3. /28 MAI 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Ier Eutihie, episcopul Melitinei și Nichita, episcopul Calcedonului; 

Duminica a 7-a după Paști - A Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic - Rugăciunea lui Iisus

Sf Ier Eutihie, episcopul Melitinei și Nichita, episcopul Calcedonului

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Eutihie, Episcopul Melitinei

Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Eutihie, întru nevoinţa sa, cununa nesctricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Canon de Rugăciune către Sf Eutihie

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmosul:

Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul şi cuvânt voi răspunde Împărătesei Maici şi mă voi arăta luminat prăznuind şi voi cânta minunile ei, bucurându-mă.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sălăşluindu-te acum cu dumnezeieştile puteri şi stând înaintea scaunului harului, luminează dumnezeieşte cu mijlocirea ta, pe cei ce cinstesc sfântă pomenirea ta, cea purtătoare de lumină, Sfinte Eutihie.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cuvioşie ai vieţuit, preafericite Eutihie, făcându-te ucenic desăvârşit apostolilor lui Hristos şi te-ai înălţat la vârstă desăvârşit, chinuindu-te luminat, vrednicule de minune.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ai intrat în priveliştea muceniciei veselindu-te şi ai dorit de moarte aducătoare de viaţă şi înecându-te în mare, ai înecat mulţime de mii ale vrăjmaşului, fericite Eutihie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Din tine, Preacurată arătându-Se Iubitorul de oameni întru asemănare de trup, a mântuit lumea cea pierdută şi supusă înşelăciunii. Pentru aceasta te cinstim şi te fericim pe tine.

 

Cântarea a 3-a.

Irmosul:

Pe ai tăi cântăreţi Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce eşti izvor viu şi îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească întăreşte-i şi întru dumnezeiască mărirea ta, cununilor măririi învredniceşte-i.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Aflând pe slugile Cuvântului semănători de cele bune, ai primit în inima ta sămânţa Duhului şi cu dreapta credinţă ai odrăslit spic însutit, cugetătorule de Dumnezeu.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Aprinzându-te arătat cu focul Dumnezeirii celei fără de materie ai ars credinţa cea rea, preafericite Eutihie şi cu sfinţenie te-ai chinuit. Pentru aceasta cu credinţă te lăudăm.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Alipindu-te cu sufletul şi cu inima de sfinţii ucenici ai Cuvântului, cu sfinţenie ţi-ai petrecut viaţa şi te-ai sălăşluit luminat întru luminile sfinţilor, Sfinte Mucenice Eutihie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Risipeşte, rogu-mă, întunericul minţii mele cu lumina ce este întru tine, ca una ce eşti bună şi te roagă, să mă fac mai bun prin mijlocirile pocăinţei, ca întru credinţă să te slăvesc pe tine, Născătoare de Dumnezeu.

 

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Sfatul cel neurmat şi dumnezeiesc, al întrupării Tale celei de sus, celei din Fecioară, proorocul Avacum avându-l în minte, a strigat: Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca pe unul, ce eşti strugure copt din via cea înţelegătoare, te lăudăm cu cuvântul, căci cu adevărat cu dreaptă credinţă ne izvorăşti nouă vinul umilinţei, mărite Eutihie.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu răsăritul chinurilor tale, mucenice, cu adevărat luminezi toată lumea, ca soarele cel mare, prin har încetând întunericul sufletelor noastre, Sfinte Eutihie.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Să ne veselim duhovniceşte astăzi, săltând întru pomenirea purtătorului de nevoinţe şi să-i strigăm lui: Mare Mucenice Eutihie, cere tuturor iertare de greşeli.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Carte te-a scris pe tine mai înainte adunarea proorocilor, Preacurată Fecioară, întru care cu degetul Tatălui s-a scris Cuvântul, scriind pe credincioşi în cartea vieţii, Mireasă a lui Dumnezeu.

 

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta; că tu Fecioară, neispitită de nuntă ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut pe Fiul Cel fără de ani; Cel Ce dăruieşte pace tuturor, celor ce te laudă pe Tine.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înălţatu-te-ai către Domnul cu aripile de aur ale preasfintei mucenicii, preafericite şi te-ai odihnit în locaşurile dumnezeieşti, numărându-te acum împreună cu adunările prea lăudaţilor pătimitori, de Dumnezeu fericite Eutihie.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Asemănându-te cu Cel Ce şi-a întins mâinile pe Cruce de bunăvoie, înţelepţeşte te-ai legat de mâini, fiind pus la închisoare şi aruncat fiind în adâncul mării, ţi-ai primit sfârşitul cel fericit, cuvioase.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cunoscutu-s-au, mărite, cărările tale în ape, în care sfârşindu-te înţelepţeşte ai înecat pe trufaşul tiran cu toată tabăra lui. Pentru aceea fericindu-te cu dreaptă credinţă te cinstim, mucenice înţelepte.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fiind eu omorât de patimi şi de cugete, către milostivirile tale alerg, Preacurată, către Acoperământul tău cel fierbinte şi către ajutorul tău alerg, Stăpâna noastră, Ceea ce eşti Singură de Dumnezeu slăvită; fă-mă viu şi mă miluieşte.

 

Cântarea a 6-a.

Irmosul:

Înţelepţii de Dumnezeu, care faceţi acest praznic dumnezeiesc şi cu totul cinstit al Maicii lui Dumnezeu, veniţi să batem din palme, slăvind pe Dumnezeu, Cel Ce S-a născut dintr-însa.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Primind harul minunilor, tămăduieşti bolile sufletelor şi vindeci neputinţele celor ce cu credinţă aleargă sub acoperământul tău, mucenice Eutihie.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcându-te plin de dumnezeiasca credinţă şi de har, ai propovăduit cuvântul mântuirii împreună cu Apostolii, risipind întunericul cel adânc al credinţei celei rele, Mărite Eutihie.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cuvioşie propovăduind pe Cuvântul cel fără de început, în piele ai fost băgat ca într-un sicriu şi ai fost aruncat în adâncul mării Eutihie, nevoindu-te să ajungi către limanul mântuirii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fii liman, Preacurată, îndreptându-mă către limanul mântuirii, mie celui ce mă viforesc acum în valurile vieţii, mă miluieşte de cursele vrăjmaşului.

 

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

N-au slujit făpturii cugetătorii de Dumnezeu, fără numai Făcătorului, ci îngrozirea focului bărbăteşte călcând-o, se bucurau, cântând: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tare împotrivire arătând Sfinte Mucenice Eutihie, bărbăteşte ai ruşinat pe înţelepţii păgânilor cu duhul cântând: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Aflând pe ucenicii Cuvântului, care te învăţau cele mai presus de cuget, ţi-ai plecat urechea şi acum izvorăşti ape de tămăduiri, celor ce cu credinţă se apropie de tine, Eutihie.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Primind cu adevărat în inima ta râul cel viu al Duhului, ai uscat râurile cele tulburi ale înşelăciunii şi acum izvorăşti ape de tămăduiri, celor ce cu credinţă se apropie de tine, SfinteEutihie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fiul, Cel ce șade în sânurile Tatălui netâlcuit, şade ca un prunc în sânurile tale cele Preacurate, spre chemarea de iznoavă a noastră, Căruia strigăm: Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

 

Cântarea a 8-a.

Irmosul:

Pe tinerii cei binecredincioşi în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit, atunci fiind închipuită, iar acum lucrată. Pe toată lumea ridică să-ţi cânte ţie: Pe Domnul lucrurile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Grăind înşelătorii multe în deşert împotriva ta, de Dumnezeu fericite, s-au ruşinat, punând vinovăţii asupra ta, cel ce ţi-ai păzit sufletul tău nevinovat, Sfinte Mucenice Eutihie şi cântai: pe Domnul lăudaţi-L lucrurile și-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminându-se cugetul tău cu lumina Duhului, Mărite Eutihie, a rămas neîmpărtăşit de negura înşelăciunii; înălţându-se către Dumnezeu prin ple­cările cele neîncetate, strigând: Pe Domnul lăudaţi-L lucrurile şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Lăudăm, preafericite, purtătorule de nevoinţă, ostenelile, râvna ta cea îndumnezeită şi biruinţele prin care ai surpat vicleniile vrăjmaşului şi ai primit cununa nestricăciunii, de la pricinuitorul de nevoinţă şi Împăratul tuturor, Mare Eutihie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Împreunat-ai cu naşterea ta cele de demult depărtate, Fecioară de Dumnezeu Dăruită. Pentru aceasta, ca pe o Pricinuitoare a tuturor virtuţilor, cu dreptatea cugetului te fericim pe tine, strigând: Pe Domnul lăudaţi-L toate lucrurile şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a.

Irmosul:

Tot neamul pământesc să salte cu Duhul fiind luminat şi să prăznuiască firea minţilor celor fără de trup, cinstind sfânta prăznuire a Maicii lui Dumnezeu şi să strige: Bucură-te Preafericită, Născătoare de Dumnezeu, Curată, pururea Fecioară.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Iată a sosit astăzi cinstita pomenire a pătimitorului lui Hristos; toţi dar împreună să alergăm cu cuget de dreaptă credinţă, ca să lăudăm cu credinţă minunile şi sfinţite luptele lui, care s-a arătat cu adevărat înger pământesc şi om ceresc.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un prinos, fericite, ţi-ai dat sufletul tău lui Dumnezeu, primindu-ţi dumnezeiescul sfârşit în mijlocul apelor şi acum te sălăşluieşti lângă pârâul desfătării, prin împărtăşire îndumnezeindu-te foarte bine şi umplându-te de lumina cea veşnică.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întărire şi laudă eşti credincioşilor, celor ce sărută dumnezeieştile tale moaşte, cugetătorule de Dumnezeu, mucenice şi săvârşesc totdeauna dumnezeiască pomenirea ta, cel ce eşti pârga cea mare a purtătorilor de chinuri, părtaşule al tuturor îngerilor, vrednicule de laudă.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Adunatu-s-a poporul ca să-ţi laude astăzi vitejiile şi isprăvile, nevoinţele şi luptele. Pe care prin rugăciunile tale, Mare Mucenice Eutihie, mântuieşte-l de toată înconjurarea robiei barbarilor celor fără de Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Luminează, Preacurată, ochii sufletului meu, încetează viforul cel ce mă împresoară din supărarea demonilor şi îndreptează strâmtorarea cugetului meu spre calea voirilor lui Hristos, ca pururea cu credinţă să te fericim, Preacurată Fecioară.

 Viața Sfântului Ierarh Nichita Mărturisitorul, Episcopul Calcedonului

• • 

În vremea eresului luptătorilor de icoane de pe vremea împărăției lui Leon Armeanul, Sfântul Ierarh Nichita s-a arătat mărturisitor al lui Hristos, de vreme ce s-a nevoit mult împotriva credinței celei rele, mustrând și lepădând dogmele cele necredincioase, apoi, învățând și sfătuind cu dreaptă credință a se închina icoanei lui Hristos, a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și a tuturor sfinților.

Cuviosul părintele nostru Nichita iubea din tinerețe pe Hristos. El s-a lepădat de lume și de toate cele din lume și, plăcând lui Dumnezeu prin viața îmbunătățită, a fost ridicat la scaunul arhieresc al Calcedonului. Ca arhiepiscop, stătea ca o făclie în sfeșnic, cu care a luminat lumea și a împodobit Biserica lui Hristos. Și era foarte milostiv spre săraci, că hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca pe cei goi, primea și odihnea pe cei străini. El era tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor și izbăvitorul năpăstuiților.

În vremea eresului luptătorilor de icoane de pe vremea împărăției lui Leon Armeanul, Sfântul Ierarh Nichita s-a arătat mărturisitor al lui Hristos, de vreme ce s-a nevoit mult împotriva credinței celei rele, mustrând și lepădând dogmele cele necredincioase, apoi, învățând și sfătuind cu dreaptă credință a se închina icoanei lui Hristos, a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și a tuturor sfinților. El a pătimit mult pentru dreapta credință de la împăratul cel răucredincios și de la cei de un gând cu el, și astfel a suferit izgoniri, defăimări și chinuri.

După mulți ani și după multe osteneli de mărturisitor, a trecut cu pace la Dumnezeu, de la cele de aici. Dumnezeu l-a preamărit în cer înaintea îngerilor Săi, iar pe pământ înaintea oamenilor, de vreme ce la cinstitele lui moaște s-au făcut minuni care dau tămăduiri de toate bolile ca să se slăvească întru el Dumnezeu, Cel preamărit întru sfinții Săi. Amin.

Duminica a 7-a după Paști - A Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic - Rugăciunea lui Iisus

Ev. Ioan 17, 1-13

În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă  Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.

Ap. Fapte 20, 16-18; 28-36

În zilele acelea, Pavel hotărâse să treacă pe apă pe lângă Efes, ca să nu i se întâmple să întârzie în Asia, pentru că se grăbea să fie, dacă i-ar fi cu putință, la Ierusalim, de ziua Cincizecimii. Și, trimițând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoții Bisericii. Și când ei au venit la el, le-a zis: Luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său. Căci eu știu aceasta că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma. Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheați, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat, noaptea și ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi. Și acum vă încredințez lui Dumnezeu și cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească și să vă dea moștenire între toți cei sfințiți. Argint, aur, sau haină n-am poftit de la nimeni; voi înșivă știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine. Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua. Și, după ce a spus acestea, plecându-și genunchii, s-a rugat împreună cu ei toți.

Rugăciunea arhierească a Mântuitorului – Comentarii Patristice

• • 

Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

 

Duminica a 7-a după Paști (Ev. Ioan 17, 1-13)

 

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Hristos nu vorbeşte doar de răbdarea răului, ci Se pune pe Sine înainte ca exemplu. După avertismentul Său că în lume necazuri veţi avea (In. 16, 33), El Însuşi recurge la rugăciune pentru a ne învăţa că în încercările noastre, trebuie să lăsăm totul în urmă şi să ne îndreptăm către Dumnezeu. El le-a zdruncinat sufletele prin avertismentul Său, dar i-a ridicat din nou prin această rugăciune.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Când o situație ne îndeamnă la rugăciune, este potrivit nouă să ne rugăm pentru ceea ce înmulțește slava lui Dumnezeu înainte de a ne ruga pentru ceea ce ne priveşte pe noi… Mântuitorul, într-adevăr, a spus aceste cuvinte pentru a arăta cât de importantă era slava Sa pentru Tatăl, pentru a fi cunoscut ca fiind consubstanţial cu El… pentru că Tatăl este slăvit în slava Fiului Său.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Domnul nostru, singurul născut, Care este veşnic cu Tatăl, Care a luat şi chipul unui rob, S-ar fi rugat în tăcere dacă era necesar. Însă, prin rugăciunea cu voce tare, a dorit să se arate pe Sine ca unul care S-a rugat Tatălui; El Și-a adus aminte că trebuia nu doar să se roage, ci să şi predice. Şi astfel, rugăciunea pe care ne-a adus-o nouă, ne-a făcut-o cunoscută. Pentru că nu doar discursul Său, ci şi rugăciunile Lui, au fost o sursă de desăvârşire a ucenicilor Săi – şi pentru noi, care o citim astăzi.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

În cuvintele Tată, a venit ceasul; preaslăveşte pe Fiul Tău, El a arătat că tot timpul şi cu fiecare ocazie când a făcut ceva sau a pătimit pentru ceva, a fost rânduit de către El, Cel ce nu era supus timpului… Să nu gândească nimeni că acest ceas a venit printr-un context al destinului, nu, ci printr-o hotărâre divină. Nici o lege cerească n-a legat patimile lui Hristos de clipa când s-au petrecut. Cum poate cineva să creadă că stelele şi-au constrâns propriul Creator să moară? Prin urmare, nu a fost timpul cel care L-a condus pe Hristos la moartea Sa, ci Hristos a rânduit timpul potrivit pentru a muri. De asemenea, a hotărât şi timpul când S-a născut din Fecioară, împreună cu Tatăl, din care S-a născut nedepinzând de timp.. Astfel poate să spună, Părinte, a venit ceasul (In 17, 1) El, Cel care a stabilit fiecare ceas cu Tatăl spunând ca şi cum Părinte, a venit ceasul, pe care l-am stabilit împreună de dragul lumii şi al preaslăvirii Mele printre ei, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească .”

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Din nou, El ne arată că vine cu bucurie la suferinţă. Deoarece, cum poate cineva care s-a rugat ca aceasta să se întâmple, să fie silit, numind ceea ce avea să se întâmple, preaslăvire nu doar pentru El Însuşi, Răstignitul, ci şi pentru Tatăl? Acesta era într-adevăr exemplul, întrucât nu doar Fiul, ci şi Tatăl era preaslăvit. Pentru că, înainte de răstignire, nici chiar evreii nu Îl cunoşteau: Israel nu Mă cunoaşte (Isaia 1, 3). Dar după răstignire, toată lumea s-a adunat la El. Apoi vorbeşte şi cum preaslăvirea va avea loc şi cum Tatăl Îl va preaslăvi pe El.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Hristos nu spune că ziua sau timpul a venit, ci că ceasul a venit. Un ceas conţine o parte a unei zile. Ce a însemnat acest ceas?…El avea acum să fie scuipat în faţă, biciuit, răstignit. Dar Tatăl preaslăveşte pe Fiul. Soarele, în loc să apună, dispare şi toate celelalte corpuri au simţit acelaşi şoc, al morţii lui Iisus. Stelele în orbita lor, pentru a evita complicitatea la crimă, au scăpat prin stingerea proprie de la privirea scenei. Pământul s-a cutremurat sub greutatea Domnului nostru aşezat pe cruce şi a arătat că nu avea putere să-L ţină pe Acesta care murea, iar sutașul a strigat: cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta! (Mt. 27, 54). Creaţia este eliberată prin meditarea la această jertfă pentru păcat. Chiar şi pietrele şi-au pierdut din tărie şi putere, iar cei care L-au bătut în cuie pe cruce, mărturisesc cu adevărat că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. Sfârșitul demonstrează presupunerea. Domnul nostru a spus: preaslăveşte pe Fiul Tău (In. 17, 1), demonstrând că nu era Fiu doar cu numele, ci Fiul întocmai. Fiul Tău, spune El. Mulţi dintre noi suntem fiii (copiii) lui Dumnezeu. Dar El este Fiul lui Dumnezeu într-un alt sens. El este adevăratul Fiu prin natură, nu prin adopție; în adevăr, nu cu numele; prin naştere, nu prin creare. După ce L-a preaslăvit, mărturisirea sutașului s-a bazat pe adevăr. Şi astfel, când soldatul Îl mărturiseşte pe El ca fiind adevăratul Fiu al Domnului, nimeni dintre credincioşii Săi nu se mai poate îndoi de ceea ce unul din persecutorii Lui nu a putut nega.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 10, 11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Dar, dacă a fost preaslăvit prin patimile Sale, cât de mult a fost preaslăvit prin învierea Sa! Pentru că patimile Sale au arătat smerenia Lui mai mult decât preaslăvirea Lui, iar smerenia este arvuna preaslăvirii. Preaslăvirea este răsplata smereniei (vezi Filipeni 2, 5-11). Deci trebuie să înţelegem prin cuvintele, Tată, ceasul a venit, preaslăveşte pe Fiul Tău, că ceasul a venit pentru semănarea seminţei care este smerenia. Nu amânați rodul, adică preaslăvirea.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Dar poate că aceasta demonstrează slăbiciunea Fiului. El a aşteptat să fie preaslăvit de Cineva mai mare decât El. Şi cine nu mărturiseşte că Tatăl este deasupra tuturor, văzând că El Însuşi a spus, Tatăl este mai mare decât Mine (In. 14, 28)? Dar feriţi-vă să nu lăsaţi cinstirea Tatălui să slăbească preaslăvirea Fiului… Rugăciunea: Tată, preaslăveşte pe Fiul Tău, este deplină prin ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine, astfel, Fiul nu este slab, având în vedere că El dă înapoi, la rândul Său slavă pentru preaslăvirea pe care o primeşte. Această cerere, ca preaslăvirea să fie dată şi înapoiată nu este nici un furt al Tatălui, dar nici o subapreciere a Fiului. Mai degrabă arată aceeaşi putere a divinităţii este în amândoi.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Se cuvine a întreba cum Fiul poate să preaslăvească pe Tatăl, când preaslăvirea veşnică a Tatălui nu a suferit micşorare în nici o formă umană, nici nu poate fi înmulţită privind perfecţiunea Sa divină. În Sine, într-adevăr, preaslăvirea Tatălui nu poate fi micşorată, nici mărită. Dar fără nici o îndoială, era mai mică printre oameni când Dumnezeu era cunoscut doar în Iudeea (Psalmul 75, 2). Prin urmare, Fiul a preaslăvit pe Tatăl când Evanghelia lui Hristos a răspândit învăţătura despre Tatăl printre neamuri. Totuși, dacă Fiul ar fi murit numai, fără să învieze, fără îndoială că nu ar fi fost nici preaslăvit de Tatăl, nici nu L-ar fi preaslăvit pe Tatăl. Dar acum, fiind preaslăvit prin învierea Sa, de Tatăl, El preaslăveşte pe Tatăl prin predicarea învierii Sale, preaslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine. Cu alte cuvinte, înviază-Mă din morţi, ca prin Mine, Tu să fii cunoscut în toată lumea.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Prin urmare, Iisus spune, Tu ai dat Fiului acea cinstire care Îi acordă Lui stăpânireaa universală – deşi ar fi primit acest fel de cinstire mai târziu. Şi ce măreaţă cinste era deja aceea de a fi Alesul lui Dumnezeu! Cu toate acestea, El spune: Mi-ai dat această cinste, deci preaslăveşte-Mă, adică, într-un mod potrivit cu cinstirea de care M-ai făcut demn. Descoperă-Mă înaintea tuturor la ceasul pătimirii Mele, pentru ca, prin faptele ce se vor întâmpla pe cruce, toţi să cunoască măreţia cinstei Mele. Ei vor recunoaşte că nu meritam să sufăr, nici că am făcut-o astfel silit fiind, ci am făcut aceasta pentru binele măreţ al omenirii. Deci, cuvintele preaslăveşte-Mă, nu înseamnă dă-Mi slavă Mie, ci mai degrabă, ele semnifică descoperă-Mi slava care Mi-a fost dată Mie de către Tine și cu acelaşi înţeles, El a adăugat, pentru ca Fiul să te preaslăvească pe Tine, adică, prin acele lucruri care Mi-au fost făcute Mie, Tu să fii văzut mare şi slăvit prin Mine. Cu cât lucrarea Mea apare mai de preţ, cu atât Numele Tău devine mai cunoscut.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 6, 17, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Tatăl preaslăveşte pe Fiul Său, punând tot ce este sub soare sub ascultarea Lui. Tatăl, în schimb, a fost preaslăvit prin Fiul, iar Fiul a fost preaslăvit prin Tatăl, pentru că El era încredinţat cu toate lucrurile, pentru că El este Fiul şi Urmaşul, Vlăstarul Celui ce le poate pe toate. Tatăl în schimb, a fost preaslăvit, aşa cum un tată este preaslăvit de fiul său. Când Fiul este văzut ca îndeplinind cu bucurie fiecare mare faptă, bunăvoinţa numelui Său trece la Cel care L-a născut. Această preaslăvire trece apoi la noi. Aceea care este pe deplin supusă, care este pusă sub mâna Cuvântului lui Dumnezeu (care este mai puternic decât toate lucrurile) şi care a fost eliberată odată şi pentru totdeauna trebuia să rămână pentru bine, de vreme ce nu mai este condusă de moarte sau guvernată de corupţie sau supusă păcatelor şi răutăţilor trecute.

(Didim cel Orb, Fragmente la Ioan 18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Faptul că puterea peste tot trupul a fost dată lui Hristos de Tatăl, trebuie să fie înţeleasă în ceea ce priveşte natura omenească a Sa. Pentru că, în ceea ce priveşte divinitatea Sa, toate lucrurile au fost făcute de către El Însuşi şi întru El toate lucrurile au fost create, cele din cer şi de pe pământ, văzute şi nevăzute (Coloseni 1, 16).

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Slava (pe care Fiul avea să I-o dea Tatălui) a fost aceea că Fiul, întrupându-Se, a primit putere de la Tatăl asupra tuturor celor materiale, împreună cu sarcina de a reda viața veșnică unor ființe muritoare precum suntem noi, cei împovărați de trup.

 (Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Poate că Fiul este slab în aceea că primeşte putere peste tot trupul. Şi într-adevăr, primirea puterii ar fi putut fi un semn de slăbiciune dacă El nu era capabil să dăruiască viaţă veşnică acelora pe care îi primeşte. Însă, chiar şi faptul de a primi este folosit în a dovedi inferioritatea naturii. S-ar fi putut spune că acesta este cazul, dacă Hristos nu ar fi fost cu adevărat Dumnezeu prin naştere, aşa cum este Cel Nenăscut. Dar, dacă primirea puterii semnifică nici mai mult nici mai puţin naşterea, prin care El a primit tot ceea ce avea, acel dar nu Îl înjoseşte pe Cel Născut pentru că Îl face în întregime și întru totul Dumnezeu. Cel Nenăscut L-a adus pe Dumnezeu Unul născut printr-o naştere desăvârșită a binecuvântării divine. Este atunci taina Tatălui de a fi autorul naşterii, dar nu este nici o inferiorizare a Fiului de a fi fost făcut imaginea perfectă a Născătorului Său prin naşterea adevărată.

Dăruirea puterii peste tot trupul ‒ şi această dăruire este făcută pentru ca viaţa veşnică să fie dată tuturor celor care au trup ‒ revendică paternitatea Dăruitorului şi divinitatea Primitorului. Pentru că a dărui înseamnă că Unul este Tatăl şi, în primirea puterii de a dărui viaţa veşnică, celălalt rămâne Dumnezeu Fiul. Prin urmare, toată puterea este naturală şi înnăscută Fiului lui Dumnezeu. Şi, deși este dăruită, aceasta nu Îl separă de Izvorul său. Pentru că ceea ce s-a dat este proprietatea Autorului său, anume, puterea de a dărui viaţă veşnică şi de a schimba ceea ce este supus stricăciunii în nestricăciune. Tatăl a dat totul; Fiul a primit totul.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 9, 31, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Dar care este înţelesul pentru i-ai dat Lui putere asupra a tot trupul? Voi întreba ereticii: când a primit el această putere? A fost înainte ca El să-i fi făcut? Sau după? El Însuşi spune că a fost după ce a fost răstignit şi S-a ridicat din nou. Cel puţin, atunci a zis: Datu-mi-Sa toată puterea. Drept aceea, mergând, învăţaţi neamurile (Mt 28, 18-19). Şi atunci? Nu avea El putere peste lucrările Sale? I-a creat pe ei şi să nu aibă autoritate peste ei, după ce i-a făcut? Totuşi, El este văzut făcând totul ca pe vechi timpuri, pedepsindu-i pe unii ca păcătoşi… (Fac. 18, 17) şi cinstindu-i pe alţii ca drepţi. Oare să fi avut El putere atunci, dar acum a pierdut-o, dar avea să o primească din nou? Ce diavol putea să afirme asta? Dar dacă puterea Lui era aceeaşi atunci şi acum – pentru că spune: după cum Tatăl ridică pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte (In 5, 21) – care este înţelesul acestor cuvinte? Răspunsul stă în faptul că El era pe cale să-i trimită la neamuri. Pentru ca astfel ei să nu creadă că aceasta era o noutate, pentru că El a spus: Nu sunt trimis decât doar către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Mt. 15,24), arătând că aceasta era și voia Tatălui. Dar ce vrea să ne spună prin tot trupul? Vrea să ne spună faptul că în mod cert, nu toţi credeau. Totuşi, în ceea ce privea misiunea Sa, toţi puteau să creadă. Şi dacă unii nu ascultau cuvintele Lui, greşeala nu era la Învăţător, ci la cei care nu au primit cuvintele Lui.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Cel ce nu are conştiinţa binelui este slab, pentru că există un singur bine, Tatăl. Şi să nu Îl cunoști pe Tatăl, înseamnă moarte, aşa cum a-L cunoaşte pe El înseamnă viaţa veşnică, prin participarea la puterea Celui fără de stricăciune. Şi pentru a fi astfel, trebuie să luam parte la îndumnezeire. Iar lepădarea de cunoaşterea lui Dumnezeu aduce stricăciune.

(Clement Alexandrinul, Stromate 5, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Putem spune că viaţa cea veşnică este cunoaşterea? Putem spune că, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul Cel adevărat şi viu, va fi suficient să ne dăruiască siguranţa deplină a viitorului, fără nevoia altor lucruri? Atunci cum este credinţa fără fapte moartă? (Iacob 2, 26). Când vorbim de credinţă, vorbim despre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu şi nimic mai mult, atât timp cât cunoaşterea vine din credinţă. Profetul Isaia ne spune aceasta: Dacă nu credeţi, nici nu veţi înţelege (Isaia 7, 9). Dar aici nu vorbeşte despre cunoaşterea prin meditaţii, teorii nerodnice, care sunt în întregime fără valoare. Pentru că unul dintre ucenici a spus: Credeţi că Dumnezeu este unul; faceţi bine. Chiar şi diavolii cred şi – se cutremură (Iacov 2, 19). Ce ar trebui să spunem atunci despre aceasta? Cum se face, că Hristos spune adevărul când zice că viaţa cea veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat şi a Fiului? Cred, într-adevăr, că trebuie să răspundem că, spusele Mântuitorului sunt pe deplin adevărate. Pentru că această cunoaştere [a lui Dumnezeu] este viaţa, lucrând în timpul ei după ce ne-am născut prin înțelegerea tainei şi ni s-a oferit posibilitatea participării la taina Euharistiei,taină prin care ne unim cu Cuvântul cel viu și de viață dătător. Şi din acest motiv, cred că Pavel spune că neamurile sunt făcute membre ale aceluiași trup şi împreună părtaşi în Hristos (vezi și Efeseni 3, 6), având în vedere că ei fac parte din trupul şi sângele Său binecuvântat. Şi mădularele noastre, în acest sens, pot fi concepute ca fiind membre ale lui Hristos (vezi I Cor 6,15). Această cunoaştere, atunci, care ne aduce şi nouă Euharistia prin Duhul Sfânt, este viaţă. Pentru că se sălăşluieşte în inimile noastre, remodelând pe acei care primesc a deveni fii prin El şi formându-i spre nestricăciune şi credinţă faţă de Dumnezeu prin viaţă, în conformitate cu Evanghelia. Domnul nostru Iisus Hristos spune că cunoașterea este viaţa cea veşnică, știind că cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat ne aduce şi lucrează la unirea noastră cu bucuria despre care am vorbit. Cunoașterea este mama şi îngrijitoarea vieţii veşnice, fiind în puterea şi în natura sa, bogată cu acele lucruri care cauzează viaţa și conduc spre viaţă.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Suntem distanţaţi de veşnicie din cauza faptului că suntem schimbători. Dar viaţa veşnică ne este promisă nouă prin adevăr. Credinţa noastră, însă, este departe de cunoașterea limpede a adevărului, pe cât este de departe moartea de veşnicie. Acum, ne punem credinţa în lucrurile făcute în vremea când noi am voit să le facem şi prin acea credinţă însăşi suntem curăţiţi. În acest mod, când am venit la cunoaştere, aşa cum adevărul urmăreşte credinţa, aşa veşnicia poate urmări moartea. Credinţa noastră va deveni adevărată, atunci când am atins-o pe cea care ne este promisă nouă, celor care credem. Şi cea care este promisă nouă este viaţa veşnică. Şi Adevărul – nu cel care este în conformitate cu modul cum ar trebui să fie credinţa noastră, ci acel adevăr care există dintotdeauna datorită faptului că veşnicia este în El – va spune atunci: aceasta este viaţa cea veşnică, să te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (In. 17, 3). Când credinţa noastră este trăită şi ajunge să fie adevărul, atunci veşnicia va stăpâni moartea noastră de acum schimbată.

(Fericitul Augustin, La Sfânta Treime 4, 18, 24, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Dumnezeu (gr. ho Theos), în greacă însoțit de articol, înseamnă Însuși Dumnezeu (gr. auto Theos). Prin urmare, şi Mântuitorul spune în rugăciunea Sa către Tatăl Ca să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (In. 17, 3). Însă orice lucru îndumnezeit (gr. Theopoioumenou) datorită adevăratului Dumnezeu, prin împărtăşire la divinitatea Sa, ar fi mai potrivit să nu fie numit Dumnezeu (gr. ho theos), ci dumnezeu (gr. theos).

(Origen, Comentarii la Evanghelia după Ioan 2 17, 40, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

El spune singurul Dumnezeu adevărat pentru a distinge (pe adevăratul Dumnezeu) de cei care nu sunt dumnezei, de vreme ce El era pe cale să-i trimită la neamuri. Dar dacă ei (arienii) nu vor să accepte aceasta, ci din pricina acestui cuvânt singurul, neagă pe Fiul ca fiind adevăratul Dumnezeu, atunci neagă și faptul că El este Dumnezeu. Pentru că El spune de asemenea slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi (In. 5, 44). Atunci, oare Fiul nu este Dumnezeu? Dar dacă Fiul este Dumnezeu, şi Fiu al Tatălui care este numit singurul Dumnezeu, este limpede că şi El [Fiul] este adevărat şi Fiu al Celui care este numit singurul Dumnezeu adevărat. Oare, atunci când Pavel spunea, numai eu şi Barnaba (1 Corinteni 9, 6), îl excludea pe Barnaba? În nici un caz. Pentru că numai este pentru a se distinge el de ceilalţi. Şi dacă El nu este adevăratul Dumnezeu, cum poate fi El Adevărul? Pentru că Adevărul de departe depăşeşte ce este adevărat. Cum ar trebui să numim condiţia de a nu fi cel adevărat, spuneţi-mi? Nu cumva trebuie să îi spunem cel care nu este deloc o persoană? Deci, dacă Fiul nu este adevăratul Dumnezeu, cum este El Dumnezeu? Şi cum ne face pe noi dumnezei şi fii (copii), dacă El nu este Dumnezeu adevărat?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba) 

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Cel ce crede în Fiul, crede şi în Tatăl pentru că el crede în ceea ce aparține naturii Tatălui. Aşadar,  credinţa este într-unul singur Dumnezeu. Şi cel care slăvește şi cinsteşte pe Fiul, prin Fiul slăvește şi cinsteşte pe Tatăl. Pentru că divinitatea este una. Şi, prin urmare, și cinstirea este una, iar slăvirea este tot una, care este dată Tatălui în şi prin Fiul. Şi cel care slăvește în acest fel, slăvește un Singur Dumnezeu. Pentru că există un singur Dumnezeu şi nu altul… Prin urmare, aceste pasaje (Marcu 12, 29; Ieşirea 3, 14; Deuteronom 32, 39; Isaia 44, 6, de altfel ca şi Ioan 17, 2 ) nu sunt scrise pentru a nega pe Fiul sau pentru a nu se referi la El deloc, ci pentru a distruge minciuna. Remarcaţi cum Dumnezeu nu a vorbit lui Adam cu acest fel de cuvinte la început, deşi Cuvântul Său era cu El, prin care toate aceste lucruri au venit la existenţă. Pentru că nu era înainte nici o trebuinţă ca idolii să apară. Dar când fiinţele umane s-au revoltat împotriva Adevărului şi și-au numit singuri zei, aşa cum au făcut-o, atunci trebuinţa a crescut pentru asemenea cuvinte, pentru a nega zeii care nu existau. Dacă atunci Tatăl este numit singurul Dumnezeu adevărat, aceasta nu este spusă pentru negarea Celui ce a spus: Eu sunt Adevărul (Ioan 14, 6), ci a celor… care prin natură, nu sunt adevăraţi, aşa cum Tatăl şi Cuvântul Lui sunt. Şi astfel, Domnul Însuşi a adăugatşi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (In. 17, 3). Acum, dacă era o creatură, nu ar fi adăugat aceasta şi nu s-ar fi ridicat El Însuşi la nivelul Creatorului. Pentru că ce fel de legătură este între Adevăr şi neadevăr? Dar aşa cum este, prin includerea Lui împreună cu Tatăl, ne arată că El este din natura Tatălui. Şi El ne-a dat nouă să cunoaştem că din adevăratul Tată, El este adevăratul Fiu Născut al Său.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 23, 6-24, 8-9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Pentru că, atunci când (arienii) spun că Tatăl este singurul adevărat, singurul drept, singurul înţelept, singurul nevăzut, singurul bun, singurul puternic, singurul nemuritor, ei subliniază acest cuvânt doar ca o barieră prin care separă pe Fiul de la partea Lui din aceste atribute. El, care este singur, spun ei, nu are partener în proprietăţile Sale. Dar, dacă presupunem că aceste atribute se află doar în Tatăl şi nu şi în Fiul, atunci ajungem să credem că Dumnezeu Fiul nu este nici Adevărul, nici Înţelepciunea. Trebuie să credem că El este o ființă trupească alcătuită din elemente vizibile şi materiale, rău dispuse şi slabe şi golite de nemurire. Pentru că, dacă excludem pe Fiul din aceste atribute, Îl facem pe Tatăl singurul posesor al acestora.

(Ilarie de Poitiers,La Sfânta Treime 4, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Trebuie dar să fie limpede pentru toată lumea că adevărul sau autenticitatea cuiva este evidenţiată în natura şi puterile sale. De exemplu, adevăratul grâu este cel care creşte la maturitate, cu mustăţile de păr împrejurul său şi care este apoi curăţat de pleavă şi măcinat, copt într-o pâine şi luat pentru mâncare. Grâul arată natura şi întrebuinţările pentru care este cunoscută pâinea. Ce element al divinităţii, atunci, Îi este lipsă Fiului, Cel care le deţine pe amândouă, natura şi puterea lui Dumnezeu? Pentru că El avea la dispoziţie puterile naturii divine de a aduce la existenţă inexistentul şi de a crea orice îşi dorea (Coloseni 1, 16).

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 5, 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Dacă Hristos este doar un om, de ce ne-a dat nouă o asemenea poruncă de credinţă ca zicând: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis ? Dacă El nu-şi dorea să fie înţeles ca Dumnezeu, de ce a adăugat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis, dacă nu pentru că dorea să fie acceptat şi El ca şi Dumnezeu? Pentru că, dacă El nu-Și dorea să fie cunoscut ca Dumnezeu, putea să adauge, şi omul Iisus Hristos, pe care L-ai trimis. Dar așa, Hristos nici nu a adăugat aceasta, nici nu ne-a arătat că este doar om. Mai degrabă, El s-a alăturat pe Sine lui Dumnezeu pentru ca El, prin această unitate, să fie înţeles precum Dumnezeu, aşa cum într-adevăr este.

(Novaţian, La Sfânta Treime 16, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Dar în ce constă viaţa cea veşnică? Cuvintele Lui ne spun: Ca să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Este cumva vreo îndoială sau vreo dificultate în aceasta, sau vreo contradicţie? Este viaţă să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu. Dar simpla cunoaștere a Sa nu dăruieşte viaţă. Atunci, ce mai adaugă? Şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. În Tine, singurul Dumnezeu adevărat, Fiul plăteşte cinstea datorată Tatălui Său. Prin acest adaos, şi Iisus Hristos pe Care L-ai trimis, El se asociază pe Sine cu adevărata dumnezeire. Cel credincios, în mărturisirea sa nu trage nici o linie între cei Doi, pentru că nădejdea vieţii sale se află în Amândoi. Şi într-adevăr, adevăratul Dumnezeu este inseparabil de El, al cărui nume urmează în Crez. Prin urmare, când citim, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis, aceste relaţii ale expeditorului şi ale Celui Trimis nu sunt destinate spre vreo asemănare a distincţiei fie în nume, fie intervale de timp (lat. significationis aut dilationis diversitate), fie pentru a exprima o diferenţă între adevărata dumnezeire a Tatălui şi a Fiului. Mai degrabă, Ei sunt meniţi să fie un ghid al mărturisirii cucernice a lor în calitate de Născător şi Născut.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 14, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Dar poate spunând, pe Tine singurul, Hristos se rupe pe Sine de comuniunea şi unitatea cu Dumnezeu. Da, dar după cuvintele pe Tine singurul Dumnezeu, nu continuă imediat şi Iisus Hristos pe Care L-ai trimis? Fac apel la accepţiunea cititorului: ce trebuie să credem că este Hristos când ne este poruncit să credem şi în El de asemenea, la fel ca şi în Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat? Sau poate, dacă Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, atunci nu mai există nici o posibilitate pentru ca Hristos să fie Dumnezeu. Ar putea fi așa, numai dacă Dumnezeu Tatăl, fiind unul, ar fi avut mai mulți Domni (vezi și 1 Corinteni 8, 6). Faptul că Dumnezeu Tatăl e singur, Îl lasă pe Hristos totuşi singurul Domn. În același fel, adevărata și singura dumnezeire a Tatălui Îl face și pe Hristos Dumnezeu adevărat cu Acesta. Pentru că noi putem să obţinem viaţa cea veşnică doar dacă credem în Hristos, precum şi în singurul Dumnezeu adevărat…

Dar credinţa… Bisericii, pe când mărturiseşte pe singurul adevăratul Dumnezeu Tatăl, Îl mărturiseşte şi pe Hristos de asemenea. Nu Îl mărturiseşte pe Hristos Dumnezeu adevărat fără Tatăl, Singurul Dumnezeu adevărat. Nici nu Îl mărturiseşte pe Tatăl singurul Dumnezeu adevărat fără Hristos. Îl mărturiseşte pe Hristos adevăratul Dumnezeu pentru că Îl mărturiseşte pe Dumnezeu Tatăl singurul adevăratul Dumnezeu. Aşadar, faptul că Dumnezeu Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, Îl face și pe Hristos de asemenea Dumnezeu adevărat. Singurul Dumnezeu Născut nu a suferit vreo schimbare a naturii sale prin naşterea Sa naturală. Şi Cel care, după originea Sa divină, a fost născut Dumnezeu din Dumnezeul cel viu, este, prin adevărul acelei naturi, absolut din singurul Dumnezeu adevărat.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 9, 34, 36, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Nesocotind arianismul, totuși, trebuie să vedem dacă, atunci când se spune Tatălui, ca să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, suntem forţaţi să înţelegem ca şi cum El a dorit să anunţe că Tatăl singur este adevăratul Dumnezeu. În acest caz noi nu trebuie să înţelegem pe nimeni altcineva că ar fi Dumnezeu, exceptând pe cei trei împreună, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Prin urmare, pornind de la mărturia Domnului, nu trebuie oare să numim pe Tatăl singurul Dumnezeu adevărat şi pe Fiul singurul Dumnezeu adevărat şi pe Sfântul Duh singurul Dumnezeu adevărat şi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh împreună, ceea ce este Sfânta Treime împreună, nu trei Dumnezei adevăraţi, ci unul singur? Ori pentru că El a adăugat, și Iisus Hristos pe care L-ai trimis, să înlocuim noi singurul Dumnezeu adevărat, pentru ca ordinea cuvintelor să fie: ca să te cunoască pe Tine şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis, singurul Dumnezeu adevărat? De ce atunci a omis El să menţioneze pe Sfântul Duh? Nu este oare pentru că oricând Îl chemăm pe Hristos care se unește cu Tatăl printr-o legătură atât de măreaţă încât prin această legătură ambii devin una, această legătură este înţeleasă, deşi nu este menţionată?

(Fericitul Augustin, La Sfânta Treime 69, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

Dacă cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa cea veşnică, cu cât creştem în această cunoaştere, cu atât facem progrese măreţe în viaţă. Şi nu vom muri în viaţa cea veşnică care trebuie să vină. Pentru că atunci, când acolo va fi lipsa morţii, cunoaşterea lui Dumnezeu va fi desăvârşită. Apoi, Dumnezeu va fi pe deplin preaslăvit, pentru că atunci va fi preaslăvirea deplină, aşa cum este exprimată în greacă prin cuvântul doxa… Dar preaslăvirea a fost definită de antici ca slavă și laudă la un loc. Dar, dacă slava cuiva depinde de ceea ce se spune despre el, cum va fi Dumnezeu preaslăvit când El Însuşi va fi văzut? Şi aşa este scris în Scriptură, Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta. Te vor lăuda în vecii vecilor (Psalmul 83, 5). Acolo unde va fi deplină cunoaşterea de Dumnezeu, lauda Lui va continua și fără sfârşit. Pentru că, dacă cunoaşterea este deplină, atunci și lauda va fi de asemenea deplină şi desăvârşită.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

El spune pe pământ, pentru că în cer El este deja preaslăvit în vederea slavei Sale inerente şi adorării Sale printre îngeri. Hristos vorbeşte apoi, nu de acea slavă care este delimitată de esenţa Sa – pentru că El mereu are acea slavă în deplinătatea ei, chiar dacă nimeni nu-L preaslăveşte – ci de cea care vine din preacinstirea dată de oameni. Şi astfel, Preaslăviţi-Mă de asemenea are acelaşi înţeles. Şi auziţi ce urmează, pentru ca să înţelegeţi că se vorbeşte de acest chip de preaslăvire: Am săvârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o Mie să o fac.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

Şi totuși, acţiunea era la început sau nici nu începuse. Ce a vrut să spună prin am săvârşit? Ori a vrut să spună că mi-am săvârşit lucrarea, ori vorbeşte despre cele viitoare, ca şi cum s-ar fi întâmplat deja. Sau cea mai potrivită explicaţie este că toate s-au îndeplinit deja prin anticipare pentru că rădăcina binecuvântării de a veni a fost dată şi roadele vor veni inevitabil. Aceasta este astfel pentru că Iisus va fi prezent şi va participa la acele lucruri care vor avea loc după ce s-au făcut acestea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Și astfel El nu a renunţat la poziţia Sa. Şi încă ne-a luat-o pe a noastră. El se roagă ca firea pe care Şi-a asumat-o să fie ridicată la slava la care nu a renunţat niciodată. Acest Fiu, acum întrupat, s-a rugat ca omul să fie pentru Tată ceea ce și Fiul a fost. El s-a rugat ca omul, trupul omenesc, născut în timp, să poată primi strălucirea unei veşnice slăviri, prin care stricăciunea trupului să fie înghiţită, transformată în puterea lui Dumnezeu şi în nestricăciunea Duhului.

(Ilarie de Poitiers,La Sfânta Treime 3, 16, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Strălucirea slavei lui Dumnezeu – ce altceva ar putea fi decât Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi, adevărata Lumină Însăşi? El nu este preaslăvit de altă laudă prin intermediul unei alte persoane, de parcă El ar fi fost altcineva decât slava. Nu, El Însuşi este Domnul slavei şi Împăratul Slavei, aşa cum am spus anterior. Dar, de vreme ce s-a golit pe Sine, chip de rob luând, aşa cum spune Cuvântul a devenit Trup şi noi L-am văzut (Ioan 1, 14) şi El nu avea nici chip, nici frumuseţe (Isaia 53, 2) mulţi nu au crezut că această coborâre a avut loc, de vreme ce mulţi nu credeau că Dumnezeu a devenit om pentru a descoperi dumnezeirea Sa acelora care nu L-au recunoscut, El a spus, Tată, preaslăveşte pe Fiul Tău, adică descoperă-Mă acelora care nu M-au recunoscut, arată-Mi slava pe care am avut-o cu Tine ca Cuvânt dumnezeiesc. Prin urmare, spune Pavel, Dumnezeu a găsit de cuviință să-şi descopere Fiul mie, pentru a-L propovădui printre neamuri.

(Didim cel Orb, Fragmente la Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Domnul a spus: preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Aceasta a fost când Tatăl crea lumea prin Fiul Său, după cum și psalmistul spune: El este îmbrăcat cu slavă şi cu cinste (Psalmul 103, 1), după care i-a scos din nimicnicie şi i-a făcut creaţii neprihănite. Doamne Dumnezeule, spune El, eşti preabun. Eşti îmbrăcat cu slavă şi cu cinste şi Te-ai acoperit cu lumina ca şi cu o haină... Urmând căderii lui Avraam, oricum, creaţia era îmbrăcată în umilinţa lui Adam (Romani 8, 20) şi Fiul Creatorului a venit să-i vindece pentru a distruge, la momentul venirii Sale, toată necurăţia, prin botezul morţii Sale, aşa cum El Însuşi a spus: vine ceasul şi acum este; preaslăveşte... pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să te preaslăvească. El a cerut aceasta nu ca un cerşetor, dorind să primească ceva, ci dorind să recapituleze şi să desăvârşească prima poruncă a creaţiei. El a cerut slava cu care S-a îmbrăcat la momentul când creaţia era îmbrăcată cu slavă. Pentru că, aşa cum a conceput prima natură, a creaţiei, prin har pentru ca ei să poată să fie fără pată, în slava şi cinstea cu care El Însuşi era îmbrăcat, la fel, prin milostivirea lui Dumnezeu, să fie o nouă creaţie a tuturor lucrurilor, fără nici o pată, în slava cu care este îmbrăcat. Ceea ce a spus, dă-Mi, este pentru a fi înţeleasă slava pe care o avea înainte de creaţie, cu Tatăl şi prin prezenţa Tatălui. Pentru că textul grecesc spune limpede: preaslăveşte-Mă pe Mine cu slava pe care o aveam în prezenţa Ta, înainte ca lumea să fie. Mai mult, în cuvintele preaslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine, El nu a descoperit o nevoie, ci o dorinţă. Tatăl nu primeşte slavă de la Fiul ca şi cum ar avea nevoie de aceasta şi Fiul nu este preaslăvit de Tatăl Său ca şi cum El era în lipsa acestei slave.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tatian 19, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Pentru că a spus mai sus: Tată, ceasul a venit; preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. În această ordine a cuvintelor, ne-a arătat că Tatăl era primul care trebuia preaslăvit de Fiul, pentru ca Fiul să poată preaslăvi pe Tatăl. Dar acum El spune: Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o, acum preaslăveşte-Mă Tu pe Mine. Aceasta pare să spună că Fiul Însuşi a fost primul care a preaslăvit pe Tatăl, căruia El apoi Îi cere să fie preaslăvit. Prin urmare, mai trebuie să înţelegem că El a folosit ambele cuvinte de mai sus în conformitate cu ceea ce avea să se petreacă şi în ordinea în care ele aveau să se petreacă, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. Dar acum, El foloseşte cuvântul la trecut pentru ceea ce era pentru viitor, când spune, Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o să o fac... Pentru că în cuvintele prin care Tatăl a fost preaslăvit de Fiul pe pământ și Fiul de către de Tatăl, Fiul a arătat ucenicilor cum ambele preaslăviri s-au preaslăvit. Pentru că Fiul Însuşi L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ, prin propovăduirea Lui la neamuri. Iar Tatăl a preaslăvit pe Fiul prin persoana Sa, prin punerea Lui de-a dreapta Sa. Pentru acel motiv, când Fiul spune apoi cu referire la preaslăvirea Tatălui, Te-am preaslăvit, a preferat să pună verbul la trecut, pentru a arăta că deja era săvârşit în actul iconomiei şi ceea ce încă trebuia, cu deplină certitudine, să aibă loc, era să fie socotit ca fiind deja făcut – anume, că Fiul, fiind preaslăvit de Tatăl împreună cu Tatăl, de asemenea, va preaslăvi pe Tatăl pe pământ.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Ordinea potrivită a cuvintelor este preaslăvirea pe care o am cu Tine dinainte ca lumea să fi fost... Unii şi-au imaginat că aceasta ar putea fi înţeleasă prin natura umană asumată de Cuvântul ca și cum aceasta s-ar fi schimbat în Cuvântul, iar oamenii s-ar fi schimbat în Dumnezeu, sau ca şi cum umanitatea era pierdută în dumnezeire. Pentru că nimeni nu ar putea să spună că Cuvântul lui Dumnezeu S-ar fi dublat sau înmulţit prin acea schimbare. Dar noi evităm această eroare dacă înţelegem că El vorbeşte despre iconomia slavei acestei naturi umane, fiind înainte muritoare, devenind nemuritoare împreună cu Tatăl. Prin urmare, când Fiul a văzut că timpul acesteia, menirea slavei Sale, a ajuns – pentru ca ceea ce s-a făcut în iconomie să se săvârşească acum –, s-a rugat: Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Aceasta semnifică de fapt că este timpul acum pentru Mine să am acea slavă de-a dreapta Ta, pe care am avut-o cu Tine prin iconomia Ta.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 6-8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Numele Dumnezeu Tatăl nu a fost făcut cunoscut nimănui. Chiar şi Moise, care L-a întrebat în această privinţă, a auzit un nume diferit. Nouă ni s-a descoperit în Fiul, pentru că Fiul este noul nume al Tatălui... Acel nume, prin urmare, ne rugăm să fie binecuvântat.

(Tertulian, La rugăciunea a III-a, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Când Mântuitorul spune că a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu Tatăl, este la fel ca şi cum am spune că ne-a arătat întreaga lume în slava Sa. Cum a făcut aceasta? Făcându-Se El Însuşi cunoscut prin minunatele Sale lucrări. Tatăl este preaslăvit în Fiul la fel ca în asemănare şi este prototip al propriei înfăţişări, pentru că frumuseţea prototipului este văzută în Chipul Său. Singurul Fiu, astfel, S-a făcut pe Sine cunoscut şi El este, în natura Sa, Înţelepciunea şi Viaţa, Meşteşugarul şi Creatorul universului. El este nemuritor şi nestricăcios, neprihănit, fără de vină, atotmilostiv, sfânt și bun. Tatăl Său este cunoscut a fi precum El, din moment ce nu putea să fie diferit în esenţă de Cel Născut. Slava Tatălui este văzută la fel ca o imagine şi prototip al propriului chip, în slava Fiului...

Fiul a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu Tatăl pentru a ne învăţa pe noi şi a ne face să înțelegem pe deplin, nu doar că este singurul Dumnezeu – pentru că, Scriptura inspirată L-a făcut cunoscut încă dinaintea venirii Fiului – ci, pe lângă faptul că este Dumnezeu adevărat, El este numit, cum se cuvine, Tată. Aceasta pentru că în El şi din El are un Fiu care deţine aceeaşi natură veşnică ca a Sa: Dumnezeu nu a devenit în timp Tatăl Creatorului veacurilor [ci a fost dintotdeauna]!

A-L numi pe Dumnezeu Tată, este mult mai precis decât a-L numi Dumnezeu. Cuvântul Dumnezeu semnifică demnitatea Lui, dar cuvântul Tată, se îndreaptă către atributele distinctive ale Persoanei Sale. Dacă spunem Dumnezeu, Îl declarăm pe El a fi Domnul universului. Dacă Îl numim pe El Tată, arătăm modul în care este distinct ca Persoană, pentru că am făcut cunoscut faptul că are un Fiu. Însuşi Fiul I-a dat Lui Dumnezeu numele de Tată, fiind, într-un anumit mod, un nume mai apropiat şi mai corect, când El spune nu Eu şi Dumnezeu, ci Eu şi Tatăl suntem una (Ioan 10, 30), şi de asemenea, cu referire la Sine: căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl (Ioan 6, 72). Şi când a poruncit ucenicilor Săi să boteze toate neamurile, nu Le-a spus să facă aceasta în numele lui Dumnezeu, ci în mod expres a poruncit să facă aceasta în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Dorința Sa aici este de a învăţa că El este mult iubit de Tatăl, de vreme ce este limpede că nu avea nevoie să primească pe ucenici, din moment ce El i-a creat şi le poartă de grijă neîncetat. Atunci, cum de i-a primit? Aceasta, aşa cum am spus înainte, arată unitatea cu Tatăl. Acum, cineva poate interpreta aceasta, omeneşte vorbind şi conform sensului literal, că ucenicii nu vor mai aparţine Tatălui. Pentru că dacă, atunci când Tatăl îi avea, Fiul nu îi avea, este evident că atunci când i-a dat Fiului, El a renunțat la stăpânirea asupra lor. Şi o concluzie mai necuviincioasă poate fi că ucenicii au fost găsiţi a fi nedesăvârşiţi, pe când erau încă cu Tatăl, dar apoi au devenit desăvârşiţi când au venit la Fiul. Dar este absurd să şi spunem asemenea lucruri. Atunci, ce vrea să ne spună prin aceasta?

Hristos arată că Tatăl a dorit ca ei să creadă și în Fiul.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Dacă El vorbeşte doar de ucenicii cu care a cinat, aceasta nu are nici o treabă cu acea preaslăvire de care vorbea mai sus şi prin care Fiul L-a preaslăvit pe Tatăl. Pentru că ce slavă este a fi cunoscut de doisprezece sau unsprezece creaturi muritoare? Dar dacă prin oamenii ce i s-au dat din lume, El se gândeşte la toţi cei care vor crede în El după aceasta, şi Îi vor umple marea Sa Biserică, care a fost făcută pentru toate neamurile, aceasta este fără îndoială preaslăvirea prin care Fiul preaslăveşte pe Tatăl. Ți-am făcut cunoscut numele Tău... este similar cu ceea ce s-a spus mai devreme, Te-am preaslăvit pe pământ, unde trecutul este folosit pentru viitor, ambele acolo şi aici... Dar ceea ce urmează arată că Iisus aici vorbeşte despre cei care erau deja ucenici ai Săi și nu despre cei care urmau să creadă în El. La începutul rugăciunii Sale [s-a referit la cei dintâi], însă mai apoi... Domnul vorbeşte despre toţi credincioşii, despre toţi cărora le va face cunoscut pe Tatăl şi prin aceasta Îl va preaslăvi Iisus pe Tatăl. Pentru că, după ce spune ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine, El imediat a arătat cum aceasta a fost făcută prin adăugarea cuvintelor, precum i-ai dat Lui stăpânire peste tot trupul ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui (Ioan 17, 2).

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 1-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Dar ce să facem noi cu cuvintele pe care Mi i-ai dat Mie din toată lumea, pentru că s-a spus că ei nu erau din lume? S-a spus așa, pentru că ei [nu mai erau din lume] prin restaurarea [de care s-au făcut părtași], însă după neam, erau. Şi ce înseamnă, ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat? A fost un timp când ei aparţineau Tatălui şi nu singurului Său Fiu? A avut Dumnezeu vreodată ceva fără Fiul? Doamne ferește! Însă a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu a avut ceva pe care acelaşi Fiu, ca şi om, nu-L deţinea. Pentru că încă nu era om când El deţinea toate lucrurile în comun cu Tatăl. Şi astfel, prin enunţarea cuvintelor erau ai Tăi, Fiul lui Dumnezeu nu Se separă pe Sine de Tatăl, ci doar atribuie toată puterea Lui, de la care este şi de la care are această putere... Prin urmare, în cuvintele şi Mi i-ai dat Mie, face cunoscut că a primit ca om, puterea de a-i avea, văzând că El, Cel ce a fost dintotdeauna atotputernic, nu a fost dintotdeauna om. Şi astfel, pe când părea mai degrabă să-I fi atribuit această primire a lor Tatălui, de vreme ce Hristos este ceea ce este pentru că existenţa Sa este de la Tatăl, totuşi Hristos de asemenea s-a dat lor pe Sine, care înseamnă: Hristos Dumnezeu cu Tatăl, i-a dat pe ei lui Hristos, Omul, care nu este cu Tatăl... Cei pe care Dumnezeu Fiul i-a ales împreună cu Tatăl din lume, acelaşi Fiu ca om i-a primit din lume de la Tatăl. Pentru că Tatăl nu i-ar fi dat Fiului dacă El nu i-ar fi ales.

(Fericitul Augustin, Tratat de la Evanghelia după Ioan 106, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 7) Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.

Dumnezeu Tatăl, orice i-a dat lui Dumnezeu Fiul, I-a dat în actul naşterii. Pentru că Tatăl I-a dat acele lucruri Fiului, fără de care El n-ar fi putut fi Fiu, în acelaşi fel în care și El [Iisus] s-a dat pe sine Însuși.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 7) Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.

El ia bolile noastre fără a fi El Însuşi bolnav şi flămânzeşte fără a-I fi foame. El trimite ceea ce este al nostru ca să poată fi nimicit. Făcând aceasta, în acelaşi fel, darurile care vin de la Dumnezeu în locul bolilor noastre, El le primeşte pentru ca noi, uniţi fiind cu El, să ne facem părtași ai lor. Iată ceea ce spune Domnul: toate lucrurile oricâte Mi le-ai dat Mie, Le-am dat lor şi din nou, mă rog pentru ei. Pentru că El s-a rugat pentru noi, luând asupra Lui ceea ce este al nostru şi dăruind ceea ce El a primit. De vreme ce Cuvântul era unit cu omul însuşi şi Tatăl intenţiona să fie preaslăvit de noi şi să aibă putere, prin urmare, toate lucrurile pe care le primim prin El (Fiul), se referă la Însuşi Cuvântul. Pentru că aşa cum El, pentru binele nostru a devenit om, şi noi de dragul Lui suntem înălţaţi. Nu este nici o absurditate atunci, dacă pentru binele nostru El s-a smerit pe Sine, şi de asemenea pentru binele nostru El este înălţat. Deci I-a dat Lui înseamnă, în esenţă ne-a dat nouă de dragul Lui. Şi L-a preaînălţat (Filipeni 2, 9) înseamnă în esenţă, ne-a preaslăvit pe noi în El. Şi Cuvântul Însuşi – când suntem înălţaţi şi primim şi suntem ajutaţi este ca şi cum El Însuşi ar fi fost înălţat şi primit şi ajutat – dă mulţumire Tatălui, referindu-se la ce este al nostru faţă de Sine şi spunând toate lucrurile câte Mi-ai dat Mie, Eu le-am dat lor.

(Sfântul Atanasie cel Mae, Al IV-lea discurs împotriva arienilor 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

Şi de unde au învăţat ei? Au învăţat de la Cuvintele Mele, pentru că i-am învăţat că am ieşit de la Tine. Pentru acest lucru a fost El nerăbdător, să arate tuturor întregul din Evanghelie.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

El spune le-au primit pe ele, adică au înţeles şi şi-au amintit Cuvintele Lui. Pentru că un cuvânt este primit când mintea îl percepe. Apoi, adaugă: și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis pe Mine... Ceea ce ei cu adevărat au crezut era ceea au ştiut cu adevărat, aşa cum am ieşit de la Tine este același lucru ca M-ai trimis. Şi pentru ca nimeni să nu-şi imagineze că acea cunoaştere a fost una de vedere şi nu de credinţă, adaugă: ei cu adevărat au crezut că Tu M-ai trimis. Ei au crezut cu adevărat, adică, nu așa cum spusese mai devreme că ei crezuseră  atunci când le era teamă de a nu fi alungaţi şi L-au abandonat (Ioan 16, 31-32), ci ca atunci când aveau să creadă cu tărie, cu fermitate, neşovăielnic. Ucenicii nu mai erau încă așa cum îi descrie El aici, folosind timpul trecut, ci erau așa cum vor fi atunci când au primit Duhul Sfânt, Cel care i-a învăţat toate lucrurile.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

Întrebarea, Cum a dat Tatăl acele cuvinte Fiului este mai uşor de dezlegat dacă credem că El le-a primit de la Tatăl ca Fiul Omului... Însă, dacă credem că a primit aceste cuvinte de la Tatăl în calitate de Născut al Său, nu trebuie să existe nici o vreme când Fiul nu le-ar fi avut, ca şi cum El ar fi existat vreodată fără aceste cuvinte. Pentru că orice I-a dat Dumnezeu Tatăl lui Dumnezeu Fiul, I-a dat în numele naşterii.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

Hristos, care S-a arătat pe Sine în zilele din urmă, mai presus de simbolurile şi imaginile Legii, în același timp Arhiereul şi Mijlocitorul nostru, se roagă pentru noi ca om. Şi în acelaşi timp este mai pregătit ca oricând să conlucreze cu Dumnezeu Tatăl, care împarte daruri bune celor care le merită. Pavel ne-a arătat aceasta mai deplin în cuvintele: har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Hristos (2 Corinteni 1, 2). Apoi, Hristos se roagă pentru noi, ca om şi de asemenea se asociază în împărţirea de daruri bune nouă ca Dumnezeu. Pentru că El, fiind un Mare Sfânt Arhiereu, fără de vină şi fără de pată, s-a oferit pe Sine – nu pentru slăbiciunile Sale, aşa cum era obiceiul acelora pentru care era adusă jertfa de ispășire conform Legii, ci mai degrabă pentru mântuirea sufletelor noastre.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

Când Domnul vorbea cu Tatăl despre cei pe care El îi avea ca ucenici, El a spus aceasta printre alte lucruri: Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat. În lume, El doreşte să fie cunoscut de cei care trăiesc după pofta lumească şi de cei care nu sunt în har, de mulţi dintre aceştia care aveau să fie aleşi de El din lume. Şi astfel, El spune că se roagă nu pentru lume, ci pentru cei pe care Tatăl i-a dat Lui. Pentru că, prin faptul de a-i fi dat deja Lui de către Tatăl, ei au încetat să mai aparţină lumii aceleia pentru care El se abţine de a se ruga. Şi apoi, El adaugă că ai Tăi sunt. Tatăl nu i-a pierdut pe cei pe care El i-a dat când i-a dat Fiului. După toate acestea, Fiul tot continuă să spună:toţi ai Mei sunt ai Tăi şi ai Tăi sunt ai Mei.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

El repetă cuvintele pe care Mi i-ai dat pentru a le imprima ideea că totul a fost în conformitate cu dorinţa Tatălui și, ca să le arate că această autoritate nu era recentă sau că abia acum a primit-o, El adaugă: toate lucrurile care sunt ale Mele, sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele... Vedeţi egalitatea cinstirii? Vorbind în acest fel, El dă la o parte orice suspiciune că ei sunt fie separaţi de puterea Tatălui sau că înainte de aceasta, au fost separaţi de puterea Fiului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Este destul de evident cum tot ceea ce aparţine Tatălui, aparţine de asemenea şi Fiului, pentru că Fiul Însuşi este de asemenea Dumnezeu şi Născut fiind din Tatăl, este egal cu Tatăl. Nu este în sensul în care I se spune Fiului celui mare, Tu tot timpul eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale (Luca 15, 31). Pentru că aceasta s-a spus despre toate acele creaturi care sunt inferioare creaţiei raţionale și sfinte (sfinţii îngeri, de exemplu) şi care sunt supuse Bisericii... Dar aici înseamnă că şi creaţia raţională însăşi este inclusă, care este supusă doar lui Dumnezeu, ca prin aceasta tot ceea ce se găsește sub creația rațională și cerească să fie și ele supuse Lui. De vreme ce asemenea creaţie aparţine lui Dumnezeu Tatăl, nu poate aparține în acelaşi timp şi Fiului, decât dacă El este egal cu Tatăl. Pentru că este imposibil ca sfinţii, cărora le este spusă aceasta, să trebuiască să aparţină cuiva, exceptând pe Cel care i-a creat şi i-a sfinţit. Şi din această cauză, tot ceea ce este al lor trebuie să fie și al Fiului Căruia și ei aparţin. Dat fiind faptul că ei aparţin ambilor, Tatălui şi Fiului, au demonstrat egalitatea acelora cărora le aparţineau în mod egal. Dar când El spune, vorbind de Duhul Sfânt, Toate cele ale Tatălui Meu sunt ale Mele, de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă, El s-a referit la acele lucruri care aparţin dumnezeirii Tatălui şi în care El este egal cu Tatăl, având toate câte Tatăl le are, pentru că adaugă: El (Sfântul Duh) vă va primi pe voi. Şi Sfântul Duh nu va primi de la o creaţie ceea ce a fost supus Tatălui şi Fiului.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Domnul spune, toate ale Mele sunt ale Tale, ca şi cum El Îşi supune domnia asupra creaţiei Tatălui, dar de asemenea, adaugă, ale Tale sunt ale Mele, pentru a arăta că porunca creației a venit de la Tatăl spre El. Fiul nu avea nevoie de ajutor pentru a-Și desăvârşi lucrarea, nici noi nu trebuie să credem că El a primit o poruncă separată pentru fiecare parte a lucrării Sale. Asemenea inferioritate extremă ar fi pe de-a-ntregul nepotrivită slavei Sale dumnezeieşti. Mai degrabă, Cuvântul era plin de harul Tatălui Său. El străluceşte mai departe de la Tatăl şi desăvârşeşte totul în conformitate cu planul Părintelui Său. Nu este diferit în esenţă, nici nu este diferit în putere de Tatăl Său şi, dacă puterea lor este egală, atunci lucrarea lor este aceeaşi. Hristos este puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1, 24). Toate lucrurile s-au făcut prin El (Ioan 1, 3) şi toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El (Coloseni 1, 16), nu ca şi cum El ar fi îndeplinit sarcina unui rob, ci El desăvârşeşte în mod creativ dorinţa Tatălui Său.

(Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt 8, 19, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Pentru că, dacă Fiul nu era de aceeaşi natură ca Tatăl, cum putea avea în El Însuşi ceea ce era diferit? Sau cum ar fi putut arăta în Sine ceea ce era diferit dacă natura străină şi singură nu primea pecetea a ceea ce era diferit de Sine? Dar Eunomie (oponent arian al ortodoxiei – n.tr.) spune: Nici nu are El despărţitor al slavei Sale. Aici, el vorbeşte corect, chiar dacă nu ştie ceea ce spune. Pentru că Fiul nu împarte slava cu Tatăl, ci are slava Tatălui în întregimea Sa, chiar şi Tatăl are toată slava Fiului. Pentru că aceasta este ceea ce El spune Tatălui prin toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele. Observaţi cum Hristos spune de asemenea că El va apărea la judecata de Apoi în slava Tatălui (Marcu 8, 38), când va alege pe fiecare după faptele săvârșite. Şi prin această frază, El arată unitatea naturii care subzistă între Ei. Pentru că, aşa cum alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii (1 Corinteni 15, 41), datorită diferenţei între naturile acelor luminători (de vreme ce ambii au aceeaşi strălucire, gândim că nu există nici o diferenţă în naturile lor), astfel El, care S-a profeţit pe Sine că va apărea în slava Tatălui, a arătat prin identitatea slavei, unitatea naturii lor.

(Sfântul Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomie 2, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Îngerii nu au creat lumea, însă pentru Fiul, Singurul Născut, Născut cum am spus, înainte de veacuri, prin care toate s-au făcut, nimic nu a fost respins de la zidirea Sa... Pentru că toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele, spune Domnul în Evanghelie. Şi aceasta o cunoaştem cu siguranţă din Vechiul şi Noul Testament. Pentru că El, care a spus să facem om după chipul şi asemănarea noastră (Facerea 1, 26), vorbea cu siguranţă cu cineva de faţă. Dar cele mai limpezi dintre toate sunt cuvintele psalmistului: El a zis şi s-a făcut; El a poruncit şi s-au zidit (Psalmul 148, 5), ca şi cum Tatăl poruncea şi zicea şi Fiul a făcut toate aceste lucruri la porunca Tatălui.

(Sfântul Chiril al Ierusalimului, Lecturi catehetice 2, 22-23, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Acum, dacă toate lucrurile Tatălui sunt şi ale lui Hristos, cu siguranţă printre acele lucruri care există stă și atotputernicia Tatălui. Bineînţeles, singurul Fiu născut trebuie să fie atotputernic, ca şi Fiul de asemenea să aibă toate lucrurile pe care Tatăl le deţine; și M-am preaslăvit în ei, declară El. Pentru ca întru numele lui Iisus tot genunchiul se pleacă (Filipeni 2, 10-11)...

Prin urmare, El este radierea preaslăvirii lui Dumnezeu din acest punct de vedere, că este Atotputernic – Înţelepciunea neprihănită şi luminată însăşi – preaslăvit ca radierea Atotputerniciei sau a preacinstirii. Astfel pentru a fi mai limpede de înţeles ceea ce este slava atotputerniciei, ar trebui să adăugăm următoarele: Dumnezeu Tatăl este Atotputernic pentru că are putere asupra tuturor lucrurilor, şi anume, din cer şi de pe pământ, asupra soarelui, a lunii şi a stelelor şi a tuturor lucrurilor din ele. Şi El îşi exercită puterea cu ajutorul Cuvântului Său... Acum, dacă fiecare genunchi este închinat lui Iisus, atunci, fără îndoială, Iisus este Cel căruia toate lucrurile I se supun şi El este Cel ce îşi exercită puterea asupra tuturor lucrurilor şi prin care toate lucrurile sunt supuse Tatălui. Pentru că, prin înţelepciune, adică, prin cuvânt şi raţiune, nu prin forţă, constrângere şi obligaţie, toate lucrurile sunt supuse.

(Origen, Primele principii 1, 2, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Şi M-am preaslăvit întru ei, ceea ce înseamnă fie că: am putere asupra lor, fie că: ei mă vor preaslăvi pe Mine, crezând în Tine şi în Mine. Şi ei ne vor preaslăvi pe Noi la fel. Dar dacă El nu este preaslăvit în mod egal în ei, ceea ce are Tatăl nu mai este şi al Lui. Pentru că niciunul nu este preaslăvit în cei asupra cărora El nu are autoritate. Totuşi, cum este Fiul preaslăvit în egală măsură? Toţi mor pentru El în mod egal, ca şi cum face aceasta pentru Tatăl. Ei Îl propovăduiesc ca şi cum L-ar propovădui pe Tatăl. Şi, aşa cum spun ei că toate lucrurile sunt făcute în numele Lui, la fel sunt făcute şi în numele Fiului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Şi acum,El adaugă, nu voi mai fi în lume, şi aceştia sunt în lume. Dacă cugetele voastre se reîntorc la ceasul în care El vorbea, și El şi ucenicii Lui erau încă în lume. Şi totuşi, nu trebuie să înţelegem nu mai sunt în lume metaforic, cu inima şi viaţa... Pentru că acolo este un singur cuvânt folosit care face o asemenea înţelegere pe deplin inadmisibilă, pentru că El nu spune: și Eu nu sunt în lume, ci nu mai sunt în lume. În acest fel, arată că El Însuşi a fost în lume, dar nu mai era astfel. Şi astfel, putem oare noi să credem că El, la un moment dat, a împlinit cele ale lumii, dar S-a eliberat dintr-o asemenea greşeală, pentru a nu mai păstra o asemenea dispoziţie? Cine s-ar aventura să îngroape într-un asemenea înţeles necuviincios? Rămâne aşadar în aceeaşi stare în care era înainte în lume, despre care a spus că nu mai este în lume, adică cu trupul. Cu alte cuvinte, El vorbea despre propria plecare din lume, care avea să se petreacă curând, şi despre plecarea ucenicilor Săi, care va fi mai târziu, spunând că ei nu se mai află aici, deși ei erau – deși și El şi ucenicii, erau încă pe acest pământ. El folosea obiceiul predominant al vorbirii. Nu spunem în fiecare zi, El nu mai este aici, despre cineva care este pe punctul de plecare? Şi vorbim în acest mod în special despre cei care sunt în momentul morţii lor. Şi peste altele, Domnul Însuşi, ca şi când, cunoscând gândurile care puteau fi posibil stârnite în cei care urmau să citească acele cuvinte, a adăugat Şi Eu vin la Tine, explicând cel puţin în parte, până la un punct, de ce a spus cuvintele, Eu nu mai sunt în lume.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Într-un cuvânt, ceea ce este sufletul pentru trup, creştinii sunt pentru lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului şi creştinii printre oraşele lumii. Sufletul sălăşluieşte în trup, dar nu este al trupului. La fel, creştinii sălăşluiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul, care este nevăzut, este limitat în trup, care este văzut. În acelaşi timp, creştinii sunt recunoscuţi ca trăind în lume şi totuşi, religia lor rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi duce război împotriva lui, chiar dacă a suferit nedreptate, pentru că este oprit de la a se îndulci în plăcerile sale. Similar, lumea urăşte pe creştini, chiar dacă nu au făcut nici un rău, pentru că s-au ridicat ei înşişi împotriva plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul şi mădularele lui, dar acesta îl urăşte şi creştinii iubesc pe cei care îi urăsc. Sufletul este îngrădit în trup, dar ţine trupul împreună. Şi, deşi creştinii sunt reţinuţi în lume ca într-o închisoare, ei de fapt ţin lumea împreună. Sufletul, care este nemuritor, trăieşte într-un sălaş muritor. Într-un mod identic, creştinii trăiesc ca străinii printre lucrurile trecătoare, aşteptând pe cele nestricăcioase în cer. Sufletul, când este tratat în chip sărăcăcios în ceea ce privește mâncarea şi băutura, devine tot mai bun. Astfel şi creştinii care sunt pedepsiţi zilnic sporesc mai mult şi mai mult. Atât este de importantă poziţia pe care Dumnezeu le-a stabilit-o lor şi nu este corect ca ei să o refuze.

(Epistola către Diognet 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Îţi dăm Ție mulţumire, Părinte Sfinte

Pentru numele Tău Cel sfânt pe care Tu

Ți-ai dorit să-l sălăşluieşti în inimile noastre,

Şi pentru cunoștința şi credinţa în nemurire

Pe care Tu ne-ai făcut-o cunoscută nouă

Prin Iisus, robul Tău;

A Ta să fie slava în veci...

Adu-Ți aminte de Biserica Ta, Doamne,

Să o eliberezi pe ea de toate relele

Şi să o faci desăvârşită în dragostea Ta;

Şi adun-o pe ea, cea care a fost sfinţită,

De cele patru suflări întru împărăţia Ta,

Pe care ai pregătit-o pentru aceasta;

Că a Ta este puterea şi slava în vecii vecilor.

(Didahia 10, 2-5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Ioan care îndeosebi scoate la iveală lucrarea cauzelor spirituale din Evanghelie, păstrează această rugăciune a Domnului pentru apostolii care au transmis-o tuturor celorlalţi. Observaţi cum S-a rugat, și anume: Părinte Sfinte, păzeşte-i pe ei în numele Tău...Pe când Eu eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău: pe cei ce Mi i-ai dat Mie I-am ţinut. Acea rugăciune nu era pentru El Însuşi, ci pentru apostolii Lui. Nu era întristat pentru Sine (Ilarie vorbeşte aici despre paharul pe care Iisus a cerut să fie trecut de la El – n.tr.) de vreme ce El le cere să se roage ca să nu mai fie duşi în ispită... Şi când El se roagă pentru cei pe care i-a păzit, din moment ce El era cu ei, Îl roagă acum pe Tatăl să-i păzească. Prezenţa îngerului care I-a fost trimis este fără îndoială semnificativă. Iisus Și-a arătat certitudinea că i s-a răspuns la rugăciune, când la finalul ei, El porunceşte ucenicilor să doarmă. Rezultatul acestei rugăciuni şi siguranţa cu care a insuflat porunca, dormiţi, este observată de evanghelist în cursul patimilor, când El spune apostolilor chiar înainte de a scăpa din mâinile urmăritorilor, astfel cuvântul pe care L-a spus să fie împlinit,Pe cei ce Mi i-ai dat Mie, Eu nu am pierdut pe niciunul. El Însuşi desăvârşeşte cererea rugăciunii Sale şi ei toţi sunt în siguranţă. Dar Iisus cere ca cei pe care i-a păzit Tatăl acum, să-i păzească în Numele Său [și Tatăl Îl ascultă] și-i păzește. [Vedem aceasta din] credinţa lui Petru care nu greşeşte: a fost laș și s-a tăinuit, însă pocăinţa a urmat imediat.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 10, 42, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Unaare multe înţelesuri, incluzând acela de asemănare. Este folosit atât pentru împreună (gr. symphonian; vezi I Corinteni 7,5; II Corinteni 6,15; Luca 5,38) cât şi pentru asemănare (gr. homoioteta; vezi Ev. 4, 15; 7, 15). Inima și sufletul mulțimii erau una (Fapte 4, 32) şi în acelaşi mod într-un Duh ne-am botezat noi toţi ca să fim un singur trup (I Corinteni 12,13). După asemănare prin natură şi avându-l pe Adam ca origine inerentă şi capul naşterii noastre, avem un singur trup. Deci, de asemenea recunoaștem că avem pe Hristos drept cap prin noua naştere a noastră, care a devenit o nouă formă, un chip al morţii şi al învierii Sale, care S-a ridicat ca Primul Născut din morţi. Îl recunoaştem pe El drept cap conform prefigurării învierii Sale, în care noi suntem fiecare mădulare şi împreună un trup prin Sfântul Duh, trup care este născut întru nestricăciune (vezi I Cor 15,49-54).

(Origen, Fragmentul 140 la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Pentru că voinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh este una. Aceasta este ceea ce El vrea să fim şi noi când ne spune: ca să fie una, aşa cum Tu şi Eu una suntem. Nu există nimic care să poată egala unanimitatea şi armonia pentru că astfel este modul cum una devine mai multe. Dacă doi sau zece sunt de aceeaşi minte, unul nu mai este unul, ci fiecare dintre ei este înmulţit de zece ori şi tu vei găsi pe unul în zece şi pe cel de-al zecelea în unul. Şi dacă au vreun duşman, cel care atacă pe unul (ca şi cum ar ataca zece) este înfrânt, biruit pentru că el este ţinta celor zece oponenţi în schimbul unuia. Este cineva în nevoie? Nu, nu este, pentru că el este bogat în cea mai mare parte a sa, care este în cei nouă. Şi partea în trebuinţă, cea mai mică, este ascunsă, tăinuită de partea bogată, cea mare. Fiecare dintre aceștia are douăzeci de mâini, douăzeci de ochi şi mai multe picioare. Pentru că el nu vede doar cu ochii proprii, singur, ci şi cu cei ai celorlalţi. El nu lucrează cu propriile mâini singur, ci şi cu ale celorlalţi. El are zece suflete pentru că nu se gândeşte doar la sine însuşi, ci și celelalte suflete se gândesc la el. Şi dacă ei sunt făcuţi din o sută, şi puterea lor va fi la fel și se va mări şi mai mult. Nu vedeţi cum dragostea îl face pe cel care este singur, cu neputință a fi biruit şi înmulţit? Vedeţi cum şi unul poate fi chiar în mai multe locuri, acelaşi și în Persia şi la Roma? Nu vedeţi că ceea ce natura nu poate face, dragostea poate? Vedeţi ce dragoste multă este când poate face pe unul o mie. Atunci, de ce să nu obţinem această putere şi să ne punem pe noi înşine în siguranţă? Ea este mai bună ca toată puterea sau bogăţia. Este mai mult decât sănătatea, decât lumina însăşi. Este fundamentul pentru curaj.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 78, 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Hristos doreşte ca ucenicii să fie păziţi în stare de unitate prin menţinerea unei asemănări sufleteşti şi o identitate a dorinţei, fiind uniți împreună ca şi cum ar fi în suflet şi duh şi în legea păcii şi a dragostei unul pentru altul. El doreşte să fie legaţi împreună strâns cu o legătură a dragostei nedespărţită, ca să poată înainta la un asemenea nivel de unitate, ca asocierea lor aleasă în mod liber să poată deveni o imagine, un chip al unităţii inerente (naturale) care este concepută să existe între Tatăl şi Fiul. Altfel spus, El doreşte ca ei să se bucure de unitate, care este inseparabilă şi indestructibilă, care nu poate fi atrasă întru o deosebire a dorinţelor de către absolut nimic ce există în lume sau orice urmă de plăcere, ci mai degrabă, reţine puterea dragostei în unitatea devotamentului şi a sfinţeniei. Şi aceasta este ceea ce s-a întâmplat. Pentru că, aşa cum citim în Faptele Apostolilor, inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una(Fapte 4, 32), aceasta este în unitatea Duhului. Aceasta este de asemenea ceea ce Pavel însuşi a înţeles când a spus: un singur trup şi un singur Duh (Efeseni 4, 4). Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos pentru că noi toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. (I Corinteni 10, 17; vezi Romani 12, 5) şi noi toţi am fost unşi într-un singur Duh, Duhul lui Hristos (vezi I Cor 12, 13).

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 1,9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Arienii, cu toate acestea, răspund... Fiul şi Tatăl sunt una, aşa cum Tatăl este în Fiul şi Fiul este în Tatăl— aşa cum noi dea semenea  putem deveni una în El. Pentru că acesta este scrisă in Evanghelie conform lui Ioan. (Atanasie citează întrebuinţarea ariană la Ioan 17,11, 20-23). Apoi, ca și cum s-a găsi o ocolire, aceştia adaugă viclenii (la Evanghelia după Ioan), „Dacă, așa cum noi devenim una în Tatăl, asemenea și Fiul şi Tatăl sunt una şi astfel Fiul este în Tatăl, cum mai puteți pretinde voi că Eu şi Tatăl suntem Una şi Eu în Tatăl şi Tatăl în Mine, înseamnă că Fiul este de aceeași fire cu Tatăl? Pentru că rezultă fie că şi noi suntem de aceeași fire cu Tatăl, fie că Fiul este străin acesteia, aşa cum şi noi suntem străini de ea. Acesta este modul în care vorbesc fără sens. Dar ei sunt de fapt îndrăzneţi diabolici... Pentru că ceea este dat lumii întregi prin har este ceea ce i-ar face pe ei egali cu divinitatea Dăruitorului. Şi astfel, auzind că fiinţele umane sunt numite fii, ei înşişi s-au considerat egali cu adevăratul Fiu care este prin natură Fiul lui Dumnezeu. Şi acum, din nou auzim de la Mântuitorul ca ei să fie una, așa cum Noi una suntem,” ei înşişi se înşeală şi sunt destul de aroganţi ca să se gândească că ei pot fi la fel cum Fiul este în Tatăl şi Tatăl în Fiul – neconsiderând căderea tatălui lor, diavolul, care a crezut acelaşi lucru.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 25, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Pentru că trebuie să fim ca fiii (să devenim una cu Dumnezeu), nu ca Fiul. Noi devenim dumnezei – nu devenim Dumnezeu Însuşi. Noi nu suntem ca Tatăl, ci milostivi ca Tatăl. Şi aşa cum s-a spus, devenind una, aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una, vom fi una. Noi vom fi astfel, însă nu cum Tatăl este prin natură în Fiul şi Fiul în Tatăl, ci conform naturii noastre. Şi în acest fel, este posibil pentru noi apoi să fim modelaţi şi să învăţăm cum trebuie să fim una, aşa cum am învăţat de asemenea să fim milostivi. Pentru că lucrurile asemănătoare sunt fireşte una cu alte lucruri asemănătoare. Şi astfel, tot trupul este aşezat împreună în bunătate. Dar Cuvântul este diferit de noi, deşi este la fel ca Tatăl. Şi, prin urmare, pe când Fiul este în esenţă şi în adevăr unul cu Singurul Său Tată, noi – fiind de acelaşi fel cu fiecare (pentru că din unul suntem toţi făcuţi şi una este natura tuturor bărbaţilor şi a femeilor – n.tr.) – devenim una în buna dispoziţia noastră faţă de fiecare (gr. diathesei). Noi avem ca model unitatea naturală a Fiului cu Tatăl. Pentru că El ne-a învăţat blândeţea de la El Însuşi, spunând: învăţaţi de la Mine; că Eu sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). El ne-a învăţat aceasta nu ca să devenim egali Lui (ceea ce este imposibil), ci ca atunci când ne uităm la exemplul Lui, să putem rămâne veșnic blânzi. Deci, de asemenea, aici El doreşte ca buna noastră dispoziţie faţă de ceilalţi să fie adevărată, fermă şi neclătinată, luându-L pe El ca prototip. Şi astfel, El spune, ca ei să fie una cum Noi suntem, a căror unitate este indivizibilă. Şi astfel, când vor cunoaște de la Noi despre acea natură de nedespărțit, vor fi și ei la fel unul cu altul.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 25, 20, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Vânzătorul lui Hristos s-a numit fiul pierzării, rânduit pierzării, conform Scripturii, unde el este îndeosebi profeţit în psalmul 108.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan107, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Dar o, om necucernic, sămânţa Canaanului şi nu a Iudei, care nu mai ești vas ales, ci fiu al pierzării şi al morții! Ai crezut că aţâţările diavolului îți vor aduce profit, fiind aprins de lăcomie ca o torţă, ai fost înflăcărat să câştigi treizeci de bani de argint fără a observa bogăţia pe care ai pierdut-o. Pentru că, chiar dacă tu nu ai crezut că promisiunile Domnului trebuie să fie crezute, ce motiv era acolo pentru a prefera o atât de mică sumă de bani pentru ceea ce ai primit deja? Îţi era permis să porunceşti duhurilor rele, să vindeci pe cei bolnavi, să primeşti cinste cu restul apostolilor. Iar ca să-ţi poţi satisface setea de câştig, ai avut ocazia să furi din punga care era în sarcina ta. Dar mintea ta, care poftea după lucrurile oprite, a fost mai puternic stimulată de ceea ce era mai puţin permis. Nu era suma preţului care te-a mulţumit atât de mult, cât enormitatea păcatului. Şi astfel, slaba ta afacere nu este atât de detestabilă pur şi simplu pentru că L-ai prețuit pe Domnul atât de ieftin, ci pentru că L-ai vândut, pe Cel care era Răscumpărătorul, da, chiar şi al tău, şi mai mult decât atât nu ai cerut îndurarea pentru păcatul tău. Şi dreaptă a fost pedeapsa pusă în mâinile tale pentru că nimeni nu putea fi găsit aplecat mai mult spre pierzanie, decât erai tu însuţi.

(Sfântul Leon cel Mare, Predică 67, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Aici, dacă sunt întrebat de ce Dumnezeu nu ar fi trebuit să dea răbdare acelora cărora le-a dat acea iubire prin care ei să poată trăi creştineşte, răspund că nu cunosc și nu ştiu. Nu vorbesc necuviincios, ci mai degrabă cu recunoaşterea propriilor mele mici capacităţi când aud apostolii spunând: o, omule, cine eşti tu care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? (Romani 9, 20; de asemenea, el citează şi din Romani 11, 33). Pentru că Fiul binevoieşte să ne facă cunoscute nouă hotărârile Sale să-I mulţumim iar dacă El crede că este potrivit să le ascundă, să nu bombănim împotriva sfaturilor Sale. Mai degrabă, să credem că așa este mai bine pentru noi. Iar celor dintre voi care se împotrivesc harului Său şi se întreabă (privind întrebarea despre răbdare) ce să le răspunzi? Este bine ca tu să nu negi că eşti creştin şi să te lauzi că eşti catolic. Iar dacă mărturiseşti că a fi lăsat să de bucuri de bine până la finalul vieții este un dar de la Dumnezeu, cred că ești la fel de nepăsător ca mine de ce o persoană primește acest dar şi altele nu. Şi în acest caz, suntem amândoi incapabili să pătrundem judecăţile adânci ale lui Dumnezeu.

(Fericitul Augustin, La Mustrare şi har 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Prin urmare, atunci când copiii lui Dumnezeu spun despre cei care nu au răbdare: Ei au plecat de la noi, dar nu erau dintre noi, şi se adaugă: pentru că dacă ar fi fost dintre noi, cu siguranţă ar fi rămas cu noi (Ioan 2,19), ce altceva spun decât că nu sunt copii, chiar şi atunci când erau numiți şi prorociți a fi dintre copii? Nu pentru că ei au simulat dreptatea, ci pentru că nu au continuat în ea. Fără îndoială, El le dorea să continue în bunătate. Prin urmare, ei erau în bunătate. Totuşi, pentru că nu au rămas în aceasta – înseamnă, că nu au stăruit până la sfârşit – El spune: ei nu erau dintre noi, chiar şi atunci când erau cu noi. Cu alte cuvinte, ei nu erau în rândul fiilor chiar când erau în credinţă ca fii, pentru că acei care sunt cu adevărat copii, sunt ştiuţi de mai înainte şi meniţi asemănării Fiului lui Dumnezeu. Ei sunt numiţi potrivit scopului său astfel încât să fie aleşi, aşa cum este evident în faptul că Fiul făgăduinţei nu piere, dar Fiul pierzării da.

(Fericitul Augustin, La Mustrare şi har 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit niciunul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Într-un alt loc, El spune: Dintre toţi pe care Mi i-ai dat Mie, nu voi pierde pe niciunul (Ioan 6,39). Totuşi nu doar Iuda era pierdut, ci şi mulţi pe urmă s-au mai pierdut. Şi atunci de ce spune Hristos, ca să nu pierd pe nici unul? El vrea să spună, cel puţin în ceea ce mă privește pe Mine, nu îi voi pierde. Astfel, în alt loc, punând problema mai limpede, a spus: Nu voi scoate afară pe cel care vine la Mine (Ioan 6, 37). Cu alte cuvinte, Iisus spune că nu se va face asta din vina Mea. Ei nu vor fi pierduţi, ispitiți fiind de Mine sau pentru că Eu i-aș fi abandonat. Dar nici dacă vor începe să meargă înainte de unii singuri, nu îi voi forţa să se întoarcă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81,2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 13) Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

Hristos ne și spune ce este această bucurie, când zice: ca ei să aibă bucuria Mea pe deplin în ei, lămurind mai înainte, unde spune: ca ei să fie una aşa cum noi suntem. Această bucurie a Lui care este dată lor, avea să fie împlinită, spune El, în ei. Şi pentru acest sfârşit adevărat, El a spus că a vorbit în lume. Toate acestea se petrec pentru ca pacea şi binecuvântarea să vină în lume. Dacă vrem să o dobândim, trebuie să trăim cumpătat, drept şi cucernic.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 8., traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(In. 17, 13) Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

Arătându-Se lor pe Sine în același timp ca Dumnezeu şi om, Hristos îi face pe ucenicii Săi să mediteze la faptul că El a lucrat pentru a desăvârși mântuirea lor în Dumnezeu, fie că e vorba de trecut sau prezent. Şi avându-i în grijă pe când era în firea omului cu ei pe pământ, aşa de asemenea avea să-i ocrotească atunci când avea să lipsească din faţa lor, ca Dumnezeu… Pentru că ceea ce este dumnezeire nu este limitat de spaţiu şi nu este departe de nimic ce există, ci umple şi pătrunde universul şi, deşi este prezent în toate lucrurile, nu Îl încape niciunul. Când se adresează propriului Tată, Hristos spune: Părinte Sfinte, păzeşte-i pe ei, referindu-se la lucrarea universală a puterii Tatălui. Şi, în acelaşi timp, arătă că El nu este separat de natura Tatălui, ci este în ea şi născut din ea, indivizibil unit cu ea, deşi este născut ca existând independent.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2,9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a 7-a după Paști

• • 

    Duminica a VII-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I- Ecumenic)

    Duminica a VII-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I- Ecumenic)

Cuvântul de învăţătură al părintelui Cleopa Ilie la Duminica a VII-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic).

Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie.

„Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt și Acești trei Una sunt!” (I Ioan 5, 7)

Iubiți credincioși,

Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinților Părinți de atunci, fiind primul împărat creștin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocși - episcopi, mitropoliți și patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învățături de credință creștină neclare încă, și de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă și condamnă toate abaterile de credință, străine de învățătura Sfintei Evanghelii și a Sfinților Părinți și exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toți ereticii care sfâșie unitatea de credință a Bisericii, simbolizată prin cămașa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfânta Evanghelie: „Cămașa era fără cusătură, de sus țesută în întregime” (Ioan 19, 23). Prin cuvântul „sinod” înțelegem adunare, consiliu; prin cuvântul „erezie” înțelegem părerea sau învățătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învățăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinții Părinți să se adune la un loc și să apere dreapta credință? Pricina a fost apariția unui mare eretic, anume Arie, care învăța pe creștini o credință nouă, zicând că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o ființă cu Tatăl și că a „fost un timp când Fiul nu era”. El numea pe Iisus Hristos „creatură superioară”, „cea dintâi dintre creaturi”. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mândru și neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspândit în câțiva ani atât de mult încât rupsese Biserica în două și amenința să se răspândească în tot imperiul roman de răsărit și de apus.

Sfinții Părinți, nemaiputând răbda hulele lui Arie împotriva Mântuitorului și a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniștirea Bisericii lui Hristos și condamnarea învățăturii hulitoare a lui Arie și a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfânt, marele împărat creștin a hotărât să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitați toți marii ierarhi ai Bisericii creștine din Răsărit și din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinți Părinți la care s-a adăugat și o delegație a Papei Silvestru I al Romei, pentru că până în anul 1054, Biserica creștină era una, nedespărțită în două - cea Ortodoxă de Răsărit și cea Romano-Catolică de Apus. De aceea și sinoadele până la dezbinarea Bisericii se numesc „ecumenice”, adică generale, pentru că au luat parte la ele și ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinții Împărați Constantin și Elena și a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de față și ereticul Arie cu ai lui, Sfinții Părinți s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întâmplat ca în timpul discuțiilor, Sfântul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfântul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul și Evanghelia și să fie aruncat în temniță pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mântuitorul în temniță și i-a dat din nou Evanghelia în mâini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineață, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfântul Nicolae iarăși la sinod și își cereau iertare toți de la el, văzând râvna și răbdarea lui pentru credință.

La fel și Sfântul Ierarh Spiridon, căutând să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi și cum că toate cele trei persoane sunt de o ființă și de aceeași cinste, a luat o cărămidă arsă și, făcând semnul sfintei cruci, când a strâns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pământ și lutul a rămas în mâna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat și apa pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care a fost trimis în lume.

În timpul sinodului cei 318 Sfinți Părinți au dat anatemă pe ereticul Arie și învățăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinții au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt de o ființă și nedespărțite. Tot la acest sfânt sinod s-a întocmit partea întâi a Crezului, primele șapte articole despre Tatăl și Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfântul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinței ortodoxe, și se rostește zilnic în biserici și prin casele creștinilor ca o mărturisire a dreptei credințe apostolice.

Deși Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creștini învățătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încât i s-au vărsat măruntaiele și a murit cumplit, spre veșnică osândă în gheena iadului.

Iubiți credincioși,

Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creștină, ca și eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte și erezii, unele mai periculoase decât altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creștine a fost în anul 1054 când a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit și Apus, luând astfel naștere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol și cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rândul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri și sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, și de Calvin din secolul al XVI-lea, urmați după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.

Primul eres a cuprins aproape integral țările din nordul Europei, așa numitele țări protestante; iar religia anglicană s-a răspândit în Anglia, America de Nord și Australia, formând Biserica anglicană.

Vedeți cum a reușit satana să rupă cămașa lui Hristos, adică să dezbine și să sfâșie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toți mărturisim „o credință, un Domn, un botez”, însă datorită mândriei și începătorilor de eresuri, care au schimbat învățătura de credință ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum și din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creștine - două apostolice - cea Ortodoxă și cea Catolică și trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată și anglicană.

Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începând din secolele XVIII și mai ales XIX, au apărut în America și în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite „secte”.

Astăzi, în lume se află până la o mie de secte și grupări religioase creștine, unele mai fanatice, mai periculoase decât altele, cum ar fi „martorii lui Iehova”, „templul satanei”, cu așa numita „liturghie neagră”, în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-și facă noi membri în rândul credincioșilor interesați, a celor certați cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale și mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai ușor.

Să luăm deci aminte la noi și la familile noastre ortodoxe. Înmulțirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevestește sfârșitul veacurilor.

Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaște cât mai bine Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Catehismul și operele principale ale Sfinților Părinți. A doua datorie, dacă nu cea dintâi, este să trăim cu mare credință în Dumnezeu și să ducem cu râvnă și evlavie viața noastră religioasă de familie, în desăvârșită moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfânta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atât cu texte din Biblie, cât mai ales cu viața morală smerită, curată, sfântă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În fața unor creștini corecți, milostivi și evlavioși, ei se rușinează și tac.

A treia mare datorie ce ne revine este să ne creștem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă și atenție. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viața noastră, a părinților, îi pierdem sufletește pe fii, nu ne mai aparțin și foarte ușor îi pot amăgi sectele, patimile, beția, desfrâul și necredința. Un tânăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca și părinții, trebuie să știe de mici Tatăl nostru, Crezul și Psalmul 50, și să învețe cunoștințele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu știe pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu poate fi împărtășit cu Sfintele Taine.

Altă mare datorie a creștinilor ortodocși este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfânta Liturghie și de la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credință, cu post și lacrimi este viața noastră, pâinea noastră duhovnicească, mântuirea noastră. Apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toți oamenii, mai ales cu cei din familie și să facă după putere milostenie, care „acoperă mulțime de păcate”.

O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înțelept, la care să-și mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate și să-l asculte ca pe Însuși Hristos. Creștinii noștri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, și nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi.

Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credință, au dat anatema pe eretici și au formulat Crezul ortodox. Să rămânem credincioși Evangheliei lui Hristos și Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii suntem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut și învățat calea mântuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toți sfinții și icoanele lor ca cei ce sunt „prietenii Domnului” și se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste unii cu alții, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creștem copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mântuirea noastră și să păstrăm cu sfințenie dreapta credință ortodoxă, fără de care nu ne putem mântui oricâte fapte bune am avea.

Închei cu o scurtă istorioară.

Un părinte cu viață sfântă a intrat noaptea să se roage în biserică și prin minune dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lângă sfânta masă ședea un prunc luminat cu cămașa ruptă. Și l-a întrebat cuviosul: „Copile, cine ești tu?” Iar el a răspuns: „Eu sunt Hristos, Mântuitorul lumii!” „Dar cine ți-a rupt cămașa?” întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: „Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” și S-a făcut nevăzut.

Oricine propovăduiește altă Evanghelie decât cea vestită de Hristos, de Apostoli și de Biserică, sfâșie cămașa Domnului și-și agonisește osândă veșnică, fără iertare.

Să cădem deci în genunchi și să slăvim cu evlavie și dreaptă credință pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Amin.

Despre Sinodul I Ecumenic de la Niceea

Primul Sinod Ecumenic de la Niceea

Primul Sinod Ecumenic a avut loc la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) în anul 325 d.Hr. și a instituit regula pentru toate Sinoadele Ecumenice ulterioare. A abordat în primul rând problema arianismului, stabilind o primă formă a Crezului de la Niceea și o primă regulă pentru calcularea datei Paștilor ( sau "Pascalia"). Este cunoscut și ca Primul Sinod de la Niceea.

Cuprins

 [ascunde] 

• 1Istoric
  • 1.1Deschiderea Sinodului
  • 1.2Crezul
• 2Alte chestiuni
  • 2.1Pascalia
  • 2.2Canoane
• 3Participanți
• 4Zile de pomenire
• 5Note
• 6Surse
• 7A se vedea și
• 8Legături externe

Istoric

Deschiderea Sinodului

Sinodul a fost convocat în anul 325 de către sfântul împărat Constantin cel Mare. Acesta, având ca prioritate unitatea Imperiului Roman, i-a chemat pe episcopii Bisericii să se reunească spre a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului, doctrină conform căreia Iisus Hristos ar fi fost o creatură (prima creație a lui Dumnezeu), iar nu născut din veșnicie și Dumnezeu adevărat.

Sinodul ar fi trebuit să se țină la Ancyra, dar locul de desfășurare a lucrărilor acestuia a fost mutat de Constantin la Niceea (mult mai aproape de reședința imperială din Nicomidia), astfel încât împăratului să îi fie mai ușor să ia parte la Sinod. Conform tradiției, Primul Sinod de la Niceea s-a întrunit la 20 mai în anul 325. Ceva mai devreme, în cursul aceluiași an, avusese deja loc un Sinod în Antiohia, prezidat de Sfântul Osius de Cordoba, care a condamnat doctrina ariană și pe adepții acesteia, numindu-l chiar explicit și pe Eusebiu de Cezareea (despre care se crede că a avut o atitudine întrucâtva echivocă pe această temă). Când Constantin a convocat Sinodul la Niceea, el a făcut acest lucru în primul rând pentru a păstra unitatea Imperiului, mai degrabă decât încercând să influențeze formularea învățăturii Bisericii.

După ce împăratul și-a ținut discursul de deschidere, se consideră că Sfântul Osius este cel care a prezidat Sinodul, fiind convocat în acest scop chiar de către împărat, care și-l alesese drept sfătuitor în chestiuni teologice. Teologul și istoricul ortodox Prof. Alexander Schmemann, consideră că împăratul își dorea ca acest sinod să fie „simbolul și încununarea” victoriei sale asupra lui Licinius și a reunificării Imperiului ^[1]. În discursul său de deschidere, Sf. Constantin descrie disputele din interiorul Bisericii ca fiind „mai periculoase decât războaiele sau alte conflicte; ele îmi provoacă mai multă durere decât orice altceva”.^[2]

Crezul

Primul Sinod Ecumenic

Eusebiu de Nicomidia este primul care propune delegaților spre analiză un crez arian, care este imediat respins. Eusebiu de Cezareea propune atunci un crez baptismal (de rostit la Botez) originar din Palestina. Acesta este considerat de mulți istoric ca fiind cadrul esențial pentru articularea Crezului de la Niceea. Alții consideră că versiunea adoptată a Crezului își avea originea într-o formulare mai veche a unui Crez la un sinod din Antiohia.

Crezul palestinian includea, în descrierea Persoanei lui Hristos, formula, de origine biblică, "Întâi-născut din toată făptura". Această formulare nu apare în Crezul de la Niceea, probabil pentru că, scoasă din contextul în care e integrată în scrisoarea Sfântului Pavel către Coloseni, ar fi putut fi interpretată în sens arian. În locul său a fost introdusă termenul de-acum celebru de homoousios, un termen filosofic care însemna că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă (consubstanțial) cu Tatăl. "Homoousios" înlocuia formula lui Arie, "homiousios" - de ființă asemănătoare, în sensul că Iisus ar fi primit o ființă asemănătoare Tatălui și nicidecum aceeași ființă.

Este foarte interesant faptul că a fost folosit acest termen, deși el fusese mai înainte utilizat de ereticii sabelieni (și în special de Paul de Samosata) în cursul secolului al III-lea d.Hr., în timpul disputei lor cu Sfântul Dionisie cel Mare. Ca și în cazul multor altor termeni filosofici, Sfinții Părinți au preluat termenul homoousios și i-au dat un sens nou, ortodox. Conceptul a fost propus pentru prima dată la Niceea de Osius sau chiar de Constantin însuși, fiind mai apoi susținut de "un mic grup de teologi îndrăzneți și luminați care au înțeles că nu era suficientă o simplă condamnare a lui Arie, ci era nevoie și de o cristalizare a Tradiției Bisericii prin folosirea unui termen clar" ^[3].

În afară de formularea de bază a Crezului, au fost formulate și patru anateme explicite la adresa arienilor. Toți episcopii de la Sinod au semnat Crezul, cu excepția a doi dintre ei, Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemaida, care au fost ulterior depuși de Biserică și exilați de către împărat împreună cu Arie, care a refuzat și el să accepte decretele Sinodului. Schmemann observă, cu privire la cei exilați, că astfel Constantin "confunda iarăși judecata Bisericii cu cea a Cezarului" (p. 79), făcând probabil aluzie la nefericita folosire de către împărat a puterii civile atunci când a ales să îi persecute pe donatiști.

Alte chestiuni

Pascalia

Articol principal: Pascalia

În afară de problema arianismului, Primul Sinod Ecumenic a abordat și o serie de alte probleme. Dintre acestea, merită amintită chestiunea Pascaliei, metoda calculării datei la care trebuiau celebrate Paștile. Până în acel moment, existau mai multe metode de calculare a datei Paștilor, dar episcopii întruniți la Niceea au decis să accepte practica alexandrină de a face calculele independent de data Paștilor evreiești, stabilind și că data sărbătorii trebuia să cadă după echinocțiul de primăvară. Astfel, ei au respins practica antiohiană de a face referire la calcularea datei în funcție de practica iudaică.

Alegerea soluției alexandrine s-a impus de la sine în vremea aceea, întrucât cetatea era renumită pentru rigoarea și acuratețea de care dădeau dovadă astronomii săi. Până în zilele noastre, Papa Alexandriei păstrează în titulatura sa o formulă care amintește de această alegere a Alexandriei: este vorba de un titlu tradus uneori ca "Stăpân al Universului", dar care se referă în realitate mai ales la capacitatea de a judeca situația astronomică a Universului.

Canoane

Tot cu acest prilej s-au adoptat și 20 de canoane care s-au referit la, în ordine stabilită de Sinod:

• 1. cei care se mutilează sau cer să fie mutilați să nu fie primiți în cler;
• 2. cei de curând botezați să nu fie promovați de îndată la hirotonisire;
• 3. viața clandestină a clericilor;
• 4. cerințe pentru a fi consacrat episcop;
• 5. situația celor excomunicați și datoria de a ține sinod de două ori pe an în fiecare episcopie;
• 6. precedența anumitor sedii episcopale; consensul mitropolitului pentru a fi consacrat episcop;
• 7. episcopul Ierusalimului;
• 8. atitudinea față de catari;
• 9. promovarea la preoție fără examenul recerut;
• 10. cei care și-au renegat credința în timpul prigoanei și apoi admiși între clerici;
• 11. renegarea propriei credințe de către mireni;
• 12. cei care au părăsit lumea pentru viața consacrată și apoi s-au întors la ea;
• 13. penitenții care cer Euharistia pe patul morții;
• 14. despre catehumenii lași (care au cedat în timpul prigoanei);
• 15. despre clericii care se mută din loc în loc;
• 16. despre clericii care nu locuiesc în bisericile pentru care au fost aleși;
• 17. despre clericii cămătari;
• 18. locul diaconilor la celebrările liturgice și rândul lor la împărtășanie;
• 19. despre cei care vin în Biserica ortodoxă de la eroarea (erezia) lui Paul din Samosata și despre diaconese;
• 20. în zilele de duminică și-n zilele Cincizecimii nu trebuie să se facă rugăciuni în genunchi.

Participanți

Există o listă a episcopilor care au participat la Sinod, cuprinzând aproximativ 230 de nume, dar există unele indicii că listele ar avea unele lipsuri. Sfântul Atanasie al Alexandriei afirmă că numărul participanților era de 318 ^[4], număr cu semnificație mistică, întrucât acesta era numărul slujitorilor lui Avraam (care pe atunci se numea încă „Avram”) pe care acesta i-a luat cu el atunci când s-a dus să îl salveze pe nepotul său Lot (Cf. Facerea 14, 14).

La Sinod au fost prezenți puțini episcopi din Occident (o situație care avea să se repete la toate Sinoadele Ecumenice): Marcu de Calabria, Nicasie de Dijon, Domnus de Stridon, Osius de Cordoba și Cecilian al Cartaginei. Sfântul Silvestru, Papă al Romei a fost reprezentat de doi preoți.

Au fost prezenți și mai mulți sfinți răsăriteni binecunoscuți: în afară de Atanasie cel Mare, mai erau prezenți Nicolae al Mirelor, Spiridon al Trimitundei, Alexandru al Alexandriei și Pafnutie al Tebaidei.

Între participanții la sinod, semnatari ai hotărârilor doctrinare și canonice, se numără și doi ierarhi de pe teritoriul de astăzi al României. "Este vorba de Scitanul, cum este menționat de Eusebiu de Cezareea, Marcu Tomensis, așa cum a fost identificat de către istorici, și Teofil episcopul Goților care își avea reședința în zona de astăzi a județului Buzău" ^[5]

Zile de pomenire

Pomenirea Sfinților Părinți de la Primul Sinod Ecumenic se face la 29 mai și în a șaptea duminică după Sfintele Paști. La Sfânta Liturghie din această zi se citește pericopa evanghelică de la Evanghelia după Ioan, cap. 17, versetele 1-13. Pericopa reamintește rugăciunea înălțată de Mântuitorul Iisus Hristos către Tatăl, pentru Sine și pentru toți credincioșii, înainte de prinderea și răstignirea Sa.

Mai sunt pomeniți și în a noua duminică după Rusalii, numită Duminica Sfinților Părinți de la primele șase Sinoade Ecumenice.