5. /1 MAI 2023 - POEZIE
Astăzi este ZIUA INTERNAȚIONALĂ A MUNCII! Cu acest prilej vă prezint:
Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre ferestri murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu-fete-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci si sceptici ai plebei proletare.
Ah! -- zise unul -- spuneti că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri si de chin?
Nici o cânteie-ntr-însul nu-i candidă si plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneste pe deplin.
Spuneti-mi ce-i dreptatea? -- Cei tari se îngrădiră
Cu-averea si mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânsii la lucru-i osândiră
Si le subjugă munca vietii lor întregi.
Unii plini de plăcere petrec a lor viată,
Trec zilele voiaose si orele surâd.
În cupe vin de ambră -- iarna grădini, verdeată,
Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheată --
Ei fac din noapte ziuă s-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru dânsii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fioe brate tari,
A satelor greoaie cară trebuie-mpinse
Si trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.
Si flotele puternice s-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
S-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Si-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia -- o frază de dînsii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci ar lipsi din inimi speranta de răsplată,
Dupa ce-amar muncirăti mizeri viata toată,
Ati mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Si v-a făcut să credeti că veti fi răsplătiti...
Nu! Moartea cu viata a stins toată plăcerea --
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morti sunt cei muriti.
Minciuni si fraze-i totul ce le statele sustine,
nu-i ordinea firească ce ei a fi sustin;
averea să le aperi, mărirea a-a lor bine,
Ei bratul tău înarmă ca să lovesti în tine,
Si pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.
De ce să fiti voi sclacii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteti trăi?
De ce boala si moartea să fie partea voastră,
Când ei bogătia cea splendidă si vastă
Petrec ca si în ceruri, n-au timp nici de-a muri?
De ce uitati că-n voi e număr si putere?
Când vreti, puteti prea lesne pământul să-mpărtiti,
Si nu le mai faceti ziduri unde sa-închid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinsi de durere
Veti crede c-aveti dreptul si voi ca să trăiti.
Ei îngrăditi de lege, plăcerilor se lasă,
Si sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumopase;
Frumusetile-ne tineri bătrânii lor distrug.
Si de-ntrebati atunce, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânsii se-mbată în plăceri,
Robia viata toată, lacrimi pe-o neagră pâne,
Copilelor pătate mizeria-n rusine...
Ei tot si voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie -- virtutea e usoară
Când ai ce-ti trebuieste... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeti la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici bratul teribilei nevoi.
Zdraobiti orânduiala cea crudă si nedreaptă,
Ce llumea o împarte în mizeri si bogati!
Atunci când după moarte răsplată nu v-asteaptă,
Faceti ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, si să trăim ca frati!
Sfărmati statuia goală a Venerei antice,
Ardeti acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfectiei umane si ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfărmati tot ce atâtă inima lor bolnavă,
Sfărmati palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliti statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până si urma sclavă
Celor ce le urmează pân’ la al lumii fund!
Sfărmati tot ce arată nândrie si avere,
O! dezbrăcati viata de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât --
Să fie un vis numai, săfie o părere,
Ce făr’ de patimi trece în timpul nesfârsit.
Zudutu dub dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ti deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil si viclean.
O! aduceti potopul, destul voi asteptarăti
Ca să vedeti ce bine prin bine o să ias’
Nimic... Locul hienei îi luă cel vorbăret
Locul cruzimii veche, cel lins si pizmătaret,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.
Atunci văveti întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le soptesc ades,
Plăcerile egale, egal vor fi-mpărtite,
Chiar moartea când va stinge lampa vietii finite,
Vi s-a părea un înger cu părul blond si des.
Atunci veti muri lesne fără de-amar si grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi ati vietuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul si-a trăit.
Si boale ce mizeria s-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creste tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân’ va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe malurile Seinei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o însală;
Poporul loc îi face tăcut si umilit.
Zâmbirea lui desteaptă, adâncă si tăcută,
Privirea-i ce citeste în suflete-omenesti,
Si mâna-i care poartă destinele lumesti,
Cea grupă zdrentuită în cale-i o salută.
Marirea-i în taină legată de acesti.
Convins ca voi el este-n năltimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul si minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăsoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.
Si el -- el vârful mândru al celor ce apasă --
Saluta-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De ati lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări mărete, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.
Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate si bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileste pe cei ce l-au urât.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt --
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru -- Paris al lui mormânt.
Pe stradele-ncrusite de flăcări orbitoare,
Suiti pe baricade de bulgăride granit,
Se misc batalioane a plebei proletare,
Cu cusme frigiene si arme lucitoare,
Si clopote de-alarmă răsună răgusit.
Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel rosu, femei trec ce-arme-n brat,
Cu păr bogat si negru pe urme se coboară
Si sânii lor acopăr -- e ură si turbare
În ochii lor cei nergi, adânci si desperati.
O! Luptă-te-nvălită în pletele-ti bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamua cea rosă cu umbra-i de departe
Sfinteste-a ta viată de tină si păcate;
Nu! nu esti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Scânteie marea lină si placele ei sure
Se misc una pe alta ca pături de cristal
Prin lume prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.
Pe undele încete îsi miscă lagănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând ncet ca umbre -- tin pânzle umflate
În fata lunei care prin ele-atunci străbate,
Si-n roată defoc galben stă fata-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel păcat
Al salciei pletoase -- si-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleaca lin suflării
A zefirului noptii si sună cadentat.
Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă -- pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârnă uscată --
Mosneagul rege Lear.
Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creti ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vietii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:
"În orice om o lume îsi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteste-n van;
În orice minte lumea îsi pune întrebarea
Din nou: de unde vine si unde merge floarea
Dorintelor obscure sădite în noian?"
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinta-i si mărirea,
În inima oricărui I-ascuns si trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă în calea ei înghetă,
Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viată
Si arătând la soare-a mizeriei lui fată --
Fata -- căci întelesul I-acelasi la toti dat.
În veci acelasi doruri mascate cu-altă haină,
Si-n toată omenirea în veci acelasi om --
În multe forme-apare a vietii crudă taină,
Pe toti ea îi însală, la nime se distaină,
Dorinti nemărginite plantând într-un atom.
Când stii ca visu-acesta cu moarte se sfârseste,
Că-n urmă-ti rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume -- atunci te oboseste
Eterna alergare... s-un gând te-ademeneste:
"Că vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi".
Unde pătrunde ziua printre ferestri murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu-fete-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci si sceptici ai plebei proletare.
Ah! -- zise unul -- spuneti că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri si de chin?
Nici o cânteie-ntr-însul nu-i candidă si plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneste pe deplin.
Spuneti-mi ce-i dreptatea? -- Cei tari se îngrădiră
Cu-averea si mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânsii la lucru-i osândiră
Si le subjugă munca vietii lor întregi.
Unii plini de plăcere petrec a lor viată,
Trec zilele voiaose si orele surâd.
În cupe vin de ambră -- iarna grădini, verdeată,
Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheată --
Ei fac din noapte ziuă s-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru dânsii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fioe brate tari,
A satelor greoaie cară trebuie-mpinse
Si trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.
Si flotele puternice s-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
S-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Si-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia -- o frază de dînsii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci ar lipsi din inimi speranta de răsplată,
Dupa ce-amar muncirăti mizeri viata toată,
Ati mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Si v-a făcut să credeti că veti fi răsplătiti...
Nu! Moartea cu viata a stins toată plăcerea --
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morti sunt cei muriti.
Minciuni si fraze-i totul ce le statele sustine,
nu-i ordinea firească ce ei a fi sustin;
averea să le aperi, mărirea a-a lor bine,
Ei bratul tău înarmă ca să lovesti în tine,
Si pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.
De ce să fiti voi sclacii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteti trăi?
De ce boala si moartea să fie partea voastră,
Când ei bogătia cea splendidă si vastă
Petrec ca si în ceruri, n-au timp nici de-a muri?
De ce uitati că-n voi e număr si putere?
Când vreti, puteti prea lesne pământul să-mpărtiti,
Si nu le mai faceti ziduri unde sa-închid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinsi de durere
Veti crede c-aveti dreptul si voi ca să trăiti.
Ei îngrăditi de lege, plăcerilor se lasă,
Si sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumopase;
Frumusetile-ne tineri bătrânii lor distrug.
Si de-ntrebati atunce, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânsii se-mbată în plăceri,
Robia viata toată, lacrimi pe-o neagră pâne,
Copilelor pătate mizeria-n rusine...
Ei tot si voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie -- virtutea e usoară
Când ai ce-ti trebuieste... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeti la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici bratul teribilei nevoi.
Zdraobiti orânduiala cea crudă si nedreaptă,
Ce llumea o împarte în mizeri si bogati!
Atunci când după moarte răsplată nu v-asteaptă,
Faceti ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, si să trăim ca frati!
Sfărmati statuia goală a Venerei antice,
Ardeti acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfectiei umane si ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfărmati tot ce atâtă inima lor bolnavă,
Sfărmati palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliti statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până si urma sclavă
Celor ce le urmează pân’ la al lumii fund!
Sfărmati tot ce arată nândrie si avere,
O! dezbrăcati viata de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât --
Să fie un vis numai, săfie o părere,
Ce făr’ de patimi trece în timpul nesfârsit.
Zudutu dub dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ti deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil si viclean.
O! aduceti potopul, destul voi asteptarăti
Ca să vedeti ce bine prin bine o să ias’
Nimic... Locul hienei îi luă cel vorbăret
Locul cruzimii veche, cel lins si pizmătaret,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.
Atunci văveti întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le soptesc ades,
Plăcerile egale, egal vor fi-mpărtite,
Chiar moartea când va stinge lampa vietii finite,
Vi s-a părea un înger cu părul blond si des.
Atunci veti muri lesne fără de-amar si grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi ati vietuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul si-a trăit.
Si boale ce mizeria s-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creste tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân’ va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe malurile Seinei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o însală;
Poporul loc îi face tăcut si umilit.
Zâmbirea lui desteaptă, adâncă si tăcută,
Privirea-i ce citeste în suflete-omenesti,
Si mâna-i care poartă destinele lumesti,
Cea grupă zdrentuită în cale-i o salută.
Marirea-i în taină legată de acesti.
Convins ca voi el este-n năltimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul si minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăsoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.
Si el -- el vârful mândru al celor ce apasă --
Saluta-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De ati lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări mărete, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.
Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate si bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileste pe cei ce l-au urât.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt --
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru -- Paris al lui mormânt.
Pe stradele-ncrusite de flăcări orbitoare,
Suiti pe baricade de bulgăride granit,
Se misc batalioane a plebei proletare,
Cu cusme frigiene si arme lucitoare,
Si clopote de-alarmă răsună răgusit.
Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel rosu, femei trec ce-arme-n brat,
Cu păr bogat si negru pe urme se coboară
Si sânii lor acopăr -- e ură si turbare
În ochii lor cei nergi, adânci si desperati.
O! Luptă-te-nvălită în pletele-ti bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamua cea rosă cu umbra-i de departe
Sfinteste-a ta viată de tină si păcate;
Nu! nu esti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Scânteie marea lină si placele ei sure
Se misc una pe alta ca pături de cristal
Prin lume prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.
Pe undele încete îsi miscă lagănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând ncet ca umbre -- tin pânzle umflate
În fata lunei care prin ele-atunci străbate,
Si-n roată defoc galben stă fata-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel păcat
Al salciei pletoase -- si-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleaca lin suflării
A zefirului noptii si sună cadentat.
Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă -- pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârnă uscată --
Mosneagul rege Lear.
Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creti ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vietii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:
"În orice om o lume îsi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteste-n van;
În orice minte lumea îsi pune întrebarea
Din nou: de unde vine si unde merge floarea
Dorintelor obscure sădite în noian?"
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinta-i si mărirea,
În inima oricărui I-ascuns si trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă în calea ei înghetă,
Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viată
Si arătând la soare-a mizeriei lui fată --
Fata -- căci întelesul I-acelasi la toti dat.
În veci acelasi doruri mascate cu-altă haină,
Si-n toată omenirea în veci acelasi om --
În multe forme-apare a vietii crudă taină,
Pe toti ea îi însală, la nime se distaină,
Dorinti nemărginite plantând într-un atom.
Când stii ca visu-acesta cu moarte se sfârseste,
Că-n urmă-ti rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume -- atunci te oboseste
Eterna alergare... s-un gând te-ademeneste:
"Că vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi".
Paul Sterian
Biografie
Paul Sterian (n. 1 mai 1904- d. 16 septembrie 1984, Bucureşti) este fiul medicului militant Eraclie Sterian, autor a numeroase articole, broşuri şi volume de popularizare a igienei ori de educaţie sexuală, de combatere a bolilor venerice, a tuberculozei şi a tifosului, participant la primul război mondial în calitate de medic.
După obţinerea unui doctorat în Drept şi Ştiinţe economice la Paris, cu teza La Roumanie et la réparation des dommages de guerre (1928), Paul Sterian va fi colaborator ocazional al Gîndirii, al Convorbirilor literare şi al Curentului şi redactor, din 1929, al ziarului condus de Nae Ionescu, Cuvîntul. Semnează manifestul avangardist Poezia agresivă sau poemul reportaj, în revista unu (1931). Participă la întemeierea grupării Criterion, în cadrul căreia ţine mai multe conferinţe (Acţiune şi contemplaţie, 1932; Poezia română actuală, 1932, ş.a.). Activează în cadrul campaniilor sociologice ale lui Dimitrie Gusti, fiind, împreună cu N. Argintescu-Amza, regizor al filmului Drăguş (1929). Tipăreşte plachetele Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist (1931), Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932), Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una (1933).
Ca economist, conduce publicaţia Index, colaborează la ziarele Prezentul şi Voinţa, este referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe, administrator al pavilionului românesc de la Expoziţia Universală de la Paris (1937), consilier economic şi şef al legaţiei române din Washington (1938), în timpul războiului îndeplinind atribuţii în ministerele Economiei Naţionale, de Finanţe şi de Externe, până la funcţia de secretar general. În 1942, îi apare un nou volum de versuri, Mînăstiri bucureştene, ilustrat cu 60 de heliogravuri proprii, iar în 1944 i se editează volumul Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfîntului părintelui nostru Paisie cel Mare.
După război, nu a fost inclus în succesivele „loturi” de „criminali de război”. Îl găsim director al întreprinderii „Textila Română” până la naţionalizare, ulterior ca zilier, contabil, inspector de credite, vânzător la „Aprozar”, şef al relaţiilor externe la Uniunea Compozitorilor, statistician la Institutul de Geriatrie. La sfârşitul anilor ’50, a fost arestat şi închis la Aiud. Motivul arestării se pare că a fost legătura sa cu cercul Rugului Aprins. În urma amnistierii de la începutul anilor ’60, publică sporadic cronici, eseuri, comentarii, articole în Steaua, Viaţa românească, Luceafărul ş.a. A fost prieten cu Mircea Vulcănescu încă din epoca primilor ani de facultate, dar şi cu Mircea Eliade, Mihail Sebastian şi Petru Comarnescu, căsătorit o vreme cu pictoriţa Margareta Sterian, ulterior cu actriţa Sanda (Alexandrina) Dorobanţu, căreia îi dedică volumul de versuri Arta iubirii, inedit, aflat în arhiva SCŞ AdSumus.
Opere
* Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist, 1931
* Pregătiri pentru călătoria din urmă, Colecţia "Cartea cu semne", Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1932
* Prinţesa Dactilo, 1932 (roman semnat sub pseudonimul Allan Lee)
* Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una, Colecţia "Cartea cu semne", Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1933
* Mânăstiri bucureştene, 1942 (ilustrat cu 60 de heliogravuri proprii)
* Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare, 1944
* Arta iubirii
După obţinerea unui doctorat în Drept şi Ştiinţe economice la Paris, cu teza La Roumanie et la réparation des dommages de guerre (1928), Paul Sterian va fi colaborator ocazional al Gîndirii, al Convorbirilor literare şi al Curentului şi redactor, din 1929, al ziarului condus de Nae Ionescu, Cuvîntul. Semnează manifestul avangardist Poezia agresivă sau poemul reportaj, în revista unu (1931). Participă la întemeierea grupării Criterion, în cadrul căreia ţine mai multe conferinţe (Acţiune şi contemplaţie, 1932; Poezia română actuală, 1932, ş.a.). Activează în cadrul campaniilor sociologice ale lui Dimitrie Gusti, fiind, împreună cu N. Argintescu-Amza, regizor al filmului Drăguş (1929). Tipăreşte plachetele Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist (1931), Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932), Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una (1933).
Ca economist, conduce publicaţia Index, colaborează la ziarele Prezentul şi Voinţa, este referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe, administrator al pavilionului românesc de la Expoziţia Universală de la Paris (1937), consilier economic şi şef al legaţiei române din Washington (1938), în timpul războiului îndeplinind atribuţii în ministerele Economiei Naţionale, de Finanţe şi de Externe, până la funcţia de secretar general. În 1942, îi apare un nou volum de versuri, Mînăstiri bucureştene, ilustrat cu 60 de heliogravuri proprii, iar în 1944 i se editează volumul Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfîntului părintelui nostru Paisie cel Mare.
După război, nu a fost inclus în succesivele „loturi” de „criminali de război”. Îl găsim director al întreprinderii „Textila Română” până la naţionalizare, ulterior ca zilier, contabil, inspector de credite, vânzător la „Aprozar”, şef al relaţiilor externe la Uniunea Compozitorilor, statistician la Institutul de Geriatrie. La sfârşitul anilor ’50, a fost arestat şi închis la Aiud. Motivul arestării se pare că a fost legătura sa cu cercul Rugului Aprins. În urma amnistierii de la începutul anilor ’60, publică sporadic cronici, eseuri, comentarii, articole în Steaua, Viaţa românească, Luceafărul ş.a. A fost prieten cu Mircea Vulcănescu încă din epoca primilor ani de facultate, dar şi cu Mircea Eliade, Mihail Sebastian şi Petru Comarnescu, căsătorit o vreme cu pictoriţa Margareta Sterian, ulterior cu actriţa Sanda (Alexandrina) Dorobanţu, căreia îi dedică volumul de versuri Arta iubirii, inedit, aflat în arhiva SCŞ AdSumus.
Opere
* Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist, 1931
* Pregătiri pentru călătoria din urmă, Colecţia "Cartea cu semne", Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1932
* Prinţesa Dactilo, 1932 (roman semnat sub pseudonimul Allan Lee)
* Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una, Colecţia "Cartea cu semne", Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1933
* Mânăstiri bucureştene, 1942 (ilustrat cu 60 de heliogravuri proprii)
* Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare, 1944
* Arta iubirii
Popicele stau
Popicele stau în picioare
8 şi cu popa 9
Se bucură că stau în picioare.
Popicelor, nu vă mai bucuraţi
Popicelor, din voi
Trebuie să piară îndată câteva
Dacă nu toate
Popa mai ales
Sunteţi 8 şi cu popa 9
Vine ghiuleaua
Şi dărâmă, biet popic
În jurul tău
Una, două, trei
Sau mai multe popice
- depinde de îndemânarea
Şi înverşunarea jucătorului -
Destinul popicului
E să fie trântit
Nu să stea în picioare.
Ţine minte
Că eşti în picioare.
Tocmai ca să fii doborât.
Dura lex, popicule drag,
Frate popic,
Frate cu omul.
8 şi cu popa 9
Se bucură că stau în picioare.
Popicelor, nu vă mai bucuraţi
Popicelor, din voi
Trebuie să piară îndată câteva
Dacă nu toate
Popa mai ales
Sunteţi 8 şi cu popa 9
Vine ghiuleaua
Şi dărâmă, biet popic
În jurul tău
Una, două, trei
Sau mai multe popice
- depinde de îndemânarea
Şi înverşunarea jucătorului -
Destinul popicului
E să fie trântit
Nu să stea în picioare.
Ţine minte
Că eşti în picioare.
Tocmai ca să fii doborât.
Dura lex, popicule drag,
Frate popic,
Frate cu omul.
Mă\'mbăt mereu
mă'mbăt mereu
cu vin ameţitor şi greu
mă'mbăt cu dumnezeu!
dumnezeu cârciumar
dumnezeu vin
dumnezeu tovarăş la băut.
pentru ce mă îmbeţi
pentru ce mă ameţeşti
crâşmare nemilos
tovarăşule nelipsit
vinule otravă dulce?
vrei să-mi iei averile?
Na-ţi-le;
vrei să-mi iei gândurile?
ia-ţi-le;
vrei să-mi iei bucuriile?
na-ţi-le;
vrei să-mi dai
crucea?
o iau!
cu vin ameţitor şi greu
mă'mbăt cu dumnezeu!
dumnezeu cârciumar
dumnezeu vin
dumnezeu tovarăş la băut.
pentru ce mă îmbeţi
pentru ce mă ameţeşti
crâşmare nemilos
tovarăşule nelipsit
vinule otravă dulce?
vrei să-mi iei averile?
Na-ţi-le;
vrei să-mi iei gândurile?
ia-ţi-le;
vrei să-mi iei bucuriile?
na-ţi-le;
vrei să-mi dai
crucea?
o iau!
Gândul
Gândul șerpuiește hulpav prin a ceasurilor antologie
se împrietenește cu inimi și trupuri cari au putrezit sau vor putrezi
culege florile închinate zeului alb, culege pe acele ale zeului negru
sboară cu îngerii mai sus spre văzduhul maculat
sau cuprinde în brațe cu mii de tentacule, trupuri pline de păcat.
Din cojile versurilor iese carnea fructului oprit
Sau diamantul clar prin care însuși dumnezeu a privit.
Două voluptăți îți oferă sânii în mistica antologie
orgia neagră a trupului sau a nesfârșitului
imaculată orgie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu