4. /22 APRILIE 2023 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT; INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
YEHUDI MENUHIN
.svg){kind=small}
Sir Yehudi Menuhin (n. , New York City, New York, SUA – d. , Berlin, Germania) a fost un celebru violonist și dirijor american, descendent al unei familii de evrei emigrați din Rusia. Pe lângă cetățenia americană, a dobândit ulterior și cetățenie elvețiană (1970) și britanică (1985), fiind înnobilat în Marea Britanie cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d'Abernon. Sir Yehudi Menuhin a avut una din cele mai lungi și prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-lea.
BIOGRAFIE
Yehudi Menuhin s-a născut la New York dintr-o familie de evrei lituanieni. Tânărul Menuhin a luat primele lecții de vioară la vârsta de cinci ani cu Sigmund Anker la San Francisco și apoi cu Louis Persinger.
Pasiunea pentru personalitatea lui George Enescu apare în 1924, cu prilejul concertului pe care violonistul român îl oferea publicului din San Francisco. George Enescu acceptă să-i dea lecții de vioară, dându-i astfel ocazia să vină în 1927 și în România, la vila Luminiș, locuința din Sinaia a lui Enescu, lectiile fiind determinante pentru cariera sa de solist.[14] O prietenie profundă i-a legat pe cei doi până la moartea lui Enescu, în 1955, Menuhin considerându-l cel mai important discipol al său, precum a mărturisit într-un interviu dat spre finalul vietii lui.[15] În 1927 familia s-a mutat la Paris iar Enescu i-a cerut lui Paul Paray, dirijor și președintele Concertelor Lamoureux, să-l audieze, ocazie pentru Yehudi Menuhin de a impresiona cu Simfonia spaniolă de Eduard Lalo, fiind apoi invitat de acesta să cânte în fața publicului parizian cu orchestra Lamoureux, la doar 10 ani.
După doi ani de formare muzicală cu George Enescu, a continuat studiul cu Adolf Busch la Basel, în Elveția, cu care face și prima sa înregistrare în 1928.
În 1930, familia Menuhin s-a mutat la Ville-d'Avray și a rămas acolo timp de cinci ani, simpatizând cu familia lui Boris Vian, vecini fiind. Din acea perioadă datează și fotografia în care cei doi joacă șah.
ACTIVITATE
În timpul celui de-al doilea război mondial, Menuhin se alătură armatei americane pentru a sprijini moralul forțelor aliate, dând sute de concerte.
Interesul său pentru muzica compozitorului ungar Béla Bartók l-a determinat pe acesta să-i dedice o lucrare, Sonata pentru vioara solo, care a fost finalizată în 1943 și interpretată în prima auditie de Menuhin la New York în 1944. A fost anul în care s-a îndrăgostit de o dansatoare engleză, Diana Gould cu care și-a petrecut apoi tot restul vietii.
Un eveniment excepțional a fost vizita lui Yehudi Menuhin la București în 1946. Venise să-l vadă pe profesorul său George Enescu și reîntâlnirea a prilejuit o serie de concerte simfonice și de cameră. La prima ediție a Festivalului Enescu din 1958, Menuhin a cântat cu David Oistrah Dublul Concert pentru vioară de J.S.Bach.
Se întoarce în 1947 în Germania pentru a susține concerte cu Filarmonica din Berlin sub conducerea lui Wilhelm Furtwängler din dorința de a reablita după război, muzica și spiritul german.
În 1952 a fost invitat de Jawaharlal Nehru în India, descoperind astfel spiritualitatea yoghină. În calitate de președinte al cercului muzical asiatic CMA (Asian Music Circle), a organizat prima performanță occidentală a muzicienilor clasici indieni Ravi Shankar, Ali Akbar Khan, precum și primele concerte ale lui Vilayat Khan în Marea Britanie.
Yehudi Menuhin și-a făcut debutul ca și dirijor în Elvetia, la Dallas (1942), apoi a dirijat la Gstaad (1956) și la Bath, în Anglia (1959) unde a fost și o vreme director artistic.
În 1962 a fondat la Cobham în Surrey, Anglia orchestra care-i poartă numele iar trei ani mai târziu e decorat onorific cu Ordinul Imperiului Britanic.
Menuhin a avut de asemenea, o lungă asociere cu Ravi Shankar începând cu anul 1966, participând la Festivalul de la Bath și înregistrând împreună albumul West Meets Est, câstigător al premiilor Grammy Award în 1967.[16]
În 1969 a venit împreună cu orchestra Menuhin Festival Orchestra din Bath la Timișoara, înregistrând în sala nouă a Școlii de Muzică (proiectată de arhitectul timișorean Hans Fackelmann), pentru emisiunile muzicale ale Radioteleviziunii. Jurnalistul Lucian Bureriu își amintește de elogiul adus de muzician sălii Școlii de Muzică pe care, din politețe, a clasat-o drept sala cu cea mai bună acustică din Europa.[17]
Muzicianul s-a implicat în fondarea Școlii de muzică Yehudi Menuhin din Surrey, o școală internat pentru copiii recrutați din întreaga lume, precum și a Fundației The International Menuhin Music Academy (IMMA)[18] din Gstaad, Elveția care are ca obiectiv principal încurajarea tinerilor artiști talentați.
În 1981, Menuhin a fost numit dirijor al Orchestrei Filarmonice regale din Londra.
În 1983 a înființat în sudul Angliei Concursul international pentru tineri violonisti sub 22 de ani. Corina Belcea, elevă a Școlii de muzică din Timișoara, a participat de exemplu la acest concurs în 1991, urmând apoi Școala Menuhin din Surrey, Conservatorul Regal din capitala Angliei. stabilindu-se acolo și formând un cvartet propriu de renume internațional.[19]
În 1993, Yehudi Menuhin a avut privilegiul de a fi înnobilat de către Regina Regatului Unit cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d'Abernon.
În 1995 a plecat în Africa de Sud pentru a susține concerte cu ocazia eliberârii lui Nelson Mandela, dirijând oratoriul Messiah de Händel.
Muzicianul a fost de asemenea pasionat de artă, politică, psihologie și filozofie, fiind deseori implicat în apărarea cauzelor umanitare, ecologice și ale drepturilor omului. Timp de șase ani a prezidat Consiliul muzical internațional UNESCO (1969-1975), multiplicând eforturile umanitare și ajutând la colaborarea între muzicieni. A apărat cauza diverșilor artiști și intelectuali persecutați de regimurile totalitare, cum ar fi în cazul violoncelistului rus Mstislav Rostropovitch, a scriitorului dizident rus, Aleksandr Soljenițîn sau al pianistului argentinian, Miguel Ángel Estrella.
Yehudi Menuhin a lansat MUS-E19 în 1994, un program european de educație în domeniul artelor, care se derulează și astăzi în mai multe țări europene și vizează dezvoltarea creativității copiilor, prevenind astfel violența și rasismul.
În timpul carierei sale, Menuhin a cântat la mai multe instrumente de înaltă calitate cum ar fi vioara 1714 Soil Stradivari, în opinia specialiștilor aceasta având cel mai bun sunet între instrumentele celebre care au trecut prin mâna sa, adică Lord Wilton Guarnerius din 1742, Giovanni Bussetto din 1680, Giovanni Grancino din 1695, Guarneri filius Andrea 1703, Stradivarius, Prince Khevenhüller 1733, sau Guarneri del Gesù 1739.
PASCAL BENTOIU
| Pascal Bentoiu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  22 aprilie 1927, BucureștiBucurești, România  |
| Decedat | 21 februarie 2016, București București, România |
| Căsătorit cu | Annie Bentoiu |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | compozitor, muzician, muzicolog |
| Activitate | |
| Gen muzical | operă |
Modifică date / text  | |
Pascal Bentoiu (n. , București, România – d. , București, România) a fost un compozitor, muzician și muzicolog român, doctor honoris causa al mai multor universități din țară și străinătate.
BIOGRAFIE
Studii
A studiat compoziția în particular cu Mihail Jora. A urmat cursurile Facultății de Drept din București (1945 - 1947) și apoi s-a înscris la Conservatorul din București (în septembrie 1947) însă nu a putut continua studiile din cauza taxelor exorbitante stabilite de regimul comunist pentru copiii personalităților din România interbelică.
Activitate
După o perioadă în care a activat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București (1953-1956), Pascal Bentoiu s-a dedicat în întregime vocației de compozitor. A fost secretar al Secției de muzică simfonică, muzică de cameră și operă din cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1968-1973), fiind primul președinte al acesteia ales după Revoluția română din 1989. Pascal Bentoiu a făcut parte din jurii ale unor concursuri de prestigiu.
Pascal Bentoiu a fost cel mai reputat expert în muzica compozitorului român George Enescu. A analizat toate lucrările acestuia și a completat unele dintre partiturile rămase neterminate: Simfoniile nr. 4 și 5, poemul simfonic Isis, Trioul cu pian în la minor. Este autorul celei mai importante cărți referitoare la opera muzicală a lui George Enescu, Capodopere enesciene (tipărită și în limba engleză, în Statele Unite ale Americii, și în limba germană, în Germania).
În calitate de muzicolog, Pascal Bentoiu a scris mai multe cărți, zeci de articole și studii în revistele de specialitate, a participat la sute de emisiuni de radio și de televiziune. A susținut zeci de conferințe, prelegeri, cursuri de măiestrie, în țară și în străinătate.
MUZICA LUI PASCAL BENTOIU
Trăsături generale
Muzica sa este lirică și colorată, se inspiră din resursele folclorului românesc, precum și din muzica serială și din alte tehnici contemporane. Este un compozitor cu un limbaj rafinat, modern, dar axat pe valorile expresivității muzicii, având tangențe cu neoromantismul. Pascal Bentoiu explorează zonele tonalului, modalului, se bazează pe rigoarea construcției, uneori pe idei programatice. Multe dintre lucrările sale se grupează în cicluri (Cvartetele de coarde nr. 3–6, Simfoniile nr. 6-8).
Bentoiu a compus trei opere, opt simfonii, patru concerte, șase cvartete de coarde, precum și sonate și șase cicluri de melodii. Opera sa Hamlet, terminată în 1974, a fost premiată pe plan internațional și a fost reprezentată în premieră mondială în Franța, la Marsilia. Opera Amorul doctor beneficiază de o înregistrare specială realizată de Radio BBC 3 și de Radio ORTF Paris. Opera Jertfirea Ifigeniei a fost prima creație din categoria opere radiofonice scrisă de un român și a primit Premiul "Italia" al Radiodifuziunii italiene. Trilogia simfoniilor Culori, Imagini și Volume relaționează muzica cu celelalte arte, respectiv pictura, arhitectura și literatura.
DISTINCȚII
Este doctor honoris causa al mai multor universități din țară și din străinătate (dr.h.c.mult.), printre care Universitatea Națională de Muzică București, Universitatea de Arte "George Enescu" din Iași, Academia de muzică "Gheorghe Dima" din Cluj, Central College Pella, Iowa, S.U.A.. A primit numeroase premii și distincții naționale și internaționale, decorații ale statului român. Printre acestea Premiul de Stat (1964), Premiul internațional "Italia" al Radioteleviziunii Italiene (RAI) din Roma (1968), Ordinul Meritul Cultural, cls. a III-a, cls. a II-a (1969, 1971), Premiul internațional "Guido Valcarenghi" din Roma (1970), premiile Academiei Române (1974, 1986) și premiile Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1971, 1975, 1978, 1979, 1980, 1983, 1985, 1987), Premiul Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori ANUC (1992), Premiul revistei "Actualitatea muzicală".
Decorații
- Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (20 aprilie 1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[7]
- Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[8]
- Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer (2007)
VIAȚĂ PERSONALĂ
Pascal este fiul avocatului Aurelian Bentoiu[9]; este fratele scriitoarei Marta Cozmin și cumnatul scriitorului Alexandru Miran. A fost căsătorit cu scriitoarea Annie Bentoiu. Fiica lor este soprana și profesoara Ioana Bentoiu, stabilită în Elveția.
COMPOZIȚII
Opere
- Amorul doctor, operă comică într-un act, libretul aparține compozitorului, după piesa lui Molière; L’amour médecin, opus 15, 1964, premiera la București, 23 decembrie 1966[10]
- Jertfirea Ifigeniei, operă radiofonică, libret de A. Pop și de Pascal Bentoiu, după Euripide, opus 17, premiera la București, 20 septembrie 1968
- Hamlet, operă în două acte, libret de Pascal Bentoiu, după tragedia Hamlet de William Shakespeare, opus 18, 1969, premiera absolută la Marsilia, Franța, la 26 aprilie 1974; premiera românească la 26 septembrie 1975, la Opera Română din București
Muzică orchestrală și concertantă
- Simfonia nr. 1, op.16 (1965)
- Simfonia nr. 2, op.20 (1974)
- Simfonia nr. 3, op.22 (1976)
- Simfonia nr. 4, op.25 (1978)
- Simfonia nr. 5, op.26 (1979)
- Simfonia nr. 6 „Culori”, op.28 (1985)
- Simfonia nr. 7 „Volume”, op.29 (1986)
- Simfonia nr. 8 „Imagini”, op.30 (1987)
- "Eminesciana III", concert pentru orchestră, op. 23 (1976)
- Poemul simfonic „Luceafărul”, op. 7, după Mihai Eminescu (1957)
- Suita simfonică „Imagini bucureștene”, op. 10 (1959)
- Suita ardelenească, op. 6 (1955)
- Uvertura de concert, op. 2 (1948)
- Concertul pentru pian și orchestră nr. 1, op. 5 (1954)
- Concertul pentru pian și orchestră nr. 2, op. 12 (1960)
- Concertul pentru vioară și orchestră, op. 9 (1958)
- Concertul pentru violoncel și orchestră, op. 31 (1989)
Muzică de scenă
Pentru următoarele piese de teatru:
- Nunta lui Figaro (Beaumarchais)
- Fântâna Blanduziei (Alecsandri)
- Femeia îndărătnică (Shakespeare); de același autor Doi domni din Verona, Romeo și Julieta, Poveste de iarnă, Hamlet, Visul unei nopți de vară
precum și pentru alte piese, de alți autori (Eschil, Euripide, Camus, Rostand ș.a.)
Muzică de cameră
- Sonata pt. pian, op. 1 (1947, revizuită în 1957)
- Sonata op. 14 pentru vioară și pian (1962)
- Cvartetul de coarde nr. 1, op. 3 (1953)
- Cvartetul de coarde nr. 2 „al consonanțelor”, op. 19, (1973)
- Cvartetul de coarde nr. 3, op. 27a (1981)
- Cvartetul de coarde nr. 4, op. 27b (1981)
- Cvartetul de coarde nr. 5, op. 27c (1982)
- Cvartetul de coarde nr. 6, op. 27d (1982)
Lieduri
- „Patru cântece pe versuri de Șt.O. Iosif”, op. 4 (1953)
- Trei sonete (Mihai Eminescu), op. 8 (1958)
- Cinci cântece (Nina Cassian), op. 11 (1959)
- Patru cântece (Mihai Beniuc), op. 13 (1961)
- „Flăcări negre” (Alexandru Miran), op. 21 (1974)
- „Incandescențe” (Alexandru Miran), op. 24 (1977)
- „Gelozie” (George Topîrceanu)
CĂRȚI
- Imagine și sens (Editura Muzicală, București, 1971, ed. 2/1973, versiune franceză 1979)
- Deschideri spre lumea muzicii (Editura Muzicală, București, 1973)
- Gândirea muzicală (Editura Muzicala, București, 1975)
- Capodopere enesciene (Editura Muzicala, București, 1984)
- Breviar enescian (Editura UNMB, București, 2005)
- Opt simfonii și un poem (Editura UNMB, București, 2007)
- Masterworks of George Enescu. A Detailed Analysis. Translated by Lory Wallfisch. (Scarecrow Press, Lanham, Maryland, 2010)[11]. Versiunea în limba engleză a volumului „Capodopere enesciene”.
- George Enescu: Meisterwerke – Pascal Bentoiu, Frank & Timme, Berlin, 2015. Traducere de Larisa Schippel și Julia Richter a volumului „Capodopere enesciene”.
FLORENZA COSSOTTO
Fiorenza Cossotto (n. 22 aprilie 1935) este o mezzo-soprană de operă italiană .
VIAȚĂ ȘI CARIERĂ
Născut la 22 aprilie 1935, în Crescentino , [1] provincia Vercelli , Italia, Cossotto a urmat Academia de Muzică din Torino și a studiat cu Mercedes Llopart . Ea a făcut debutul ei de opera ca sora Matilde în premieră mondială a Poulenc lui Dialogurile carmelitanii în 1957 , la La Scala din Milano . Debutul ei internațional a fost la 1958 Wexford Festival ca Giovanna Seymour în Donizetti lui Anna Bolena . Ei Covent Garden de debut a fost în 1959 ca Neris în Cherubini lui Medee , cuMaria Callas în rolul principal. O interpretare din 1962 a rolului principal în La favorita la La Scala a dus la o faimă mai largă și a debutat american în același rol în 1964 la Lyric Opera din Chicago și ca Amneris la Metropolitan Opera în 1968.
Între anotimpurile din 1967–68 și 1988–89, Cossotto a susținut 148 de spectacole la Met (roluri principale exclusiv). A fost considerată o expertă în interpretări ale rolurilor principale de mezzo / contralto din opera italiană de la mijlocul secolului al XIX-lea, cum ar fi Favorita ( La favorita) , Amneris ( Aida ), Azucena ( Il trovatore ), Eboli ( Don Carlos ), Preziosilla ( La forza del destino ), Maddalena ( Maddalena ), Ulrica ( Un ballo in maschera ) și Laura ( La Gioconda ). De asemenea, a interpretat-o pe Carmen, Cherubino de Mozart, Urbain în Les Huguenots de Meyerbeer , Romeo de Bellini și Marfa în Khovantschina .
În 2005, Cossotto și-a sărbătorit cea de-a 70-a aniversare cu o interpretare a Suor Angelica la Théâtre Royal din Liège , Belgia .
Cossotto a fost căsătorit cu basul italian Ivo Vinco de peste 40 de ani (sfârșind prin divorț). Au avut un fiu.
Conform cărții Opera , „Ea [Cossotto] și Giulietta Simionato erau principalele mezzo- sopranos italiene din anii 1960 și 1970. Ea [Cossotto] a câștigat aplauze în analele istoriei operice pentru minunatul ei timbru vocal, tehnica ei perfectă de cântat, și ușurința cu care putea stăpâni diferite registre. Pe lângă cântarea marilor roluri de mezzo, a luat și piesele alto remarcabile din repertoriul operistic italian. "
În afară de rolurile mezzo și alto, Cossotto a cântat și roluri de soprană cântate în mod tradițional de mezzos precum Santuzza ( Cavalleria Rusticana ) și Adalgisa ( Norma ).
A cântat Adalgisa lângă Normele din Callas, Joan Sutherland , Montserrat Caballé , Leyla Gencer și Elinor Ross [2]
Repertoriul ei la Met a inclus Amneris, Eboli, Adalgisa, Santuzza, Azucena, Dalila, Carmen (numai în turneu și în concerte în parc în aer liber), Principessa di Bouillon ( Adriana Lecouvreur ) și Mistress Quickly (pe care le-a adăugat în 1985, cântând cu Giuseppe Taddei ca Falstaff ).
DISCOGRAFIE DE STUDIO
EDOUARD LALO
| Édouard Lalo | |
 Édouard Lalo | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4] Lille, Franța |
| Decedat | (69 de ani)[1][2][4][5] Paris, Franța |
| Înmormântat | Cimitirul Père-Lachaise[6] |
| Căsătorit cu | Julie-Marie-Victoire Bernier de Maligny[*] |
| Copii | Pierre Lalo[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Ocupație | classical composer[*] |
| Activitate | |
| Studii | Conservatoire à rayonnement régional de Lille[*] |
| Gen muzical | muzică clasică |
| Instrument(e) | vioară violă |
| Premii | Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
| Modifică date / text | |
Édouard Victor Antoine Lalo (n. , Lille, Franța – d. , Paris, Franța) a fost un compozitor francez de origine spaniolă.
A studiat, cu începere din anul 1833, la Conservatorul din Lille, vioara, violoncelul și compoziția. În 1839 se mută la Paris.
Creația sa a cuprins opere, simfonii, concerte pentru vioară și violoncel.
Edouard Lalo era cunoscut în epocă mai mult ca violonist. Compune mai mult pentru instrumentul al cărui interpret este: concerte pentru vioară și orchestră, simfonia spaniolă și fantezii instrumentale, dar și melodii pentru voce și pian, chiar și opere. Totodată, mai scrie pentru vioară și un concert rus. Celebru este și concertul pentru violoncel, cu o melodică de tip spaniol.
Este înmormântat la Paris, în cimitirul Père Lachaise.
CREAȚII
- Instrumentale
- Simfonie (1886)
- Divertissement (1869)
- Concert pentru pian și orchestră (1888)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.1 op.20 (1873)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.2 op.21 Symphonie espagnole (1873/74)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.3 Fantaisie norvégienne (1878)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.4 op.29 Concerto russe (1879)
- Concert pentru violoncel și orchestră (1877)
- Piese pentru scenă și alte piese vocale
- Fiesque, operă (1866-68)
- Le Roi d'Ys, operă (1875-87)
- La Jacquerie, operă (1889, neterminată)
- Namouna, balet (1881/82)
- Néron, pantomină (1891)
- 23 Lieduri
- Muzică de cameră
- Fantaisie originale pentru pian și vioară op. 1 (cca. 1848)
- Allegro maestoso pentru pian și vioară op. 2 (cca. 1848)
- Deux impromptus (Espérance, Insouciance) pentru pian și vioară op. 4 (cca. 1848)
- Arlequin, esquisse caractéristique pentru vioară sau violoncel și pian (cca. 1848)
- Trio pentru pian nr. 1 op. 7 (cca. 1850)
- Impromptus (Pastorale, Scherzo alla Pulcinella) pentru vioară și pian op. 8 (cca. 1850)
- Trio pentru pian nr. 2 (1852)
- Sonată pentru pian și vioară op. 12 (1853)
- Deux pièces (Chanson villageoise, Serenade) pentru violoncel și pian op. 14 (1854)
- Allegro pentru violoncel și pian op. 16 (1856)
- Soirées parisiennes pentru vioară și pian op. 18 (1850) (împreună cu C. Wehle)
- Sonată pentru viloncel și pian (1856)
- Cvartet de coarde op. 19 (1859) [1880 prelucrat ca și op. 45]
- Trio pentru pian nr. 3 op. 26 (1880)
- Guitare pentru vioară și pian op. 28 (1882)
- Cvartet de coarde op. 45 (1880) (Prima variantă în 1859 ca și op. 19)
CATĂLINA ALEXANDRA GRAMA - JOJO
| Jojo Cătălina Alexandra Grama | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Cătălina Alexandra Grama |
| Născută | (39 de ani) București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actriță actriță de film |
| Activitate | |
| Înălțime | 1.61 m |
| Alte nume | Jojo |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Cătălina Alexandra Grama (n. Cătălina Alexandra Ionescu, 22 aprilie 1981, București), cunoscută de public sub numele de scenă Jojo, acronim de la cuvintele „jeune et jolie” (în franceză „tânără și frumoasă”), este cântăreață, cunoscută vedetă de televiziune[1] și actriță română, care a apărut în piese de teatru, producții cinematografice și emisiuni televizate de divertisment.
A luat lecții de canto și a studiat actoria, absolvind, în 2004, Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității Hyperion, la clasa profesorului Virgil Ogășanu.
VIAȚĂ PERSONALĂ
Din prima căsătorie, care a avut loc în secret în 2009, are un băiețel, Achim, născut la data de 10 iunie 2011.
În 2012, Jojo declara într-un interviu publicat online: "Nu știu cum aș putea exista fără Ionuț și fără Achim"[2].
Totuși, după trei ani de căsnicie, divorțează (tot în secret), și se recăsătorește câțiva ani mai târziu cu actorul Paul Ipate, partenerul ei și în viața profesională (amândoi fiind implicați într-o serie de producții de teatru și televiziune), cu care are, în prezent, o fetiță, Zora Maria[3].
ACTIVITATE
Cătălina Grama a debutat în televiziune în anul 1995, la vârsta de doar 14 ani. A jucat în primul său rol de teatru în 2003, iar în 2005 a fost distribuită în primul său rol într-un lung metraj cinematografic.
La doar 14 ani, Jojo s-a apucat de modeling în 1994. Într-un casting este observată de cei de la revista Salut, apoi începe o colaborare cu cunoscutul post de televiziune românesc Pro TV. Timp de doi ani a făcut parte din trupa U-nite alături de Bart și Miky, compunând numeroase[câte?] melodii. În perioada 1998-2003[4][5][6] alături de Horia Brenciu, a fost prezentatoarea emisiunii Kiki Riki Miki, realizată de Oana Ionescu. A colaborat cu Xtra Records în anul 2000 pentru un remake al videoclipului Roz [7] cu care a câștigat ceva mai târziu în România premiul Otto.
Jojo a continuat cariera muzicală singură.
A apărut într-un număr al revistei Playboy.
TEATRU
- Tanța și Costel, Teatrul George Ciprian, Buzău, 2003;
- Petrecere într-un pian cu coadă de Mihai Ispirescu, Teatrul Nottara, 2005;
- Poker de Adrian Lustig, Teatrul de Comedie, 2007;
- Opera de trei parale de Bertolt Brecht, Teatrul Nottara, 2009.
TELEVIZIUNE
Televiziunea Română
- Kiki Riki Miki, magazin interactiv pentru copii (edutainment), transmis în direct duminica pe TVR1, în perioada 1998-2003.
- BZZZ - primul magazin interactiv pentru tineret[8], transmis în direct sâmbăta dimineața pe TVR2, în perioada 1998-2000[9].
Antena 1
- Divertis, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2000-2009.
- SRC: Happy Show, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2014-prezent.
- Te cunosc de undeva, cea mai tare emisiune de sâmbătă seara din primăvară și toamnă.[judecată de valoare]
Pro TV
- Serviciul Român de Comedie, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2009-2014.
FILMOGRAFIE
- Un caz de dispariție, regia Dan Păduraru, 2005 - Mara
- Poker, regia Sergiu Nicolaescu, 2009 - Monica
- Nașa (2011) - asasina Katia
- Ultimul corupt din România, regia Sergiu Nicolaescu, 2012 - Monica
- S-a furat mireasa, regia Jesus del Cerro, 2012 - Nina
- Dead in Tombstone, regia Roel Reine, producător - Universal Pictures, 2012
PREMII
- Vasilica Tastaman, premiul pentru harul comic dovedit în nenumărate emisiuni de gen televizive, dar mai ales în filmul Poker regizat de Sergiu Nicolaescu, acordat de Societatea Umoristică Păcală.
- Câștigătoarea ediției a XII-a a emisiunii Dansez pentru tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu