6. /1 MAI 2023 - TEATRU/FILM
ION POPESCU GOPO
| Ion Popescu-Gopo | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4]  București, România |
| Decedat | (66 de ani)[5][3] București, România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | caricaturist regizor de film creator de filme de animație[*] actor |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Ion Popescu-Gopo (n. ,[1][2][3][4] București, România – d. ,[5][3] București, România) a fost un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „omulețul lui Gopo”, o creație proprie care l-a făcut celebru și i-a câștigat câteva premii naționale și internaționale, actor, editor de film, scenarist și regizor de film.
Gopo s-a impus, prin creațiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei românești, câștigând, în 1957, premiul "Palme d'or" la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, Franța, cu filmul de scurt metraj Scurtă istorie. A primit titlul de Artist Emerit (anterior anului 1962).
Pseudonimul său de Gopo provine de la numele de familie ale părinților săi, numele de fată al mamei sale, Gorenco, și numele tatălui, Popescu.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Ion Popescu-Gopo s-a născut la data de 1 mai 1923 în orașul București. Gopo a debutat în presă în anul 1939 publicând caricaturi, la fel ca și pionierii animației românești Aurel Petrescu și Marin Iorda. A studiat la Academia de Arte din București, pe care nu a absolvit-o. A urmat în schimb la Moscova un curs de animație pe care l-a absolvit.
În animație debutează în anul 1949 alături de tatăl său și Matty Aslan cu scurt-metrajul de animație Punguța cu doi bani. Din anul 1950 începe să lucreze la Studioul cinematografic București, în cadrul secției de animație. Primele desene animate erau zoomorfe și constituiau fabule educative în spiritul epocii.
În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: Rățoiul neascultător. Urmează, în regia aceluiași, Albina și porumbelul, apoi: Doi iepurași (1952), Marinică (1953), O muscă cu bani (1954), Șurubul lui Marinică și Ariciul răutăcios (1955), Galateea (1957) etc.
OMULEȚUL LUI GOPO[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Fiind un spirit inovator și nonconformist, Gopo a încercat întotdeauna să depășească barierele tehnice și modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. „Omulețul lui Gopo”, sau, mai simplu, „omulețul”, creația lui Ion Popescu-Gopo, este personajul nud și schițat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.
Mai târziu a mărturisit că nereușind să realizeze desene animate de perfecțiunea tehnică a filmelor americane de animație, Gopo a inițiat o revoltă anti-Disney:[6]
„Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe-nu, culoare-nu, gingășie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.”—Ion Popescu-Gopo
Primul său succes, Marele Premiu (Palme d'or) la Cannes (1957) cu Scurtă istorie, a fost și cel mai mare. Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovația lui Gopo:
„Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm și imaginație. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.”—Georges Sadoul
Însuși Ion Popescu-Gopo declara, peste ani:[7]
„Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bunăvoie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță.”—Ion Popescu-Gopo
Cu 7 arte (1958) Gopo a atins apogeul (obținând Marele Premiu pentru cel mai bun film de animație, la Festivalul de Film de la Tours), dar Ecce homo! (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul și-a abandonat pentru moment Omulețul.
El creează la mijlocul anilor '60 filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: Balanța, Ploaia, Ulciorul.
În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animație: mișcarea acelor de gămălie (Și totuși se mișcă, 1980), a firelor de tutun (Animagic film, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului (Tu, 1983).
REALIZATOR DE FILME CU ACTORI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În paralel cu filmele sale de animație, Gopo abordează încă din anul 1956 și filmul cu actori în "Fetița mincinoasă". El a fost atât scenarist, cât și regizor, încercând paradoxal să realizeze filme, uneori cu mult deasupra mijloacelor tehnice și materiale.
„Când am început să lucrez cu actorii, mi-am descoperit parcă niște independențe în mișcare, m-am simțit ca un dinozaur cu membre lungi și neascultătoare", afirma el la începutul anilor '80.”—Ion Popescu-Gopo
Deși filmele sale cu actori nu au merite artistice deosebite, Gopo a încercat să ridice filmele la înălțimea imaginației sale. El și-a câștigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale și science-fiction-ul, aceasta în condițiile unei dotări tehnice insuficiente. Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziție sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Pași spre Lună (1963) sau Comedie fantastică (1975).
Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate și interpretate. Spre exemplu, Maria Mirabela (1981) nu e o simplă lectură a basmului Fata moșului și fata babei, ci un musical; în Rămășagul (1985) își face apariția o zână care se deplasează pe bicicletă ș.a.m.d.
Pe lângă activitatea sa de scenarist și regizor, Gopo a și interpretat câteva roluri în filmele proprii: Faust XX, Galax, Rămășagul, O zi la București, dar și în filme ale altor regizori: O noapte de pomină (1939, r. Ion Șahighian) sau Dimitrie Cantemir (1973, r. Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe țarul Petru cel Mare.
În paralel, ca o recunoaștere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcții de conducere ale organizațiilor cineaștilor: vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație, președinte al Asociației Cineaștilor din România (1969-1989), director al secției de film din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Funcțiile sale din cadrul OMS și al UNESCO explică didacticismul unora din desenele sale animate, cum ar fi Alo, Hallo! (1962).
Deși realizările cinematografice ale sale, majoritatea irelevante estetic, provin dintr-un context istoric nefavorabil, Ion Popescu-Gopo este aproape întotdeauna unicul cineast român menționat în enciclopediile cinematografice. Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce își împingea mașina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte.[7]
Moartea sa a însemnat și sfârșitul animației românești clasice, studioul Animafilm (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.
CITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
„Diavolul binefăcător al acestui nobil univers delicat și tonic, intercalat în forfota timpului și a existenței agitate, se cheamă cu numele pământesc de GOPO, celebru și căutat împrejurul planetei. Filmele acestui român, cu nume derivat din Popescu, a ridicat Popeștii noștri, luați până mai deunăzi în răspăr, până la prestigiul mondial. America îi cere Buftei filmele lui, pe nevăzute.[8]”—Tudor Arghezi
FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Regizor[modificare | modificare sursă]
- 1951 Albina și porumbelul
- 1951 Rățoiul neascultător
- 1952 2 iepurași
- 1953 Marinică (film de desene animate)
- 1954 O muscă cu bani
- 1955 Ariciul răutăcios
- 1956 Șurubul lui Marinică (film de desene animate)
- 1956 Fetița mincinoasă
- 1957 Scurtă istorieAnimația a fost premiată la Cannes (prima de acest gen din România).
- 1957 Galateea
- 1958 7 arte
- 1959 O poveste obișnuită... o poveste ca în basme
- 1960 Homo sapiens
- 1962 S-a furat o bombă
- 1962 Alo, Hallo!
- 1963 Pași spre lună
- 1965 De-aș fi... Harap Alb
- 1966 Faust XX
- 1966 Pilula I
- 1967 Orașul meu
- 1967 Pământul oamenilor
- 1967 Pilule II
- 1968 De trei ori București (segmentul III)
- 1968 Sancta simplicitas
- 1969 Eu + Eu = Eu
- 1969 Sărutări
- 1972 Clepsidra
- 1974 Intermezzo pentru o dragoste eternă
- 1975 Unu, doi, trei...
- 1975 Comedie fantastică
- 1977 Povestea dragostei
- 1976 Study Opus 1 - Man
- 1977 Ecce Homo
- 1977 Infinit
- 1979 Trei mere
- 1980 Animagic film
- 1980 Energica
- 1980 Și totuși se mișcă aka E pur si muove
- 1981 Efectul unghiurilor
- 1981 Cadru cu cadru
- 1981 Maria Mirabela
- 1982 Quo vadis homo sapiens?
- 1983 Tu
- 1983 Umor sportiv
- 1983 Salva
- 1984 Galax - omul păpușă
- 1985 Ucenicul vrăjitor
- 1985 Rămășagul
- 1986 Homo faber
- 1987 Amprenta
- 1987 Barca
- 1987 O zi la București
- 1989 Maria Mirabela în Tranzistoria
Scenarist[modificare | modificare sursă]
- 1956 Șurubul lui Marinică
- 1962 S-a furat o bombă
- 1965 De-aș fi... Harap Alb
- 1968 De trei ori București (segmentul III)
- 1975 Comedie fantastică
- 1977 Povestea dragostei
- 1981 Maria Mirabela
- 1985 Rămășagul
- 1989 Maria Mirabela în Tranzistoria - împreună cu Valentin Ejov
Actor[modificare | modificare sursă]
- 1968 De trei ori București (segmentul III)
- 1973 Dimitrie Cantemir – Petru cel Mare
- 1977 Povestea dragostei – străjer
- 1981 Maria Mirabela – Moș Timp
- 1987 O zi la București – scenaristul
PREMIILE GOPO[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Premiile Gopo, denumite în onoarea complexului creator cinematografic român, constituie o festivitate anuală de premiere a celor mai bune acte din cinematografia românească a ultimului an cronologic (de la 1 ianuarie la 31 decembrie). Prima ediție a avut loc la 26 martie 2007 la București. Cea de-a șaptea ediție a festivităților de decernare a premiilor Gopo s-a desfășurat la Opera Națională din București pe data de 25 martie 2013, ca si a 8-a editie din data de 24 martie 2014. In 2015, gala premiilor Gopo s-a desfasurat la Teatrul National Bucuresti, in 30 martie.
Scurta Istorie - Ion Popescu Gopo
VALERIU GAGIU
| Valeriu Gagiu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Chișinău, România |
| Decedat | (72 de ani) Chișinău, Republica Moldova |
| Cetățenie |  URSS Republica Moldova |
| Ocupație | regizor de film jurnalist scenarist |
| Partid politic | Frontul Național Patriotic |
| Studii | Institutul de Cinematografie Gherasimov () |
| Note | |
| Premii | Ordinul Republicii |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Valeriu Gagiu (în rusă Валериу Георгиевич Гажиу; n. , Chișinău, România – d. , Chișinău, Republica Moldova) a fost un cunoscut jurnalist, scenarist și regizor de teatru și film român din Republica Moldova.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Valeriu Gagiu s-a născut la data de 1 mai 1938, în orașul Chișinău. Și-a început activitatea de creație ca poet și jurnalist. A urmat apoi facultatea de scenaristică de film la Institutul Unional de Cinematografie din Moscova - VGIK (1958-1963).Din anul 1962 este membru al Uniunii Scriitorilor și membru al Uniunii Cineaștilor.
Încă din perioada studenției, a început să colaboreze la studioul cinematografic "Moldova-film", semnând în anul 1961 scenariul filmului artistic "Omul merge dupa soare". Activitatea sa din anii '60 ține de afirmarea filmului poetic, el semnând scenariul la filmele Când se duc cocorii (1963), Strada ascultă (s/m, 1964) și Gustul pâinii (1966).
În anul 1966 debutează ca regizor cu filmul Gustul pâinii, la care a semnat și scenariul în colaborare cu Vadim Lisenko, regizând apoi filmul Zece ierni pe-o vară (1969). În anii '70 regizează filme de factură istorico-revoluționară: Explozie cu efect intârziat (1970), Ultimul haiduc (1972), Pe urmele fiarei (1976) ș.a. După realizarea unui film muzical - Unde ești, dragoste? (1981), Valeriu Gagiu ecranizează diverse opere din literatura clasică: Istoria unui galben (1983), Deținutul misterios (1986), Corbii prada n-o împart (1988), Strada felinarelor stinse (1990), Pe urmele Mioriței (1995) ș.a.
În anii '90, activitatea lui Valeriu Gagiu este axată pe genul filmului documentar. În perioada Revoluției Române din decembrie 1989 Valeriu Gagiu se numără printre puținii cineaști moldoveni care a imortalizat pagini dramatice ale evenimentelor de atunci, el realizând filmul documentar de lungmetraj Crăciunul însângerat (1989). Se află apoi alături de combatanții și voluntarii moldoveni pe linia întâia a frontului în timpul conflictului armat din 1992 de pe Nistru, scriind piesa Duet pentru doi lunetiști care reflectă unele imagini din acest război (un fragment a fost publicat în "Lanterna Magică" nr.2-3/1996).
Valeriu Gagiu a obținut premii la numeroase festivaluri de filme și anume: Premiul I pentru scenariul filmului Omul merge după soare la Festivalul Internațional de filme de la Helsinki (1961); Laureat al Premiului Național pentru tineret "Boris Glăvan" (1967), Premiul Marele chihlimbar pentru cel mai bun film la Festivalul regional de filme din Chișinău (1967) și Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul unional de filme de la Leningrad (1968) pentru filmul Gustul pâinii; Premiul pentru nuvela Tulburel la Festivalul Internațional de Filme din Edinburg (1970) pentru Zece ierni pe-o vară; Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul unional de filme de la Alma-Ata (1973, ediția VI-a) și Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Kazahstan (Alma-Ata, 1973) pentru filmul Ultimul haiduc; Diploma specială la Festivalul unional de filme (ediția VIII-a, Chișinău, 1975) pentru Durata zilei; Diploma juriului la Festivalul unional de filme de la Vilnius (ediția XIV-a, 1981) pentru filmul Unde ești, dragoste?; Premiul juriului pentru cel mai bun rol femenin la Festivalul unional de filme din Tveri(1989) pentru filmul "Corbii prada n-o impart"; Diploma juriului pentru cel mai bun documentar la Festivalul Internațional de film DaKino din București (1997) și Mențiune pentru înalta valoare artistică și umanism la Festivalul de film european de la Kolobjezg-Polonia (2003) pentru filmul Acum e singur.
Începând din anul 2000, Valeriu Gagiu lucrează ca profesor la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, predând cursuri de regie de film și scenaristică. El a fost director artistic al mai multor proiecte realizate la studioul "Moldova-film".
Ca o recunoaștere a meritelor sale, Valeriu Gagiu a primit titlurile de Maestru emerit al artei din R.S.S.M. (1984), membru de onoare al Academiei Internaționale de Film "Nika" din Rusia. De asemenea, el a fost decorat cu Ordinul "Steagul Roșu al Muncii" și cu Ordinul Republicii (1998),[1] Este laureat al Premiului Național al Republicii Moldova (1998), Artist al Poporului Republicii Moldova - (2010).
Valeriu Gagiu a decedat la data de 21 decembrie 2010, în orașul Chișinău la vârsta de 72 ani.[2][3]
FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Regizor[modificare | modificare sursă]
Filme de ficțiune[modificare | modificare sursă]
- Strada ascultă (s/m, 1964)
- Gustul pâinii (1966)
- Zece ierni pe-o vară (1969)
- Explozie cu efect întârziat (1970)
- Ultimul haiduc (1972)
- Istoria unui galben (1973)
- Durata zilei (1974)
- Pe urmele fiarei (1976)
- Bărbatul de lângă tine (1977)
- Cocostârcul (1978)
- Unde ești, dragoste? (1980)
- Hotarul din iunie (1982)
- Nistrul în flăcări (1984)
- Deținutul misterios (1986)
- Corbii prada n-o împart (1988)
- Strada felinarelor stinse (1991)
- Jana (2004)
Filme documentare[modificare | modificare sursă]
- Crăciunul însângerat (1989)
- Pe urmele Mioriței (1995)
- Acum e singur (1997)
- Insula latină (1999)
Scenarist[modificare | modificare sursă]
- Omul merge după soare (1961)
- Când se duc cocorii (1963)
- Strada ascultă (s/m, 1964)
- Gustul pâinii (1966)
- Istoria unui galben (1973)
- Unda verde (s/m, 1973)
- Durata zilei (1974)
- Corbii prada n-o împart (1988)
- O scrisoare în Internet (2002)
Autor și coordonator al proiectului"Moldova pagini de istorie"-12 filme (2006-2008)
- "Șaizeciștii"(Toamna patriarhilor) (2010)
- "Sfatul Țării" (2010)
CADRU: Valeriu Gagiu, regizor de film
CAMELIA ZORLESCU
| Camelia Zorlescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (83 de ani) Galați, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | actriță de teatru[*] actriță de film actriță |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Camelia Zorlescu (n. , Galați, România) este o actriță română de scenă și film.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
A absolvit Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1962, la clasa profesorilor Dina Cocea, Ion Cojar și Ion Olteanu[1] și, împreună cu colegii săi de an, a fost repartizată la Teatrul de Stat din Târgu Mureș, unde au înființat secția română de teatru. În prezent este actriță a Teatrului Nottara din București.
CĂLIN PETER NETZER
| Călin Peter Netzer | |
 Călin Peter Netzer | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (46 de ani) Petroșani, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | regizor |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Ani de activitate | 2003–prezent |
| Premii | Ursul de aur () |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Călin Peter Netzer (n. 1 mai 1975, Petroșani) este un regizor de film român. Este cunoscut publicului pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, Medalia de onoare, cu Victor Rebengiuc în rolul principal, film premiat în străinătate, cu mult înainte de premiera oficială în țară.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Călin Peter Netze s-a născut în 1975, în România. La vârsta de opt ani emigrează cu întreaga familie în Germania. Se reîntoarce în România, după Revoluția Română din 1989, unde va studia între 1994 și 1999 regia la Academia de Teatru și Film I.L.Caragiale din București.[1] În facultate a făcut numai scurt-metraje de ficțiune, printre care Mingea de cârpă (1994), în sistem video, Ochi uscați (1995), Maria (1997), Zăpada mieilor (1998).
FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Lungmetrajul sau de debut, Maria, realizat în anul 2003, o coproducție România, Franța și Germania, a fost foarte bine primit de către public și critica de specialitate. A obținut Premiul Special al Juriului, Mențiune acordată de Juriul Tineretului, Leopardul de Bronz la secțiunea Cel mai bun actor pentru Șerban Ionescu și Cea mai bună actriță pentru Diana Dumbravă, toate acestea la Festivalul Internațional de la Locarno, 2003. A mai primit Premiul Don Quixote – Mențiune specială, Mențiunea de onoare și Premiul Juriului Studențesc la Festivalul de film de la Cottbus în 2003, Mențiune specială la Festivalul internațional de film de la Festróia – Tróia, 2004, Premiul UCIN pentru interpretare rol principal feminin pentru Diana Dumbravă și Premiul pentru muzică în 2004. A fost nominalizat pentru Premiile Academiei Europene de Film în 2003, la secțiunea Cea mai bună actriță (Diana Dumbravă).
Filmul său, Poziția copilului a fost distins cu premiul Ursul de Aur (Goldener Bär) la a 63-a Berlinală din 2013.
Scurt metraje[modificare | modificare sursă]
- Mingea de cârpă,1994
- Ochi uscați, 1995
- Maria, 1997
- Zăpada mieilor, 1998
Lung metraje[modificare | modificare sursă]
- Maria, 2003
- Medalia de onoare, 2009
- Poziția copilului, 2013
- Ana, mon amour, 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu