7. /12 APRILIE 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP
SENECA
| Seneca | |
 Seneca cel Tânăr (Antikensammlung Berlin) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 4 î.Hr.  Córdoba, Andaluzia, Spania |
| Decedat | (69 de ani) Roma, Imperiul Roman |
| Cauza decesului | forced suicide[*] (sângerare[*]) |
| Părinți | Seneca the Elder[*][1] Helvia[*] |
| Frați și surori | Lucius Junius Gallio Annaeanus[*] Annaeus Mela[*] |
| Căsătorit cu | Pompeia Paulina[*] |
| Cetățenie | Roma Antică |
| Etnie | Ancient Romans[*] |
| Ocupație | dramaturg poet filozof aphorist[*] om de stat politician scriitor |
| Locul desfășurării activității | Roma[2] |
| Activitate | |
| Domiciliu | Corse[*] Roma |
| Influențat de | Publilius Syrus, Attalus[*] |
| Rude | Marcus Annaeus Lucanus |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
Modifică date / text  | |
.JPG)
Lucius Annaeus Seneca (sau mai simplu Seneca sau Seneca cel Tânăr, n. cca. 4 î.Hr. – d. 65) a fost un filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero. Seneca a ocupat și funcții în administrația Imperiului. A fost fiul lui Seneca cel Bătrân (55 î.Hr.-41d.Hr.).
Seneca a văzut lumina zilei în ajunul secolului I al erei noastre, în cea mai romanizată regiune sudică a Hispaniei, provincia Baetica. Seneca este un andaluz sau, cum îl numește biograful sau român, istoricul Eugen Cizek, un "corduban". Orașul lui natal este Corduba, azi Cordoba, la apa Guadalquivirului.
Seneca a avut o valoroasă activitate de intelectual creator, atât în Spania, cât și la Roma. Istoric și critic al artei oratorice, Seneca tatăl a fost un apărător al tradiției clasice. Făcea parte din ordinul cavalerilor, situat imediat după ordinul senatorilor, primul în ierarhia socială. Mama lui Seneca, Helvia, provenea dintr-o familie de notabili din vecinătatea Cordubei.
Soții Seneca au avut trei băieți. Lucius Annaeus Seneca era al doilea copil. Primul născut, Novatus, va parcurge în decursul anilor o importantă carieră de demnitar. Al treilea fiu, Mela, va fi tatăl unui poet celebru, Lucan (39-65). Între cei trei frați și părinții lor va exista mereu o puternică legătură de solidaritate și dragoste, oglindită și în opera lui Seneca-fiul.
Seneca a fost adus la Roma din fragedă copilărie, sub îngrijirea devotată a unei admirabile mătuși, soția unui viitor guvernator al Egiptului. Ca tânăr discipol, Seneca va admira mai mulți dascăli greci și latini. Cel mai prețuit dintre acești "directori de conștiință" va fi stoicul Attalus. Arta cuvântului și talentul pedagogic ale lui Attalus vor fi recunoscute chiar și de severul conservator Seneca tatăl, care nu-i iubea pe filosofi și acorda atenție mai ales retoricii.
Seneca-fiul se va atașa de gânditorii stoici care își îndreptau eforturile spre făurirea unei atitudini de demnitate, umanitate și curaj în fața greutăților și suferințelor vieții. Scopul stoicilor era libertatea interioară, sufletească - scut împotriva nedreptății și tiraniei.
În vremea împăratului Tiberiu, învățatul stoic Attalus, profesorul lui Seneca, este alungat din Roma. Această măsură de prigonire făcea parte dintr-o campanie de intimidare și represiune împotriva "opoziției stoice". Reacția lui Seneca va fi decizia de a părăsi Capitala. A plecat în Egipt, unde putea să fie apărat de mătușa sa, sora Helviei, și de soțul ei, guvernator al Egiptului. Va rămâne acolo, la Alexandria, până în anul 31 d.Hr.
Principalele sale scrieri etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a formei epistolare. A avut o carieră agitată, care a inclus și exilul în Corsica pentru adulter cu Iulia Livilla, nepoata împăratului Claudius. Întorcându-se din exil, a fost preceptorul lui Nero. Acesta, devenind împărat, l-a implicat în conjurația lui Pison și i-a poruncit să-și ia viața. Seneca și-a tăiat venele fără nici o tresărire.
Din voluminoasa sa operă este de reținut morala sa apropiată de cea a stoicilor, dezvoltată în Questiones naturales. Se opune lui Cicero, pentru care viața socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Înțelepciunea consta în a-și cultiva voința de a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Originalitatea lui Seneca stă în pătrunderea cu care a surprins viciile și relele contemporanilor săi, stă în locul acordat milei și omeniei față de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filosofi, ci și de Părinții Bisericii și de moraliștii creștini. Sinuciderea către care a fost împins a oferit un model celebru de stoicism în acțiune.
CITATE:
FRANKLIN DELANOO ROOSEVELT
.svg){kind=small}
Franklin Delano Roosevelt (n. , Hyde Park, New York, SUA – d. , Little White House(d), Georgia, SUA) a fost cel de-al treizeci și doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1932–1945). S-a remarcat ca fiind una dintre principalele figuri politice secolului XX-lea pe plan național cât și internațional, care a contribuit esențial la depășirea crizei economice mondiale și la înfrângerea Germaniei naziste în perioada celui de al Doilea Război Mondial. De asemenea, este singurul președinte din istoria Statelor Unite care a fost instituit în funcție pentru patru mandate consecutiv.
BIOGRAFIA
Originea familiei
Roosevelt - forma pseudo-anglicizată a numelui olandez „Van Rozevelt” sau „Van Rozenvelt”, care înseamnă „din câmpia de trandafiri”. Primele nume de „Roosevelt” din Statele Unite ale Americii au fost Klaus si fiul său Nicolae de unde numele a început a se răspândi. Astfel, in 1828 s-a născut tatăl viitorului președinte al SUA, James Roosevelt. În 1880 se căsătorește cu Sara Delano, devenind doi ani mai târziu părinții lui Franklin Delano Roosevelt. Una dintre cele mai vechi familii din New York, Roosevelt s-au remarcat în mai multe domenii, în afară de politică. Strămoșul familiei Delano în America, în anul 1621 a fost Philippe de La Nua, primul hughenot în „Lumea Nouă”, al cărui nume a fost ulterior anglicizat.
Tinerețea
Franklin Delano Roosevelt s-a născut în familia lui James Roosevelt și a doua soție a acestuia, Sara Delano. Tatăl, fiind businessman, deținea o proprietate ereditară pe Hyde Park pe râul Hudson și mize importante într-o serie de companii de cărbune și transport. Mama lui Roosevelt, Sara Delano, de asemenea, a aparținut aristocrației locale. În copilărie, Roosevelt călătorea în fiecare vară cu familia în Europa (motiv pentru care deținea cunoștințe bune în limbile străine) și se odihnea pe litoralul mării Noii Anglii, de unde a devenit interesat de chestiunile maritime.
Până la vârsta de 14 ani, a primit educația la domiciliu. Între anii 1896-1899, și-a făcut studiile la una dintre cele mai bune școli din orașul Groton, statul Massachusetts. Între 1900 și 1904, și-a continuat studiile la Universitatea Harvard din Cambridge, unde a primit o diplomă de licență. Ulterior, (1905-1907) a urmat Facultatea de Drept a Universității Columbia și a primit dreptul de a practica profesia de avocat. Astfel, și-a început cariera pe Wall Street la o mare firmă de avocatură.
Căsnicia și viața de familie
Pe data de 17 martie, 1905, Franklin Delano Roosevelt face primul pas către întemeierea unei familii, căsătorindu-se cu verișoara sa de gradul cinci, Anna Eleanor Roosevelt (1884-1962). Tatăl ei era frate mai mic al președintelui Theodore Roosevelt, care a fost idolul lui Franklin. Cuplul a avut șase copii: Anna Eleanor Roosevelt, James Roosevelt, Franklin Roosevelt, Elliott Roosevelt, Franklin Delano Roosevelt, Jr., John Aspinwall Roosevelt. Al treilea dintre aceștia nu a trăit decât aproape 8 luni. Soția lui FDR a jucat un rol deosebit de important în cariera lui politică, în special după 1921, când Franklin Delano Roosevelt s-a îmbolnăvit de poliomielită și a început să conducă țara din scaunul cu rotile.
Câinele Fala i-a servit lui Roosevelt ca animal de companie pe durata șederii lui la Casa Albă și a devenit cunoscut ca „cel mai fotografiat câine din lume”.
ÎNCEPUTUL CARIEREI POLITICE
Senator al New York
În 1910, Roosevelt a primit o ofertă tentantă din partea Partidului Democrat al Statelor Unite să ocupe funcția de senator în legislatura statului New York. În mod surprinzător, o campanie electorală eficientă, sprijinul Partidului Democrat și influența acestuia în Hudson Valley l-au lăsat să câștige alegerile cu ușurință.
Începând cu 1911, acesta a devenit unul dintre cei mai aroganți și insurgenți lideri oponenți ai „autocrației” lui Tammany, care se voia „dominant” al partidului. O adevărată luptă a început la data de 16 ianuarie a aceluiași an între amândouă tabere de facțiune, la alegerea senatului SUA, când, timp de 74 de zile, noul legislativ a suferit, ceea ce un biograf a numit mai târziu „puterea deplină a lui Tammany”. Unul dintre susținătorii lui Tammany a avertizat că Roosevelt trebuie să fie exclus „înainte ca acesta să tulbure ordinea politică a Partidului Democrat, cum a făcut-o vărul său în Partidul Republican”. Aceste evenimente i-au oferit lui Roosevelt primele experiențe politice importante, Roosevelt devenind o figură populară în rândul locuitorilor statului New York. Știri și articole au fost publicate despre el, fiind interpretat ca un personaj care „i-a pus fiori reci pe spatele lui Tammany”.
În ciuda încasării unei febre tifoide serioase și datorită sprijinului lui Louis McHenry Howe care a condus această campanie, Roosevelt a fost reales pentru încă un mandat și a servit în calitate de președinte a Comitetului pentru Agricultură. Experiența acumulată i-a fost o bună inspirație pentru „Noua Învoială” (original „New Deal”), pe care avea să-l aplice abia peste 20 de ani. În tot acest timp, a devenit mai consistent și mai progresiv în sprijinul forței de muncă și programe sociale pentru femei și copii, vărul Theodore având unele influențe pentru Roosevelt întru realizarea celor propuse. La alegerile prezidențiale din 1912, în opoziție cu Tammany Hall i-a oferit suport lui Woodrow Wilson, pronunțându-se pozitiv pentru acesta.
LITERATURĂ
- Robin Edmonds: Die großen Drei: Churchill, Roosevelt, Stalin. Siedler, Berlin 1999, ISBN 3-442-75566-2.
- Detlef Junker: Franklin D. Roosevelt. Macht und Vision: Präsident in Krisenzeiten (= Persönlichkeit und Geschichte. Biographische Reihe. Bd. 105/106). Muster-Schmidt Verlag, Göttingen 1979, ISBN 3-7881-0105-9.
- Alan Posener: Franklin Delano Roosevelt. Rowohlt Verlag, Hamburg 1999, ISBN 3-499-50589-4.
- Frank Freidel: Franklin D. Roosevelt, 5 Bände, Little, Brown, 1952–1973
- Frank Freidel: Franklin D. Roosevelt: A Rendezvous with Destiny, Little, Brown 1990
- Ronald D. Gerste: Roosevelt und Hitler. Todfeindschaft und totaler Krieg. Schöningh, Paderborn 2011, ISBN 978-3-506-77088-2.[9]
- Myron Charles Taylor, Richard C. Seiler: Kriegskorrespondenz zwischen Präsident Roosevelt und Papst Pius XII. NZN Buchverlag, Zürich 1947.
- Amity Shlaes: Der vergessene Mann: Eine neue Sicht auf Roosevelt, den New Deal und den Staat als Retter. Wiley-VCH Verlag, 1. Auflage 2011, ISBN 978-3-527-50553-1.
- John Charmley: Der Untergang des Britischen Empires: Roosevelt – Churchill und Amerikas Weg zur Weltmacht. Ares-Verlag 2005, ISBN 978-3-902475-04-6.
- H. W. Brands: Traitor to His Class: The Privileged Life and Radical Presidency of Franklin Delano Roosevelt. Doubleday, New York City 2008, ISBN 978-0-385-51958-8.
- John Morton Blum: The Progressive Presidents. The Lives of Theodore Roosevelt, Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt, Lyndon B. Johnson. Charles River Editors, ISBN 978-0-393-00063-4.
2. O naţiune care îşi distruge solul, se distruge pe ea însăşi.
3. Singura piedică la realizările tale de mâine sunt îndoielile tale de astăzi.
4. Trebuie să ne menţinem întotdeauna speranţa, credinţa, convingerea că există o viaţă mai bună, o lume mai bună, dincolo de orizont.
5. Este o chestiune de bun simţ să iei o metodă şi să o încerci. Dacă nu dă rezultate, fii sincer şi încearcă o altă metodă. Dar mai presus de orice, încearcă să faci ceva.
6. Trebuie să ţinem minte că orice opresiune, orice nedreptate, orice formă de ură sunt arme proiectate pentru a ataca civilizaţia noastră.
7. Testul la care ne supune progresul nu este cel de a adăuga în plus bunăstării celor care au deja mult, ci acela de a oferi suficient celor care au prea puţin.
8. Democraţia nu poate reuşi până când cei care îşi exprimă votul nu sunt pregătiţi să aleagă înţelept. De aceea, autentica armă de apărare a democraţiei este educaţia.
9. Să nu uităm niciodată că guvernul suntem noi înşine şi nu o putere străină de interesele ţării noastre. Regulile fundamentale ale democraţiei noastre nu sunt dictate de un preşedinte, senatori, parlamentari şi oficiali gevernamentali, ci de cei care votează în această ţară.
10. Este o nefericită caracteristică umană faptul că un teanc de bani poate chirăi mult mai tare decât un stomac gol.
| Gabriel Țepelea | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 6 februarie 1916 Borod, comitatul Bihor, Austro-Ungaria | ||
| Decedat | (96 de ani) București | ||
| Cetățenie |  România[1] | ||
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică | ||
| Ocupație | politician | ||
| Limbi vorbite | limba română | ||
| Deputat de Bihor | |||
| În funcție 1990 – 2000 | |||
| Partid politic | PNȚCD | ||
| Alma mater | Universitatea Regele Ferdinand din Cluj Universitatea din București | ||
| |||
| Modifică date / text | |||
Gabriel Țepelea (n. 6 februarie 1916, Borod, Bihor – d. 12 aprilie 2012, București) a fost un profesor și politician român, membru PNȚCD, deputat (1990-2000), membru de onoare al Academiei Române.
Studii[modificare | modificare sursă]
A absolvit Facultatea de Litere și Filozofie (secția filologie romanică) a Universității Regele Ferdinand din Cluj, în anul 1937, fiind mai apoi promovat doctor în litere și filozofie la Universitatea București (1948).[2] A urmat de asemenea studii juridice la Facultatea de Drept a Universității Regele Ferdinand din Cluj.
A urmat cursuri de specializare în domeniul limbii franceze și literaturii franceze în Franța, în anii 1937-1938.
Carieră didactică[modificare | modificare sursă]
În perioada 1938-1944 a fost profesor secundar la Lugoj și la Timișoara, iar după anul 1945 a fost profesor la București.
După ieșirea din închisoarea politică, între anii 1962-1964, a fost lector de limba franceză și istoria limbii române la Facultatea de filologie de la Timișoara, iar din 1964 lector, conferențiar și profesor la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Pitești, unde, în perioada 1971-1974, a îndeplinit și funcția de decan al facultății.
Activitatea politică[modificare | modificare sursă]
- s-a înscris în PNȚ, în anul 1933. A fost apropiat de Iuliu Maniu.
- președintele Organizației de tineret a PNȚ (1945-1946)
- candidat pe lista de deputați la alegerile din 1946, arestat și condamnat la 6 ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale
- din 1989 - membru PNȚCD
- 1990-1996 - vicepreședintele PNȚCD
- 1996-2000 - prim vicepreședinte al PNȚCD
- Activitate parlamentară:
- 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000 - Membru al Camerei Deputaților, circumscripția electorală PNȚCD din Bihor
- 1992-1996 - locțiitorul liderului Grupului parlamentar al PNȚCD și al PER
- 1996-2000 - președintele Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă
- vicepreședintele Conferinței Interparlamentare de la Santiago de Chile
- 1992-1996 - membru al Grupului parlamentar și al Comisiei mixte pentru Parlamentul European
- 1992-1996 - președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Belgia
- 1996-2000 - președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Franța - Adunarea Națională
Activitate publicistică[modificare | modificare sursă]
- Autor a 4 cursuri publicate sub egida Ministerului Învățământului în limba română și 3 cursuri în limba franceză
- 25 de volume și peste 700 de studii, articole și comunicări
- contribuții în redimensionarea literaturii și culturii vechi românești, în includerea scrierilor românești în limba latină în istoria literaturii și culturii române, precum și în domeniul literaturii comparate
- Membru al Comitetului de redacție (1942 - 1944) al publicației Ardealul, care apărea la București, în vremea ocupației horthyste a Transilvaniei de Nord
- Membru al Colectivului de redacție al revistei Tribuna Transilvaniei (1945-1946)
- Redactor al revistei Argeș (1966 - 1968)
- Membru al Societății de științe filologice
Lucrări[modificare | modificare sursă]
- Nuvele, 1944
- Țara Bihariei, 1945
- Problema omului in societatea romaneasca, 1947
- Plugarii condeieri din Banat, Editura "Cercului Bănățenilor", București
- Argeșul, în lumina toponimiei (în colaborare), Pitești, 1969
- Studii de istorie și limbă literară, 1970
- Corelația limbă - literatură, Editura didactică și pedagogică, București, 1971
- L'influence du latin médieval sur le roumain littéraire de Transylvanie (în colaborare), 1971
- Momente din evoluția limbii române literare, Editura didactică și pedagogică, București, 1973
- Ano, Ano, logojano (1974)
- Opțiuni și retrospective (1989)
- Iuliu Maniu în fața istoriei (1993, coordonator)
- Amintiri și evocări (1994)
- Ion Mihalache în fața istoriei (1994, coordonator)
- Rememorări de istorie, literatură și cultură națională (1994)
- Pentru o nouă istorie a literaturii și culturii române vechi (1994)
- Din gândirea creștin-democrată românească (1995, coordonator)
- O Europă și cealaltă (1995, traducere după Wilfried Martens)
- Corneliu Coposu în fața istoriei (1996, coordonator)
- Cântece de Galeră (1996)
- Interpretari si restituiri (1996)
- Însemnări de taină (1997)
- Așteptând (1997)
- Anii Nimănui (1998)
- Călătorii interioare (1998)
- Caius Iacob – viața și opera (1999, prefață și coordonare)
- Călătorie prin veac - în dialog cu Emil Șimăndan (1999)
- Dezbateri parlamentare (1999)
- Secvențe din purgatoriu (1999)
- Itinerar în vremi de cumpănă (2000)
- Credință și speranță: pagini de publicistică radiofonică (1943-2004) / Gabriel Țepelea (2006)
- Întâlniri la răscrucea unor destine (2011)
Mecenat[modificare | modificare sursă]
După 1990 a sprijinit financiar construirea grădiniței, dispensarului medical și a bisericii greco-catolice din comuna sa natală, Borod.[3]
Distincții[modificare | modificare sursă]
Gabriel Țepelea a fost membru de onoare al Academiei Române.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu