5. /11 APRILIE 2023 - POEZIE

VIRGIL MAZILESCU

Date personale
Virgil Mazilescu

Născut	11 aprilie 1942 Corabia, România
Decedat	11 august 1984 (42 de ani) București, Republica Socialistă România
Părinți	Sabin Mazilescu Aura Rădulescu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	eseist, poet, traducător
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Literatura română post-belică, 1968 - 1984
Mișcare/curent literar	onirism
Specie literară	poezie, eseu
Operă de debut	1966 - poezii în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri”
Opere semnificative	„Versuri”
Note
Premii	Premiu revistei „Luceafărul” în anul 1968
Modifică date / text

Virgil Mazilescu (n. 11 aprilie 1942, Corabia, Olt – d. 10 august 1984, București) a fost un eseist, poet și traducător român, afiliat onirismului poetic. A scris printre altele poeziile „Cineva pe lume are nevoie de mine” și „Mi-am uitat casa și numele”.

BIOGRAFIE

A decedat la 10 august 1984 în București.Este fiul contabilului Sabin Mazilescu și al Aurei Rădulescu. A urmat școala primară și gimnazială mai întâi în comuna Cușmir între 1948 – 1950, apoi câte un an la Turnu Severin și Târgu Jiu, continuând la Drăgășani între 1952 – 1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București între 1959 – 1964. După terminarea studiilor a fost timp de doi ani profesor la Școala Generală din comuna Greaca, județul Ilfov, conform Legii repartiției uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, până în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploiești. Din 1968 și până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 și până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”.

ACTIVITATEA LITERARĂ

În 1966, a debutat cu versuri în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova, pe atunci condus de Miron Radu Paraschivescu. A primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri. Virgil Mazilescu a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un tehnician al discursului poetic. A publicat puține cărți și, desigur, subțiri.

Volume

Antume

1968 – Versuri, București, Editura pentru Literatură
1970 – Fragmente din regiunea de odinioară, București, Editura Cartea Românească
1979 – Va fi liniște, va fi seară, București, Editura Cartea Românească
1983 – Guillaume poetul și administratorul, București, Editura Cartea Românească

Postume

1988, 2001 – Asketische Zeichen. Gedischte, Cluj, Editura Dacia
1991 – Întoarcerea lui Immanuel, București, Editura Albatros, 1991
1996 – Poezii, București, Editura Vitruviu
2003 – Opere complete, ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, București, Editura Muzeul Literaturii Române
2013 – Opera poetica, ediție îngrijită de Gabriel Nedelea, Craiova, Editura AIUS
2013 – O precizie cu adevărat înspăimântătoare, ediție îngrijită de Teodor Dună, București, Editura Tracus Arte

Creația sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather.

CITATE

“

Culmea, pe cât de boem în viață, pe atât de perfectionist era în poezie. De altfel, uneori, il și deranja acest corset. Îmi spunea odată, bineînțeles cu o vodcă în față, la salonul spaniol, că suferă că nu e în stare să scrie punându-și ficații pe masă. Îl irita uneori, chiar își ura creierul prea constrângător. Il speria puținătatea cuvintelor lui. Ar fi vrut să scrie ca Saint-John Perse. Ca orice poet adevărat, se credea când geniu, când cabotin, și avea câte ceva din amândouă. De fapt, eu cred că aceste categorii nici nu se exclud (Nora Iuga, prietenă a poetului)

POEZII:

Mâncau la o masă lungă şi bogată

mâncau la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este
obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi
pot să spun că m-au
întâmpinat cu un tulbure salut
cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut
mâncau
ce să facă
dar mai târziu m-au pierdut pe mare
ce să facă şi ei
visaseră trei zile şi patru nopţi
insule cu neveste frumoase
şi nevestele se ştie sunt ca sufletul
dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui
despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă
ce să facă şi ei
prietenii

Dormi, dragostea mea

Plânsul în oraş: mâini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea –
şi încă o noapte Izabela va fi a dreptăţii, a nisipurilor
(respiraţia cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă).

Şi spre dimineaţă la castel – dacă s-ar auzi cântece: o cheie pe buze, oho,
şi pe trădare. Dulce strigăt. Sarea depusă la porţi. Spera să se
joace mai frumos (cavalerul, în depozite mari e sânge).

Tu dormi, dragostea mea. Sunt singur, am inventat poezia şi nu mai am inimă.

Prefaţă

şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină
din adâncul pământurilor sterpe -curajul şi puterea(omenească)
s-au topit ca aburul

şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc
şi că probabil voi muri cutremurându-mă(ceea ce dealtfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile)deocam-
dată vai nu pot spune

îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din
clipa de faţă. o sucesc o mângâi o bat cu sete. dar sintagmele
stranii în care (se spune că)sufletul meu doarme ca într-o vi-
zuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri care vor
săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra
încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă mai
tulbură

IOAN S. NENIȚESCU

Biografie

Ioan S. Nenițescu (născut Ioan Vasiliu; n. 11 aprilie 1854, Galaţi, România – d. 23 februarie 1901, Buzău, România)^[1] a fost dramaturg, monograf, poet, prozator și scriitor român, membru corespondent al Academiei Române.

Este autorul versurilor cunoscutului cântec patriotic „Pui de lei”, muzica fiind compusă de Ionel G. Brătianu, precum și al poeziei „Țara mea”, adusă în conștiința publicului român postbelic și contemporan prin intermediul interpretării sale de excepție de către Tudor Gheorghe. Ioan S. Nenițescu s-a născut (ca Ioan Vasiliu) în atunci târgul Galaților, al doilea copil al lui Ștefan Vasiliu (negustor de pânzeturi fine) și al Elisabetei Zaharia. Numele de familie Nenițescu, pe care îl va adopta mai târziu și care îl va face celebru în timpul său, urma să fie împrumutat, și apoi ușor modificat, de la de la unchiul sau, monahul Ilarion Neniță, unul din modelele sale.

După studii primare si gimnaziale, va urma Școala Comercială „Alexandru Ioan I“ din Galați, și apoi va continua cu studii liceale la Iasi, unde își va lua bacalaureatul. Se înscrie „ca audient“ la Facultatea de Litere din Iași, frecventând totodată și ședințele Societății literare „Junimea“ (1875). Primele sale versuri sunt scrise tot atunci, fiind dedicate lui Vasile Alecsandri, mentorul său literar. Se înrolează voluntar în Armata Română, făcând parte din Regimentul 13 Dorobanți. Este sublocotenent al regimentului și ia parte asediul redutelor Grivița 1 și Grivița 2, fiind rănit. Eete decorat cu distincțiile „Steaua României“ și „Virtutea Militară“.

Poeziile pe care le scrie militarul Nenițescu în timpul razboiului, așa cum sunt, „Înalță-te“, „Invocare“, „Plugar român“, „După 27 august“, descriu faptele eroice ale tuturor militarilor români care vor obține independența mult dorită, animați de dragostea de țară. Se înscrie la Facultatea de filozofie și arte din Berlin în 1878. Se dedică studiului etnografiei, istoriei folclorului european, filosofiei, esteticii, mitologiei antice și pedagogiei. Își va susține lucrarea de doctorat la Leipzig, în 1886 cu teza „Die Affectenlehre Spinozaas“, lucrare de mare finețe și profunzime. În acest timp Nenițescu scrie poezia „Tara mea.“

Ioan S. Nenițescu a fost o persoană extrem de activă după revenirea în țară. A fost editor al revistei economice, literare, politice și stiintifice, „Țara nouă“ (1884-1888). A predat ca profesor de filosofie și pedagogie la Școala Normală de Institutori din București (1887). Ulterior a fost revizor scolar, deputat de Covurlui (1888), prefect de Constanța (1888), inspector scolar al Bucurestiului (1892). A colaborat la publicațiile „Albina“, „Amicul copiilor“, „Convorbiri literare“, „Lupta“, „Revista nouă“, „Romanul literar“, „Șezătoarea“ și „Ziarul presei“.

Pentru întreaga sa activitate literară, este ales membru corespondent al Academiei Române, la 18 martie 1896.

Poeme

Flori de primăvară, poezii ((Berlin, 1880; Editia a II-a, București, 1889)), debut în volum;
Șoimii de la Războieni (poem în 9 cânturi, București, 1882)
Pui de lei, poezii patriotice (București, 1891)
- Pui de lei
- Țara mea
- Moartea lui Decebal
- Voința neamului
Poezii (București, 1911)
Multiple poeme patritoce de inspirație istorică

Proză

1894 - Tatăl nostru în câteva istorioare pe înțelesul tuturor, texte moral-creștine pentru cei tineri;
1895 - De la românii din Turcia Europeană, monografie (studiu etnic și statistic) a aromânilor ce trăiau în Imperiul Otoman.

Dramaturgie

Două femei
O singură iubire, comedie;
Mihai Viteazul, dramă istorică;
Radu de la Afumați (dramă istorică în 5 acte, București, 1897);

Vlad Țepeș, dramă istorică.

Ioan S. Nenițescu

Poetul Ioan S. Nenițescu

Date personale

Născut

11 aprilie 1854
Galați, Principatul Moldovei

Decedat

23 februarie 1901, (47 de ani)
Buzău, România

Copii

Ștefan I. Nenițescu[*]

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

poet, om politic

Activitate

Alma mater

Universitatea Leipzig

Cunoscut pentru

versurile cântecului patriotic „Pui de lei”, muzica de Ionel G. Brătianu

Membru corespondent al Academiei Române

POEZII:

Plugar român

Plugar român, mi te ridică,
Tu, stâlp voinic de țară,
Căci, iată, lifta cea păgână
Crunt se revarsă iară,
Pe strămoșeasca ta moșie,
Cu sânge mult scăldată
Și prin războaie uriașe,
Cu chin și greu, păstrată.

E sfânta dragoste de casă,
De fii și de soție,
Dar mult mai sfântă e iubirea
De neam și de moșie.

Plugar român, mi te ridică,
Leu aprig în războaie,
Tu, oțelitul la nevoie,
Stejar ce nu se-ndoaie!

Ridică-te, și-ți făurește
Din plug cumplite arme,
Ce semeția păgânească
Să frângă și să sfarme.

(23 august 1877, Nicopol)

Voința neamului

În ţara noastră românească vrem înşine stăpâni să fim
Şi stăpânirea ţării noastre cu nimenea n-o împărţim.

Şi nu vrem, noi românii, fruntea-n veci la nimeni s-o plecăm
Şi din moşie nici o palmă, o unghie n-o să lăsăm.

Nu vrem să închinăm popoare sub mândru sceptru românesc,
Ci să trăim din viaţa noastră şi dreptul nostru strămoşesc.

Nici la răpiri ne zboară dorul, dar vai acelui ce-a-ndrăzni
Ştirbiri moşiei a ne face, el cu viaţa va plăti!

Căci pe moşia cea străbună vrem înşine stăpâni să fim
Şi stăpânirea ei cu nimeni nu cugetăm s-o împărţim!

Iubire tăinuită

De m-ai pune
Pe-un cărbune
Eu iubitu-mi nu ţi-oi spune
Şi de m-ei prăji în pară,
Ori cumva piatră de moară
De gât tu îmi vei lega
Şi-n pârâu m-ei arunca,
Ori în marea cea cu spume,
Nu ţi-oi spune al lui nume,
Căci mă tem mămucă dragă
C-a afla lumea întreagă,
Muierile s-or uni
Şi iubitul mi-or zmomi.

De m-ei bate
Peste spate
Câte zile din an toate,
M-ei snopi pân' me-i ucide,
Gura tot nu vor deschide.
Iar de vrei şi vrei să şti
Pe iubitul cu ochi vii,
Mergi şi-ntreabă fete mari
Şi neveste ca ştergari;
Şi acela după care
Cât e ziua noaptea mare,
Îmi oftează toate greu,
Acela-i iubitul meu.

Iaşi, 13 ianuarie 1876

JACQUES PREVERT

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Jacques Prévert
Jacques Prévert
Nume la naștere	Jacques André Marie Prévert
Născut	4 februarie 1900^[2]^[3]^[4]^[5] Neuilly-sur-Seine, Île-de-France, Franța
Decedat	11 aprilie 1977 (77 de ani)^[6]^[4]^[5]^[7] Omonville-la-Petite, Normandia de Jos, Franța
Înmormântat	Omonville-la-Petite
Cauza decesului	cauze naturale^[8] (bătrânețe)
Frați și surori	Pierre Prévert[*]
Căsătorit cu	Janine Tricotet[] (4 martie 1947–11 aprilie 1977)^[9] Simone Dienne[] (30 aprilie 1925–5 octombrie 1946)^[10]
Cetățenie	Franța
Ocupație	poet scenarist dramaturg desenator[] scriitor regizor[]
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Francez
Limbi	limba franceză^[1]
Opere semnificative	Paroles[]*
Semnătură

Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Jacques Prévert (n. 4 februarie 1900, Neuilly-sur-Seine, Île-de-France, Franța – d. 11 aprilie 1977,^[ Omonville-la-Petite, Normandia de Jos, Franța) a fost un poet și un scenarist francez, asociat cu suprarealismul.

După succesul primului său volum de poezii, Paroles (la vârsta de 45 de ani) devine, grație limbajului familiar și jocurilor de cuvinte, un mare poet popular. Poeziile lui sunt celebre în cadrul statelor francofone și sunt învățate în școlile franceze.

POEZII:

Pentru tine, dragostea mea

Am fost la târgul de păsări
Şi-am cumpărat păsări
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la târgul de flori
Şi-am cumpărat flori
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la târgul de fiare vechi
Şi-am cumpărat lanţuri
Lanţuri grele
Pentru tine
dragostea mea
Apoi m-am dus la târgul de sclave
Te-am căutat
Dar nu te-am găsit
dragostea mea.

Barbara

traducere de Cristina-Monica Moldoveanu

Aminteşte-ţi Barbara
Ploua încontinuu în Brest în ziua aceea
Şi tu mergeai zâmbind
Plină de bucurie strălucitoare şiroind de apă
Prin ploaie
Aminteşte-ţi Barbara
Ploua încontinuu în Brest
Şi-ai apărut în faţa mea pe strada Siam
Tu zâmbeai
Şi eu la fel
Aminteşte-ţi Barbara
Eu nu te cunoşteam
Tu nu mă cunoşteai
Aminteşte-ţi
Aminteşte-ţi totuşi ziua aceea
Nu uita
Un bărbat se adăpostea lângă o poartă
Şi te-a strigat
Barbara
Şi tu ai alergat prin ploaie spre el
Şiroind de apă strălucitoare plină de bucurie
Şi te-ai aruncat în braţele lui
Aminteşte-ţi acest lucru Barbara
Şi nu te supăra că te tutuiesc
Eu le spun tu celor care-mi sunt dragi
Chiar dacă nu i-am văzut decât o dată
Eu le spun tu celor care se iubesc
Chiar dacă nu îi cunosc
Aminteşte-ţi Barbara
Nu uita
Ploaia aceea înţeleaptă şi fericită
Pe chipul tău fericit
În acel oraş fericit
Ploaia aceea peste mare
Peste depozitul de muniţii
Peste vaporul din Ouessant
O Barbara
Ce stupid e războiul
Oare ce s-a întâmplat cu tine
În această ploaie de fier
De foc de oţel de sânge
Şi cel care te strângea în braţe
Cu tandreţe
Oare e mort dispărut sau încă viu
O Barbara
Plouă încontinuu în Brest
Aşa cum ploua şi atunci
Dar acum e altfel şi totul e în ruină
E o ploaie de doliu groaznică şi tristă
Nici măcar acea furtună
De fier de oţel de sânge
Sunt doar nori
Nori care se destramă
Leşuri de câini care dispar
Plutind peste Brest
Şi vor putrezi departe
La mare depărtare de Brest
Din care nu mai rămâne nimic

Această dragoste

Aceasta dragoste
atât de violenta
atât de firava
atât de tandra
atât de disperata
aceasta dragoste
frumoasa ca ziua
si urâta ca vremea
când vremea e urâta
aceasta dragoste atât de adevarata
atât de frumoasa
atât de fericita
scaldata-n bucurie
si-atât de derizorie
tremurând de spaima ca un copil în bezna
si totusi sigura de ea
ca omul calm în miez de noapte
aceasta dragoste ce sperie pe atâtia
si-i face sa vorbeasca
si-i face sa blesteme
aceasta dragoste pazita
pentru ca noi o pazim
aceasta dragoste
haituita, ranita, calcata
-n picioare, ispravita,
negata, uitata
aceasta dragoste-ntreaga
atât de vie înca
si însorita
este dragostea ta
este dragostea mea
a celui care-a fost
acest lucru pururea
altul
si mereu neschimbat
la fel de-adevarata ca o planta
si ca o pasare vibrând
calda si vie ca vara
noi amândoi putem
sa mergem si sa ne întoarcem
putem sa uitam
pe urma s-adormim
sa ne trezim, sa suferim,
sa-mbatrânim
sa adormim din nou
sau sa visam la moarte
sa ne trezim surâs si râs
sa-ntinerim
dragostea noastra ramâne
îndaratnica asemenea unui catâr
vie ca dorinta
si cruda ca memoria
stupida ca regretul
si tandra precum amintirea
rece ca marmora
frumoasa ca ziua
fragila ca un prunc
surazând ne priveste
si ne vorbeste fara cuvânt
si o ascult tremurând
si strig
si strig pentru tine
si strig pentru mine
rugându-ma de ea
pentru tine pentru mine pentru
toti cei ce se iubesc
si care s-au iubit
da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine si pentru toti
ceilalti
pe care nu-i cunosc
ramâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiti
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pamânt
nu ne lasa sa înghetam
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
da-ne iar un semn de viata
mult mai târziu din marginea padurii
din padurea memoriei
tâsneste deodata
întinde-ne mâna
salveaza-ne.

ION MINULESCU

Biografie

Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București - d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.

Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești; a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din București, „Brânză și Arghirescu”. În 1897, sub pseudonimul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista Povestea vorbei. În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în Foaia pentru toți, doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se întoarce în țară, unde compune poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din Jurnalul unui pribeag, în revista Viața nouă a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune Romanțele pentru mai târziu in revista Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi. Tot în acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, Henry Bataille, Henri de Régnier, publicate în Sămănătorul. Iarna 1906-07 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele Romanțe pentru mai târziu (1908) și în Fantaziile lui D. Anghel (1909).

În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887-1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe roșii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum și a unor piese de teatru, între care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune filială păstrării memoriei părinților ei. Urmează anii războiului, 1916-18 când soții Minulescu se refugiază la Iași. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: Măști de bronz și lampioane de porțelan (1920).

Un an mai târziu, Minulescu își face debutul ca autor dramatic: pe scena Naționalului se joacă piesa Pleacă berzele și comedia într-un act Lulu Popescu (10 ianuarie).

În 1924 apare romanul Roșu, galben și albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese în prealabil publicat în paginile Vieții românești. Se reprezintă Omul care trebuie să moară, „grotescă tragică în trei acte”, publicată mai târziu, în 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias, iar 6 ani mai târziu, în 1930, apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiți-le noaptea.

În anul 1940 a fost inițiat în francmasonerie împreună cu soția sa, Claudia Millian-Minulescu.^[2]

La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viață la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Director general al artelor în Ministerul de culte și arte. A condus publicațiile simboliste Revista celorlați și Insula. A debutat cu versuri în revista Povestirea vorbii. S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A mai scris proză, piese de teatru și cronici dramatice.

Versuri

Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
De vorbă cu mine însumi, București, 1913
Spovedanii, colecția Manuscriptum, 1927
Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930
Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundațiilor, 1936
Versuri, ediție definitivă îngrijită de autor, 1939

Proză

Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
Măști de bronz și lampioane de porțelan, Ed. Alcalay, 1920
Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
Roșu, galben și albastru, Ed. Cultura națională, 1924
Manechinul sentimental, Ed. Cultura națională, 1926
Corigent la limba română, Ed. Cultura națională, 1929
Bărbierul regelui Midas, București, 1929
3 și cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
Cetiți-le noaptea, Ed. Cultura națională, 1930

Date personale
Ion Minulescu
Ion Minulescu
Născut	6 ianuarie 1881^[1] București, România
Decedat	11 aprilie 1944 (63 de ani)^[1] București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist[] scriitor critic de teatru[] jurnalist poet critic literar[*] traducător
Activitate
Cauza decesului	infarct miocardic
Alte nume	I. M. Nirvan
Alma mater	Universitatea din Paris

POEZII:

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

luni, 10 aprilie 2023

BIOGRAFIE

ACTIVITATEA LITERARĂ

Volume

Antume

Postume

CITATE

Mâncau la o masă lungă şi bogată

Dormi, dragostea mea

Prefaţă

Poeme

Proză

Dramaturgie

Versuri

Proză

Acuarelă - Ion Minulescu

Celei din urmă - Ion Minulescu

Drum crucial - Ion Minulescu

Elegie domestică - Ion Minulescu

Fapt divers - Ion Minulescu

Moartea amanţilor - Ion Minulescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz