6. /27 APRILIE 2023 - POEZIE
HORIA BONCIU
| Horia Bonciu | |
 Horia Bonciu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Iași, România |
| Decedat | (56 de ani) București, România |
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | winegrower[*] lingvist poet scriitor traducător |
| Activitate | |
| Pseudonim | Sigismund Absurdul |
| Limbi | limba română |
Influențe[ascunde] | |
Modifică date / text  | |
Horia Bonciu - cunoscut și ca H. Bonciu - (n. , Iași, România – d. , București, România) este pseudonimul literar al lui Beniamin Haimovici, fiul lui Carol Haimovici și al Ghizelei, poet și prozator de avangardă al perioadei interbelice, asociat cu expresionismul, suprarealismul și postmodernismul.
BIOGRAFIE ARTISTICĂ
S-a remarcat mai întâi prin poezie (debutează în 1932 cu volumul Lada cu năluci), apoi prin cele două romane de factură expresionistă, Bagaj... (1934) și Pensiunea doamnei Pipersberg (1936), care îi aduc consacrarea artistică, în mare parte postumă, dar și antipatiile criticilor tradiționaliști (Nicolae Iorga) la care se adaugă respingerile categorice ale ideologilor extremei drepte.
A frecventat cercurile artistice din Viena și Berlin, în calitate de corespondent al ziarului Rampa, familiarizându-se cu anumite tendințe literare ale vremii (neo-romantism, simbolism, expresionism). Nu și-a finalizat studiile universitare. Acuzat de pornografie, asemenea unor confrați cum ar fi Mircea Eliade, Geo Bogza sau Mihail Sebastian, i se intentează un proces de presă răsunător în 1937, dar numeroși intelectuali, în frunte cu Eugen Lovinescu, îi sar în apărare.[necesită citare]
Este citat de Mircea Cărtărescu în volumul Postmodernismul românesc drept unul dintre precursorii acestui curent literar.
OPERE
- Lada cu năluci, 1932
- Eu și Orientul, 1933
- Poeme către Ead (după Anton Wildgans), 1933
- Bagaj Strania dublă existență a unui om în patru labe, 1934
- Pensiunea doamnei Pipersberg, 1936
- Brom, 1939
- Requiem, 1945
- Concert la contrabas. Poemele republicane, 1948 (netipărite)
HORIA BONCIU- POET MODERNIST, PREA PUȚIN CUNOSCUT
Primit pentru publicare: 24 Sept. 2018
Autor: Boris MARIAN
Publicat: 01 Oct. 2018
Editor: Ion ISTRATE
Născut la 19 mai 1893, Iași, decedat la 27 aprilie 1950 ,București, H. Bonciu a fost poet, prozator, traducător din Louis-Ferdinand Céline, ș.a.A fost influențat de Urmuz, alți avangardiști. Se numea la naștere Beniamin Haimovici, fiul lui Carol Haimovici și al Ghizelei.S-a remarcat mai întâi prin poezie (debutează în 1932 cu volumul Lada cu năluci), apoi prin cele două romane de factură expresionistă, Bagaj… (1934) și Pensiunea doamnei Pipersberg (1936), care îi aduc consacrarea artistică, în mare parte postumă, dar și antipatiile criticilor tradiționaliști (Nicolae Iorga) la care se adaugă respingerile categorice ale ideologilor extremei drepte.A frecventat cercurile artistice din Viena și Berlin, în calitate de corespondent al ziarului Rampa, familiarizându-se cu anumite tendințe literare ale vremii (neo-romantism, simbolism, expresionism). Nu și-a finalizat studiile universitare. Acuzat de pornografie, asemenea unor confrați cum ar fi Mircea Eliade, Geo Bogza sau Mihail Sebastian, i se intentează un proces de presă răsunător în 1937, dar numeroși intelectuali, în frunte cu Eugen Lovinescu, îi sar în apărare.Este citat de Mircea Cărtărescu în volumul Postmodernismul românesc drept unul dintre precursorii acestui curent literar.Opere -Lada cu năluci, 1932,Eu și Orientul, 1933,Poeme către Ead (după Anton Wildgans), 1933, Strania dublă existență a unui om în patru labe, 1934,Pensiunea doamnei Pipersberg, 1936,Brom, 1939,Requiem, 1945,Concert la contrabas. Poemele republicane, 1948 (netipărite). Bonciu nu a făcut parte din nici o grupare artistică, fiind mereu un singuratic,ceea ce a accentuat și impresia de noutate a poeziei sale.Călinescu susține că Bonciu a publicat primele încercări literare sub pseudonim începând cu 1912, poezii semnate cu numele adevărat au fost trimise în vederea tipăririi în 1918 (revista Scena),iar în 1932 are loc debutul editorial cu volumul Lada cu năluci. Despre avangardismul scriitorilor evrei a scris Ovidiu Morar.Influența expresionismului a fost semnalată și de Ov. S. Crohmălniceanu. Predilecția pentru instinctual, stilizarea imaginilor violente,cosmicul, stihialul, demonicul, sacrul și, mai ales,grotescul, definesc poezia de factură expresionistă practicată de H. Bonciu. Deși singular, opera lui Bonciu reprezintă o contribuție interesantă a scriitorilor evrei la literatura română.Toate aceste trăsături își vor cunoaște forma desăvîrșită în cele două romane – Bagaj… (1934) și Pensiunea doamnei Pipersperg (1936) – care
nu au trecut neobservate nici de critică, dar nici de autorități. De ce a declanșat literatura evreului avangardist născut la Iași contradicții intense în presa vremii, fiind, astfel, etichetat „scriitor pornograf”? În treacăt fie spus, cele două texte conțin extrem de puține imagini erotice. Dar despre Bonciu se poate scrie o carte, noi ne oprim aici.
Năluci
Sună stingerea, tăcere, singur lasă-mă vecine,
Gândurile fără dușumea, fără acoperiș,
Fără gânduri, fără tine, cu mine și fără mine,
Uite cum le prind, uite cum le pierd, uite-te!
Eu le dau, eu le iau, mă joc cu ele, bat în tine,
Îmi răcoresc arșițele, le zvârl în sus și cad,
Fără să mai dau, fără să mai cer ce mi se cuvine,
Nici de sus, și nici de jos din iad,
Spre care plec cântând și duc un om străin în mine.
Ion Heliade Rădulescu
Biografie Ion Heliade Rădulescu
Ion Heliade-Rădulescu - (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte - d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.
După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învaţă limba greacă , înainte de a învăţa să citească româneşte, din istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova). În 1818, el devine elevul lui Gh. Lazăr, căruia îi va urma la conducerea şcolii de la "Sf.Sava". Este membru activ al asociaţilor culturale din epocă: "Societatea Literară" (din 1827), "Societatea Filarmonică" (din 1833), întemeietor al presei din Ţara Românească: Curierul Românesc (1829) şi Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei "biblioteci universale", menită sa înzestreze cultura noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriaşă, ce depăşea cu mult chiar puterile unei generaţii, oricât de ambiţioase.
6 ianuarie 1802 – Se naşte la Târgovişte, fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol. Ajuns la Bucureşti, învaţă româneşte după cărţile populare, iar greceşte cu dascălul Alexe; prin 1814 însuşi Naum Râmniceanu i-a fost dascăl.
1815/1818 – Frecventează Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu; cunoaşte poezia lui Hristopulos, poet la mare modă, pe care o şi traduce.
1822/1829 – Devine succesorul lui Gh. Lazăr la Colegiul Sfântul Sava, după retragerea acestuia.
1827 – Apare Societatea literară, din iniţiativa sa şi a lui Dinicu Golescu. care promova ideile iluministe: răspândirea şcolii româneşti, înfiinţarea unui teatru naţional, publicarea de gazete, de traduceri şi de opere originale. Aici, Heliade citeşte din traducerile sale din Lamartine.
1828 – Apare la Sibiu Gramatica Românească, în care autorul se dovedeşte un reformator la domeniul limbii; susţine simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutarea neologismelor din latină şi din limbile romanice.
1829, 8 aprilie – Apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate.
1830 – Apare volumul Meditaţii poetice dintr-ale lui A. de la Martin. Traduse şi alăturate cu alte bucăţi originale din D. I. Eliad; poeziile originale sunt:
Cântarea dimineţii
Trecutul
Dragele mele vorbe
Epitaf de la o tânără mamă
1833 – Apare Societatea Filarmonică la iniţiativa lui I.H. Rădulescu, Ion Câmpineanu şi C. Aristia.
1834 – Este director al Şcolii de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură care avea rostul de a pregăti actori profesionişti.
1835 –
Publică traducerea comediei Amfitrion de Molière.
Apare Gazeta Teatrului Naţional.
1836 –
Îşi adună toate producţia literară în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie.
Apare, în subredacţia lui Heliade şi a lui Florian Aaron, Muzeul Naţional, supliment săptămânal al Curierului românesc
Ion Heliade-Rădulescu - (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte - d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.
După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învaţă limba greacă , înainte de a învăţa să citească româneşte, din istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova). În 1818, el devine elevul lui Gh. Lazăr, căruia îi va urma la conducerea şcolii de la "Sf.Sava". Este membru activ al asociaţilor culturale din epocă: "Societatea Literară" (din 1827), "Societatea Filarmonică" (din 1833), întemeietor al presei din Ţara Românească: Curierul Românesc (1829) şi Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei "biblioteci universale", menită sa înzestreze cultura noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriaşă, ce depăşea cu mult chiar puterile unei generaţii, oricât de ambiţioase.
6 ianuarie 1802 – Se naşte la Târgovişte, fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol. Ajuns la Bucureşti, învaţă româneşte după cărţile populare, iar greceşte cu dascălul Alexe; prin 1814 însuşi Naum Râmniceanu i-a fost dascăl.
1815/1818 – Frecventează Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu; cunoaşte poezia lui Hristopulos, poet la mare modă, pe care o şi traduce.
1822/1829 – Devine succesorul lui Gh. Lazăr la Colegiul Sfântul Sava, după retragerea acestuia.
1827 – Apare Societatea literară, din iniţiativa sa şi a lui Dinicu Golescu. care promova ideile iluministe: răspândirea şcolii româneşti, înfiinţarea unui teatru naţional, publicarea de gazete, de traduceri şi de opere originale. Aici, Heliade citeşte din traducerile sale din Lamartine.
1828 – Apare la Sibiu Gramatica Românească, în care autorul se dovedeşte un reformator la domeniul limbii; susţine simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutarea neologismelor din latină şi din limbile romanice.
1829, 8 aprilie – Apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate.
1830 – Apare volumul Meditaţii poetice dintr-ale lui A. de la Martin. Traduse şi alăturate cu alte bucăţi originale din D. I. Eliad; poeziile originale sunt:
Cântarea dimineţii
Trecutul
Dragele mele vorbe
Epitaf de la o tânără mamă
1833 – Apare Societatea Filarmonică la iniţiativa lui I.H. Rădulescu, Ion Câmpineanu şi C. Aristia.
1834 – Este director al Şcolii de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură care avea rostul de a pregăti actori profesionişti.
1835 –
Publică traducerea comediei Amfitrion de Molière.
Apare Gazeta Teatrului Naţional.
1836 –
Îşi adună toate producţia literară în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie.
Apare, în subredacţia lui Heliade şi a lui Florian Aaron, Muzeul Naţional, supliment săptămânal al Curierului românesc
Cântarea dimineţii
Cantarea diminetii
Din buzi nevinovate
Cui altui se cuvine,
Puternice Parinte,
Decat tie a da?
Tu esti stapan a toate,
Tu esti preabunul tata;
Din buzi nevinovate
Cui altui se cuvine,
Puternice Parinte,
Decat tie a da?
Tu esti stapan a toate,
Tu esti preabunul tata;
A ta putere sfanta
Faptura tine-ntreaga,
Ne tine si pe noi.
In inima,-n tot omul
Tu ai sadit dreptatea,
Unirea si fratia,
Tu constiinta scumpa,
Tu bun ce-avem ne-ai dat.
P-aceste saduri sfinte
Racoritoare ploaie
De adevar sa pice,
Sa creasca, sa dea rodul,
Sa fim preafericiti.
Indreptatorul lumii,
Tu ai slavit noroade,
Le-ai dat tu legi preasfinte
Ce tin aceste saduri;
Slaveste si pe noi!
S-aceste legi prea drepte
Orice norod le calca,
Sau care nu le stie,
Cade, ruini ramane,
Se face nestiut.
Din slava stramoseasca
De am cazut, ne nalta;
Faptura tine-ntreaga,
Ne tine si pe noi.
In inima,-n tot omul
Tu ai sadit dreptatea,
Unirea si fratia,
Tu constiinta scumpa,
Tu bun ce-avem ne-ai dat.
P-aceste saduri sfinte
Racoritoare ploaie
De adevar sa pice,
Sa creasca, sa dea rodul,
Sa fim preafericiti.
Indreptatorul lumii,
Tu ai slavit noroade,
Le-ai dat tu legi preasfinte
Ce tin aceste saduri;
Slaveste si pe noi!
S-aceste legi prea drepte
Orice norod le calca,
Sau care nu le stie,
Cade, ruini ramane,
Se face nestiut.
Din slava stramoseasca
De am cazut, ne nalta;
De am uitat unirea
Ce-i intarea in toate,
Acum ne fa uniti.
Sa stim c-avem dreptate,
Sa stim ce, cine suntem,
S-asa sa nu se uite
O natie slavita
Ce-am fost si ce-am fi noi.
Cu totii, dara, tie
Cantam cantare noua;
In flacara unirii
Intindem maini la tine,
Rugam sa ne-nsotesti.
Ne lumineaza mintea
Sa te cunoastem, bune,
Sa stim ca ne esti tata,
Sa te cantam mai bine,
S-asa sa ne-mpacam.
Ce-i intarea in toate,
Acum ne fa uniti.
Sa stim c-avem dreptate,
Sa stim ce, cine suntem,
S-asa sa nu se uite
O natie slavita
Ce-am fost si ce-am fi noi.
Cu totii, dara, tie
Cantam cantare noua;
In flacara unirii
Intindem maini la tine,
Rugam sa ne-nsotesti.
Ne lumineaza mintea
Sa te cunoastem, bune,
Sa stim ca ne esti tata,
Sa te cantam mai bine,
S-asa sa ne-mpacam.
Destăinuirea
I
Inima-mi obosita — si nu de ani, nu inca, —
Griji, datorii, povara pe ea se gramadesc;
Valuri, crivete-ntr-insa ca-n vulcanoasa stanca
Izbesc, se-nfrang cu mu get, mai repezi navalesc.
Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
Asupra-i se rascoala s-o-nghete-aci pe loc,
Sangele-mi sa-l inchege, ce-n unde spumegoase
Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!
Un foc! si ca acela ce arde-ntr-o campie
Albita de troiene si toata-n vijelie,
Ce arde ca sa arza, de vanturi spulberat,
Arsura e intr-insul, care il mistuieste,
Si nimeni nici d-aproape de el nu se-ncalzeste;
Lumina-i face groaza si celui inghetat.
II
S-o face el cenusa? vreun par jol v-aduce?
Nu stiu Dar a lui urma nestearsa-n veci va fi
Inima-mi obosita — si nu de ani, nu inca, —
Griji, datorii, povara pe ea se gramadesc;
Valuri, crivete-ntr-insa ca-n vulcanoasa stanca
Izbesc, se-nfrang cu mu get, mai repezi navalesc.
Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
Asupra-i se rascoala s-o-nghete-aci pe loc,
Sangele-mi sa-l inchege, ce-n unde spumegoase
Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!
Un foc! si ca acela ce arde-ntr-o campie
Albita de troiene si toata-n vijelie,
Ce arde ca sa arza, de vanturi spulberat,
Arsura e intr-insul, care il mistuieste,
Si nimeni nici d-aproape de el nu se-ncalzeste;
Lumina-i face groaza si celui inghetat.
II
S-o face el cenusa? vreun par jol v-aduce?
Nu stiu Dar a lui urma nestearsa-n veci va fi
Si oricand calatorul pasul p-aci-si va duce,
Oprindu-s-o sa zica: “Odat-a ars aci.”
Ah! fie-n veci ca focu-mi sa n-aiba vreun nume,
Strain si rece fie oricand aicea jos,
Si fara sa-l cunoasca, sa-l vaza veacuri, lume
Ca meteor de groaza, comet prea fioros!
Fara sa-i stie drumul si d-unde oare vine,
Dincolo el de fata sa se vedeasca bine
S-acolo sa m-arate si eu cine am fost.
Fi-mi-va el spre osanda? Fi-mi-va spre rasplatire?
Dragoste e fiinta-i, raza de nemurire,
Fala vietii mele si insusi al meu post.
III
Sub degete-mi rasuna, lira, te-nfioreaza,
Spune ce e poetul in ast loc osandit,
Cum el dintr-insul raiul oriunde-nfiinteaza
Si-si face fericirea din bine-nchipuit.
Cand canta el, s-aude, veacurile rasuna; .
Cand se inchina, cerul el il coboara jos;
Dragostea lui e f lacari si ura lui detuna,
Blandetea-i e seninul acel mai luminos.
Ferice de acela pe care el slaveste!
La nemurire zboara, ce el i-o pregateste;
In buza lui e slava ce duhu-i si-a croit;
Oprindu-s-o sa zica: “Odat-a ars aci.”
Ah! fie-n veci ca focu-mi sa n-aiba vreun nume,
Strain si rece fie oricand aicea jos,
Si fara sa-l cunoasca, sa-l vaza veacuri, lume
Ca meteor de groaza, comet prea fioros!
Fara sa-i stie drumul si d-unde oare vine,
Dincolo el de fata sa se vedeasca bine
S-acolo sa m-arate si eu cine am fost.
Fi-mi-va el spre osanda? Fi-mi-va spre rasplatire?
Dragoste e fiinta-i, raza de nemurire,
Fala vietii mele si insusi al meu post.
III
Sub degete-mi rasuna, lira, te-nfioreaza,
Spune ce e poetul in ast loc osandit,
Cum el dintr-insul raiul oriunde-nfiinteaza
Si-si face fericirea din bine-nchipuit.
Cand canta el, s-aude, veacurile rasuna; .
Cand se inchina, cerul el il coboara jos;
Dragostea lui e f lacari si ura lui detuna,
Blandetea-i e seninul acel mai luminos.
Ferice de acela pe care el slaveste!
La nemurire zboara, ce el i-o pregateste;
In buza lui e slava ce duhu-i si-a croit;
In mana-i e cununa ce-n veci sta inverzita,
In pieptu-i e altar ul pe care e slavita
Aleasa frumusete ce el a-nvrednicit.
IV
Cerul e al meu templu si singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care il slavesc;
Prin albastruia-i fata se-nsufl-a mea cantare,
Luceferii lui raze de viata-mi raspandesc.
Acolo e nadejdea-mi ce-n veci ea imi zambeste,
D-acolo astept roua, balsam mantuitor;
Aci a mea trufie se-nchina, se smereste,
Si inainte-i taina nu este al meu dor.
Muza-mi se umileste, lira-mi abia suspina,
Geniu-si pierde zborul si fruntea-mi se inclina;
Din versuri indrazneala cu totul a lipsit.
Inima-mi in tacere asteapta-n marmurire
Raza de mangaiere l-a sa destainuire
E ceasul inchinarii! si omul sta smerit,
In pieptu-i e altar ul pe care e slavita
Aleasa frumusete ce el a-nvrednicit.
IV
Cerul e al meu templu si singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care il slavesc;
Prin albastruia-i fata se-nsufl-a mea cantare,
Luceferii lui raze de viata-mi raspandesc.
Acolo e nadejdea-mi ce-n veci ea imi zambeste,
D-acolo astept roua, balsam mantuitor;
Aci a mea trufie se-nchina, se smereste,
Si inainte-i taina nu este al meu dor.
Muza-mi se umileste, lira-mi abia suspina,
Geniu-si pierde zborul si fruntea-mi se inclina;
Din versuri indrazneala cu totul a lipsit.
Inima-mi in tacere asteapta-n marmurire
Raza de mangaiere l-a sa destainuire
E ceasul inchinarii! si omul sta smerit,
Cumetria cioarei când s-a numit privighetoare
O dihanie de cioara,
Ce-i daduse naiba-n gand?!
Sa ia fulgi de alte pasari,
Sa iasa la zbor cantand.
Iat-o impopotonata
Si mereu se gatuieste,
Ulubeasna-mpestritata
Ratoit bananaieste.
Ce-i daduse naiba-n gand?!
Sa ia fulgi de alte pasari,
Sa iasa la zbor cantand.
Iat-o impopotonata
Si mereu se gatuieste,
Ulubeasna-mpestritata
Ratoit bananaieste.
Ce nume sa-si dea acuma?
Ca e lucru-nsemnator!
De la nume-atarna toate
Si trecut, si viitor.
Dar cioara, de! e tot cioara,
Si astfel se socotea:
Nu-si mai vedea de loc ciocul
Si trupul nu-si mai simtea.
Se gandi cum s-o brodeasca
Si sa-si cate vr un nasic:
Dar nasul i-o da vrun nume
Ce n-o plati mai nimic.
Haide! singura se face
In biserica de cas
S-alde popa, s-alde nas,
Ca sa fie bine pace:
Fara sfada, fara price,
Ramane zis ce-si va zice.
Se numi privighetoare,
Pasaruica cantareata,
Unde canta pe racoare,
Stii, colea, de dimineata.
Si zbura de bucurie
Biata cioara cand gandea
Ca cioroii or s-o tie
De poet si pasarea.
Ca e lucru-nsemnator!
De la nume-atarna toate
Si trecut, si viitor.
Dar cioara, de! e tot cioara,
Si astfel se socotea:
Nu-si mai vedea de loc ciocul
Si trupul nu-si mai simtea.
Se gandi cum s-o brodeasca
Si sa-si cate vr un nasic:
Dar nasul i-o da vrun nume
Ce n-o plati mai nimic.
Haide! singura se face
In biserica de cas
S-alde popa, s-alde nas,
Ca sa fie bine pace:
Fara sfada, fara price,
Ramane zis ce-si va zice.
Se numi privighetoare,
Pasaruica cantareata,
Unde canta pe racoare,
Stii, colea, de dimineata.
Si zbura de bucurie
Biata cioara cand gandea
Ca cioroii or s-o tie
De poet si pasarea.
Iese-acuma ingamfata
Si la lume se arata
Si ne-nce pe a canta.
La-nceput cotofeneaza,
Glasul si-l mai subtiaza,
Dar ce-i faci? ca e tot ga!
Tipa: ga! si ga! rasuna;
Pasarile se aduna,
Asculta si aud: gara!
Se uita, dar nu vad cioara.
Dihania-nnebuneste,
Canta — cine-o mai opreste?
“Sunt — zice — privighetoare
Si Dumnezeu mi-a dat dar;
Sunt pasare zburatoare.
Care de pe langa mine
Va zice ca nu cant bine,
E mare, mare magar.”
Si eho raspunde: gar!
Pasarile aud: gar!
In tacere o ascult;
Se apropie mai mult,
Fiecare o priveste,
Fiecare isi zareste
Fulguletul, pana sa,
Si-ncep a ti-o dezbraca,
Scuipa-n gura s-apoi zboara.
Poetul ramane cioara!
Si la lume se arata
Si ne-nce pe a canta.
La-nceput cotofeneaza,
Glasul si-l mai subtiaza,
Dar ce-i faci? ca e tot ga!
Tipa: ga! si ga! rasuna;
Pasarile se aduna,
Asculta si aud: gara!
Se uita, dar nu vad cioara.
Dihania-nnebuneste,
Canta — cine-o mai opreste?
“Sunt — zice — privighetoare
Si Dumnezeu mi-a dat dar;
Sunt pasare zburatoare.
Care de pe langa mine
Va zice ca nu cant bine,
E mare, mare magar.”
Si eho raspunde: gar!
Pasarile aud: gar!
In tacere o ascult;
Se apropie mai mult,
Fiecare o priveste,
Fiecare isi zareste
Fulguletul, pana sa,
Si-ncep a ti-o dezbraca,
Scuipa-n gura s-apoi zboara.
Poetul ramane cioara!
Camil Baltazar
Biografie Camil Baltazar
Camil Baltazar (n. 25 august 1902, Focşani, d.27 aprilie 1977, Bucureşti) este pseudonimul literar al lui Leibu Goldenstein (sau Leopold Goldstein) şi desemnează un poet român evreu din perioada interbelică. Poetul cultiva versul tradiţionalist şi poezia intimistă. Deşi în perioada 1947-1976 a publicat alte 8 volume de versuri, poetul a intrat, treptat, într-un con de umbră.
Vecernii, 1923
Flaute de mătase, 1923
Reculegeri în nemurirea ta, 1925
Biblice, 1926
Strigări trupeşti lângă glesne, 1927
Cina cea de taină, 1929
Poeme vechi şi noi, 1931
Întoarcerea poetului la uneltele sale, 1937
Tărâm transparent, 1939
Camil Baltazar (n. 25 august 1902, Focşani, d.27 aprilie 1977, Bucureşti) este pseudonimul literar al lui Leibu Goldenstein (sau Leopold Goldstein) şi desemnează un poet român evreu din perioada interbelică. Poetul cultiva versul tradiţionalist şi poezia intimistă. Deşi în perioada 1947-1976 a publicat alte 8 volume de versuri, poetul a intrat, treptat, într-un con de umbră.
Vecernii, 1923
Flaute de mătase, 1923
Reculegeri în nemurirea ta, 1925
Biblice, 1926
Strigări trupeşti lângă glesne, 1927
Cina cea de taină, 1929
Poeme vechi şi noi, 1931
Întoarcerea poetului la uneltele sale, 1937
Tărâm transparent, 1939
Vecernii
Seara e mai blajină-n orăşelele de provincie,
Aerul vine proaspăt din munţii curaţi,
Dughenele tânguiesc, cu obloanele, ultima vecernie,
Geamurile caselor clipocesc, ochi întunecaţi.
Noaptea vine odată cu ţăranii sosiţi cu carele cu boi -
A doua zi va fi iarmaroc, -
Şi se desumflă, ca un cimpoi
După ultima notă, peste orăşel.
Câinii purced a spune poveşti stelelor;
Liniştea este atunci neclintit funigel,
Coborât din caierul cerului
În dâră albă de argint viu,
Până ce noaptea e târzie
Şi câinii tac, a pustiu.
Atunci odaia ia-nfăţişare de sărbătoare domoală,
Sub lumina lămpii, - galbenă şi melodioasă,
Asemeni unei bucurii după boală,
În sufletul unui copil, într-o zi frumoasă.
Focul cojeşte nuci de linişte băsmuitoare,
În jeratecul cu sclipiri de vin tomnatec.
Părul tău dobândeşte culoarea vinului,
Sufletul ţi-i taină de zăvoi singuratec.
Mâinile ţi se desprind atunci de trup
Şi purced a lumină cu altă lumină
Decât aceea de lampă, şi
Sufletul ţi-l simt scâncind, vibrantă violină.
Văd cum ochii tăi prind pojghiţi de singurătate,
Ca un eleşteu într-o toamnă ruginie.
Liniştea, undeva, ţinte mici bate.
Tu, cu ochii închişi ca o carte,
Purcezi a cânta la pian;
Trupul atunci ţi se iroseşte pe clape;
Sclipăt diafan.
Şi melodia dăinueşte-n odaie, spumos ram,
Cu liniştea, cu miezul de noapte, cu voia bună,
Până ce vine să ne grăiască la geam,
Cu vorbe tremurate, o frântură de lună.
Atunci tot sufletul îmi alunecă pe duşumele,
Şi nu mai ştiu: luna, mâinile sau cântecul tău,
Mi-l acopăr cu luminoase pietricele.
Nu mai ştiu nimic,
Până ce oboseala vine, melodioasă.
Şi-abia-n clipa ceea încerc să-mi ridic sufletul,
Dar el rămâne pe duşumele, - dâră luminoasă.
Aerul vine proaspăt din munţii curaţi,
Dughenele tânguiesc, cu obloanele, ultima vecernie,
Geamurile caselor clipocesc, ochi întunecaţi.
Noaptea vine odată cu ţăranii sosiţi cu carele cu boi -
A doua zi va fi iarmaroc, -
Şi se desumflă, ca un cimpoi
După ultima notă, peste orăşel.
Câinii purced a spune poveşti stelelor;
Liniştea este atunci neclintit funigel,
Coborât din caierul cerului
În dâră albă de argint viu,
Până ce noaptea e târzie
Şi câinii tac, a pustiu.
Atunci odaia ia-nfăţişare de sărbătoare domoală,
Sub lumina lămpii, - galbenă şi melodioasă,
Asemeni unei bucurii după boală,
În sufletul unui copil, într-o zi frumoasă.
Focul cojeşte nuci de linişte băsmuitoare,
În jeratecul cu sclipiri de vin tomnatec.
Părul tău dobândeşte culoarea vinului,
Sufletul ţi-i taină de zăvoi singuratec.
Mâinile ţi se desprind atunci de trup
Şi purced a lumină cu altă lumină
Decât aceea de lampă, şi
Sufletul ţi-l simt scâncind, vibrantă violină.
Văd cum ochii tăi prind pojghiţi de singurătate,
Ca un eleşteu într-o toamnă ruginie.
Liniştea, undeva, ţinte mici bate.
Tu, cu ochii închişi ca o carte,
Purcezi a cânta la pian;
Trupul atunci ţi se iroseşte pe clape;
Sclipăt diafan.
Şi melodia dăinueşte-n odaie, spumos ram,
Cu liniştea, cu miezul de noapte, cu voia bună,
Până ce vine să ne grăiască la geam,
Cu vorbe tremurate, o frântură de lună.
Atunci tot sufletul îmi alunecă pe duşumele,
Şi nu mai ştiu: luna, mâinile sau cântecul tău,
Mi-l acopăr cu luminoase pietricele.
Nu mai ştiu nimic,
Până ce oboseala vine, melodioasă.
Şi-abia-n clipa ceea încerc să-mi ridic sufletul,
Dar el rămâne pe duşumele, - dâră luminoasă.
Lied de dragoste
Tu n-ai parfume-mbătătoare
Să lase dîre-n urma ta,
Ci răspândești suava boare
A omeniei, - ca o za,
Abia simțit, te împresoară.
Ochii șăgalnici și serioși,
Au strălucire și ardoare,
Sînt și senini, sînt și umbroși.
Cum te încrezi deplin în oameni,
Arzînd în freamătul simțirii,
Ești, mladă albă între semeni,-
O-ntruchipare a iubirii.
Dă-mi ochii tăi, mușcatei gemeni,
Icoană vie-a dăruirii.
Să lase dîre-n urma ta,
Ci răspândești suava boare
A omeniei, - ca o za,
Abia simțit, te împresoară.
Ochii șăgalnici și serioși,
Au strălucire și ardoare,
Sînt și senini, sînt și umbroși.
Cum te încrezi deplin în oameni,
Arzînd în freamătul simțirii,
Ești, mladă albă între semeni,-
O-ntruchipare a iubirii.
Dă-mi ochii tăi, mușcatei gemeni,
Icoană vie-a dăruirii.
Clipe de seară
Amurgul paste linistea in salon,
liniste rar speriata
de tipatul vreunui bolnav ce tuseste,
scrijelind panza de anost si monoton.
Adineauri sora Ioana a trecut,-
si ochii taiati in sticla severa,
cum s-au rotit prin salon, dojenitori,
uitatura lor m- a patruns si m-a durut...
De ce ma tin in frig si in spital?...
Linistea ma ingenuche si ma doare.
Afara ninge linistit si frumos,
si- n mine ceva sfarsit si bun moare...
Ninge bizar si neinteles afara;
tacerea ma ocroteste si mi- i bine;-
Mai tipa o tuse de bolnav- si apoi
linistea se prabuseste, ingrozita, peste mine...
liniste rar speriata
de tipatul vreunui bolnav ce tuseste,
scrijelind panza de anost si monoton.
Adineauri sora Ioana a trecut,-
si ochii taiati in sticla severa,
cum s-au rotit prin salon, dojenitori,
uitatura lor m- a patruns si m-a durut...
De ce ma tin in frig si in spital?...
Linistea ma ingenuche si ma doare.
Afara ninge linistit si frumos,
si- n mine ceva sfarsit si bun moare...
Ninge bizar si neinteles afara;
tacerea ma ocroteste si mi- i bine;-
Mai tipa o tuse de bolnav- si apoi
linistea se prabuseste, ingrozita, peste mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu