2. /28 MAI 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

Decese

·         576 e.n. - A murit episcopul francez Germain din Paris, numit si Germain din Autun (născut în 496), cleric al perioadei merovingiene. A fondat în timpul domniei lui Childebert I mănăstirea Saint Germain des pres, care ii poarta numele.

Germain din Paris - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Germain din Paris, episcop francez numit si Germain din Autun. A fost canonizat de Biserica (Sărbătoarea 28 mai).

·   1357 - A decedat regele Afonso al IV-lea al Portugaliei (n. 8februarie 1291) supranumit Viteazul ( in portugheza o Bravo), cel de- al șaptelea rege al acestei tari,din 1325 până la moartea sa în 1357.

Afonso al IV-lea al Portugaliei – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Afonso al IV-lea a acordat o atenți e deosebita marinei portugheze finanțand o flotă comercială din bani publici și a ordonat primele explorări maritime. Insulele Canare (astăzi făcând parte din Spania), au fost descoperite pe timpul domniei sale.

·         1750: Împăratul Sakuramachi (japoneză 桜町天皇; 8 februarie 1720 - 28 mai1750) a fost al 115-lea împărat al Japoniei, ^[1] potrivit ordinii tradiționale de succesiune.^[2]

Domnia lui Sakuramachi s-a întins din 1735 până în 1747

Împăratul Sakuramachi

* 1758: Ernst August al II-lea, Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (2 iunie 1737 – 28 mai 1758), a fost duce de Saxa-Weimar-Eisenach.

A fost al doilea fiu (al cincilea în ordinea nașterii) însă fiul ce mare în viață al lui Ernst August I, Duce de Saxa-Weimar și a celei de-a doua soții, Sophie Charlotte de Brandenburg-Bayreuth, fiica lui Georg Friedrich Karl, Margraf de Brandenburg-Bayreuth.

Tatăl lui Ernst August al II-lea, un conducător iubit cu o pasiune pentru vânătoare, și-a mutat curtea la Eisenach. Ducele și-a neglijat fiul și moștenitorul său, astfel încât Ernst August al II-lea și-a petrecut primii ani sub supravegherea unui mareșal în Weimar.

Ernst August I a murit în 1748, când Ernst August al II-lea avea 11 ani. Deoarece era minor, ducii Frederic al III-lea de Saxa-Gotha-Altenburg și Franz Josias de Saxa-Coburg-Saalfeld și-au asumat regența ducatului Saxa-Weimar-Eisenach în numele lui Ernst August al II-lea. Tânărul duce s-a dus să locuiască cu Ducele Frederic la Gotha, unde a primit o educație potrivită.

În 1755 Ernst August al II-lea șia asumat domnia. El l-a numit pe fostul său tutore ca noul său cancelar. Pentru că tânărul duce a fost un copil bolnăvicios, a fost încurajat să se căsătorească repede pentru a asigura moștenitori.

La Brunswick la 16 martie 1756, Ernst August al II-lea s-a căsătorit cu Anna Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel. Ei au avut doi fii:

• Karl August, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (n. 3 septembrie 1757 – d. 14 iunie 1828)
• Frederick Ferdinand Constantine (n. 8 septembrie 1758 – d. 6 septembrie 1793); a murit celibatar.

Când Ernst August al II-lea a murit, fiul său cel mare era încă minor. Văduva lui Ernst August, ducesa Anna Amalia, a jucat rolul de regentă a ducatului în numele fiului ei.

Ernst August al II-lea

Duce de Saxa-Weimar și Eisenach

·         1767: Maria Josepha (30 martie 1739 - 28 mai 1767), Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman, Prințesă de Bavaria, a fost fiica lui Carol Albert, Elector de Bavaria și a Mariei Amalia a Austriei și a doua soție a împăratului Iosif al II-lea. A fost membră a Casei de Wittelsbach.

La 23 ianuarie 1765 s-a căsătorit cu văduvul Iosif, moștenitorul împărătesei Maria Tereza a Austriei la Palatul Schönbrunn. Maria Josepha avea cu doi ani mai mult decât soțul ei.

Mariajul n-a fost fericit; a avut loc numai la presiunea mamei lui Iosif, Maria Tereza, care dorea ca fiul ei să aibă un moștenitor pe linie masculină. Iosif nu a vrut niciodată să se recăsătorească după decesul iubitei lui soții, Isabella de Parma, deși era deschis spre sora mai mică a Isabellei, Maria Luisa de Parma. Maria Luisa era promisă prințului moștenitor al Spaniei și în orice caz nu era interesată de Iosif.

Iosif n-o găsea pe Maria Josepha atractivă din punct de vedere fizic. El a descris-o într-o scrisoare "o persoană scundă și grasă" cu "dinți urâți". El a recunoscut, totuși, că în ceea ce privește caracterul ei, Maria Josepha a fost o femeie "ireproșabilă", care îl iubea, iar el a apreciat-o pentru trăsăturile sale pozitive însă a suferit pentru că nu putea să o iubească.

Probabil că mariajul n-a fost niciodată consumat, Joseph a refuzat să doarmă în dormitorul comun și chiar a împărțit balconul care unea camerele lor de la Palatul Schoenbrunn astfel încât să nu-și vadă soția. La moartea socrului ei, la 18 august 1765, Maria Josepha a devenit Împărăteasă a Sfântul Imperiu Roman. Cu toate acestea, soacra ei a rămas cea mai puternică și importantă figură din Imperiu și de la Curtea de la Viena.

La 28 mai 1767, după numai doi ani de căsătorie, Maria Josepha a murit de variolă ca și predecesoarea sa Isabella. În timpul bolii, soțul ei n-a vizitat-o deși mama lui a vizitat-o. Făcând acest lucru, Maria Tereza s-a îmbolnăvit însă a supraviețuit. Maria Joseph a fost înmormântată în cripta imperială din Viena, iar Iosif nu a participat la înmormântarea ei.^[1]

Tânăra împărăteasa neiubită a jucat încă un rol în viața soțului ei, după moartea ei, când el a emis pretenții la o mare parte din Bavaria în 1778-1779. Cerința lui s-a bazat, printre alte motive, pe căsătoria sa cu cea de-a doua soție bavareză. Acest conflict în cele din urmă a condus la Războiul de succesiune bavarez. În final, dinastia Habsburg a câștigat doar Innviertel.

Maria Josepha de Bavaria

Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman

·   1787 - A murit Lepold Mozart, compozitor, violonist si profesor de muzica,tatal si profesorul lui Wolfgang Amadeus Mozart; ( n. 14 noiembrie,1719).

Lepold Mozart - foto – en.wikipedia.org

Lepold Mozart, compozitor, violonist si profesor de muzica,tatal si profesorul lui Wolfgang Amadeus Mozart.

 

·       1805 - A decedat violoncelistul şi compozitorul italian Luigi Boccherini,; (n.19 februarie 1743).

Luigi Boccherini - foto – en.wikipedia.org

Luigi Rodolfo Boccherini (n. 19 februarie 1743, Lucca, Italia – d. 28 mai 1805) a fost un compozitor și violoncelist din Italia, a cărui muzică era caracterizată de un stil galant, stil care s-a dezvoltat, intr-un fel, separat de marile centrele muzicale europene. Boccherini este foarte cunoscut datorită unui menuet din Cvintetul de corzi în E, Op.13, Nr.5 și Concertul de violoncel în Si bemol major. Această ultimă lucrare a fost cunoscută în diferite versiuni făcute de violoncelistul german Friedrich Grützmacher, dar recent a fost transformată în versiunea originală.

·         1849: Anne Brontë, scriitoare engleză (n. 1820), cea mai mică dintre surorile Brontë.  Este cunoscuta pentru romanele sale  Agnes Grey (1847)  si Necunoscuta del la Wildfell Hall (1848).  Anne, mezina familiei Brontë, s-a născut la 17 ianuarie 1820 în Thornton. La numai un an, mama acesteia, Maria Branwell, s-a îmbolnăvit de ceea ce se crede că a fost cancer uterin și a murit pe 15 septembrie 1821. Sora Mariei venise inițial în casa acestora pentru a o îngriji pe sora ei, însa și-a petrecut restul vieții acolo, având grija de copii. Când sora acesteia moare, în 1825, tatăl său o retrage de la școala la care învața iar pentru următorii 5 ani, aceasta este educată acasă, în special de tatăl și mătușa ei. La 15 ani, Anne se duce în Roe Head, unde stă 2 ani, timp în care se întoarce acasă numai în vacanțe. În decembrie 1837, Anne se îmbolnavește de gastrită iar sora acesteia, Charlotte îl convinge pe tatăl lor să o aducă pe Anne acasă. În 1839, aceasta caută să se angajeze ca profesoara și devine guvernantă la familia Ingham la Blake Hall.

Romane:

• Agnes Grey (1847)
• Necunoscuta de la Wildfell Hall (1848)

Anne Brontë

·         1864 - A murit Simion Bărnuţiu, jurist, filosof şi estetician, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 (n. 21 iulie 1808).  Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania. Născut într-o familie săracă, și-a început studiile la școala comunală de la 6 ani. După terminarea școlii, a urmat studiile la gimnaziul din Careii Mari, iar, apoi, Facultatea Teologică din Blaj, unde a fost hirotonit preot celib greco-catolic. De la 23 de ani, din anul 1831, predă istoria universală la o școală în Blaj. Nu și-a mai putut continua studiile istorice, drept consecință a unui proces în care a fost implicat. Din această cauză s-a mutat la Sibiu, unde a urmat Academia Săsească de Drepturi timp de 3 ani. În 1848 a răspândit prin Sibiu cunoscutul său manifest în care milita pentru egalitatea națională. Tot atunci se implică în revoluția română, fiind unul dintre principalii săi lideri. Pe 14 mai 1848 a ținut un important discurs în Catedrala din Blaj, intrat în istorie ca Discursul de la Blaj. Revoluția odată înfrântă, Bărnuțiu s-a refugiat la Viena, unde a urmat cursurile Universității până în 1853, când a fost forțat să renunțe, ca urmare a intervențiilor poliției imperiale. Se mută în Italia, la Pavia, unde se înscrie la cursurile Facultății Juridice. Își ia doctoratul, iar, apoi, revine la Viena, unde August Treboniu Laurian îi face propunerea de a veni la Iași să predea, invitație pe care o acceptă, fiind la Iași din decembrie 1854. Timp de un deceniu, Bărnuțiu a rămas acolo. În calitatea sa de profesor la Academia Mihăileană (1855-1860) și, apoi, la Universitatea din Iași (1860-1864), Bărnuțiu a format oameni cu o gândire nouă, oameni care, ulterior, au cerut reforme democratice, votul universal, exproprierea moșiilor boierești și a celor mănăstirești. A murit în 28 mai 1864, la locul numit Gorgana, aparținător satului Sânmihaiu Almașului; în acel moment, Bărnuțiu, grav bolnav, era în drum, împreună cu nepotul său, Ioan Maniu, de la Iași spre Bocșa. A fost înmormântat în curtea bisericii de lemn din Bocșa, pe 3 iunie 1864, de către 30 de preoți, în frunte cu vicarul Silvaniei, Demetriu Coroianu. În 1948 rămășițele lui Bărnuțiu au fost mutate în interiorul mausoleului din Biserica Greco Catolică din Bocșa. A fost unul dintre organizatorii și conducătorii Revoluției Române de la 1848 din Transilvania. A participat la Adunarea Națională de la Blaj din 18/30 aprilie 1848 și la cea din mai 1848. Concepe și distribuie celebrul său manifest Proclamația din 24-25 martie 1848, în care enunță principiile sale, formulate anterior, începând din anul 1842, despre națiunea română și soarta românilor din Transilvania.

* 1872: Sofia Frederica, Prințesă de Bavaria (n. 27 ianuarie 1805 München — d. 28 mai 1872, Viena) a fost fiica regelui Maximilian I al Bavariei, mama a doi împărați – Francisc Iosif I al Austriei și Maximilian I al Mexicului – precum și bunica arhiducelui Francisc Ferdinand al Austriei, a cărui asasinare la Sarajevo a dus la începutului Primului Război Mondial.

Prințesa Sofia de Bavaria, 1830

Pe 27 ianuarie 1805 prințesa Carolina de Baden, cea de-a doua soție a regelui Maximilian I al Bavariei, a dat naștere la două fetițe gemene. Una dintre ele a fost botezată Maria și va deveni peste ani regina Saxoniei, iar cealaltă Sofia. Viitoarea arhiducesă a crescut înconjurată de încă trei surori, precum și alți patru frați vitregi.

În anul nașterii Sofiei și a surorii sale, Bavaria a fost ridicată la rangul de regat de împăratul Napoleon I al Franței, care și-a asumat titlul de "protector al Confederației Rinului" la care Bavaria, ca supraviețuitoare a Sfântului Imperiu Roman, a aderat.

Conștientă de interesele sale, Casa de Wittelsbach a avut, de asemenea, o alianță de căsătorie cu familia Bonaparte: sora vitregă a Sofiei, Augusta, s-a căsătorit în 1806 cu Eugène de Beauharnais, fiul adoptiv al lui Napoleon. Fără să se exprime, Casa de Wittelsbach consideră uniunea cu Bonaparte drept o mezalianță.

La căderea Imperiului francez, regele Bavariei, care s-a alăturat oportun aliaților, își păstrează regatul și titlul, și pentru a uita de trecutul său "bonapartist" își căsătorește fiicele cu câștigătorii zilei. Carolina Augusta, după o căsătorie anulată cu prințul moștenitor de Wurtemberg, se căsătorește cu împăratul Francisc I al Austriei; Elisabeta se căsătorește cu regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei, Amalia și Maria devin pe rând regine ale Saxoniei. Numai mezina Ludovika nu poartă coroană, ea s-a căsătorit din motive familiale cu un văr dintr-o ramură mai tânără, Ducele Maximilian. Ludovika a suferit mult din cauza diferenței în rang cu surorile ei, dar și-a luat revanșa prin căsătoria strălucită a fiicelor sale.

Arhiducesa Sofia cu copii ei cei mari: Franz Josef și Maximilian, ca. 1835

Ajunsă la vârsta propice căsătoriei, Sofia îl cunoaște pe arhiducele Franz Karl al Austriei prin intermediul surorii sale vitrege, prințesa Carolina Augusta de Bavaria. Frumoasă și inteligentă, ea s-a căsătorit fără tragere de inimă la 4 noiembrie 1824, la Viena cu arhiducele Franz Karl, om slab și fără farmec, dar care se pare că i se promisese tronul imperial, fratele său fiind vizibil incapabil. Mama sa, căreia tânăra Sofia i s-a plâns i-a răspuns: "Ce vrei, s-a decis la Congresul de la Viena". Sofia avea 19 ani. După șase ani de infertilitate și un avort spontan în 1827, cuplul a avut șase copii, dintre care patru au ajuns la vârsta maturității:

• Franz Joseph (1830 – 1916); s-a căsătorit în 1854 cu verișoara sa Elisabeta de Bavaria (Sissi) cu care a avut patru copii. A devenit împărat al Austriei și rege al Ungariei.
• Ferdinand Maximilian (1832 – 1867); s-a căsătorit în 1857 cu Charlotte a Belgiei. A devenit împărat al Mexicului.
• Karl Ludwig (1833 – 1896); s-a căsătorit în 1856 cu verișoara lui primară Margareta de Saxonia cu care nu a avut copii. În 1862 s-a căsătorit cu Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii, cu care a avut patru copii, inclusiv pe Arhiducele Franz Ferdinand. În 1873 s-a căsătorit cu Infanta Maria Tereza a Portugaliei cu care a avut două fiice.
• Maria Anna (1835 – 1839), care a murit la vârsta de patru ani.
• Un fiu n./d. 24 octombrie 1840
• Ludwig Viktor (1842 – 1919); nu s-a căsătorit

Zvonurile spun că tatăl celui de-al doilea fiu al ei, Ferdinand Maximilian, a fost nimeni altul decât nepotul ei Napoleon al II-lea, fiul lui Napoleon I, care era cu șase ani mai mic decât ea dar de care ea a fost strâns legată. Sofia nu și-a ascuns niciodată admirația pentru Napoleon I, nici afecțiunea pentru cumnatul ei, Eugène de Beauharnais.

După căsătorie, tânăra prințesă bavareză în vârstă de doar 19 ani se stabilește la curtea imperială de la Viena, Austria aflându-se în acea perioadă sub dominația cancelarului Metternich. Sofia era o femeie educată, isteață și mai ales ambițioasă, toate acestea contrastând puternic cu firea liniștită și nepăsătoare a soțului ei. După o serie de sarcini pierdute, arhiducesa dă naștere unui băiat sănătos pentru care avea încă de la început planuri mărețe, dorind să-l facă împărat. Socrul ei, Francisc I era bătrân, iar Ferdinand, fiul cel mai în vârstă și totodată moștenitorul tronului era bolnav și debil mintal. Ambițioasa prințesă, foarte interesată de problemele politice a observat vidul de putere ce exista la curtea vieneză la începutul secolului al XIX-lea și a decis să umple acest gol cu personalitatea ei marcantă.^[1] Nu după mult timp, Sofia dobândește faima de a fi "unicul bărbat" de la palat. Ea este cea care contribuie în timpul revoluției generale din anul 1848 la căderea lui Metternich căruia îi reproșa "că urmărește un lucru imposibil și anume să conducă monarhia fără împărat cu un cretin ca reprezentant al coroanei",^[2] aluzie la cumnatul său împăratul Ferdinand. Sofia își împiedică soțul să preia succesiunea la tron, renunțând astfel să devină împărăteasă. În felul acesta ea a pregătit terenul pentru ca fiul ei, Franzi, să urce pe tron la Olmützîn decembrie 1848. Pentru acest lucru Franz Joseph îi va rămâne toată viața recunoscător mamei sale.

Litografie a Arhiducesei Sofia de Austria

Tânărul împărat se lasă condus de mâna ei fermă în primii ani ai domniei, chiar dacă Sofia a dat asigurări că: odată cu urcarea pe tron a fiului meu am luat decizia categorică să nu mă mai amestec în nici o afacere de stat. Nu mă mai simt îndreptățită să o fac știind că, după 13 ani în care țara a fost a nimănui, acum a ajuns în mâini atât de bune, încat sunt bucuroasă să pot asista în liniște și cu optimism la tot ce se întâmplă, lăsând în urmă luptele grele din anul 1848!^[3] Ea nu își respectă însă bunele intenții. Verdictele sângeroase date revoluționarilor și abrogarea constituției erau considerate de opinia publică drept realizări ale arhiducesei, care în anii cincizeci rămăsese împărăteasa din umbră a Imperiului Habsburgic. Sofia era o conservatoare convinsă atât în politică cât și în viața de familie. Ea punea mare preț pe respectarea și păstrarea etichetei regale la curtea austriacă. Arhiducesa a păstrat pe tot parcursul vieții un jurnal detaliat în care făcea însemnări zilnice.

Arhiducesa Sofia în 1858.

Imediat după urcarea pe tron a fiului ei, Sofia începe să-i caute acestuia o soție. Ea își dorea pentru Franzi o prințesă de origine germană. Prin această alianță spera că va întări poziția Austriei în Confederația Țărilor Germane, poziție amenințată tot mai mult de Prusia. După câteva încercări eșuate cu prințese prusace, Sofia apelează la sora ei mai mică, Ludovica de Bavaria, care avea doua fete apropiate de vârsta împăratului. La 24 aprilie 1854 are loc căsătoria dintre Franz Joseph și Elisabeta de Wittelsbach (Sisi). Sofia se amestecă și în căsnicia celor doi tineri, ea ocupându-se de creșterea și educația primilor copii imperiali. Faptul că Elisabeta nu se achita de obligațiile ce reveneau unei împărătese, călătorind frecvent și petrecând foarte puțin timp la curtea din Viena, a dat naștere la un conflict cu arhiducesa care era dezamăgită de nora sa. Relația lor devine una glacială, Sisi refuzând cu încăpățânare să respecte protocolul imperial la care soacra sa ținea atât de mult. În ecranizările cinematografice despre Elisabeta, Sofia este prezentată ca fiind o persoană intrigantă, decisă să-i facă nurorii ei viața imposibilă. În realitate, arhiducesa încearcă să se achite ea de responsabilitățile ce reveneau tinerei împărătese, reprezentând totodată un real sprijin pentru fiul ei însingurat și pentru cei doi nepoți mai mari.

Cel de-al doilea fiu al ei, Arhiducele Maximilia, s-a căsătorit la 27 iulie 1857, la Bruxelles, cu Charlotte a Belgiei, o verișoară de gradul doi, fiica ambițioasă a regelui ambițios Leopold I. La curtea de la Viena ea a fost foarte apreciată de soacra sa care vedea în ea exemplul perfect al soției unui arhiduce austriac.

Prințesa Sofia și Arhiducele Franz Karl de Austria.

La începutul lunii iulie 1867, a sosit vestea că împăratul Maximilian al Mexicului a fost împușcat la Querétaro, o lovitură pe care arhiducesa Sofia, deja în vârstă de 62 de ani, nu a mai reușit să o depășească, întrucât Max fusese fiul ei preferat. Singura consolare pentru ea era că personal îl deconsiliase tot timpul, nefiind nici o clipă de acord cu plecarea lui în Mexic.^[4] Arhiducesa nota într-o scrisoare: Gândul la suferințele prin care a trecut, la izolarea și însingurarea lui departe de noi nu mă va părăsi niciodată, producându-mi o durere indescriptibilă.^[5] Sofia era acum un om frânt. Va mai trăi încă cinci ani, dar aceștia vor fi umbriți de mâhnirea cauzată de moartea fiului ei. Ea devine și mai religioasă, renunțând la orice luptă, chiar și la cea dusă împotriva nurorii ei, Elisabeta. Își îndeplinea în continuare toate obligațiile față de soț, copii, nepoți și Casa de Habsburg, dar nu se mai amestecă în politică.

Deși lipsită de tact și răbdare cu nora ei, care părea mai puțin capabilă să își îndeplinească sarcinile regale, ea a fost o mamă excelentă pentru cei patru fii ai ei și o excelentă bunică pentru toți nepoții ei. Cu puțin timp înainte de a muri, ea a asistat la logodna Arhiducesei Gisela, fiica cea mare a cuplului imperial cu Prințul Leopold al Bavariei.

Arhiducesa moare în dimineața zilei de 28 mai 1872, după o îndelungată suferință având întreaga familie alături. Ea a fost înmormântată în Cripta Capucinilor din Viena. Soțul ei îi va mai supraviețui șase ani. Moartea Sofiei a reprezentat după cum nota și contele Hübner în jurnalul său "o mare pierdere pentru familia imperială, pentru acei ce pun preț pe tradițiile de la curte înțelegând importanța lor"

·         1878: John Russell, Conte de Russell, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1792)

·         1912: Paul Emile Lecoq de Boisbaudran (n. 18 aprilie 1838 – d. 28 mai 1912) a fost un chimist francez cunoscut pentru descoperirile sale importante în domeniul de elemente chimice, cum ar fi galiul, samariul și disprosiul.

Paul Emile Lecoq de Boisbaudran

·         1916: Ivan Franko, poet ucrainean (n. 1856)

* 1916: Lidia Vissarionovna Zvereva (în rusă Лидия Виссарионовна Зверева, n. 1890 la Sankt-Petersburg , Imperiul Rus - d. 28 mai 1916, la Petrograd, Imperiul Rus), a fost o aviatoare rusoaică.

Lidia Vissarionovna Lebedeva s-a născut în familia generalului rus Vissarion Lebedev, erou în Războiul Ruso-Turc (1877-1878).

Lidia Zvereva a fost titulară a brevetului de pilot Nr. 31 eliberat de Aeroclubul Imperial al Rusiei, datat la 10 august 1911. A fost, în mod oficial, prima femeie care a primit un brevet de pilot emis de Aeroclubul Imperial Rus. Ea pilota un Farman.

La vârsta de 17 ani, s-a căsătorit cu inginerul Ivan Sergheevici Zverev (în rusă: Иван Сергеевич Зверев). După doi ani a rămas văduvă.

S-a căsătorit cu pilotul-instructor Vladimir Viktorovici Sliussarenko, apoi, în anii 1911 - 1912, a efectuat zboruri demonstrative în gubernia Livoniei, în Letonia, la Baku și la Tiflis / Tbilisi.

A murit de tifos, la 28 mai 1916, la Petrograd.

Lidia Vissarionovna Zvereva

* 1925: Arthur Gardiner Butler (n. 27 iunie 1844 în Chelsea, Londra - d. 28 mai 1925 în Beckenham, Kent) a fost un entomolog, arahnolog și ornitolog englez. A lucrat la British Museum și s-a ocupat cu taxonomia păsărilor, insectelor și păianjenilor

Arthur Gardiner Butler

·         1937: Alfred Adler (n. 7 februarie 1870 – d. 28 mai 1937) a fost un medic psihiatru austriac, fondator al școlii de psihologie individuală; a doua școală vieneză de psihoterapie, în ordine cronologică (după psihanaliza lui Sigmund Freud și înainte de logoterapia lui Viktor Frankl).

·         1940: Frederic Karl de Hesse (1 mai 1868 - 28 mai 1940) a fost cumnatul împăratului german Wilhelm al II-lea și regele ales al Finlandei din 9 octombrie până la 14 decembrie 1918.

Frederic s-a născut la conacul familiei sale, Gut Panker, în Plön, Holstein. El a fost al treilea fiu al lui Frederic Wilhelm de Hesse atunci landgraf de Hesse și a soției sale, Prințesa Ana a Prusiei, fiica Prințului Carol al Prusieiși a Prințesei Maria de Saxa-Weimar-Eisenach.

Tatăl său, un ofițer militar danez, a fost unul dintre cei mai importanți candidați la succesiunea regelui Christian al VIII-lea al Danemarcei din anii 1840 însă a renunțat la drepturile sale în 1851 în favoarea surorii sale, Louise de Hesse. Tatăl său a trăit toată viața în Danemarca dar în 1875, când ramura senior de Hesse-Kassel a dispărut, s-a stabilit în nordul Germaniei unde Casa deținea proprietăți substanțiale.

La 18 zile după nașterea Prințului Frederic Karl, verișoara sa primară, pe atunci Țarevna Maria Feodorovna a Rusiei, fiica mătușii sale regina Louise a Danemarcei, a născut la Sankt Petersburg pe Nicolae al II-lea al Rusieicare va deveni predecesorul lui Frederic Karl la conducerea Finlandei (1894–1917).

La 25 ianuarie 1893, Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Margaret a Prusiei, fiica cea mică a împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și a Victoriei, Prințesă Regală, care era fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unitși a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Împreună au avut șase copii inclusiv două perechi de gemeni:

• Friedrich Wilhelm Sigismund (23 noiembrie 1893-12 septembrie 1916), a murit în Primul Război Mondial
• Maximilian Friedrich Wilhelm Georg (20 octombrie 1894–13 octombrie 1914), a murit în Primul Război Mondial
• Philipp (1896–1980) căsătorit cu Prințesa Mafalda de Savoia (1902–1944, Buchenwald), au avut copii.
• Wolfgang Moritz (1896–1989)
• Prințul Christoph Ernst August de Hesse (1901–1943) căsătorit cu Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei, au avut copii.
• Richard Wilhelm Leopold (1901–1969), necăsătorit

Frederic Karl

Landgraf de Hesse

·   1942: Grigore Turcuman (n. 20 octombrie 1890, comuna Tătărăuca Nouă, Județul Soroca (interbelic) - d. 28 mai 1942, Gulag, Penza, Rusia) a fost un om politic român basarabean, membru al Sfatului Țării din Basarabia în anii 1917-1918.

Grigore Turcuman a fost în timpul Primului Război Mondial sublocotenent în Marina Imperială Rusă, Flota Mării Negre. Întors în Basarabia, a participat la Congresul Ostașilor Moldoveni din 20 octombrie 1917, unde a fost ales în comitetul de organizare al Sfatului Țării, iar la 21 noiembrie 1917 a fost ales membru al Sfatului Țării, ca deputat din partea soldaților basarabeni.

La data de 27 martie 1918, Grigore Turcuman a votat Unirea Basarabiei cu România.

Între anii 1933-1937, ca membru al P.N.L. și ca membru al Consiliului județean Soroca, a fost numit subprefect al Județului Soroca. A fost avansat până la gradul de Căpitan de Marină în rezervă.

În anul 1940, după cedarea Basarabiei, Grigore Turcuman a fost capturat de agenții sovietici ai NKVD și trimis în Gulag, la Penza, unde a fost supus unui regim de exterminare si a decedat in 1942.

Grigore Turcuman

*    1944: Prințesa Maria Josepha a Saxoniei (31 mai 1867 – 28 mai 1944) a fost mama împăratului Carol I al Austriei și al cincilea copil al regelui George al Saxoniei și a reginei Maria Ana a Portugaliei.

Maria Josepha Louise Philippina Elisabeth Pia Angelica Margaret a fost fiica viitorului rege George al Saxoniei (1832–1904) și a Infantei Maria Anna a Portugaliei (1843–1884). Bunicii materni au fost regina Maria a II-a și regele Ferdinand al II-lea al Portugaliei.

A fost sora mai mică a ultimului rege al Saxoniei, Frederick Augustus al III-lea. A avut ca verișori primari (printre alții): Carol I al Portugaliei, Infantele Alfonso, Duce de Porto, Prințul Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen și Ferdinand I al României.

Prințesa Maria Josepha a Saxoniei

La 2 octombrie 1886, la vârsta de 19 ani, s-a căsătorit cu Arhiducele Otto Francis de Austria "der Schöne" (cel frumos), fratele mai mic al Arhiducelui Franz Ferdinand care a fost ucis la Sarajevo.

Soțul ei, "arhiducele superb", era un afemeiat notoriu. Absențele lui frecvente din familie au ajutat scopului Mariei Josepha de a menține copiii departe de influența lui. În cele din urmă, ea însăși a intrat într-o relație cu actorul Otto Tressler, care i-a fost prezentat de către împăratul Franz Joseph. Maria Josepha l-a invitat adesea pe Tressler la ea acasă, uneori el s-a întâlnit cu soțul ei și prietenii lui în ușă. Când soțul ei a murit, abilitatea ei de a evita afișările extravagante de durere au fost mult apreciate. Ca văduvă, ea a încheiat relația cu Tressler.

În timpul Primului Război Mondial a îngrijit răniții la Palatul Augarten din Vienna, care a fost transformat în spital.

În 1919 a părăsit Austria împreună cu fiul ei împăratul Carol I al Austriei și cu soția sa, Zita de Bourbon-Parma, și a plecat în exil cu ei. La început a trăit în Elveția și din 1921 în Germania.

A murit la Schloss Wildenwart, în Bavaria de sud, la o proprietate a membrilor familiei regale. A fost înmormântată la Viena, lângă soțul ei.

Prințesa Maria Josepha a Saxoniei

Arhiducesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei

*  1963: Ion Agârbiceanu (n. 12 septembrie 1882,^[1][2] Cenade, Comitatul Alba de Jos, Regatul Ungariei – d. 28 mai 1963,^[1][2] Cluj, Republica Populară Română^[3]) a fost un scriitor, ziarist și prozator român, adept al sămănătorismului, parlamentar, academician, canonic și protopop unit al Clujului. A fost tatăl fizicianului Ion I. Agârbiceanu.

A urmat studiile medii la Gimnaziul din Blaj (1892-1900), iar pe cele superioare la Facultatea de Teologie din Budapesta (1900-1904). Din 1901-1902 a început să colaboreze cu poezii la „Tribuna” din Sibiu, „Gazeta Transilvaniei” (Brașov), „Familia” (Oradea), „Drapelul” (Lugoj), „Cultura creștină (Blaj). În anul 1903 a început colaborarea la revista „Sămănătorul” cu Legendă în versuri. Între anii 1904-1905 a fost sub-prefect la internatul de băieți din Blaj.

În septembrie 1905 s-a înscris la Facultatea de Litere a Universității din Budapesta, secția de limbi clasice, română și istorie; audiază frecvent și activează la toate cursurile organizate de Societatea „Petru Maior”. Spre sfârșitul anului, revista Luceafărul îi tipărește primul său volum de schițe și povestiri intitulat De la țară.

În anul 1906, aflând despre vacantarea unei parohii de lângă Abrud, i-a scris prepozitului Ioan Micu Moldovan despre intenția sa de a „aplica”. După numirea sa ca preot paroh în Bucium-Șasa a renunțat la studiile de limbi clasice la Budapesta. A renovat casa parohială din Șasa, s-a mutat cu familia sa acolo, unde i s-a născut primul fiu, Ion I. Agârbiceanu.^[4] A rămas lângă Abrud din 1906 până în 1910, când a primit o parohie în Orlat, județul Sibiu (1910-1916). În timpul Primului Război Mondial a ajuns în Moldova, de unde a fost evacuat în Rusia, fiind pentru un timp preot militar în corpul voluntarilor ardeleni (1917-1918).

• După 1918 a fost director al ziarului „Patria” din Cluj (1919-1927), apoi al ziarului „Tribuna” din Cluj (1938-1940).
• A deținut mai multe funcții politice în Parlamentul României întregite (prima dată în 1919, apoi în 1922-1926), mai târziu a fost senator și vicepreședinte al Senatului.
• A fost membru în Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania(1919).
• A fost preot și protopop în Cluj (din 1930), canonic al Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla (din 1931).
• Pentru activitatea sa literară, ales membru corespondent (1912), apoi activ (1925) al Astrei, secretar general al secțiilor literare-științifice ale Astrei (1925 - 1940), cu un rol însemnat în Adunările generale anuale ale acesteia, fiind un timp redactor al revistei „Transilvania”.
• A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1919, apoi membru titular al aceleiași Academii în 1955 la Secția de științe istorice, știința limbii, literatură și artă.
• A fost membru în Comitetul de conducere al Societății Scriitorilor, până la moarte a fost și președinte al Sindicatului presei române din Ardeal și Banat (începând cu 1921).
• A primit premiul național pentru proză în 1927, Ordinul Muncii, pentru merite deosebite „în domeniul creației literare”, în 1954, Ordinul Steaua Republicii clasa I în 1962, a fost sărbătorit oficial cu ocazia a 80 ani de viață.
• La 28 mai 1963 se stinge din viață la Clinica Medicală din Cluj, în urma unui infarct miocardic. Necrologul semnat de Academie și de Uniunea Scriitorilor evidențiază bogata și îndelungata sa activitate - peste șase decenii - pe tărâm literar. La mitingul de doliu, ținut la Cluj, la 31 mai, îi omagiază personalitatea Iorgu Iordan, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Mircea Zaciu.

A fost înmormântat în cimitirul Hajongard din Cluj. Mormântul său a fost declarat monument istoric în anul 2012.

A publicat:

• De la țară, Budapesta,1905
• În clasa cultă, Vălenii de Munte, 1909
• Două iubiri , Vălenii de Munte, 1909
• În întuneric, București 1910
• Arhanghelii. Roman din viața românilor ardeleni, Sibiu, 1914 (apărut în foileton în 1913 în revista „Luceafărul”)
• Luncușoara în Păresemi, București, 1920
• Popa Man. Povestire după o legendă, București, 1920
• Ceasuri de seară, București, 1921
• Trăsurica verde, București, 1921
• Chipuri de ceară, București, 1921
• Spaima, Craiova, 1922
• Dezamăgire, București, 1924
• Legea trupului. Povestea unei vieți, București, 1926
• Legea minții. Povestea altei vieți, București, 1927
• Stana, Cluj, 1929
• Biruința, București, 1930
• Dolor. Zbuciumul lui Ilarie Bogdan, Craiova, 1930
• Răbojul lui Sfântu Petru, București, 1934
• Sectarii, București, 1938
• Licean...odinioară, București, 1939
• Amintirile, București, 1940
• Jandarmul. O mare dramă în Maramureș, București, 1941
• Domnișoara Ana, București, 1942
• În pragul vieții, București, 1942
• Vremuri și oameni. Lumea nouă, București, 1943
• Vâltoarea, Sibiu, 1944
• Din copilărie. Chipuri și povestiri, București, 1956
• Din munți și din câmpii, București, 1957
• File din cartea naturii, București, 1959
• Faraonii, București, 1961
• Strigoiul, București, 1968 (postum)
• Din pragul marei treceri, Cluj, 1978 (postum)
• Fața de lumină a creștinismului, Cluj-Napoca, Eikon, 2006.
• Intâiul Drum
• Nepoata lui moș Mitruț
• Opere, studiu introductiv de Mircea Zaciu, vol. I-XVIII, București, 1962-2002

·         1970 - A murit Iuliu Hossu, episcop unit român de Gherla, al cărui nume se leagă de Unirea de la Alba Iulia (n. 30 ianuarie 1885). A fost episcop al Episcopiei romano-catolice de Cluj-Gherla, cardinal, membru de onoare (din 1945 ) al Academiei Romane. 1 octombrie 1948 a dat un Decret de Excomunicare (ipso facto) a participanților la Adunarea de la cluj a celor 37 de preoți greco-catolici care urmau să hotărască ruperea credincioșilor greco-catolici români de Biserica Romei, la ordinul lu Stalin si a comunistilor din România ( de fapt au semnat doar 36 de preoți dintre cei participanți). La 28 octombrie 1948 a fost arestat din reședința sa episcopală de la Cluj și dus la vila patriarhală de la Dragoslavele , unde a fost ținut închis, sub pază, în foame și frigîmpreună cu ceilalți episcopi greco-catolici arestați. Atât autoritățile comuniste cât și conducerea BOR si patriarhul Iustinian Marina personal, i-au propus scaunul de mitropolit al Moldovei , în schimbul renunțării la credința catolică și la legătura cu Roma, cu Scaunul Papal. Refuzând trecerea la ortodoxie, episcopul Iuliu Hossu a fost transferat mai întâi la Manastirea Caldarusani , iar în 1950 la penitenciarul din Sighet. În anul 1955 , a fost dus la Curtea de Arges, iar în anul 1956, la Manastirea Ciorogarla , apoi din nou la Caldarusani , unde a stat cu domiciliu obligatoriu până la sfârșitul vieții.

·         1971 - A murit Jean Vilar, actor şi regizor francez, organizator al Festivalului de teatru de la Avignon (n.25.03.1912).

·         1972:  Eduard al VIII-lea (engleză Edward VIII) (Edward Albert Christian George Andrew Patrick David, mai târziu Duce de Windsor; n. 23 iunie 1894 – d. 28 mai 1972) a fost rege al Marii Britanii, Irlandei și împărat al Indiei de la moartea tatălui său, George al V-lea, din 20 ianuarie 1936 până la abdicarea sa din 11 decembrie 1936. A fost al doilea monarh al Casei de Windsor, după ce tatăl său a schimbat numele casei regale din Saxa-Coburg-Gotha în 1917.

Prințul Eduard, "Micul David", fotografiata de bunica lui Regina Aleksandra.

Eduard al VIII-lea s-a născut la 23 iunie 1894, la White Lodge în Richmond, Anglia.^[1] A fost fiul cel mare al Ducelui de York (mai târziu regele George al V-lea) și al Ducesei de York (mai târziu regina Mary). Tatăl său era al doilea fiu al Prințului de Wales (mai târziu regele Eduard al VII-lea) și al Prințesei de Wales (mai târziu regina Alexandra). Mama sa era fiica cea mare a Ducelui de Teck și a Ducesei de Teck. ca strănepot al reginei Victoria pe linie masculină, la naștere, Eduard a primit titlul de Alteța Sa Regală Prințul Eduard.

A fost botezat Edward Albert Christian George Andrew Patrick David la White Lodge la 16 iulie1894, de Edward White Benson, arhiepiscop de Canterbury.^{[N 1][2]} Numele au fost alese în onoarea Prințului Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale, care era numit în familie "Eddy" sau Edward, și a străbunicului său regele Christian al IX-lea al Danemarcei. Numele Albert a fost inclus la inițiativa reginei Victoria iar ultimele lui patru nume - George, Andrew, Patrick și David - vin de la sfinții care patronează Anglia, Scoția, Irlanda și Wales. Familia și prietenii apropiați îi spuneau pe ultimul nume, David.

După decesul reginei Victoria în 1901, când părinții lui au făcut turul imperiului britanic pentru aproape nouă luni de zile, tânărul Eduard și frații lui au rămas în Marea Britanie cu bunicii regina Alexandra și regele Eduard al VII-lea, care și-au înconjurat nepoții cu dragoste. La întoarcerea părinților săi, Eduard a fost plasat în grija a doi oameni, Frederick Finch și Henry Hansell.^[3]

Eduard a rămas sub tutela strictă a lui Hansell până la vârsta de 13 ani; În 1907, Eduard a trecut examenul și a intrat la Osborne Naval College.^[4] A urmat cursurile timp de doi ani și apoi a fost mutat la Royal Naval College din Dartmouth. Când tatăl său, George al V-lea, a devenit rege la 6 mai 1910 automat Eduard a devenit Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. O lună mai târziu, la aniversarea a 16 ani, a fost numit Prinț de Wales și a început pregătirea pentru a deveni rege.

Eduard în timpul Primului Război Mondial

Eduard a fost investit oficial Prinț de Wales printr-o ceremonie specială la Castelul Caernarfon la 13 iulie 1911.^[5]

Când a izbucnit Primul Război Mondial (1914–18), Eduard atinsese vârsta minimă pentru serviciul militar și a fost dornic să participe.^[6] S-a alăturat regimentului Grenadier Guards, în iunie 1914, și deși Eduard a fost dispus să servească pe front, secretar de stat pentru război, Lordul Kitchener, a refuzat să-i permită, invocând răul imens care ar apărea dacă moștenitorul tronului ar fi fost capturat de către inamic.^[7]

În ciuda acestui fapt, Eduard a vizitat linia frontului cât de des a putut, lucru pentru care a primit Crucea Militară în 1916. Rolul său în război, deși limitat, l-a făcut popular printre veterani.^[8] Eduard a participat la primul său zbor militar în 1918 iar mai târziu și-a luat diploma de pilot.^[9]

De-a lungul anilor 1920 Eduard, ca Prinț de Wales, l-a reprezentat pe tatăl său, regele George al V-lea, acasă și în străinătate în multe ocazii. Avea un interes deosebit de a vizita zonele afectate de sărăcie din țară,^[10] și a făcut 16 turnee în diferite părți ale imperiului între 1919 și 1935.

Rangul său, călătoriile, faptul că arăta bine și statutul de celibatar l-au adus în atenție; curând el a devenit versiunea din anii 1920 a unui star de cinema. La apogeul popularității sale, a devenit celebritatea cea mai fotografiată a timpului său și dădea tonul în modă.^[11]

Comportamentul afemeiat și compulsiv al lui Eduard de-a lungul anilor 1920 și 1930 i-a îngrijorat pe primul ministru Baldwin, regele George al V-lea, și pe cei apropiați prințului. George al V-lea a fost dezamăgit de eșecul lui Eduard de a fi stabil în viață și dezgustat de aventurile lui cu multe femei căsătorite. Regele a fost reticent în a-l vedea pe Eduard să moștenească coroana și spunea despre Eduard: "După ce am să mor, băiatul se va ruina în 12 luni".^[12]

Eduard s-a maturizat și a rămas necăsătorit în timp ce fratele lui mai mic, Albert ("Bertie"), era deja căsătorit cu Elizabeth și avea două fete: Elisabeta ("Lilibet") și Margaret. Regele spunea: "Mă rog ca fiul meu cel mare Eduard să nu se căsătorească niciodată și să nu aibă copii și astfel Bertie și Lilibet să poată să urce pe tron."^[13]

În 1930, regele i-a dat lui Eduard o casă, Fort Belvedere, în apropiere de Sunningdale, Anglia.^[14] Acolo, Eduard a avut relații cu o serie de femei căsătorite inclusiv cu Freda Dudley Ward, Lady Furness și Wallis Simpson. Doamna Simpson divorțase de primul ei soț în 1927 și era căsătorită cu Ernest Simpson, un om de afaceri jumătate englez, jumătate american. Doamna Simpson și Prințul de Wales au devenit iubiți în timp ce Lady Furness era în călătorie în străinătate. Relația lui Eduard cu doamna Simpson a lovit puternic relația și așa slabă cu tatăl său. Deși regele și regina au întâlnit-o pe doamna Simpson la Palatul Buckingham în 1935,^[15] mai târziu ei au refuzat s-o mai primească.^[16] Însă Eduard era îndrăgostit de Wallis iar cuplul devenea din ce în ce mai apropiat.

Regele George al V-lea a murit la 20 ianuarie 1936 iar Eduard i-a succedat la tron ca regele Eduard al VIII-lea. A doua zi a rupt protocolul regal privind proclamarea propriei ascensiuni la tron de la fereastră în compania doamnei Simpson care era încă o femeie căsătorită.^[17]Eduard al VIII-lea a devenit primul monarh al Commonwealth-ului care a zburat cu o aeronavă atunci când a zburat de la Sandringham la Londra pentru "Accession Council".^[18]

Eduard a provocat neliniște în cercurile guvernamentale, acțiuni care au fost interpretate ca un amestec în chestiuni politice. Atunci când a vizitat satele miniere din South Wales, observația regelui că "trebuie făcut ceva"^[18] pentru minerii șomeri a fost văzută ca o critică directă a guvernului. Miniștrii erau reticenți în a trimite documente confidențiale și documente de stat la Fort Belvedere, deoarece era clar că Eduard le acorda puțină atenție și din cauza riscului crescut ca doamna Simpson sau alți oaspeți să le vadă.^[19]

În august și septembrie, Eduard și doamna Simpson au navigat la bordul iahtului Nahlin pe Mediterana de est. În octombrie a devenit clar că noul rege intenționa să se căsătorească cu Simpson, mai ales când acțiunea de divorț dintre doamna și domnul Simpson a fost adusă la curtea de la Ipswich.^[20]

Au fost făcute pregătirile necesare pentru toate situațiile neprevăzute inclusiv pentru încoronarea regelui Eduard și a reginei Wallis. Din cauza implicațiilor religioase ale căsătoriei, planul de ceremonie nu includea locul tradițional de încoronare Westminster Abbey ci Casa Banqueting din Whitehall.

La 16 noiembrie 1936, Eduard l-a invitat pe prim-ministrul Stanley Baldwin la Palatul Buckingham și și-a exprimat dorința de a se căsători cu Wallis Simpson când ea va deveni liberă pentru a se recăsători. Baldwin l-a informat pe rege că supușii săi ar considera căsătoria moral inacceptabil deoarece recăsătoria atât timp cât fostul soț este în viață este în opoziție cu Biserica Anglicană iar oamenii n-o vor tolera pe Wallis ca regină.^[22] Ca rege, Eduard deținea și rolul de guvernator suprem al Bisericii Anglicane iar clerul aștepta de la el să sprijine învățăturile bisericii.

Eduard a propus o soluție alternativă a unei căsătorii morganatice, în care el să rămână rege dar Wallis să nu devină regină. În schimb ea va deține un titlu mai mic iar copiii nu vor avea drept de moștenire asupra tronului. Propunerea a fost respinsă de cabinetul britanic^[23] ca și de alte guverne ale dominioanelor britanice.^[24] Poziția prim-miniștrilor ai Australiei, Canadei și Africii de Sud a fost clar de opoziție la căsătoria regelui cu o femeie divorțată;^[25] premierul irlandez și-a exprimat indiferența și etașarea în timp ce premierul Noii Zeelande, care nici nu auzise de doamna Simpson înainte, șovăia în neîncredere.^[26] În fața acestor opoziții, primul răspuns al lui Eduard a fost: "nu sunt mulți oameni în Australia" și opinia lor nu contează.^[27]

Regele l-a informat pe Baldwin că va abdica dacă nu va putea să se căsătorească cu Mrs. Simpson. Atunci Baldwin i-a prezentat regelui trei variante: să renunțe la ideea căsătoriei, să se căsătorească împotriva dorinței miniștrilor sau să abdice.^[28] Era clar că Eduard nu era pregătit să renunțe la doamna Simpson și în același timp știa că dacă se va căsători împotriva sfaturilor miniștrilor, va provoca demisia guvernului, ceea ce va duce la o criză constituțională.^[29] A ales să abdice.^[30]

Eduard a semnat actul de abdicare la Fort Belvedere la 10 decembrie 1936 în prezența fraților săi mai mici Ducele de York, Ducele de Gloucester și Ducele de Kent (fratele cel mai mic, Prințul John, a murit în 1919).^[31] A doua zi a avut loc declarația Majestății Sale la Actul de abdicare.

În noaptea de 11 decembrie 1936, Eduard, acum cu titlul de prinț, a transmis națiunii și imperiului prin intermediul unei transmisii radio decizia sa de abdicare și explicațiile sale: Mi s-a părut imposibil să accept această imensă responsabilitate și să accept îndatoririle mele de rege fără ajutorul femeii pe care o iubesc.^[32]

După transmisia radio, Eduard a părăsit Regatul Unit pentru Austria. Fratele său, Prințul Albert, Duce de York, i-a succedat la tron ca George al VI-lea. Fiica cea mare a lui George, Prințesa Elisabeta, a devenit prima în linia de succesiune ca moștenitoare prezumtivă.

La 12 decembrie 1936, George al VI-lea a anunțat că-l numește pe fratele său "Duce de Windsor".^[33] Voia ca acesta să fie primul act al domniei sale deși formal documentul nu a fost semnat până la 8 martie al anului următor.

Ducele de Windsor s-a căsătorit cu Mrs. Simpson, care și-a schimbat numele în Wallis Warfield, în cadrul unei ceremonii private la 3 iunie 1937, la Castelul de Candé, în apropiere de Tours, Franța. Noul rege a interzis membrilor familiei regale să participe la nuntă.^[34]

Ducele împreună cu Robert Ley, 1937

Regele și regina au cumpărat de la Eduard Casa Sandringham și Castelul Balmoral. Acestea erau proprietățile personale ale lui Eduard moștenite de la tatăl său regele George al V-lea și deci nu au trecut automat în proprietatea lui George al VI-lea.^[35] Relațiile dintre Ducele de Windsor și restul familiei regale au fost încordate ani de zile. În primele zile ale domniei lui George al VI-lea, Ducele telefona zilnic întrebând de bani și dacă Ducesei i se va garanta titlul de "Alteță Regală", până când regele hărțuit a cerut să nu i se mai primească apelul.^[36]

Ducele a presupus că se va stabili în Marea Britanie, după un an sau doi de exil în Franța. Cu toate acestea, regele (cu sprijinul mamei lor, regina Mary, și al soției sale regina Elizabeth) a amenințat să întrerupă venitul lui Eduard, în cazul în care se întoarce în Marea Britanie fără invitație.^[35]

În octombrie 1937, Ducele și Ducesa au vizitat Germania nazistă, împotriva sfatului guvernului britanic și s-au întâlnit cu Adolf Hitler la Obersalzberg. Vizita a fost mult mediatizată de media germană. În timpul vizitei Ducele a făcut salutul nazist.^[37]Fostul ambasador austriac, contele Albert von Mensdorff-Pouilly-Dietrichstein, care era și verișor de gradul doi și prieten cu George al V-lea, a crezut că Eduard a favorizat fascismul german ca un bastion împotriva comunismului, și chiar că inițial a favorizat o alianță cu Germania.^[38] Hitler l-a considerat pe Eduard prietenos față de Germania nazistă și s-a gândit că relațiile anglo-germane ar fi putut fi îmbunătățite prin Eduard dacă acesta nu ar fi abdicat.

Ducele și Ducesa s-au stabilit în Franța. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în septembrie 1939, ei au fost aduși înapoi în Marea Britanie de către Lordul Mountbatten la bordul navei Kelly iar Ducele a fost numit general-maior atașat misiunii militare britanice în Franța. În februarie 1940, ministrul german la Haga, contele Julius von Zech-Burkersroda, a susținut că Ducele a dezvăluit planurile Aliaților pentru apărarea Belgiei.^[39] Când Germania a invadat nordul Franței în mai 1940, Ducele și Ducesa au plecat în sud, pentru început la Biarritz, apoi în iunie în Spania; în iulie cuplul s-a mutat la Lisabona.

Ducele de Windsor, 1970.

În timpul ocupației Franței, Ducele a cerut forțelor germane să plaseze gărzi la casele lui din Paris și de pe Rivieră, lucru care s-a întâmplat.^[40] Un interviu defetist al Ducelui a fost picătura care a umplut paharul guvernului britanic. Prim-ministrul Winston Churchill l-a amenințat pe Duce cu curtea marțială dacă nu se întoarce pe pământ britanic.^[41] În august, o navă britanică a debarcat perechea la Bahamas, unde ducele a fost numit guvernator. Nu i-a plăcut poziția și s-a referit la insule ca "o colonie britanică din clasa a treia".^[42] Ministerul de Externe britanic a obiectat energic atunci când perechea a planificat să facă un tur la bordul unui iaht aparținând unui magnat suedez, Axel Wenner-Gren, pe care serviciul secret american l-a considerat în mod eronat a fi un prieten apropiat al comandantului Hermann Göring.^[43] Cu toate acestea, Ducele a fost apreciat pentru eforturile sale de combatere a sărăciei pe insule. A demisionat la 16 martie 1945.^[18]

Mulți istorici au sugerat că Hitler era pregătit să-l restabilească pe Eduard ca rege, în speranța de a stabili un fascist în Marea Britanie.^[44] Este admis pe scară largă că Ducele și Ducesa au simpatizat cu fascismul înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și au fost mutați în Bahamas pentru a minimiza posibilitățile lor de a acționa. Președintele american Franklin D. Roosevelt a ordonat supravegherea Ducelui și a Ducesei atunci când ei au vizitat Palm Beach, Florida, în aprilie 1941. Ducele Carl Alexander de Württemberg (atunci călugăr într-o mănăstire americană) a convins FBI că Ducesa avusese o relație cu ambasadorul german la Londra, Joachim von Ribbentrop, și a rămas în relație cu el continuând scurgerea de secrete.^[45]

Este sigur faptul că George al VI-a a trimis bibliotecarul regal Owen Morshead însoțit de Blunt (care atunci lucra atât pentru biblioteca regală cât și pentru serviciile secrete britanice) la Friedrichshof în martie 1945 pentru a asigura documentele referitoare la împărăteasa germană Victoria, fiica cea mare a reginei Victoria. Parte din arhiva castelului, inclusiv scrisorile dintre fiică și mamă, precum și alte obiecte de valoare au fost furate de jefuitori, dintre care unele au fost recuperate mai târziu la Chicago, după război. Lucrările salvate de Morshead și Blunt și cele returnate de către autoritățile americane din Chicago au fost depuse în arhiva regală.^[46]

După război, Ducele a admis în memoriile sale că a admirat gemanii dar a negat că a fost pro-nazist.

Ducesa de Windsor în 1970.

Cuplul s-a întors în Franța iar Ducele n-a mai ocupat niciodată un rol oficial. În 1951 Ducele și-a publicat memoriile, A King's Story, în care își exprimă dezacordul cu politicile liberale.^[47] Nouă ani mai târziu a scris o carte relativ necunoscută, A Family Album, despre modă și obiceiurile familiei regale de la regina Victoria până la tatăl său.

În iunie 1953, în loc să participe la ceremonia de încoronare a reginei Elisabeta a II-a de la Londra, Ducele și Ducesa au privit ceremonia la televiziunea din Paris. Ducele a spus că era neobișnuit ca un fost suveran să participe la încoronarea altuia. Ducele a fost plătit pentru a scrie articole despre ceremonie pentru Sunday Express și Women's Home Companion și cartea The Crown and the People, 1902–1953.^[48] În 1955, ei l-au vizitat pe președintele Dwight D. Eisenhower la Casa Albă.

Familia regală n-a acceptat-o niciodată pe Ducesă. Uneori Ducele s-a întâlnit cu mama și fratele său regele George al VI-lea și a participat la funerariile lui George. În 1965, Ducele și Ducesa s-au întors la Londra. Au fost vizitați de regină, Prințesa Marina, Ducesă de Kent și Mary, Prințesă Regală și Contesă de Harewood. O săptămână mai târziu, Prințesa Regală a murit iar ei au participat la funeralii. În 1967 s-au alăturat familiei regale pentru centenarul nașterii reginei Mary. Ultima ceremonie la care a participat Ducele a fost înmormântarea Prințesei Marina în 1968.^[49] A refuzat invitația reginei de a participa la investitura Prințului de Wales în 1969.^[50]

În anii 1960, sănătatea Ducelui s-a deteriorat. În decembrie 1964, a fost operat de Michael DeBakey la Houston de anevrismal aortei abdominale iar în februarie 1965 o detașare a retinei ochiului stâng a fost tratată de Sir Stewart Duke-Elder. La sfârșitul anului 1971, Ducele, care era fumător de la o vârstă mică, a fost diagnosticat de cancer la gât și a fost supus terapiei cu cobalt. Regina Elisabeta a II-a i-a vizitat în 1972 în timpul unei vizite de stat în Franța.

La 28 mai 1972, Ducele a murit la casa sa din Paris, la vârsta de 77 de ani. Corpul său a fost dus în Marea Britanie la Castelul Windsor. Un serviciu funerar a avut loc la 5 iunie în prezența reginei, a familiei regale și a Ducesei. În timpul vizitei, Ducesa a locuit la Palatul Buckingham.^[51]

Fragilă și suferind de o demență senilă, Ducesa a murit 14 ani mai târziu; a fost înmormântată lângă soțul ei, simplu ca "Wallis, Ducesă de Windsor

* 1975: Ioan Nubert (cunoscut și ca Ion Gr. Nubert) (n. 18 noiembrie 1886, Pașcani, județul Baia – d. 28 mai 1975, Timișoara^[1]) a fost un medic român, profesor universitar de anatomie la Facultatea de Medicină din Iași, director al Institutului de Anatomie din Iași.

Ioan Nubert a urmat studiile secundare la Liceul Național din Iași, obținând bacalaureatul în 1906,^[2] și cele universitare la Facultatea de Medicină din Iași, obținând titlul de doctor în medicină în 1914^[3].

A fost numit asistent la Catedra de Anatomie topografică a Universilății din Iași în 1915 și a obținut docența pentru Anatomie topografică în 1931. A devenit conferențiar la aceeași disciplină în 1922 și profesor în 1932. În paralel cu cariera universitară se specializează în oftalmologie ocupând posturile de medic secundar în Clinica de Oftalmologie a Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iași (1914-1919), asistent (1919-1921) și șef de lucrări (1921-1924) la aceeași clinică.^[4]

I-a succedat profesorului Grigore T. Popa la conducerea Institutului de Anatomie din Iași după plecarea acestuia la București, rămânând la conducere până în 1948 când s-a pensionat.^[5]

Ioan Nubert a fost căsătorit cu Elena Nădejde-Nubert (1885-1937), medic, fiica Sofiei Nădejde.^[4] S-a stins pe 28 mai 1975 la Timișoara. Monumentul său funerar, situat în Cimitirul Orotodox din Calea Lipovei, a fost executat de sculptorul Péter Jecza

Profesorul Ioan Nubert

* 1979: Immanuel Weissglas (ortografiat și Weißglas) (n. 14 martie 1920, Cernăuți - d. 28 mai 1979, București) a fost un poet și traducător din România, care a semnat traducerile din limba germană cu pseudonimul Ion Iordan

Este fiul lui Isak Weissglas, un jurist evreu.

În timpul liceului s-a împrietenit cu Paul Celan. După absolvirea liceului, a lucrat ca bibliotecar în orașul natal. Tot aici a început studiul filologiei la Universitate, dar le întrerupe din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.

După ce în perioada 1940-1941 stătuse sub ocupație rusească, în vara lui 1941, la intrarea românilor în Bucovina de Nord, el și familia sa au împărtășit soarta coreligionarilor săi evrei, fiind deportați în Transnistria.^[2]Din vara anului 1942 până în primăvara anului 1944, el și familia s-au aflat în diferite lagăre din Transnistria (Cariera de Piatră, Obodovca). În timp ce părinții lui Celan au murit în timpul deportării, Immanuel Weissglas a putut să îi ajute pe ai săi la muncile grele, așa că s-au putut întoarce cu toții din lagăr.^[3] Se pare că Immanuel Weissglas a scăpat de la deportarea dintr-un lagăr românesc într-unul german doar pentru că ofițerul român a descoperit că evreul îl citește și îl apreciază pe Arghezi.^[2][4]

În 1940, Immanuel Weissglas a publicat o traducere în germană a Luceafărului lui Eminescu, intitulată "Hyperion", în 98 de strofe cu rimă încrucișată dublă 1-3/2-4. Traducerea este interesantă, preponderent descriptivă, în detrimentul exactității și fidelității transpunerii textului.^[5] În opinia lui Tudor Arghezi, această traducere este mai bună decât traducerea lui Lucian Blaga.^[4]

A venit în 1945 la București, unde s-a angajat ca secretar tehnic și corector la Editura Europolis, iar începând din 1948 a ocupat diferite funcții la ziarul „România liberă". Aici era încadrat ca documentarist. Tăia în fiecare zi articole din ziarele românești, le lipea pe pagini A4 și apoi le îndosaria. Era o muncă extrem de plicticoasă, cu care el se acomodase, ca fel un compromis pe care trebuia să-l facă pentru a fi liber în cealaltă parte a zilei, în care scria. Traducea și articole din germană, engleză și franceză, mai ales după ce ziarul a făcut abonamente la Le Monde, Le Figaro, The Times și The New York Times.^[6]

A publicat versuri în Neue Literatur.

Poetul Immanuel Weissglas

·         1985: A decedat Şerban Ţiţeica, fizician român, vicepreşedinte al Academiei Române; (n. 1908). Șerban Țițeica (n. 14/27 martie 1908, București, România – d. 28 mai 1985, București, România) a fost un fizician român, profesor universitar, membru al Academiei Române(1955) și vicepreședinte al acesteia (1963-1985). Este unanim considerat drept fondatorul școlii române de fizică teoretică. A făcut cercetări în domeniul termodinamicii, a fizicii statistice, mecanicii cuantice, fizicii atomice și în fizica particulelor elementare.

Șerban Țițeica

·         1988: Arthur Kreindler, medic neurolog român (n. 1900)

* 1990: Wilhelm Wagenfeld (n. 15 aprilie 1900, Bremen, Germania — d. 28 mai1990, Stuttgart, Germania) a fost un designer industrial german important al secolului 20. A fost unul dintre discipolii și ulterior unul dintre profesorii școlii de design și arhitectură Bauhaus.

Wagenfeld a designat obiecte și artefacte din sticlă și metal pentru Jenaer Glaswerk Schott & Gen., Vereinigte Lausitzer Glaswerke din Weißwasser, Rosenthal, Braun GmbH și WMF. Unele din modelele concepute de el se mai produc încă astzi.

Una dintre piesele seriile lucrărilor sale, lampa de masă din seria W, cunoscuta W 24, sau Wagenfeld Lampe, intrată în producție începând cu anul 1924, realizată în colaborare cu Karl J. Jucker, se produce și astăzi. În colaborare cu Charles Crodel, care a realizat o tehnică decorativă repetititivă pentru producția de masă, lucrările sale au ajuns să aibă o largă prezentare și să fie expuse în diferite expoziții și muzee.

·         2003: Ilya Prigogine, chimist și fizician belgian (n. 1917)

·         2010: Mihai Drăgănescu, inginer electronist român, membru al Academiei Române (n. 1929).

* 2010: Garyy Wayne Coleman (n. 8 februarie 1968 – d. 28 mai 2010) a fost un actor american, cunoscut pentru rolul său ca Arnold Jackson din sitcom-ul american Diff'rent Strokes (1978–1986). Era descris în 1980 „ca fiind unul dintre cele mai promițătoare talente din televiziune”. În pofida succesului avut ca actor copil, Coleman a avut probleme financiare mai târziu. În 1993, el și-a dat în judecată părinții și consilierul de afaceri pentru deturnarea activelor sale.De asemenea a fost parodiat in jocul Postal 2.* 2014: Maya Angelou (Marguerite Annie Johnson; n. 4 aprilie 1928 – d. 28 mai 2014) a fost o poetă, activistă pentru drepturile civile și autoare americancă. A publicat șapte autobiografii, trei cărți de eseuri, mai multe cărți de poezie și a fost creditată cu o listă de piese, filme și emisiuni de televiziune cu o durată de peste 50 de ani. A primit zeci de premii și mai mult de 50 de titluri de onoare.^[8] Angelou este foarte cunoscută pentru cele șapte autobiografii, care se concentrează asupra trăirilor ei din copilărie și a trăirilor adulte timpurii. Prima, I Know Why the Caged Bird Sings (1969), povestește despre viața ei până la vârsta de 17 ani și i-a adus recunoaștere și apreciere internațională.

A devenit poetă și scriitoare după o serie de ocupații în calitate de tânără adultă, incluzând bucătar, prostituată, dansatoare și cântăreață în cluburile de noapte, membră a Porgy and Bess, coordonatoare a Southern Christian Leadership Conference, si jurnalistă în Egipt și Ghana în decolonizarea Africii. A fost actriță, scriitoare, regizoare și producătoare de piese, filme și programe de televiziune publică. În 1982, ea a câștigat primul premiu Reynolds Professorship of American Studies de la Universitatea Wake Forest din Winston-Salem, Carolina de Nord. A fost activă în Mișcarea drepturilor civile afro-americane și a lucrat cu Martin Luther King, Jr. și Malcolm X.

Maya Angelou este cunoscută pentru cele șapte autobiografii ale sale, dar ea a fost, de asemenea, o poetă prolifică și de succes. Angelou a studiat și a început să scrie poezii de la o vârstă fragedă, și s-a folosit de poezie și de altă literatură extraordinară pentru a face față violului din tinerețe, așa cum este descris în Caged Bird.^[9] Potrivit savantului Yasmin Y. DeGout, literatura a afectat și sensibilitățile ei ca poetă și scriitoare, dar mai ales "discursul eliberator care ar fi evoluat în propriul său canon poetic".^[10]

Mulți critici consideră autobiografiile lui Angelou mai importante decât poezia ei.^[11] Deși toate cărțile sale au fost foarte bine vândute, poezia scrisă de ea nu a fost percepută la fel de serios precum proza sa.^[12]Poemele ei erau multe mai interesante când aceasta le recita și interpreta, iar mulți critici au subliniat acest aspect public al poeziei ei. ^[13] Lipsa aprecierii criticilor a fost atribuită atât naturii publice a multor poeme și succesului popular al lui Angelou, cât și preferințelor acestora pentru poezie ca formă scrisă, mai degrabă decât verbală. ^[14] Zofia Burr a contracarat criticii lui Angelou, condamnându-i pe aceștia pentru că nu au ținut seamă de scopurile mai mari ale poetei în scrierile ei: "sa fii reprezentativ mai degrabă decât individual, mai degrabă autoritar decât confesional"

Angelou, februarie 2013

* 2018: Jens Christian Skou, chimist danez, laureat Nobel (n. 1918)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Eutihie, episcopul Melitinei și Nichita, episcopul Calcedonului; Duminica a 7-a după Paști - A Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic - Rugăciunea lui Iisus

• Ziua românilor de pretutindeni. Ziua Românilor de Pretutindeni este sărbătorită, începând cu anul 2015, în ultima duminică a lunii mai, respectiv la 29 mai în acest an. Ziua Românilor de Pretutindeni a fost instituită prin Legea nr. 299 din 13 noiembrie 2007, privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care reglementează drepturile persoanelor ce își asumă în mod liber identitatea culturală română — persoanele de origine română și cele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, din afara granițelor României, având ca scop menținerea, promovarea și afirmarea identității lor culturale, etnice, lingvistice și religioase. Între anii 2007-2014, Ziua Românilor de Pretutindeni a fost marcată în fiecare an, la 30 noiembrie, de Ziua Sfântului Andrei, Apostolul românilor, de către Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni (DPRRP), printr-o serie de manifestări organizate în zone în care trăiesc mulți români. În 2012, la împlinirea a cinci ani de la celebrarea acestei zile, Ministerul      Afacerilor Externe (MAE) a marcat această sărbătoare, precizând, în cadrul unui comunicat, că MAE consideră conaționalii de pretutindeni drept parte integrantă a poporului român, iar comunitățile românești din afara granițelor țării, un vector activ și puternic de promovare a imaginii României în lume.