat de la distrugerea completă. În semn de recunoștință, împăratul a dăruit mănăstirii unde viețuia Sfânta Cuvioasă Elisabeta, proprietatea sfântului Vavila, în suburbia a șaptea. În acest loc făcea ravagii un monstru înfricoșător, care i-a înspăimântat pe locuitori. Cuvioasa s-a dus în acel loc cu Sfânta Cruce, a omorât balaurul și l-a călcat în picioare.

Renumele ei de vindecătoare s-a răspândit atunci în tot Constantinopolul. Precum un doctor fără de arginți, cuvioasa Elisabeta a vindecat bolnavii care îi cereau ajutorul. Într-o zi, în timpul Sfintei Liturghii a căzut în extaz și a văzut cum cobora Duhul Sfânt, aidoma cu un vesmânt de un alb imaculat și luminos, care a acoperit Sfânta Masă.

Trecerea la cele veșnice a Sfintei Cuvioasei Elisabeta

Către sfârșitul vieții ei, Sfânta Cuvioasă Elisabeta s-a întors la locul nașterii pentru a se închina sfintelor moaște. Acolo ea a avut o vedenie a Sfintei Glikeria care a avertizat-o despre moartea ei apropiată (la următorul praznic al Sfântului Gheorghe).

Întorcându-se în mănăstire, a dat ultimele sfaturi și ascultări, și cu o zi înainte de ziua proorocită, s-a împărtășit cu sfintele taine. Fața îi strălucea ca soarele, apoi și-a întins mâinile către cer și și-a dat sufletul Domnului, rostind cuvintele dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu: „Acum slobozește pe robul Tău Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta”.