1. /21 MAI 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Națteri

24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.
·         1924: În încercarea de a demonstra superioritatea lor intelectuală comițând „crimă perfectă”, doi studenți bogați de la Universitatea din Chicago, Nathan Leopold și Loeb Richard Junior, l-au răpit și ucis pe Robert „Bobby” Franks în vârstă de 14 ani. Au simulat o răpire, apoi au trimis o notă de răscumpărare familiei victimei.
·         1927: Aviatorul american Charles Lindbergh a aterizat cu aparatul sau de de zbor „Spirit of St. Louis”, pe aeroportul Le Bourget de lângă Paris, încheind astfel primul zbor individual peste Oceanul Atlantic. Charles Augustus Lindbergh, Jr. (n. 4 februarie 1902 – d. 26 august 1974), cunoscut și ca „Lucky Lindy” (Norocosul Lindy) sau „The Lone Eagle” (Vulturul solitar), a fost un pilot american, de origine suedeză, unul din pionierii zborurilor de lungă durată, devenit faimos pentru efectuarea primului zbor solo non-stop transatlantic în 1927.
·         1932: Amelia Earhart a devenit prima femeie pilot care a traversat singura Atlanticul.
·         1956: Prima bomba cu hidrogen detonata din aer a explodat deasupra Oceanului Pacific.
·         1961: A avut loc premiera spectacolului „Cum vă place”, de William Shakespeare, în montarea lui Liviu Ciulei, la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra”, cu Clody Bertola în rolul Rosalindei, moment de referință pentru dezvoltarea teatrului românesc.
·         1965: A debutat la Televiziunea Română, emisiunea „Teleenciclopedia" - record de audiență până în anul 1990.
·         1971: A avut loc, la București, prima audiție a compoziției „Masa Tăcerii”, de Tiberiu Olah, lucrare ce încheie tripticul său brâncușian. Tiberiu Olah, în maghiară Oláh Tibor, (n. 2 ianuarie 1928, Arpad, azi Arpășel – d. 2 octombrie 2002, Târgu Mureș) a fost un compozitor, profesor și muzicolog român de etnie maghiară. În 1946 și-a început studiile muzicale la Conservatorul de Muzică din Cluj. Și le-a continuat între 1949 și 1954 la Conservatorul din Moscova. Din 1958 a activat ca lector, apoi ca profesor la Conservatorul din București. A primit bursă de documentare și cercetare la DAAD. A susținut conferințe, referate, comunicări științifice în țară și peste hotare; a realizat emisiuni de radio și televiziune și a publicat studii, articole, interviuri, cronici în Muzica, Studii de Muzicologie, Contemporanul, România Literară, Melos (Mainz) etc. A compus muzică de orchestră și de cameră, inspirându-se la început din creația lui Béla Bartók, George Enescu și Igor Stravinski.
·         1972: Pietà a lui Michelangelo din Bazilica Sfântul Petru din Roma este deteriorată de către un vandal bolnav mintal, geologul maghiar Laszlo Toth. Pietà este o sculptură creată în 1499 de artistul Michelangelo Buonarroti. În prezent această capodoperă de o valoare inestimabilă a sculpturii renascentiste se află la Vatican, în Bazilica Sfântul Petru. Este singura lucrare semnată de Michelangelo. Semnătura poate fi văzută pe centura care îi încinge pe diagonală pieptul Fecioarei. Statuia a fost realizată pentru cardinalul francez Jean de Billheres, care fusese repartizat în Roma. Statuia a fost făcută ca monument funerar al cardinalului, dar a fost mutată în prima capelă pe partea dreaptă de la intrarea în bazilică, în secolul XVIII, unde se găsește actualmente. Această faimoasă operă de artă o întruchipează pe Fecioara Maria ținând în brațe trupul lui Isus după crucificare. Această temă este de origine nordică, populară la vremea respectivă în Franța, însă nu și în Italia. Interpretarea dată de Michelangelo lui Pietà este unică. Este o lucrare de o deosebită importanță întrucât împletește idealurile de frumusețe renascentiste cu cele naturaliste.
·         1982: Formația de rock Queen a lansat albumul Hot Space. Hot Space este al zecelea album de studio al formației Queen, lansat pe 21 mai 1982. Îndepărtându-se destul de evident de direcția muzicală a compozițiilor anterioare, formația a introdus foarte multe elemente de disco, pop, R&B și dance, fiind parțial influențați de succesul hitului lor din 1980, Another One Bites The Dust. Aceste schimbări au făcut ca albumul să nu fie atât de popular printre fanii care preferau stilul de rock tradițional care era asociat cu formația, deși Hot Space nu a întrerupt tradiția Queen de a încorpora o multitudine de genuri muzicale și influențe în muzica lor.
·         1982: Constantin Dăscălescu este numit prim-ministru al României, succedându-i lui Ilie Verdeț. A demisionat la 22 decembrie 1989, la cererea revoluționarilor care ocupaseră sediul Comitetului Central al PCR.
·         1991: În apropiere de Madras a fost asasinat Rajiv Gandhi, fost prim-ministru al Indiei, supranumit „părintele națiunii".
·         2000: Ceremonia dezvelirii Monumentului Corneliu Coposu la Alba Iulia, cu ocazia împlinirii a 86 de ani de la nașterea fruntașului țărănist.
·         2003: Un cutremur a lovit nordul Algeriei, omorând mai mult de 2.000 de oameni.
·         2004: A avut loc, la Moscova, prima reuniune la nivel înalt între Federația Rusă și reprezentanții celor 25 de state membre ale Uniunii Europene; a fost semnat un protocol prin care se afirma susținerea Rusiei de către UE pentru aderarea la Organizația Mondială a Comerțului.
·         2004: Comitetul ONU împotriva torturii a cerut explicații Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii în legătură cu tratamentele inumane aplicate deținuților irakieni.
·         2005: La Kiev, Ucraina, România, reprezentată de Luminița Anghel și trupa Sistem, s-a clasat pe locul trei la cea de-a cincizecea ediție Eurovision. Câștigătoarea ediției a fost Grecia.
·         2006: Populaţia Muntenegrului a votat la referendum cu o majoritate de 55% separarea de uniunea statală cu Serbia.

Nașteri

· 1471: S-a nascut pictorul si gravorul german Albrecht Dürer; (d. 1528). Albrecht Dürer (n. 21 mai 1471, Nürnberg – d. 6 aprilie 1528, Nürnberg) a fost un pictor german, creator de gravuri și teoretician al artei, una din personalitățile de seamă ale istoriei universale a artei. Opera sa impregnată de ideile Renașterii, Umanismului și Reformei a exercitat o deosebită influență în special asupra artiștilor germani și olandezi de mai târziu. Cu cele cca. 350 de gravuri în lemn și 100 gravuri în cupru a contribuit în mod hotărîtor la dezvoltarea gravurii ca formă de artă de sine stătătoare. Personalitate multilaterală a epocii, s-a ocupat nu numai de artele grafice, ci și de matematică, mecanică și literatură. S-a format sub influența umaniștilor din orașul natal, dar și din Țările de Jos și Italia, unde a întreprins diverse călătorii. Operele sale reflectă tendința înaintată a societății germane, lupta de clasă din perioada Reformei și a Războiului Țărănesc German.

· 1527: Filip al II-lea (spaniolă Felipe II de Habsburgo; portugheză Filipe I; n. 21 mai 1527 – d. 13 septembrie 1598) a fost rege al Spaniei în perioada 1556- 1598, rege al Neapolelui și al Siciliei în perioada 1554 - 1598, rege al Angliei și Irlandei (co-regent cu Maria I) în perioada 1554 - 1558, rege al Portugaliei și al Algarvelor (ca Filip I) în perioada 1580 - 1598 și rege al Capitanatului general Chile (Regatul Chile) în perioada 1554 - 1556.^[1]^[2] A fost prinț suveran al Celor Șaptesprezece Provincii din 1556 până în 1581 și a deținut numeroase titluri de duce și conte pentru anumite teritorii.

Cunoscut sub numele Filip cel Prudent, a domnit asupra unuia dintre cele mai mari imperii, care deținea teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni.

Filip s-a născut la Valladolid, fiind fiul lui Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și al soției sale, Isabela a Portugaliei. În timpul domniei sale, Spania a fost cea mai importantă putere din Europa de Vest. Sub conducerea lui, Spania a ajuns la maximul de influență și putere, a efectuat explorări în întreaga lume și a colonizat teritorii pe toate continentele cunoscute.

A fost descris de ambasadorul venețian Paolo Fagolo în 1563 ca fiind „de statură mică, cu ochi de un albastru pal, cu buze proeminente și pielea roz, însă întreaga lui apariție este foarte atractivă”. Ambasadorul a mai spus: „Se îmbracă cu mult bun gust și tot ce face este plin de curtoazie și grație”.^[3]

Insulele Filipine au fost numită după el.

Portretul lui Tițian al prințului Filip în vârstă de aproximativ douăzeci și patru de ani îmbrăcat într-o armură bogat decorată. Albul pielii sale corespunde ciorapilor albi și luciului verzui auriu de pe armura sa. În acest fel, tenul palid al prințului apare mai distins.

Filip și-a făcut debutul în guvern la șaisprezece ani în 1543. Tatăl său, Carol al V-lea, după Revolta Comunităților Castiliene avea obiceiul să plaseze un membru al familiei ca regent în timpul absențelor sale. Până atunci, împărăteasa Isabela a efectuat această sarcină dar decesul ei în 1539 l-a forțat pe împărat să atribuie această funcție prințului Filip flancat de un consiliu de regență în fruntea căruia se găsea cancelarul și inchizitorul general Juan Pardo de Tavera.

Câțiva ani mai târziu, în 1546, prințul primește primul său teritoriu: ducatul Milano. De la moartea în 1535 a lui Francisc al II-lea Sforza, ducatul a fost de fapt vacant și, ca fief imperial, a revenit lui Carol al V-lea, care a trebuit să numească un nou duce. După zece ani, împăratul îi acordă prețiosul teritoriu propriului fiu.

Filip era acum prinț al Spaniei, Duce de Milano și moștenitor al ducatului de Burgundia dar nu era decât un prinț minor când tatăl său a decis în 1552 ca Filip să se căsătorească cu regina Angliei Maria Tudor. Pentru ca cei doi să fie pe picior de egalitate, Carol i-a dat fiului său regatul Neapolelui în 1553.

La 25 octombrie 1555, Carol al V-lea a renunțat în mod oficial asupra domeniilor care aparțineau Ducelui de Burgundia, Filip obținând astfel suveranitatea asupra Țărilor de Jos și ducatul de Burgundia. De asemenea, el devine maestru al Ordinului Lânii de Aur.

Câteva luni mai târziu, la 16 ianuarie 1556, el devine rege al Spaniei sub numele Filip al II-lea. Totuși, Filip a mai trăit câțiva ani în Țările de Jos din cauza conflictului cu Franței.^[4] După semnarea Tratatului de la Cateau-Cambrésis și căsătoria cu Elisabeta a Franței, în vara anului 1559 se îmbarcă pentru a se întoarce în Spania.

Deși uneori descris ca un monarh absolut, autoritatea lui Filip se confruntă cu multe constrângeri constituționale.

Din anul 1580 Filip II a devenit Filip I, rege al Portugaliei, după ce a reușit să se impună candidatului oponent Antonio de Crato ce s-a incoronat el însuși rege al Portugaliei. Regele a remarcat din timp, din 1554, că trebuie sä recunoască, ca frate vitreg, pe Ioan de Austria care a fost recunoscut deja, în secret, de tatăl lui, Carol Quintul. Prima soție a regelui a fost Maria de Portugalia cu care s-a căsătorit în 1543 și, împreună, au avut un fiu, pe Don Carlos. Această căsătorie a unit Spania cu Portugalia între anii 1580 și 1640. Mai târziu a fost observată greșeala făcută prin căsătoria înrudită (cei doi erau veri), fiul lor fiind handicapat fizic și mintal.

După moartea soției lui, Maria (12 iulie 1545), a urmat căsătoria de alianță cu regina Maria I a Angliei la 25 iulie 1554, verișoara tatălui său, numită și "mătușa" sau Maria Tudor. Căsătoria a fost dezaprobată de curtea engleză, fiind o căsătorie cu țeluri clar politice; în această perioadă el a folosit titlul de "rege al Angliei". La 16 ianuarie 1556 după retragerea lui Carol V (Quintul) din viața politică, devine Filip al II-lea, rege al Spaniei, dar revine în țară numai după moartea tatălui său. În 1558moare și cea de-a doua soție a lui, Maria Tudor, fără să-i lase urmași. Filip încearcă fără succes să se căsătorească cu sora mai tînără a Mariei Tudor, Elisabeta I a Angliei.

Bănuindu-l pe fiul său de a intriga împotriva lui, Don Carlos va fi arestat și după un scurt timp va muri. Adversarii lui Filip îl acuză de omorârea fiului său propriu, care ar fi fost singurul urmaș legitim al regelui. Dacă Don Carlos ar fi ajuns rege, fiind debil mintal, s-ar fi ajuns la o criză de stat.

Decapitarea reginei Scoției, Maria Stuart, a dat prilejul atacării Angliei de către Armada spaniolă, care însă va fi nimicită de flota engleză aflată sub conducerea lui Charles Howard și Francis Drake (1558), fiind dotată cu o artilerie (tunuri) mai modernă si vase mai iuți, adecvate unei luptei navale in Marea Nordului, înfrângerea suferită de spanioli fiind nu numai pierderea materialä (12.000 de spanioli în comparație cu cea engleză 6000-8000 de englezi căzuți in luptă), dar și pierderea renumelui de "invicibila Armadă" spaniolă. Această victorie engleză a fost începutul afirmării Angliei ca putere maritimă.

Intre anii 1590 și 1598 Filip II a pornit războiul religios de partea papei și ducelui de Guise împotriva regelui hughenot Henric IV al Franței.

Filip și Ana la un banchet împreună cu familia și curtenii, de Alonso Sánchez Coello.

Filip și Elisabeta

Filip a fost căsătorit de patru ori și a avut copii cu trei dintre soțiile lui. Totuși, cei mai mulți copii au murit timpuriu.

Prima soție a lui Filip a fost verișoara sa primară, Maria Manuela, Prințesă a Portugaliei. Ea era fiica regelui Ioan al III-lea al Portugaliei și a reginei Ecaterina de Habsburg. Cuplul a avut un fiu, la a cărui naștere Maria a murit în 1545.

Carlos, Prinț de Asturia (8 iulie 1545 – 24 iulie 1568), a murit celibatar și fără copii.

A doua soție a lui Filip a fost verișoara tatălui său, regina Maria I a Angliei. Căsătoria din 1554 cu Maria a fost una politică. Prin această căsătorie, Filip a devenit jure uxoris rege al Angliei, deși cuplul mai mult a trăit despărțit decât împreună, cei doi guvernându-și țările. Nu au avut copii iar Maria a murit în 1558.

A treia soție a fost Elisabeta de Valois, fiica cea mare a regelui Henric al II-lea al Franțeiși a reginei Caterina de Medici. Căsătoria lor (1559-1568) a produs cinci copii. Elisabeta a murit la câteva ore după un avort în 1568. Copiii lor au fost:

sarcină pierdută două fete gemene (1564).
Isabella Clara Eugenia a Spaniei (12 august 1566 – 1 decembrie 1633), căsătorită cu Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria; nu a avut copii.
Catalina Micaela a Spaniei (10 octombrie 1567 – 6 noiembrie 1597), căsătorită cu Carol Emanuel I de Savoia; a avut copii.
sarcină pierdută fiu (1568).

A patra soție și ultima a fost Ana de Austria, care îi era nepoată. (Această căsătorie a fost prima dintre cele trei căsătorii unchi-nepoată aflate în arborele genealogic al strănepotului său Carol al II-lea al Spaniei și răspunzătoare pentru bolile genetice care au terminat linia de Habsburg în Spania. Potrivit contemporanilor, această căsătorie 1570-1580) a fost fericită și satisfăcătoare atât pentru Filip cât și pentru Ana. Au avut patru fii și o fiică. Ana a murit după ce a născut-o pe Maria în 1580. Copiii lor au fost:

Ferdinand, Prinț de Asturia (4 decembrie 1571 – 18 octombrie 1578), a murit tânăr
Carlos Lorenzo (12 august 1573 – 30 iunie 1575), a murit tânăr
Diego, Prinț de Asturia (15 august 1575 – 21 noiembrie 1582), a murit tânăr
Filip (3 aprilie 1578 – 31 martie 1621), viitorul rege Filip al III-lea al Spaniei
Maria (14 februarie 1580 – 5 august 1583), a murit tânără

Portret al regelui Filip al II-lea de Titian, ca.1554

· 1653: Eleonora Maria Josefa de Austria, regină consort a Poloniei (d. 1697)

· 1688: Alexander Pope, poet englez (d. 1744)

· 1775: Lucien Bonaparte, politician și militar francez, fratele mai mic al lui Napoleon (d. 1840)

· 1792: Gaspard Coriolis, matematician, fizician, inginer francez (d. 1843)

· 1799: Mary Anning (n. 21 mai 1799, Lyme Regis, Regatul Marii Britanii – d. 9 martie 1847, Lyme Regis, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost o paleontologă și geologă britanică, dar și o colecționară și comerciantă de fosile, care a devenit celebră în toată lumea pentru importantele ei descoperiri efectuate în straturile fosile marine jurasice din orașul Lyme Regis, Dorset, Anglia, localitate în care a trăit. Activitatea ei a contribuit considerabil la schimbări fundamentale în gândirea științifică referitoare la viața preistorică și istoria Pământului.

Anning căuta fosile în zona stâncilor Blue Lias^⁠(en), în special în lunile de iarnă când alunecările de teren scoteau la iveală noi fosile ce trebuia să fie strânse rapid, înainte de a se pierde în mare. Era o muncă periculoasă, ce era să se soldeze cu moartea ei în 1833 într-o alunecare de teren. Între descoperirile ei se numără primul schelet de ihtiozaur identificat în mod corect, pe care l-a găsit împreună cu fratele ei Joseph când avea doar doisprezece ani; primele două schelete de plesiozaur^⁠(en) găsite vreodată; primul schelet de pterozaur găsit în afara Germaniei; și importante fosile de pești. Observațiile ei au jucat un rol esențial în descoperirea faptului că coprolitele^⁠(en), denumite la acea vreme „pietre bezoar”, erau de fapt fecale fosilizate. Ea a descoperit și că fosilele de belemnite^⁠(en) conțineau săculeți de cerneală^⁠(en) similari cu cei de la cefalopodele moderne. Când geologul Henry De la Beche^⁠(en) a pictat Duria Antiquior^⁠(en), prima reprezentare picturală de largă circulație a unei scene din viața preistorică, pornind de la reconstrucțiile de fosile, el s-a folosit în principal de fosilele găsite de Anning, și a vândut copii ale ilustrației în folosul ei.

Genul, convingerile religioase și originea socială au împiedicat-o să participe pe deplin la activitățile comunității științifice din Anglia secolului al XIX-lea, formată preponderent din bărbați bogați de rit anglican. S-a luptat mare parte din viață cu dificultăți financiare. Familia ei era săracă și, ca disidenți religioși^⁠(en), erau supuși discriminărilor legale. Tatăl ei, meșter tâmplar producător de mobilă, a murit când Mary avea unsprezece ani.

A devenit cunoscută în cercurile geologilor din Regatul Unit, Europa și America, fiind consultată în probleme de anatomie, dar și referitoare la colectarea de fosile. Cu toate acestea, fiind femeie, nu era eligibilă pentru Societatea Geologică din Londra și nu a beneficiat întotdeauna de recunoașterea contribuțiilor ei științifice. Ea scria într-o scrisoare: „Lumea s-a folosit de mine cu atâta cruzime, încât mă tem că m-a făcut să fiu bănuitoare cu oricine.” Singura dintre scrierile ei științifice publicată în timpul vieții a apărut în Magazine of Natural History^⁠(en) din 1839, fiind un extras dintr-o scrisoare pe care Anning o adresase redactorului revistei și în care îi punea la îndoială una din afirmații.

După moartea ei în 1847, neobișnuita poveste a vieții ei a atras din ce în ce mai mult interes. Charles Dickens scria despre ea în 1865 că „fata de tâmplar și-a făcut un renume și a meritat să-l dobândească”. În 2010, la o sută șaizeci de ani de la moartea ei, Royal Society a inclus-o pe Anning într-o listă de zece femei britanice care au influențat cel mai mult istoria științei.

Lyme Regis, Dorset

Anning s-a născut la Lyme Regis în Dorset, Anglia. Tatăl ei, Richard, fabrica mobilă și își completa veniturile căutând prin straturile de fosile de pe litoralul stâncos din preajma orașului și vânzând turiștilor ceea ce găsea. El s-a căsătorit cu Mary Moore, denumită și Molly, la 8 august 1793 în Blandford Forum. Cei doi s-au mutat la Lyme și au trăit într-o casă construită pe podul din oraș. Ei mergeau la capela disidenților religioși din strada Coombe, ai cărei credincioși se autodenumeau la început „independenți” și apoi au fost cunoscuți sub denumirea de „congregaționaliști^⁠(en). Shelley Emling^⁠(en) scrie că familia trăia atât de aproape de mare, încât aceleași furtuni care loveau stâncile și scoteau la iveală fosile inundau uneori casa familiei Anning, obligându-i o dată chiar să iasă pe geamul dormitorului de la etaj ca să nu se înece.^[16]

Placă memorială pusă în locul unde s-a născut Mary Anning și unde a avut prima ei prăvălie de fosile, astăzi Muzeul Lyme Regis^⁠(en)

Schiță a casei lui Anning din 1842

Richard și Molly au avut zece copii.^[17] Primul copil, Mary, s-a născut în 1794. Ea a fost urmată de o altă fată, care a murit la scurt timp; Joseph în 1796; și un alt băiat în 1798, care a murit și el când era foarte mic. În luna decembrie a acelui an, prima fată, pe atunci în vârstă de patru ani, a murit după ce hainele ei au luat foc, posibil în timp ce punea rumeguș pe foc.^[16] Incidentul a fost relatat în Bath Chronicle^⁠(en) la 27 decembrie 1798: „un copil, în vârstă de patru ani, al d-lui R. Anning, tâmplar din Lyme, a fost lăsat singur circa cinci minute de mama lui ... într-o cameră unde era niște rumeguș ... Hainele fetei au luat foc și ea a fost atât de rău arsă încât a murit.”^[18] Când cei doi au avut încă o fată după doar cinci luni, au botezat-o Mary, după sora ei moartă. După ea s-au mai născut și alți copii, dar niciunul nu a supraviețuit mai mult de câțiva ani. Singurii care au ajuns la maturitate au fost Mary și Joseph.^[16] Rata ridicată de mortalitate infantilă în familia Anning nu era ceva neobișnuit la acea vreme. Aproape jumătate din copiii născuți în Marea Britanie în secolul al XIX-lea mureau înainte de vârsta de 5 ani, și în condițiile de trai înghesuit din orașul Lyme Regis al începutului de secol al XIX-lea, copiii mureau frecvent de boli ca variola și rujeola.^[17]

La 19 august 1800, când Anning avea 15 luni, a avut loc un eveniment amintit multă vreme de localnici. Ea era ținută în brațe de o vecină, Elizabeth Haskings, care stătea împreună cu alte două femei sub un ulm, urmărind un spectacol de echitație al unei trupe de călăreți ambulanți, când copacul a fost lovit de trăsnet, toate cele trei femei murind. Trecătorii au adus copilul repede acasă, unde a fost reanimat într-o baie fierbinte.^[18] Un medic local a declarat că supraviețuirea ei a fost una miraculoasă. Familia spunea că până atunci fusese un copil bolnăvicios, dar după aceea a crescut sănătos. Ani de-a rândul după aceea, membrii comunității au pus curiozitatea, inteligența și vivacitatea copilului pe seama incidentului.^[19]

Educația ei a fost extrem de limitată. Ea a putut să participe doar la școala de duminică a bisericii congregaționaliste, unde a învățat să scrie și să citească. Dogma congregaționalistă, spre deosebire de cea anglicană, punea accent pe importanța educației săracilor. Cea mai importantă avuție a ei era un volum legat din Dissenters' Theological Magazine and Review, în care pastorul familiei, părintele James Wheaton, publicase două eseuri, unul în care insista că Dumnezeu a creat lumea în șase zile, și altul în care îi îndemna pe credincioșii disidenți să studieze noua știință, geologia.

Mormântul lui Mary Anning și al fratelui ei Joseph din cimitirul St. Michael

Anning a murit de cancer la sân la 47 de ani, în 9 martie 1847. Munca ei a scăzut în randament spre sfârșitul vieții din cauza bolii, iar unii dintre consăteni au interpretat greșit efectele dozelor din ce în ce mai mari de laudanum^⁠(en) pe care le lua pentru durere, încât au apărut în Lyme bârfe cum că ar avea probleme cu băutura.^[56] Respectul de care se bucura în rândul comunității geologilor s-a făcut văzut în 1846 când, aflând de diagnosticul de cancer, Societatea Geologică a strâns bani de la membrii ei pentru a o ajuta cu cheltuielile, iar consiliul nou-înființatului Muzeu al Comitatului Dorset^⁠(en) a făcut-o membră onorifică.^[14] A fost înmormântată la 15 martie în cimitirul St. Michael din Lyme Regis.^[33] Membrii Societății Geologice au contribuit și pentru un vitraliu în onoarea ei, dezvelit în 1850. El prezintă cele șase fapte de milostenie trupească^⁠(en)—hrănirea celor flămânzi, darea de băut celor însetați, îmbrăcarea celor goi, adăpostirea celor fără casă, vizitarea celor închiși sau bolnavi, și inscripția spune: „Acest vitraliu este sfințit în aminterea lui Mary Anning din această parohie, care a murit la 9 martie AD 1847 și a fost ridicată de vicar și de membri ai Societății Geologice din Londra în amintirea contribuției ei la înaintarea științei geologiei și în amintirea bunătății ei sufletești și integrității din viață”.^[57]

Vitraliul lui Mary Anning la biserica St. Michael

După moartea ei, Henry De la Beche, președintele Societății Geologice, a scris un panegiric pe care l-a citit la o ședință a societății și pe care l-a publicat în revista trimestrială a organizației, primul astfel de panegiric dedicat unei femei. Aceste onoruri erau în mod normal acordate doar membrilor societății, care nu a admis femei decât începând cu 1904. Textul începea astfel:

„Nu pot închide acest anunț al membrilor noștri care au murit fără a anunța moartea cuiva care, deși nu făcea parte nici din cele mai ușoare clase ale societății, ci care a trebuit să-și dobândească pâinea de zi cu zi prin munca brațelor sale, și totuși a contribuit cu mult prin propriul său talent și prin neobositele căutări la cunoașterea de către noi a Enalio-Saurienilor^⁠(en), și a altor forme de viață organică îngropate în apropiere de Lyme Regis ..."^[58]

Charles Dickens a scris și el un articol despre viața ei în februarie 1865 în revista sa literară All the Year Round^⁠(en) în care a pus accent pe dificultățile pe care le-a depășit ea, în special pe scepticismul consătenilor ei. El și-a sfârșit articolul scriind: „fata de tâmplar și-a făcut un renume, și și l-a meritat”

Mary Anning împreună cu câinele ei, pictură reprezentând un moment dinainte de 1833, când câinele a murit într-o alunecare de teren; în fundal se văd stâncile de la Golden Cap^⁠(en)

· 1801: Prințesa Sofia Wilhelmine a Suediei (suedeză Sophie (Sofia) Vilhelmina Katherina Marie Louise (Lovisa) Charlotte (Charlotta) Anne (Anna) av (af) Sverige; 21 mai 1801 - 6 iulie 1865), a fost prințesă suedeză și soția lui Leopold, Mare Duce de Baden.

Sofia s-a născut la Stockholm, Suedia, la 21 mai 1801. A fost fiica regelui Gustav al IV-lea Adolf al Suediei și a reginei Frederica de Baden. După naștere a fost plasată sub supravegherea doamnei de onoare Hedvig Ulrika De la Gardie, care a fost guvernanta copiilor familiei regale din 1799 până în 1803.

Sofia avea opt ani când tatăl ei a fost detronat și a părăsit Suedia împreună cu familia. Între momentul loviturii de stat care a dus la detronarea regelui și momentul părăsirii Suediei, ea și mama ei au fost sub arest la domiciliu. În această perioadă, ea a fost descrisă în celebrul jurnal al lui Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp ca o fată încăpățânată, care era mai arogantă și dotată cu mai puțin autocontrol decât fratele ei.

La 25 iulie 1819 la Karlsruhe, Sofia s-a căsătorit cu Leopold, Mare Duce de Baden, fiu dintr-o căsătorie morganatică. Căsătoria a fost aranjată de nepotul lui Leopold, Karl I Mare Duce de Baden, pentru a îmbunătăți șansele ca într-o zi Leopold să devină Mare Duce datorită legăturilor regale ale Sofiei. În 1830, soțul ei a devenit Mare Duce de Baden sub numele de Leopold I.

În timpul revoluțiie din 1848-49 a fost obligată să plece din Karlsruhe. A devenit văduvă în 1852.

A murit la Palatul Karlsruhe la 6 iulie 1865 la vârsta de 64 de ani.

Portret de Franz Xavier Winterhalter al Sofiei de Baden, 1830.

· 1826: S-a nascut (la Hanau, in Germania), sculptorul român de origine germană Karl Storck; (d. 18 mai 1887, Bucuresti). S-a stabilit în România în 1849 si a fost primul profesor de sculptură la Școala de arte frumoase din București (Școala de Belle-Arte, fondată de Theodor Aman în 1864), a cărei catedră de specialitate a condus-o până la moarte. Este autorul primelor sculpturi monumentale din Bucureşti. In colaborare cu Paul Focșeneanu, a conceput basorelieful de pe frontonul Universității din București (distrus în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944), executat în stil neoclasic, care a introdus simbolistica mitologică și alegorică în sculptura românească. Este autorul statuilor „Domnița Bălașa”, „Spătarul Mihail Cantacuzino”, „Ana Davila” si realizator al busturilor lui Theodor Aman și C.A. Rosetti. Fiii săi, Carl (1854-1926) şi Frederic (1872-1942), au fost şi ei sculptori.
* 1834: Arhiducesa Maria Isabella de Austria, Prințesă de Toscana^[3] (21 mai1834^[3] – 14 iulie 1901^[3]) a fost prințesă de Bourbon-Două Sicilii și mai târziu Arhiducesă de Austria.

Maria Isabella s-a căsătorit cu unchiul ei Prințul Francisc, Conte de Trapani, fiul cel mic al lui Francisc I al celor Două Sicilii și a soției acestuia, Maria Isabella a Spaniei, la 10 aprilie 1850. Maria Isabella și Francisc au avut șase copii:

Prințesa Maria Antonietta de Bourbon-Două Sicilii (16 martie 1851 – 12 septembrie 1938); s-a căsătorit cu Prințul Alfonso, Conte de Caserta la 8 iunie 1868 la Roma, au avut 12 copii.
Prințul Leopoldo de Bourbon-Două Sicilii (24 septembrie 1853 – 4 septembrie 1870)
Prințesa Maria Teresa Pia de Bourbon-Două Sicilii (7 ianuarie 1855 – 1 septembrie 1856)
Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii (21 februarie 1856 – 7 aprilie 1941); s-a căsătorit cu Andrzej Zamoyski, conte Zamoyski la 19 noiembrie 1885 la Paris, au avut 7 copii.
Prințul Ferdinando de Bourbon-Două Sicilii (25 mai 1857 – 22 iunie 1859)
Prințesa Maria Annunziata de Bourbon-Două Sicilii (21 septembrie 1858 – 20 martie 1873)

Maria Isabella a murit la Lucerna, Elveția.

· 1843: Paul Avril, ilustrator și pictor francez (d. 1928)

· 1843: Maria Isabella, Prințesă de Toscana, Contesă de Trapani (d. 1901)

· 1844: S-a nascut Henri Rousseau, pictor francez (d. 1910). Henri-Julien-Félix-Rousseau (cunoscut ca le Douanier (Vameșul), n. 21 mai 1844 în Laval/Mayenne, Franța, d. 2 septembrie 1910 în Paris) a fost un pictor francez post-impresionist. Henri Rousseau a trăit două existențe diferite: într-una a fos vameș la Vama Rutieră din Paris, iar în cealaltă, începând de la vârsta de 41 de ani, a fost pictor. Mulțumită excepționalei sale voințe, a devenit unul din cei mai mari pictori ai epocii sale. Impresionismului îi opune arta naivă, cu care, în scurtă vreme, creează o adevărată școală de pictură. Creația sa depășește însă mult granițele artei naive, stilul său se caracterizează prin originalitate, modernism, fantezie și visare, valorile artei sale fiind de timpuriu recunoscute de Robert Delaunay și Pablo Picasso. În timpul vieții nu cunoaște gloria, trăiește anevoie din pictură, dar geniul acestui pictor neoprimitiv, precum și faptul că și-a depășit cu mult epoca au fost apreciate în întreg cursul secolului al XX-lea.

Henri Rousseau: Moara, 1879 - Musée Maillol, Paris

"Născut în 1844, la Laval, din cauza situației materiale precare a părinților săi, Rousseau a fost nevoit, la început, să aleagă o cu totul altă carieră decât aceea pentru care l-a predestinat dragostea față de artă." Așa începe prezentarea pe care Henri Rousseau însuși a redactat-o cu privire la biografia sa. În ciuda poziției lor sociale modeste, părinții îl dau pe Henri la școala generală și apoi la gimnaziu, pe care până la urmă îl întrerupe. Se angajează contabil la un birou de avocatură, dar, după ce înstrăinează o sumă de bani, este dat afară din serviciu. Pentru a scăpa de o condamnare judecătorească, se angajează în 1864 în armată cu un contract pe șapte ani. Regimentul său staționează în diverse orașe din Franța și nu ia parte la operațiuni în afara granițelor țării.

Henri Rousseau: Visul, 1910 - Museum of Modern Art, New York

În 1910, Rousseau își prezintă tabloul intitulat "Visul" la cea de-a 26-a expoziție a Salonului Independenților, una din ultimele sale creații, considerat ca fiind testamentul său artistic. Jungla deasă este aici mai puțin impenetrabilă decât în alte tablouri, prin vegetația dispusă etajat umblă două animale de pradă, maimuțele sar de pe un copac pe altul, în timp ce muzicantul de culoare cântă la flaut. Pe crengi stau păsări viu colorate, zeița Venus își privește visul căruia florile îi adaugă prezența lor senzuală. În drum spre o altă lume, Rousseau ne lasă moștenire o viziune paradisiacă și pretimpuriu suprarealistă. André Breton constata câțiva ani mai târziu: "Sunt aproape gata să cred că această pânză uriașă include în sine întreaga poezie și geneza misterioasă a epocii noastre. Nici o altă imagine nu mi-a trezit acest sentiment al sacralității".

Viața are tot mai multe clipe fermecătoare, dar artistul suferă din cauza unei plăgi la picior. Rana se infectează, Rousseau moare în urma cangrenei la 10 septembrie 1910 în spitalul Necker din Paris.

· 1851: Léon Bourgeois, politician francez, prim-ministru al Franței, laureat Nobel (d. 1925)

· 1855: Constantin Dobrogeanu-Gherea (n. 21 mai 1855, satul Slavianka, Ekaterinoslav, Imperiul Rus, astăzi Ucraina – d. 7 mai 1920, București) a fost un scriitor și fruntaș socialist român de origine evreiască. Numele lui real era Solomon Katz, în limba ucraineană Mihail Nikitici Kass

A fost unul dintre membrii marcanți ai Partidului Social Democrat Român, un critic literar prodigios, cunoscut pentru polemica sa cu Titu Maiorescu. Acesta susținea ideea artei pentru artă, în timp ce Constantin Dobrogeanu-Gherea era adeptul teoriei artei cu tendință.

Lev Troțki îi face un portret special: "Printre miniștrii, diplomații sau prefecții din România, nu puțini sunt cei care au învățat alfabetul politic de la Gherea. Din fericire ei nu sunt singuri. Din 1890, Gherea a condus prima generație de muncitori socialiști români spre învățăturile marxismului. Gherea și Rakovsky au fost primii care au îndreptat Partidele socialiste spre Revoluția din Rusia și au inițiat un nou tip de partid socialist" . Prin lucrarea sa Neoiobăgia, devine unul dintre părinții sociologiei din România. Fiul său, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, este unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist Român.

În cele trei volume de studii critice publicate i se reține meritul de a fi introdus critica de analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească.

A fost influențat de contactul său cu literatura rusă, a comparat spre exemplu proza de analiză a lui Caragiale O făclie de Paște cu romanele lui Fiodor Dostoievski. A fost un adept al narodnicismului și un precursor al sămănătorismului, jucând, totodată, un rol activ în mișcarea poporanistă.

A deținut în proprietate restaurantul gării din Ploiești, fapt ce îi dădea prilejul lui Titu Maiorescu să lanseze ironii la adresa competențelor sale critice, spunând că lui Gherea îi reușesc mai bine sandvișurile decât articolele de critică literară, în timp ce Hasdeu, cu umorul său binecunoscut, spunea că mâncarea de la restaurantul criticului Gherea era "mai presus de orice critică". ^[3]

A fost unul din apropiații lui Ion Luca Caragiale și a scris un articol foarte incitant în care a încercat să stabilească posibilele cauze sociale ale pesimismului lui Mihai Eminescu, acesta fiind unul din primele studii de receptare ale operei marelui poet.

El poate fi considerat un precursor al criticii sociologice. Articolul său fundamental, o veritabilă ars poetica a criticii literare, rămâne Asupra criticii.

· 1860 - S-a născut Willem Einthoven, fiziolog olandez, laureat al Premiului Nobel pentru medicină pe anul 1927, pentru inventarea electrocardiografului (m29.09.1927).

· 1863: Arhiducele Eugen Ferdinand Pius Bernhard Felix Maria de Austria-Teschen (n. 21 mai 1863, Groß Seelowitz[*], Imperiul Habsburgic – d. 30 decembrie 1954, Merano, Italia) a fost Arhiduce de Austria și Prinț al Ungariei și Boemiei. A fost ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni din dinastia de Habsburg.

Eugen, Arhiduce de Austria

Eugen a fost al treilea fiu al Arhiducelui Karl Ferdinand de Austriași a soției acestuia, Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria. S-a născut la castelul din Gross Seelowitz, în apropiere de Brünn (Brno) în Moravia. La botez a primit numele Eugen Ferdinand Pius Bernhard Felix Maria. Educația lui a fost una spartană. Viața de la țară la Gross Seelowitz și vacanțele petrecute la Gmund au alternat cu o educație solidă și instrucțiuni stricte.

La Albrechtspalais în Viena, Eugen a fost instruit în toate domeniile militare și în plus în: muzică, istoria artei și limbi străine. La vârsta de 14 ani continuând tradiția familiei, a început carieră militară la regimentul Kaiserjäger și a fost comandant cu rang de locotenent (Leutnant) la 27 octombrie 1877. La scurt timp după aceea a fost transferat ca Oberleutnant la un regimentul de husari și în anii următori a participat la mai multe manevre militare.

În 1882, Eugen a fost examinat de o comisie care a verificat capacitatea sa de a participa la academia militară de la Wiener Neustadt. El a studiat aici în perioada 1883-1885 și, ulterior, a absolvit cu succes în calitate de ofițer. În plus față de cariera militară, la 11 ianuarie 1887, Eugen a devenit cavaler al Ordinului teutonic.

Arhiducele Eugen de Austria, decembrie 1888.

· 1864: Prințesa Stéphanie a Belgiei (n. 21 mai 1864 – d. 23 august 1945) a fost soția Prințului Moștenitor Rudolf al Austriei. A fost fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei și a soției lui, Marie Henriette de Austria, și s-a născut la Castelul regal Laeken. Bunicul ei a fost primul rege al belgienilor, iar mătușa ei a fost împărăteasă a Mexicului.

Copilăria sa a fost marcată de o educație aspră, din cauza neînțelegerilor dintre părinții și a morții singurului ei frate, prințul Leopold, în 1869. În 1876, tatăl său a început colonizarea statului Congo, care i-a adus o avere imensă.

Stéphanie și Rudolf la puțin timp după căsătorie.

Sora ei mai mare, Louise-Marie, s-a căsătorit în 1875 cu prințul Filip de Saxa-Coburg și Gotha, ofițer austriac și prieten al arhiducelui moștenitor al Austriei, Rudolf, și petrecea zile frumoase la curtea imperială austriacă.

La 10 mai 1881, cu câteva săptămâni înainte să împlinească 17 ani, Stéphanie s-a căsătorit la Viena cu Rudolf, singul fiu al împăratului Franz Joseph al Austriei și al Elisabetei de Bavaria(Sisi). Printre oaspeți au fost și viitorul rege Eduard al VII-lea al Regatului Unit și nepotul său, viitorul împărat german Wilhelm al II-lea.

Astronomul austriac Johann Palisa a numit asteroidul pe care l-a descoperit în 1881 "220 Stephania" după prințesa moștenitoare a Asutriei.

Singurul lor copil, Arhiducesa Elisabeta Maria a Austriei, numită în familie "Erzsi", s-a născut la castelul Laxenburg la 2 septembrie 1883. Stéphanie a primit puțin ajutor din partea familiei imperiale în timpul căsniciei. În 1889 Rudolf a fost găsit mort la Mayerling, împreună cu amanta sa în vârstă de 17 ani, baronesa Maria Vetsera, ca rezultat aparent al unei sinucideri.

Scandalul care a urmat decesului soțului ei a determinat-o pe Stéphanie să se izoleze de curtea de la Viena. De asemenea, ea avea o relație proastă cu tatăl ei, Leopold al II-lea al Belgiei.

Stéphanie, contesă Lonyay

La 22 martie 1900 la Miramare, Italia (pe atunci parte a Austro-Ungariei), spre dezgustul tatălui ei, Stéphanie s-a căsătorit cu contele Elemér Lónyay de Nagy-Lónya et Vásáros-Namény, un conte maghiar care a fost ridicat în 1917 la rangul de Fürst de către împăratul Austriei.

Stéphanie și noul ei soț au locuit la castelul lui din vestul Ungariei (astăzi în Slovacia).

În 1934 și-a dezmoștenit fiica care a divorțat de prințul Otto de Windisch-Grätz pentru a trăi cu un deputat socialist^[1], iar în 1937 și-a scris memoriile intitulate Ich Sollte Kaiserin Werden (Trebuia să fiu împărăteasă).

Stéphanie a murit la 23 august 1945 la Pannonhalma, la vârsta de 81 de ani.

· 1880: Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai1880, București – d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46^[4], numele său fiind Ion Nae Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."^[5]

A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă.^[6] La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere.^[7] Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și nuvelista Lucia Demetrius.^[8]

În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.

În 1905 a început un șir de călătorii în străinatate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câstige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.^[9]

În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub supraveghere de autoritățile elvețiene.

În 1909 a vizitat Italia.

Timbru din 1980 reprezentându-l pe Tudor Arghezi

S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în Viața Românească, Teatru, Rampa, și în revistele lui N. D. Cocea Facla și Viața Socială, dar și în revista Cronica în colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice și articole polemice cu care și-a câștigat notorietatea în cercurile teatrale, politice și literare ale vremii.^[10] Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară.^[11]

În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros și a luat apărarea pictorului Ștefan Luchian care suferea de scleroză multiplă și era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său)^[12]

Era prezent cu regularitate la Kübler Café din București unde s-a format un cerc de artiști și intelectuali boemi care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu, dar și pe pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, și pe colecționarul de artă Krikor Zambaccian.^[13] Conform lui Zambaccian, Arghezi a putut fi văzut mai rar la celălalt loc de întâlnire, Casa Capșa.^[13] În acea perioadă era și un asociat al omului politic și colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești, și lua parte în mod regulat, împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu și alți artiști plastici, la cercul creat de Maniu de la Știrbei-Vodă, lângă Parcul Cișmigiu.^[14] A scris și un poem dedicat lui Bogdan-Pitești.

Tudor Arghezi la aniversarea vârstei de 85 de ani

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul național liberal și de grupul de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și detesta alianța implicită cu Rusia Imperială.^[15]

În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcția sa, apare ziarul "Bilete de papagal". După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta. În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca și "Poarta neagră", de anii de detenție. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcție secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele știute de școlari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare", "Prisaca", "Zdreanță" s.a. Manualele școlare cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În 1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna și devotamentul filial. Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informația zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred von Killinger^[16]. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.

În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", în care, printre altele, acuzînd pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă amenințare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia și se retrage din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde ar fi supraviețuit, după cum afirma, din vânzarea cireșelor.

În perioada 1952 - 1967 poetul a fost „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Tudor Arghezi este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani și deputat în Mare Adunare Națională.^[17] S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca și Mihail Sadoveanu, colaborând cu autoritățile și scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestrițe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin București". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soția sa, în grădina casei din Str. Mărțișor, cu funeralii naționale. Casa a rămas până astăzi muzeu, fiind menținută de fiica sa, Mitzura Arghezi.

OPERE

Cuvinte potrivite, poezii, 1927
Icoana de lemn, tablete, 1929
Poarta neagră, tablete, 1930
Flori de mucigai, poezii, 1931
Cartea cu jucării, poezii, 1931
Tablete din Țara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
Ochii Maicii Domnului, 1934
Cărticica de seară, poezii, 1935
Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
Versuri, 1936
Ce-ai cu mine vântule?, 1937
Lina, roman, 1942
Eminescu, studiu critic, 1943
Versuri alese, 1946
Bilete de papagal, 1946
Una sută una poeme, 1947
Prisaca, 1948, poeme pentru copii
1907-Peizaje, 1955
Pagini din trecut, publicistică, 1955
Cântare omului, 1955
Frunze, 1961
Poeme noi, 1963
Cadențe, 1964
Silabe, 1965
Răzlețe, 1965
Versuri lungi, 1965
Ritmuri, 1966
Litanii, 1967
Noaptea, 1967
O Furnică
Testament

· 1881: Iosif Iser (nume la naștere Iosif Isidor Rubinsohn 21 mai 1881, București- d. 25 aprilie 1958, București) a fost un pictor și grafician român de origine evreiască^[1], membru al Academiei Române. A studiat la München și la Paris.

Inițial, a fost inspirat de curentul expresionist, pictând cu linii groase și unghiuri ascuțite, cu un colorit în care predomină tonurile pământoase.

După ce și-a terminat studiile, Iser a lucrat pentru presa socialistă, la Faclași Adevărul, unde a publicat un număr mare de caricaturi. Desenele satirice abordau problemele societății românești, prin prisma conflictului dintre clase, și erau adresate în special monarhiei și burgheziei, subliniind, totodată, rolul mișcării muncitorești.

În perioada de maturitate, pictura lui Iser cuprinde scene de viață, pe teme dobrogene, cu portrete de localnici tătari. În urma unor călătorii în Spania și în Orient, Iosif Iser adoptă o coloristică mai luminoasă, cu tentă exotică, compozițiile capătă echilibru și monumentalitate. A continuat să trateze tema tătarilor, cu lucrarea Tătăroaică în albastru sau Familie de tătari. Mai târziu, a adăugat colecției și o serie de picturi care tratau arlechini.

După Al Doilea Război Mondial, a pictat din nou teme socialiste, în special portrete de muncitori. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române. A decedat în 1958, la București.

Opere:

Perioada desenelor satirice:

Aplicarea constituției, 1911
10 mai, purpură și sânge, 1912
Holera, 1912
Greva, 1912
Carol I - 1907, 1913

Perioada de maturitate artistică:

Tătăroaică din Medgidia, 1913
Peisaj dobrogean, 1918
Familie de tătari, 1936
Tătăroaica, 1936
Odalisca mare în gri și bleu, 1945
Arlechin și dansatoare
Nud
Toledo
Autoportret

Perioada socialistă:

Portretul muncitorului Lăzărescu
Maica Bucurea toarce
Țărănci torcând

· 1885: Prințesa Sofia Elena Cecilia de Schönburg-Waldenburg (n. 21 mai 1885,^[1] Potsdam, Imperiul German^[2] – d. 3 februarie 1936,^[1] Hemeiuș, Bacău, România) a fost soția Prințului Wilhelm al Albaniei. Odată cu ascensiunea soțului ei pe tronul Albaniei, ea a devenit Prințesă a Albanieialbaneză Princeshë e Shqipërisë). În afara țării și în corespondențele diplomatice era intitulată "Prințesă Consort" însă în Albania era numită Mbretëreshë sau regină.

Prințesa Sofia cu soțul ei și cu primul copil, prințesa Marie Eleonore

Prințesa Sofia s-a născut la Potsdam, Brandenburg, ca fiică a Prințului Ereditar Victor de Schönburg-Waldenburg (1856–1888) și a Prințesei Lucia de Sayn-Wittgenstein-Berleburg (1859–1903). Ea a avut strămoși de origine albaneză, fiind descendentă a Ruxandrei Ghica, fiica lui Grigore I Ghica.^[3]

Bunicii materni au fost Prințul Emil de Sayn-Wittgenstein-Berleburg (1824–1878) și prima lui soție, Pulcheria Cantacuzino (1820–1865), o prințesă româncă. Emil a fost fiul lui August Ludwig, Prinț de Sayn-Wittgenstein-Berleburg (1788–1874) și al Franziska Allesina von Schweitzer (1802–1878).

Ambii părinți ai Sofiei au murit când ea era mică așa că a petrecut mare parte din adolescență la moșia de la Fântânele din Moldova, pe care o dețineau rudele materne.^[4]

La 30 noiembrie 1906 la Waldenburg, Saxonia, Prințesa Sofia s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Wied. Cuplul a avut doi copii.^[5]

Prințesa Marie Eleonore (1909–1956)
Prințul Ereditar Carol Victor (1913–1973)

Prințesa Sofia a fost apropiată de mătușa soțului ei, regina Elisabeta a României, pe care ea a cunoscut-o de când s-a mutat în România după moartea părinților ei. Prințesa Sofia și Regina Elisabeta au pictat, au compus și cântat la instrumente muzicale împreună.^[6] Regina Elisabeta a jucat un important rol important în aducerea pe tronul Albaniei a soțului Sofiei, cerându-i lui Take Ionescu să convingă marile puteri să-l aleagă pe Wilhelm.^[7] Atât Sofia cât și regina Elisabeta au lucrat împreună pentru ca Wilhelm să-și depășească reticența în a accepta tronul.^[4]

În cele din urmă Wilhelm a acceptat, și, la 21 februarie 1914, Prințul Wilhelm și Prințesa Sofia au găzduit o delegație a nobililor albanezi la castelul lor din Neuwied, unde lui Wilhelm i-a fost oferit tronul oficial.

Sofia și soțul ei au ajuns în Albania la 7 martie 1914, la Durrës, capitala provizorie. Totuși aventura albaneză s-a dovedit a fi de scurtă durată. La 3 septembrie 1914, cu țara în criză, prințesa Sofia și prințul Wilhelm au părăsit Albania și nu s-au întors niciodată.^[8] Cu toate acestea, oficial, ea a rămas Prințesă a Albaniei până la 31 ianuarie 1925, când țara a fost declarată republică.

Prințesa Sofia a murit la Fântânele, România, la vârsta de 50 de ani

· 1886: Mihail David, geograf și geolog român (d. 1954)

· 1887: Alexandru Borza (n. 21 mai 1887, Alba Iulia - d. 3 septembrie 1971, Cluj) a fost botanist, întemeietorul Grǎdinii Botanice din Cluj si al geobotanicii din România, membru (post-mortem) al Academiei Române precum și preot român unit (greco-catolic), protopop onorar al Clujului.

S-a născut la Alba Iulia. Tatăl său, Ignat Borza, a fost subofițer în armata austro-ungară, în cadrul serviciului de intendență (aprovizionare). Ignat Borza s-a nǎscut satul Berchiș (jud. Cluj), sat căruia autoritățile române i-au dat numele - în cinstea sa - de „Borzești”. Ulterior, părinții s-au mutat definitiv la Turda.

Urmează Seminarul Central Catolic din Budapesta (1904-1908) și apoi, din 1908, Facultatea de Științe din Budapesta, obținând licența în 1911 și doctoratul în științe naturale ("summa cum laude") în 1913.

A fost pînă în 1919 profesor de științe naturale la Liceul de Băieți din Blaj, iar după aceea profesor de botanică la Universitatea din Cluj(1919-1947).

La Cluj a desfășurat, timp de aproape trei decenii, o activitate prodigioasă, întemeind publicații științifice, ctitorind (în 1923) și conducând Institutul Botanic, a fondat în anul 1920 Grădina Botanică din Cluj (care îi poartă numele începând din anul 1991) și Muzeul Botanic.

Tot la inițiativa sa a fost înființat Parcul Național Retezat, primul parc național românesc, avându-l alături pe Emil Racoviță

Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României.

Un Dicționar etnobotanic publicat de el cuprinde nu mai puțin de 11 000 de nume românești de plante, față de cele 5000 înregistrate anterior de botanistul Zaharia Panțu. A avut contribuții importante în determinarea unor specii de plante din România, fiind autorul unui mare inventar floristic, întocmit în perioada 1947-1949.

Alexandru Borza a organizat primul Congres al Naturaliștilor din România (1931) și a fost președinte al Comisiei Monumentelor Naturii (1938). De asemenea, a inițiat o lege pentru ocrotirea naturii, votată în 1930 de către Parlamentul României.

A fost membru al unui mare număr de societăți științifice române și străine.

A fost membru fondator al Academiei de Științe din România.^[1]

În 1958, a fost invitat de Academia de Științe a R. P. Chineze, unde a fost omagiat ca „cel mai vechi cercetător european în viață al florei chineze” (oamenii de știință chinezi cunoșteau lucrarea sa din 1914).

Opere:

Alexandru Borza - Flora și vegetația Văii Sebeșului (Editura Academiei, București, 1959);
Alexandru Borza, Nicolae Boscaiu - Introducere în studiul covorului vegetal (Editura Academiei, București, 1965);
Alexandru Borza - Dicționar etnobotanic (Editura Academiei, București, 1968);
Alexandru Borza - Amintirile turistice ale unui naturalist călător pe trei continente (Editura Sport-Turism, București, 1987).

Alexandru Borza

· 1887: S-a născut Florica Musicescu, pianistă și profesoară de pian, unul din fondatorii școlii române de pian, fiica compozitorului și muzicologului Gavriil Musicescu; (d. 1969). A predat câteva decenii pianul la Academia Regală de Muzică din București, devenită, după al II-lea Război Mondial, Conservatorul de Muzică din București. Mulți pianiști români celebri ai secolului XX s-au format sub îndrumarea sa: Dinu Lipatti, Corneliu Gheorghiu, Radu Lupu, Dan Grigore, Madeleine Cantacuzino, Paul Dan, Sorin Enăchescu, Mihai Brediceanu, Svetla Protich, Marietta Orlov, Myriam Marbe, Mîndru Katz, Tamás Vesmás, Shulamith Shapira, Maria Fotino.

· 1897: Smaranda Brăescu, aviatoare și parașutistă română (d. 1948). Smaranda Brăescu a fost prima femeie parașutist cu brevet din România (Berlin, 1928) şi brevet de pilot de aviaţie (Clevlend, SUA, 1933); campioană mondială la paraşutism cu record mondial feminin (6.000 de metri, în 1931) şi campioana mondiala (record mondial absolut 7.233 metri, în 1932 la Sacramento, SUA); (m. 1948)

· 1899: S-a născut Constantin Bobescu, compozitor, violonist şi dirijor; (m. 1992). Studiile muzicale le-a început în Iaşi (1907-1908) cu fraţii săi Aurel şi Jean Bobescu (teorie-solfegiu, vioară) şi cu Eduard Caudella (vioară, 1908-1912), continuându-le la Conservatorul „Cornetti” din Craiova (1912-1916), cu Ion Soloviu (teorie-solfegiu), George Fotino (armonie), Jean Bobescu (vioară). S-a perfecţionat la „Schola Cantorum” din Paris (1920-1924, 1926-1927), cu Nestor Lejeune (vioară), Vincent d’Indy (compoziţie, orchestraţie), Achille Philippe, Guy de Lioncourt (contrapunct) şi Paul Le Flem (armonie, contrapunct). A debutat ca violonist la vârsta de 7 ani în Iaşi (acompaniat la pian de Enrico Mezzetti), continuându-şi cariera de interpret în ţară şi peste hotare; violonist în Orchestra simfonică „George Enescu” din Iaşi (1918-1927). A fost profesor de vioară la Conservatorul Cernăuţi (1927-1928), director şi profesor de vioară la Conservatorul „Astra” din Braşov (1928-1935); dirijor de cor la Reuniunea Română de Cântări „Gh. Dinţa” din Cluj (1929-1934), dirijor de orchestră la Radio-Bucureşti (1935-1972). A întreprins turnee artistice în Franţa, Belgia, Bulgaria, Cuba, Mexic, Spania, URSS şi Iugoslavia. A făcut parte din Cvartetul de coarde „George Enescu” din Bucureşti (1940-1946). A scris articole în „Gazeta Transilvaniei” (Braşov), „Scânteia”, „Muzica” etc. A susţinut emisiuni de radio şi televiziune si a înregistrat discuri – ca violonist şi dirijor – la Casa de discuri „Electrecord” din Bucureşti. A fost distins cu Ordinul Meritul clasa III (1954) şi clasa II (1959), Titlul de „Artist emerit” (1955) şi Ordinul „Meritul cultural”, clasa II (1968).

· 1902: Marcel Lajos Breuer (n. 21 mai 1902 Pécs, Ungaria - d. 1 iulie 1981 New York City) a fost un arhitect și designer de mobilier german-american, născut într-o familie de evrei din Ungaria, unul dintre moderniștii cei mai influenți ai secolului 20. Ca inițiator și părinte al modernismului, Breuer a excelat în construcții modulare și forme simple.

· 1904: Robert Montgomery, actor american (d. 1981)

· 1906: S-a nascut la Falticeni, prozatoarea si poeta Profira Sadoveanu, fiica scriitorului Mihail Sadoveanu; (d. 3 octombrie 2003, Bucuresti). A tradus, uneori in colaborare cu cumnata ei Valeria Sadoveanu, din opera lui A.P.Cehov. A.N.Ostrovski, K.D.Usinski, H. de Balzac)

· 1906 - S-a născut Serghei Gherasim, regizor, scenarist.

· 1914 - S-a născut Dumitru Floarea-Rarişte, scriitor şi traducător (m.14.03.1989).

· 1915: Mircea Petrescu–Dâmboviță, arheolog și istoric român
* 1918: Traian Crișan (n. 21 mai 1918, comuna Iara, Comitatul Turda-Arieș - d. 6 noiembrie 1990, Roma) a fost un arhiepiscop catolic român de rit bizantin, care a îndeplinit între anii 1981-1990 funcția de Secretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane.

Traian Crișan s-a născut la data de 21 mai 1918 în comuna Iara (astăzi în județul Cluj). A studiat la Colegiul Pontifical "Pio Romeno" din Roma.

A fost hirotonit ca preot greco-catolic la Roma în data de 25 martie 1945, fiind încardinat în Eparhia de Cluj-Gherla. În perioada 1979-1981, Mons. Traian Crișan a îndeplinit funcția de subsecretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane.

La data de 7 decembrie 1981 a fost numit în funcția de secretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane, primind cu această ocazie și titlul de arhiepiscop titular de Drivastum (Drivasto), pentru că acesta este rangul prevăzut de canoanele Bisericii Romane pentru demnitatea respectivă.

A fost consacrat ca arhiepiscop la Roma în data de 6 ianuarie 1982 de către papa Ioan Paul al II-lea, asistat de către arhiepiscopul titular de Thagora, Eduardo Martínez Somalo (oficial al Curiei Romane, viitor cardinal și Camerlengo) și de arhiepiscopul titular de Feradi Maius, Lucas Moreira Neves (secretar al Congregației pentru Episcopi din Curia Romană și viitor cardinal).

· 1921: S-a nascut Andrei Saharov, fizician rus, laureat al Premiului Nobel pentru Pace si luptator pentru drepturile omului in fosta U.R.S.S.; (d. 1989).

· 1923: Dorothy Hewett, scriitoare australiană (d. 2002)

· 1925: Lucia Dalia Aramă, istoric român (d. 2003)

· 1926: Constantin Arvinte, dirijorul ansamblului artistic „Ciocârlia”

· 1928 - S-a născut Tom Donahue, disc jockey şi producător american (m.28.04.1975).

· 1932: Ileana Vulpescu (n. 21 mai 1932, Bratovoești, județul Dolj) este o o filologă, lexicografă, prozatoare, romancieră și traducătoare română.

După o licență în Litere (limba și literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).

A fost soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.

Ileana Vulpescu scrie proză și teatru, traduce din literaturile engleză, franceză și spaniolă, și semnează versiuni în limba franceză din literatura modernă și contemporană românească.

Debutul Ilenei Vulpescu a avut loc în revista „Familia” din iulie 1966, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. În 1976, romanul său Rămas-bun(Editura Cartea Românească - 2100 de exemplare) a fost distins cu premiul Asociației Scriitorilor din București. Cinci ani mai târziu, Ileana Vulpescu a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române și Premiul „Cântarea României” pentru romanul Arta conversației (Editura Cartea Românească - 50.000 de exemplare). În 1987 a primit premiul „Flacăra”, pentru "Sărută pământul acesta" (50.000 de exemplare).

Din anul 1972, Ileana Vulpescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cel mai cunoscut roman al său este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989. Romanele sale au fost traduse în slovacă ("Rămas-bun casei părintești"), maghiară ("Arta conversației"), italiană ("Sărută pământul acesta") și franceză ("Arta conversației").

În 1991, întreaga sa activitate literară a fost încununată cu premiul „România Mare”. La 23 octombrie 2015, Ileana Vulpescu a primit un premiu din partea Fundației Dignitas, precum și Trofeul Fundației Dignitas pentru Excelență - 2015, conceput de artistul plastic Mircea Nechita.

În același an, în iunie 2015, scriitoarei i-a fost conferit titlul de Cetățean de onoare al Craiovei, în semn de recunoștință pentru întreaga activitate culturală, pentru participarea sa la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române, pentru toate proiectele sale care au promovat și promovează imaginea pozitivă a României și pentru susținerea mediului academic.

Distinsă^[2] cu medalia Ordinului Național „Steaua României”.

Opere:

Ș.a.m.d.; București; Editura pentru Literatură, 1969;
Rămas-bun (roman); București, Editura Cartea Românească, 1975;
Arta conversației; București, Editura Cartea Românească, 1980; reedit. București, Editura Arta Grafică, 1992,1994; București, Editura Logos, 1993; București, Editura Tempus, 1998; ISBN: 606-92086-2-5
Candidații la fericire (proze); București, Cartea Românească, 1983; reed. Ploiești, Editura Tempus, 2002; ISBN: 978-606-92086-4-9;
Sărută pământul acesta (roman); București, Editura Cartea Românească, 1987; reedit. București, Editura Tempus, 2000; ISBN: 973-85140-0-2;
Rămas-bun casei părintești (roman); București, Editura Arta Grafică, 1990; 1991; reedit. București, Editura Tempus, 1998; ISBN: 973-00000-002;
Carnetul din port-hart (roman); București, Editura Eminescu, 1996; ISBN: 973-2204-583;
Arta compromisului (roman); București, Editura Tempus, 2002; ISBN: 973-85140-3-7;
De-amor, de-amar, de inimă albastră; Ploiești, Editura Tempus, 2005; ISBN: 973-606-92086-0;
Viață, viață, legată cu ață (roman); Ploiești, Editura Tempus, 2007; ISBN: 606-92086-18;
Pe apa sâmbetei (roman); Ploiești, Editura Tempus; 2009; ISBN: 973-85140-8-9;
Deci...la pensie!; cu o prefață de romanciera Ileana Vulpescu; Craiova, Editura Contrafort, 2010; ISBN: 978-606-545-187-2;
Notă informativă bătută la mașină (roman), Ploiești, Editura Tempus; 2011; ISBN: 973-92086-9-4;
Noi, doamna doctor, când o să murim? (roman), București, Editura Tempus, 2012; ISBN: 978-606-93232-0-5.
Preludiu (roman), Ploiești, Editura Tempus, 2017

· 1932 - S-a născut Henri Zalis, critic şi istoric literar, eseist, bibliograf.

· 1934 - S-a născut Gleb Panfilov, regizor.

· 1937 - S-a născut Constantin Eretescu, prozator român stabilit în SUA.
* 1937: Petre Constantin Buchwald este un fost senator român în legislatura 1992-1996 ales în județul Cluj pe listele partidului UDMR. În cadrul activității sale parlamentare, senatorul Petre Constantin Buchwald a inițiat o singură moțiune.

· 1938 - S-a născut Ştefan Dimitriu, scriitor român.

· 1940 - S-a născut Tony Sheridan (Anthony Esmond Sheridan McGinnity), vocalist, chitarist şi compozitor britanic, cel care a făcut primele înregistrări cu The Beatles.

· 1941 - S-a născut Ronald Isley, vocalist şi compozitor american (The Isley Brothers).
* 1942: Danny Ongais (n. 21 mai 1942) a fost un pilot american de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial între anii 1977 și 1978.
* 1942: Ivo Viktor (n. 21 mai 1942 în Křelov) este un fost fotbalist ceh. A jucat pentru Cehoslovacia, 63 de meciuri, din 1966 până la 1977
* 1943: Irina Dîmnikova (n. 21 mai 1943, Habarovsk, URSS) - este un fizician relativist sovieto-polon.
* 1943: Dumitru Pricop (n. 21 mai 1943, Negrilești, Vrancea — d. 29 iulie 2007) a fost un profesor, scriitor și jurnalist român. A urmat Facultatea de Filologie a Universității din București și și-a încheiat studiile universitare cu teza de licență „Proza lui Mircea Eliade”, având ca îndrumător pe profesorul Eugen Simion.

Dumitru a moștenit meșteșugul cuvântului de la tatăl său, care avea "clopoțelul de argint”. Ion Pricop avea o ușurință extraordinară în comunicare și în alcătuirea versurilor. Urmează cursurile școlii primare din satul natal, apoi pe cele gimnaziale la Școala Bârsești, unde cunoaște și viața de internat.

Între 1958 și 1961 frecventează cursurile Liceului din Vidra, supranumit pe atunci, și "Universitatea Vrancei”. După absolvirea liceului de la Vidra, Dumitru Pricop și-a satisfăcut stagiul militar (1961-1963), pentru ca, un timp, să fie și el profesor suplinitor pe meleaguri vrâncene: Păulești, Negrilești, Jariștea, Pădureni-Jariștea, Liceul Odobești și Școala nr. 4 din Focșani.

Între 1964 și 1970 a urmat Facultatea de Filologie a Universității din București, cursuri fără frecvență. În data de 1969 devine redactor la Ziarul "Milcovul” din Focșani.

Între 1976 și 1979 devine activist cultural la Comitetul Județean pentru Cultură și Artă, Vrancea. În această postură, Dumitru Pricop a colindat toate plaiurile Vrancei, a cunoscut creația populară vrânceană autentică, istoria zbuciumată a acestor ținuturi, i-a cunoscut și i-a încurajat pe creatorii adevărați de aici. Între 1979 și 2000 este profesor la Grupul Școlar de Electrotehnică, Focșani și la Grupul Școlar Agricol Focșani. În această perioadă, profesorul Dumitru Pricop a fost un adevărat ferment în viața culturală și pedagogică a școlilor unde a funcționat, îndrumând, prin cenaclurile literare din aceste licee, tinerele talente.

Încordarea sa întru îmblânzirea cuvântului se va reflecta în colaborările la revistele: Amfiteatru, Antares, Argeș, Ardealul literar și artistic, Astra, Ateneu, Axioma, Bucovina, Cadran, Convorbiri literare, Cronica, Familia, Flacăra, Luceafărul, Poesis, PortoFranco, Ramuri, Revista V, România literară, Salonul literar, Steaua, Tomis (debut 1964), Transilvania și Tribuna României (azi Curierul românesc).

Dumitru Pricop a fost solicitat de multe ori de către diriguitorii învățământului vrâncean să scrie versuri pentru concursurile cultural-artistice școlare, organizate la nivel județean și național. Cu toate că scenariile sale au fost laureate la fazele naționale, D. Pricop nu a închinat niciodată ode "marelui cârmaci”, numele acestuia nefiind în nici un vers din aceste scenarii. Poezia sa ocazionată de aceste concursuri aduce pe scenă și în conștiința contemporanilor, tradiția, dragostea de patrie, simbolurile fără de vârstă ale poetului-cetățean. Cunoscut pentru opiniile sale antitotalitariste, Dumitru Pricop a făcut parte din primul FSN al Județului Vrancea, fiind preferat de colegii din învățământ, împreună cu profesorii Vasile Chiper și Gheoghe Zaharia. Dumitru Pricop a fost vicepreședinte al FSN Vrancea, calitate în care a mers prin județ, în acel timp de prăbușire a puterii și derută, înființând organe comunale FSN, organe de preluare a puterii, asigurând, astfel, transferul de putere.

Artistul din el nu s-a putut adapta direcției în care s-a îndreptat cultura și presa vrânceană, motiv pentru care încet-încet s-a izolat chiar și de prietenii din Vrancea, căutându-și amici pe alte meleaguri: Galați, Bacău, Buzău. Conacul lui Costache Conachi de la Țigănești-Tecuci, a devenit locul ultimelor sale creații, locul unde a găsit prieteni apropiați, locul unde își găsea liniștea pe care nu o mai întâlnea în Vrancea sa natală.

A murit pe 29 iulie 2007. Plecarea lui Dumitru Pricop dintre noi, la o vârstă prematură, când mai avea multe de spus întru limba română, întru poezie: "A scrie despre apusul unui poet în toată puterea cuvântului, e ca și cum ai vorbi despre moartea unui munte."

· 1944 - S-a născut Marcie Bane, cântăreaţă americană.

· 1948: Leo Sayer (n. 21 mai 1948) este un artist a cărui carieră se întinde pe trei decenii.
* 1949: Valeriu Ioan-Franc (n. 21 mai 1949) este un economist român, membru corespondent al Academiei.
* 1951: Leon Ernest "Schuks" Schuster (n. 21 mai 1951) este un regizor actor, prezentator și cântăreț sud-african.
* 1952: Oleg Reidman (în rusă Олег Рейдман; n. 21 mai 1952, Chișinău)^[2] este un politician moldovean de etnie evreiască

· 1953: Călin Vlasie (n. 21 mai 1953, Buzău) este un poet, eseist, publicist și editorromân.
Călin Vlasie s-a născut la 21 mai 1953, la Buzău. A urmat școala generală și liceul în orașul Pitești. A absolvit în 1978 Facultatea de Filosofie, secția pedagogie, limba franceză, a Universității din București. A participat la fondarea, în 1977, a Cenaclului de Luni condus de criticul literar Nicolae Manolescu. Până în 1990 a lucrat ca defectolog (la Tâncăbești, Snagov), logoped și psiholog clinician (la Pitești). După 1990 a fost redactor și redactor-șef la revistele Argeș (1990) și Calende (1991-1993). A publicat articole, la un moment dat chiar săptămânal, în revista Contrapunct. A înființat și a condus editurile Calende (1991), Didactica Nova (1992) și Editura Vlasie (1993). În 1994 demisionează din toate aceste edituri și înființează Editura Paralela 45. De la 1 ianuarie 2017 este director al Editurii Cartea Românească. Numeroase premii ca autor și editor. A publicat poezie, articole, interviuri in majoritatea revistelor literare românești. A debutat în revista Argeș, seria Gheorghe Tomozei, în 1970. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1990). În 2008 i se conferă Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler. Membru al P.E.N. Club România (2016).
A debutat în 1981 cu placheta de versuri Neuronia, apărută în "Biblioteca Argeș", nr. 2 (supliment al revistei omonime), reluată ulterior în Caietul debutanților, 1980-1981, Editura Albatros,1983, calificată de C. Rogozanu de „lume a dilemelor intelectului pur care își reconstruiește o realitate stranie, rarefiată”. Despre Laborator spațial scrie Radu G. Țeposu în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nou, 1993 (p. 77) remarcând „acele fulgerări lirice care prind, în mișcări rapide, încordări autentice, vibrații ale unei sensibilități ulcerate: „cum/poți/să/visezi/moartea/cînd/sufletu-i/dominat/de frică?” (cum poți)”. Poetul afirmă^[1], pe drept: „Valoarea literară este autonomă, este rezultatul a mii și mii de nopți de lectură și exercițiu literar, își are legi estetice care nu ascultă de nicio rațiune politică sau propagandistică.”
Volume publicate:

Laborator spațial (titlul original, Laboratorul, fiind respins de cenzură), poezie, 1984;
Întoarcerea în viitor, poezie, 1990;
Un timp de vis, poezie, 1993;
Acțiunea interioară (antologie de autor), poezie, 1999;
Literatura română postbelică între impostură și adevăr, publicistică, în colaborare cu Nicolae Oprea, 2000;
Neuronia / Neuronie, poezie (ediție bilingvă, trad. în limba franceză de Jean-Louis Courriol, Editura Paralela 45, 2003);
Poezie și psihic, jurnal de idei intitulat, Editura Paralela 45, 2003;
Nicolae Manolescu 70, în colaborare cu Ion Bogdan Lefter, publicistică, 2009
Strategia de a moșteni nebuni cinstiți sau ridicarea la putere, publicistică, 2016

· 1955: Levente Csaba Szekely, politician român
* 1957: Daniel Constantin Barbu (n. 21 mai 1957, București, Republica Populară Română) este un istoric român, senator de București din partea PNL, fost ministru al culturii în perioada 21 decembrie 2012 - 12 decembrie 2013.
A absolvit Liceul Nicolae Bălcescu din București (în prezent Colegiul Național Sfântul Sava) în 1976. Este licențiat în istoria artei la Institutul de Artă din București, pe care l-a absolvit în 1980. Are un doctorat în istorie, obținut la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj în 1991. Între 1991 și 1993 a urmat studii doctorale în cadrul facultății de teologie la Universitatea din Fribourg, Elveția. De asemenea a fost auditor al Școlii de Înalte Studii în Științele Sociale din Paris și a mai susținut cu succes un doctorat în filosofiela Universitatea din București, în 1999.
Daniel Barbu a activat ca muzeograf în cadrul Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, din 1981 până în 1986, la Oficiul pentru patrimoniul cultural. Între anii 1987 și 1998, a fost cercetător științific, la fostul Institut de Studii Sud-Est Europene al Universității din București, actualmente Academia Română. Conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității din București, 1993 - 1996. Din 1997 a fost numit printr-un ordin de ministru al ministrului învățământului, profesor de știință politică la Universitatea din București. În 1999, prin alt ordin al ministrului educației naționale, a fost numit conducător de doctorat în științe politice, și confirmat în 2007 de ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului.
Din 1990, a susținut peste 30 de conferințe și prelegeri la: - Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris ( École des Hautes Études en Sciences Sociales ),la numeroase alte universități de prestigiu atât din Europa cât și din Statele Unite ale Americii. Este autor a 11 cărți, publicate în România și Germania de edituri precum; - Meridiane, Antet, Babel, Nemira, Editura Universității din București și altele. De asemenea, este autorul a peste 100 de studii publicate în volume colective editate în România și în străinătate, în revistele academice românești, precum și internaționale, cu comitet de lectură (Annales, Revista Istorică, Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A.D. Xenopol din Iași, Studii și Cercetări de Istoria Artei, Revista de Istorie și Teorie Literară, Arts Transsilvaniae, cercetări de Istorie și Civilizație Sud-Est Europeană, Sud-Estul și Contextul European. Buletin, Arhiva Genealogică, Arhivele Totalitarismului, Polis, Xenopoliana). A mai publicat peste 50 de articole în reviste și volume românești și străine fără comitet de lectură (Sfera Politicii, Verbum, Viața Românească, Secolul 20, Provincia, Idei în Dialog, Altera, Historia, Politics&Media etc.) Și peste 200 de articole de presă în săptămânale și cotidiane românești (România Liberă, Realitatea Românească, Cotidianul, Adevărul, Contrapunct, Dilema, Curentul, Ziarul Financiar, Cuvântul, etc.).
Activitate publică:

1990 - 1991 - Membru al Comisiei Naționale a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice.
1997 - 1998 - Consilier de stat în cadrul Președinției României.
1997 - 1998 - Membru în Conseil Permanent de la Francophonie.
2000 - A fost decorat cu cea mai înaltă distincție oferită de statul român, Ordinul național Steaua României, pentru activitatea în domeniul învățământului superior.
2012 - În luna august 2012 a fost consilier prezidențial al președintelui interimar Crin Antonescu, șef al departamentului de analiză politică al administrației prezidențiale. Pe 9 decembrie a candidat în alegerile parlamentare pe listele PNL și a fost ales senator în colegiul 5 din București (67,5% din sufragii, 48.750 de voturi).

* 1958: Nicolae Cebotari (în rusă Николай Акимович Чеботарь; n. 21 mai 1958)^[2]^[3]este un fost fotbalist, antrenor și actual funcționar de fotbal din Republica Moldova, care în prezent este secretar general al Federației Moldovenești de Fotbal

· 1959 - S-a născut Grecu Raisa, ambasador al Moldovei în Austria.

· 1960: Anda Onesa, actriță româncă

· 1961 - S-a născut Tim Lever, pianist şi saxofonist britanic (Dead Or Alive).
* 1962: Uwe Rahn (n. 21 mai 1962) este un fost fotbalist german.
* 1968: Ovidiu-Florin Orțan (n. 21 mai 1968) este un senator român, ales în 2016.
* 1970: Rade Bogdanović (n. 21 mai 1970) este un fost fotbalist sârb.

· 1972: Christopher George Latore Wallace (n. 21 mai 1972 - d. 9 martie 1997) cunoscut sub numele de scenă The Notorious B.I.G., Biggie sau Biggie Smalls (după un gangster din filmul din 1975 “Let’s Do It Again”),^[2] a fost un rapper american.

Crescut în Brooklyn, New York, Wallace a crescut în anii 80’, apogeul perioadei în care se vindeau droguri pe străzi, lucru pe care l-a practicat și el de la o vârstă foarte fragedă. Când și-a lansat albumul de debut “Ready to Die” în 1994 el era o figură centrală pe scena Hip-Hop a Coastei de Est și a crescut vizibilitatea orașului New York într-o perioadă în care muzica rap era dominată de artiști de pe Coasta de Vest a Statelor Unite. Anul următor, Wallace împreună cu câțiva prieteni din copilărie a format grupul Junior M.A.F.I.A.. În timp ce înregistra pentru al doilea album, Biggie a fost implicat in conflictul dintre Coasta de Est și Coasta de Vest ce domina scena mediatică.

Pe 9 martie 1997 Biggie este împușcat și în scurt timp moare. Participă la o petrecere în Los Angeles dată de VIBE Magazin. Vinovații nu au fost găsiți nici până în prezent, așa cum nu au fost găsiți nici cei care l-au omorât pe 2Pac. Cu toate acestea există zvonuri care dau răspunsul la întrebarea – cine i-a omorât pe cei doi rapperi. Una din teorii spune că vinovat de moartea lui Biggie – ar fi – Suge Knight – proprietarul casei de discuri Death Row. Această ipoteză ar fi susținută de mărturiile unor pușcăriași, care au făcut parte din Mob Piru Bloods și care afirmă că știu sigur că Suge Knight a ordonat uciderea lui Biggie. Altă ipoteză ar implica și poliția din L.A – care ar fi colaborat cu Suge Knight. Susținătorii acestei teorii arată că moartea lui Biggie nu a fost investigată de oamenii de elită din Los Angeles și abia după o lună cazul a fost dat pe mâini profesioniste.

* 1976: Stuart Bingham (n. 21 mai 1976, Basildon, Regatul Unit) este un jucător englez de snooker.
* 1977: Marian Coman (n. 21 mai 1977, Mangalia) este un prozator, editor, jurnalist și scenarist de benzi desenate român. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science-Fiction. A scris volumele Nopți albe, zile negre, Testamentul de ciocolată, Teoria flegmei. Apel la mitocănie, Fingers and other fantastic stories, Haiganu. Fluviul Șoaptelor, Haiganu. Furia Oarbă și Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, iar textele sale au fost incluse în numeroase antologii. A fost scenaristul revistelor de benzi desenate Harap Alb continuă (HAC!) și Tinerețe fără bătrânețe (TFB). A fost redactor-șef al cotidianului Obiectiv - Vocea Brăilei și al revistei Nautilus, publicație electronică de science-fiction, fantasy și horror a editurii Nemira. În prezent, este redactor-șef al Armada, imprint dedicat literaturii SF, Fantasy și Thriller al Grupului editorial Nemira.

Debutează literar la vârsta de 17 ani, când publică prima sa povestire (apare în nr. 64 al Supernova, supliment al ziarului Evenimentul din Iași, în 25 ianuarie 1995).

Ulterior publică proză scurtă în antologiile Romania SF 2001 (Ed. ProLogos, 2001), Quasar 001 (Ed. MediaTech, 2001), Noesis (Societatea Culturală Noesis, 2002), Liternet (Ed. Liternet 2002), Alte lumi, alte legende (Ed. MediaTech, 2002), AtelierKult: povestiri fantastice (Ed. Millennium Press, 2005), Transformarea lui Martin Lake și alte povestiri (Ed. Tritonic, 2006), Millennium Est (Ed. Millennium Press, 2007), Poezie și proză la Dunărea de Jos (Ed. Ex Libris, 2008), Millennium Fantasy & Science Fiction (Ed. Millennium Press, 2009), Dansînd pe Marte și alte povestiri fantastice (Ed. Millennium Press, 2009), Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (Ed. Herg Benet, 2011), Cele 1001 de scorneli ale Moșului SF(Ed. Millennium Books, 2012), Dincolo de orizont (Ed. Millennium Press, 2015), Antologia Helion 3 (Ed. Eurostampa, 2016), Antologia prozei românești Science-Fiction (Ed. Paralela 45, 2018).

A debutat editorial în anul 2005, cu volumul de proza fantastică Nopți albe, zile negre. Până în 2019 a mai publicat încă șase volume individuale și a semnat scenariul romanului grafic TFB.

Povestirea The Small White (traducere de Sebastian Simion) a fost publicată în numărul 116 (ianuarie, 2019) al revistei americane Apex Magazine.

A publicat:

Nopți albe, zile negre^[2] (proză scurtă, 2005)
Testamentul de ciocolată^[3] (proză scurtă, 2007)
Teoria flegmei. Apel la mitocănie^[4] (publicistică, 2008)
Fingers and other fantastic stories, e-book (proză scurtă, 2011)
Haiganu. Fluviul Șoaptelor, Editura HAC!BD (roman, 2015)
TFB, Editura HAC!BD (roman grafic, 2016)
Haiganu. Furia Oarbă, Editura HAC!BD (roman, 2017)
Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, Editura Nemira (proză scurtă, 2019)

* 1979: Mamadou Bagayoko (n. 21 mai 1979, Paris, Franța) este un fotbalist cu origini din Mali în prezent liber de contract.
* 1979: Hideo Hashimoto (n. 21 mai 1979) este un fotbalist japonez.

· 1980: Wouter "Wally" De Backer (n. 21 mai 1980), cunoscut de asemenea pe plan profesional sub numele de scenă Gotye (pronunțat /ˈɡɒti.eɪ/), este un muzician multi-instrumental, cântăreț și compozitor belgian-australian.^[3]Numele „Gotye” este derivat de la „Gauthier”, echivalentul francez al lui „Walter” sau „Wouter”. Vocea sa a fost comparată cu cea a lui Sting și Peter Gabriel.^[4]^[5]^[6]

Gotye a lansat trei albume independent și un album ce conține remixuri ale primelor două albume. El este membrul trioului independent de muzică pop The Basics, care au lansat independent trei albume de studio și alte numeroase lucrări încă din anul 2002. Single-ul său din 2011, "Somebody That I Used to Know" a ajuns pe locul 1 în Billboard Hot 100, făcându-l al cincilea australian câștigător și al doilea belgian (după Soeur Sourire în 1963).^[7]^[8] El a mai câștigat cinci Premii ARIA și a fost nominalizat pentru MTV EMA pentru cel mai bun act din Asia și Pacific. Gotye s-a autocaracterizat ca fiind mai puțin muzician, dar mai mult meseriaș.

* 1982: Mike Temwanjera (n. 21 mai 1982) este un jucător de fotbal din Zimbabwecare evoluează la clubul Bangkok United.

* 1983: Adrian Nalați (n.21 mai 1983, Bistrița, Bistrița-Năsăud, România) este un fotbalist român care evoluează la echipa CSM Iași pe postul de mijlocaș.

* 1985: Camille Ayglon-Saurina (n. 21 mai 1985, în Avignon) este o handbalistă din Franța care joacă pentru clubul Nantes Handball și echipa națională a Franței, pe postul de intermediar dreapta.
* 1985: Mark Simon Cavendish MBE (n. 21 mai 1985, Douglas, Insula Man, Regatul Unit)^[1] este un ciclist profesionist englez care în prezent evoluează pentru echipa Dimension Data.
* 1985: Dušan Kuciak (n. 21 mai 1985, Žilina, Slovacia) este un fotbalist slovac care evoluează la echipa Lechia Gdańsk pe postul de portar.
* 1986: Edimar Curitiba Fraga (n. 21 mai 1986 în Cachoeiro de Itapemirim), poreclit Edimar, este un fotbalist brazilian, care joacă pentru Cruzeiro.
* 1987: Masato Morishige (n. 21 mai 1987) este un fotbalist japonez.
* 1990: Choi In-jeong (Hangul: 최인정; n. 21 mai 1990, Geumsan, Coreea de Sud) este o scrimeră sud-coreeană specializată pe spadă, laureată cu argint pe echipe la Jocurile Olimpice din 2012 de la Londra.
* 1995: Gianina-Elena Beleagă (n. 21 mai 1995, Gura Humorului[*], România) este o canotoare română legitimată în prezent la CSA Steaua București.
* 1998: Carmel Buckingham (numele complet: Carmel Paradise Buckingham, n. 22 mai 1998, Anchorage, SUA) este o cântăreață din Slovacia.
S-a născut pe 21 mai 1998, în Alaska, Statele Unite ale Americii, din părinți slovaci de origini mixte: în timp ce tatăl ei este un american cu origini britanice, respectiv irlandeze, mama ei este originară din Rusia, deși are origini iraniene. De asemenea, Carmel are și o soră, pe nume Celeste, care s-a născut în Elveția.

Photo: Lukáš Dvořák

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

sâmbătă, 20 mai 2023

OPERE

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz