2. /31 MAI 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

Decese

·         455: Împăratul roman Petronius Maximus este omorât cu pietre de către o mulțime furioasă în timp ce fugea la Roma (n. c. 396). Flavius Anicius Petronius Maximus (c. 396; d. 22 aprilie 455) a fost aristocrat roman și, pentru scurt timp, împărat roman al Imperiului Roman de Apus, mai exact în perioada 17 martie 455 – 31 mai 455. În timpul lui Petronius, vandalii, conduși de Genseric, ocupă și jefuiesc Roma. Petronius Maximus a murit ucis de o mulțime furioasă, iar trupul său a fost mutilat și aruncat în Tibru.

·         1162: Géza al II-lea Árpád (n. Tolna în 1130 – m. 31 mai 1162, înhumat la Székesfehérvár), fiul cel mai mare al lui Béla al II-lea cel Orb și al Elenei de Raška, a fost rege al Ungariei, din 1141 până în 1162

La 16 februarie 1141, la trei zile după moartea tatălui său, Géza al II-lea, încă fiind copil, a fost încoronat. Beloš, frate al marelui jupan al Serbiei, Uroš al II-lea, și al reginei Elena, în calitatea sa de duce, de conte palatin și de ban a asigurat regența. În 1144 el s-a dus în Rusia în fruntea unei armate maghiare pentru a-l susține pe Vladimirko de Galiția. În deceniul 1140 relațiile germano-maghiare s-au degradat, iar proiectul căsătoriei dintre sora sa, Sofia,^[2] și Henric de Suabia (1137 – 1150) este abandonat. Buna înțelegere cu regatul Boemiei s-a alterat și ea după moartea lui Sobeslav I al Boemiei și accederea la tron a lui Vladislav al II-lea al Boemieiprovenit dintr-o descendență rivală. În aceste circumstanțe pretendentul Boris Conrad^[3] se manifestă din nou. El obține prin mijlocirea lui Vladislav al II-lea pe lângă Conrad al III-lea al Sfântului Imperiu Roman și Henric al II-lea al Austriei să ridice trupe de mercenari în 1145 pentru cucerirea tronului. În aprilie 1146 Boris-Conrad a ocupat Pozsony (azi Bratislava), dar Géza al II-lea a reușit să recupereze citadela. Regele Ungariei s-a apropiat atunci de Welf al VI-lea al Bavariei, adversarul lui Conrad al III-lea și ducele Austriei. El i-a propus să-l ajute să cucerească Bavaria. În septembrie 1146 într-o bătălie dintre trupele lui Henric al II-lea al Austriei și cele ale Géza al II-lea și ale lui Beloš, cavalerii secui și pecenegi echipați ușor au fost puși pe fugă de cavaleria grea germană, însă trupele maghiare au reușit să-l învingă pe Henric și să-l urmărească până la Fischa.^[4]

Sub Géza al II-lea țărani și meșteșugari germanofoni, germani, saxoni, suabi, luxemburghezi și flamanzi, s-au stabilit în Translvania, în sud, în jurul Sibiului și în Țara Oltului și în nord, în regiunile Bistriței și (Radnei), precum și în comitatul Abaúj și poate chiar până la Zips, pentru a le proteja de incursiunile nomazilor cumani.^[5] Regele le-a acordat titluri ereditare în schimbul unor obligații financiare, și le-a atribuit titlul de conte unora dintre ei. Coloniștii veniți din Occident, îndeosebi flamanzi și valoni, au jucat un rol esențial în urbanizarea regatului

În cursul deceniului care a început în 1148, Regatul Ungariei a practicat o politică de intevenții externe de mare anvergură care s-au integrat în rețeaua de alianțe informale constituite în Europa pe de o parte cele două imperii germanic și bizantin, prinții ruși Iuri Dolgoruki și Vladimirko de Galiția și pe de altă parte papa, nobilimea italo-normandă din sud, ducele Welf al II-lea de Bavaria (!?), regele Ludovic al VII-lea al Franței și jupânul Serbiei Uros al II-lea. Prima cauză a acestor expediții pentru Ungaria este legată de uniunea (căsătoria) regelui, în 1146, cu prințesa Eufrosina a Kievului, sora prințului Iziaslav al II-lea. Armatele maghiare au efectuat nu mai puțin de șase campanii între 1148 și 1155 pentru a-l sprijini pe Iziaslav care va fi, până la urmă, înlăturat, contra lui Iuri Dolgoruki, apoi și contra lui Vladimirko de Galiția. Géza al II-lea a intervenit personal, în toamna lui 1150 la Kiev și în 1152 contra lui Vladimirko fără succese veritabile.^[7].

În același timp, Manuel I Comnen a reprimat răscoala sârbilor și, după o bătălie dată pe malul râului Tara, a zdrobit armata lui Uroš al II-lea, care a fost constrâns să depună jurământ de credință față de bizantini la sfârșitul lui 1150 și începutul anului 1151. O pace umilitoare i-a fost propusă lui Géza al II-lea în 1153, care susținea atunci pretențiile lui Andronic, nepotul [de unchi al] împăratului. Părțile au sfârșit prin a se înțelege în primăvara anului 1155 când, sub amenințarea unei intervenții a Bizanțului, Géza al II-lea a acceptat un tratat prin care niciuna dintre părți nu obținea extensii teritoriale

Doi frați mai mici ai lui Géza, Ladislau și Ștefan, frustrați că nu dispuneau de domenii suverane, au format un „partid” de nobili și au încercat să-l detroneze și chiar să-l asasineze pe Géza, cu sprijinul tacit al Beloš care a fost izgonit. Complotiștii au căutat ajutorul lui Frederic Barbarossa pe care Géza al II-lea a reușit să-l abată de la ei, în timpul dietei de la Regensburg, din 1158, oferindu-i un contingent de 500 de musulmani pentru campaniile sale în Italia și recunoscându-l pe Victor al IV-lea(antipapă, pe care Barbarossa îl sprijinea). Deși Géza al II-lea a abandonat „partidul” împăratului, Frederic Barbarossa nu i-a mai sprijinit pe Ladislau și pe Ștefan care atunci s-au refugiat în Bizanț.

Géza al II-lea a obținut, în 1161, reînnoirea păcii semnate cu Bizanțul, unde se refugiaseră cei doi frați ai săi, Ladislau și Ștefan, și l-a înfeudat pe fiul său mai mic, Béla cu un ducat constituit din Dalmația și din Croația.

După moartea lui Géza al II-lea, survenită la 31 mai 1162, totuși fratele său, Ștefan al IV-lea, i-a succedat la tron, cu susținerea arhiepiscopului Lucas de Esztergom

În 1146, Géza s-a căsătorit cu Eufrosina a Kievului (n. prin 1130 – † prin 1193), (din dinastia Rurik), fiica lui Mstislav I, mare-prinț al Kievului și a celei de-a doua soții a acestuia, Liubava Dmitrievna. Împreună au avut opt copii:

• Ștefan al III-lea (1147– † 4 martie 1172), rege al Ungariei ;
• Béla al III-lea (1148– † 23 aprilie 1196), rege al Ungariei ;
• Elisabeta / Erzsebet (prin 1149 – † după 1189), soția ducelui Frederic I al Boemiei ;
• Géza (prin 1150 – prin 1210) ;
• Arpad, mort de copil;
• Odola (1156– † 1199), soția lui Sviatopluk († 1169), fiul lui Vladislav al II-lea al Boemiei ;
• Ilona / Helena (n. 1158 - d. 25 mai 1199), soția ducelui Leopold al V-lea al Austriei
• Margareta (Margit) (1162– ?), născută postum; soție, în 1177, a lui Isaac Ducas Makrodukas (executat în 1185) fiul lui Constantin Ducas Makrodukas, pansebastos, apoi panhypersebastos, iar în a doua căsătorie, după 1186, soția lui András, Ispán de Somogy.

Géza al II-lea al Ungariei

Rege al Ungariei

* 1246: Isabella de Angoulême (franceză Isabelle d'Angoulême; c.1188 – 31 mai1246) a fost regină consort a Angliei ca a doua soție a regelui Ioan din 1200 până la moartea lui Ioan în 1216. Ea a avut cinci copii cu regele inclusiv moștenitorul lui, Henric al III-lea al Angliei. În 1200, Isabella s-a căsătorit cu Hugh al X-lea de Lusignan, Conte de La Marche, cu care a avut alți nouă copii.

Isabella de Angoulême

·         1408: A murit sogunul japonez  Ashikaga Yoshimitsu; (n. 1358).

* 1495: Cecily Neville, Ducesă de York (3 mai 1415 – 31 mai 1495)^[1] a fost nobilă engleză, soția lui Richard Plantagenet, Duce de York și mama a doi regi ai Angliei: Eduard al IV-lea și Richard al III-lea. Cecily Neville a fost denumită "Trandafirul de la Raby" pentru că ea s-a născut la Castelul Raby în Durham și "Mândra Cis" din cauza mândriei și a temperamentului ei. Din punct de vededer istoric ea este, de asemenea, cunoscută pentru pietatea ei.

Cecily Neville a fost fiica lui Ralph Neville, primul conte de Westmorland și al lui Joan Beaufort, contesă de Westmorland. Bunicii paterni au fost John Neville, baron Neville de Raby și Maud Percy, fiica lui Henry de Percy, baron Percy. Bunicii materni au fost John de Gaunt, Duce de Lancaster și Katherine Swynford. John de Gaunt a fost al treilea fiu al regelui Eduard al III-lea al Angliei și al reginei Philippa de Hainault. Prin mama ei, Cecily a fost nepoata regelui Henric al IV-lea al Angliei.

Ea a fost mătușa lui Richard Neville, conte de Warwick, unul dintre cei mai importanți lideri și comandanți militari ai generației sale, mătușa reginei Anne Neville, și ruda reginei Catherine Parr, a șasea soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei.

În 1424, când Cecily avea nouă ani, a fost logodită de tatăl ei cu pupilul său de treisprezece ani, Richard Plantagenet, al 3-lea Duce de York. Ralph Neville a murit în octombrie 1425. Cecily și Richard s-au căsătorit în octombrie 1429. Fiica lor Anne s-a născut în august 1439, în Northamptonshire. Când Richard a devenit locotenent al regelui și guvernator general al Franței în 1441 și s-a mutat la Rouen, Cecily s-a mutat cu el. Fiul lor, Henry s-a născut în februarie, dar a murit la scurt timp după naștere.

Următorul lor fiu, viitorul rege Eduard al IV-lea s-a născut la Rouen la 28 aprilie 1442 și a fost imediat botezat într-o micuță capelă privată. Mai târziu va fi acuzat că este nelegitim de către vărul său Richard Neville și de propriul frate George, Duce de Clarence; aceasta era o metodă obișnuită de discreditare a inamicilor politici, iar George și Richard erau în dispută la acea vreme cu Eduard. Unii istorici moderni au acordat o atenție deosebită problemei și au folosit data de naștere a lui Eduard ca document justificativ: la momentul concepției și botezului, Richard de York ar fi fost la mai multe zile de marș de Cecily iar botezul copilului a fost simplu și privat spre deosebire de botezul următorului fiu, Edmund, care a fost public și luxos.

Acest lucru este contracarat de alți istorici, care indică faptul că soțul Ceciliei putea lesne, prin convențiile militare ale timpului, să se întoarcă pentru scurt timp la Rouen, unde Cecily locuia la acea vreme, în timp ce botezul în grabă putea arăta temerile legate de supraviețuirea copilului. În orice caz, Richard a recunoscut copilul ca fiind al său.

În jurul anului 1454, când Richard a început să respingă influența lui Edmund Beaufort, primul duce de Somerset (un văr primar al soției sale), Cecily a vorbit cu regina Margareta de Anjou în numele său. Când Henric al VI-lea a suferit o cădere nervoasă mai târziu în acel an, Richard de York a devenit Protector.

După izbucnirea Războiului celor Două Roze, Cecily a rămas în casa lor, Castelul Ludlow, chiar și când Richard a plecat în Irlanda șu Europa Continentală. În același timp ea a lucrat pe ascuns pentru cauza Casei de York. În noiembrie 1459 atunci când în parlament a început să se dezbată soarta Ducelui de York și a susținătorii săi, Cecily a călătorit la Londra pentru a pleda în favoarea soțului ei. Un comentator modern a declarat că ea l-a convins pe rege să promită iertarea dacă ducele ar apărea în parlament în opt zile. Acest lucru a eșuat și teritoriile lui Richard au fost confiscate, dar Cecily a reușit să câștige o subvenție anuală de 600 de lire sterline pentru ea și copiii ei.

După victoria yorkistă în Bătălia de la Northampton, în iulie 1460, Cecily s-a mutat la Londra împreună cu copiii săi și a locuit cu John Paston. Când Ducele de York și moștenitorilor săi sunt recunoscuți oficial ca succesorii regelui Henric al VI-lea, prin "Act of Accord", Cecily a primit o copie a cronicii engleze de la cronicarul John Hardyng.

Eduard al IV-lea, fiul cel mare al Cecily Neville

Richard al III-lea, fiul cel mic al Cecily Neville

Fiul ei cel mare Eduard a continuat cu succes lupta împotriva Casei de Lancaster. Când Cecily s-a mutat la Castelul Baynard din Londra, el a devenit cartierul general al yorkiștilor și când Eduard a învins pe lancasteri, ea a devenit regină-mamă.

În timpul începutului domniei lui Eduard, Cecily a apărut alături de el și influența ei s-a menținut. În 1461 ea și-a revizuit blazonul pentru a include blazonul Angliei, sugerând că soțul ei a fost rege de drept. Când Eduard s-a căsătorit cu Elizabeth Woodville, el a construit pentru el și pentru noua regină un castel lăsând-o pe mama lui să rămână în vechiul castel.

În 1469, nepotul ei, contele de Warwick, care era socrul fiilor ei George și Richard, s-a ridicat împotriva lui Eduard al IV-lea. Warwick a început să împrăștie zvonul că regele era un bastard și că adevăratul lui tată nu era Ducele de York ci un arcaș numit Blaybourne.^[2] După unele interpretări, aceasta ar fi însemnat că regele de drept era Clarence. Warwick făcuse mai înainte acuzații similare și împotriva reginei Margaret de Anjou. Cecily a vorbit puțin despre această problemă în public, în ciuda faptului că a fost acuzată de adulter. Ea a vizitat Sandwich încercând să împace părțile. Când rebeliunea a eșuat prima dată, ea i-a invitat pe Eduard și George la Londra pentru a-i împăca însă pacea nu a durat mult.

Eduard al IV-lea a fost răsturnat de Warwick și Margaret de Anjou, și pentru aproximativ șase luni (octombrie 1470 - aprilie 1471), Henric al VI-lea a fost restaurat pe tron. Împăcarea dintre Eduard și fratele său, George nu a fost niciodată vindecată cu adevărat, pentru că George a fost executat pentru trădare în Turnul Londrei, la 18 februarie 1478. Eduard al IV-lea a murit subit la 9 aprilie 1483, lăsând doi fii în vârstă de 13 și 10 ani. Fiul mai mic al Cecily Neville, Richard, unchiul lor, a fost numit protectorul lor prin voința regelui Eduard, însă el i-a închis pe micii prinți în Turnul Londrei. Soarta lor ulterioară este o chestiune aflată în dispută. O 'anchetă' a constatat că mariajul lui Eduard al IV-lea și al Elizabeth Woodville a fost invalid: copiii lor au fost astfel proclamați nelegitimi, făcându-l pe Richard moștenitorul legal al coroanei. Prinții din Turn au fost declarați nelegitimi prin Actul Parlamentului din 1483, pentru a permite unchiul lor, Richard să fie încoronat ca Richard al III-lea la 6 iulie 1483.

Domnia lui Richard a fost scurtă, el a fost învins și ucis la 22 august 1485 în Bătălia de la Bosworth de către ultimul Lancaster, Henric Tudor. Astfel în 1485, soțul Cecily și toți cei patru fii ai au murit, deși două dintre fiicele sale, Elizabeth și Margaret, încă trăiau. La 18 ianuarie 1486, nepoata lui Cecily, Elizabeth de York, fiica cea mare a lui Eduard al IV-lea s-a căsătorit cu Henric al VII-lea și a devenit regină a Angliei. Cecily s-a dedicat îndatoririlor religioase și reputația ei de evlavie vine de la această perioadă.

Cecily Neville

Ducesă de York

Cecily, Ducesă de York de Edward Harding, 1792, Galeria Națională de Portrete, Londra

·         1594: A murit Tintoretto, pictor italian, unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai Renasterii tarzii si al şcolii veneţiene; (n. 29 septembrie 1518). Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneția, d. 31 mai 1594 ibidem) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanți ai școlii venețiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renașterii.

·         1740: Friedrich Wilhelm I rege al Prusiei și „Friedrich Wilhelm II prinț de Brandenburg” (n. 14 august 1688 în Berlin - d. 31 mai 1740 în Potsdam) provine din dinastia Hohenzollern, cunoscut în istorie ca „regele soldat”.

Friedrich Wilhelm este fiul lui Frederic I rege al Prusiei și al soției sale Sophie Charlotte de Hanovra, care până la moartea soțului ei (Friedrich I) a preluat conducerea statului prusac între anii 1700-1740.

Noul rege Friedrich Wilhelm s-a concentrat mai mult pe consolidarea militară și financiară a Prusiei. Astfel în timpul domniei sale Prusia devine o putere militară, fiind cunoscut că în garda regimentului său au fost acceptați soldați numai de la o anumită înălțime (1,88 m), în acest scop pentru corpul de grenadieri recrutează soldați din toată Europa. Incă și azi poartă juriștii din Prusia robele introduse de Friedrich Wilhelm.

A dus o politică economică cumpătată, neirosind banii pe un lux extravagant la curtea regală prusacă, obligând pe cei bogați să clădească case în Berlin.

In timpul lui va funcționa Tabakskollegium (colegiu militar), fiind condus de Prințul Leopold de Anhalt-Dessau care se va ocupa și de educația militară a fiului regelui.

La moartea lui, urmașul său, Frederic cel Mare, preia tronul, când Prusia avea o situație financiară stabilă și o armată bine organizată.

Frederic Wilhelm I

Friedrich Wilhelm I al Prusiei, portret de von Samuel Theodor Gericke, 1713.

* 1806: Michael Friedrich Benedikt Freiherr von Melas (n. 12 mai 1729, Roadeșaproape de Sighișoara – d. 31 mai 1806, Elbeteinitz, Boemia) a fost un general de cavalerie transilvănean, propietar al Regimentului Cuirasieri nr. 6 și deținător al Crucii de Comandor al Ordinului Maria Terezia, care a servit în armata Imperiului Austriac pe durata Războaielor napoleoniene.

Asaltul Oceakovului

Michael Melas s-a născut ca fiu al pastorului luteran Bartholomäus Melas^[1]din Sighișoara fie la Roadeș, fie la Sighișoara.^[2][3]

După ce urmează școala din deal din Sighișoara,^[4] intră în 1746^[5] sau în 1752^[6], împotriva voinței părinților, în regimentul de infanterie nr. 21 „Arenberg” (stabilit temporar la Sighișoara), unde este avansat până la gradul de căpitan).^[7]

Ca ajutant al feldmareșalului von Daun participă la Războiul de Șapte Ani. Se căsătorește cu o nobilă în anul 1768.

În 1771 devine maior al regimentului de infanterie nr. 34 „Adam Graf Batthiány”, în 1777 locotenent-colonel și comandor al batalionului de grenadieri din același regiment.

În 1778 este transferat la regimentul de carabinieri "Erzherzog Franz" (din 1798 cunoscut ca regimentul de cuirasieri nr. 1 "Kaiser Franz"). În noiembrie 1781 von Melas devine colonel al Regimentului nr. 21 de cuirasieri "Graf von Trauttmansdorff" (care se va numi începând cu 1798 Regimentul nr. 7 de cuirasieri "Lothringen"). Din 1788 este transferat în aceeași poziție la Regimentul nr. 28 chevauxlégers (cavalerie) "Fürst von Lobkowitz" (reorganizat în 1798 ca Regimentul nr. 10 de dragoni, revenit din 1802 ca Regimentul nr. 3 chevauxlégers). Cu acest regiment participă victorios la bătălia împotriva Imperiului Otoman (1787-1792)- printre altele în Voivodina, Banat, Serbia și Caransebeș (1788).

Bătălia de la Cassano d'Adda

A devenit general de brigada (Generalmajor) pe 15 iunie 1789^[8][9], i se acordă la Zemun comanda unei brigade care a fost comandată de Baronul von Strassoldo (care fusese avansat în grad de feldmareșal-locotenent), comandă în 1793 o brigadă la Sambre, devine general de divizie (Feldmarschalleutnant) pe 1 mai 1794,^[8] în care grad de armată a ocupat mai întâi postul în regiunea Niederrhein, apoi, în 1795, în regiunea Mittelrhein și de la 21 iunie 1796 în Italia unde a preluat pentru o perioadă de timp comanda supremă după generalul Jean-Pierre de Beaulieu.

Cu rangul de la 2 februarie 1799 Melas a fost numit general de cavalerie, proietar al Regimentului Cuirasieri nr. 6 (mai târziu Regimentul Dragoni nr. 12) și nobilat, conform regulamentul ordinului, numit baron.^[8] El a preluat după aceea comanda armatei austriece la 9 aprilie, între Adige și Mincio. A luptat alături de trupele rusești ale generalului Suvorov la bătălia de la Cassano d'Adda (27 aprilie), la cea de la Trebbia (17-19 iunie) și la cea de la Novi (15 august), toate terminându-se cu victorii. Cea mai strălucitoare victorie a lui a fost acea din aprilie: Pe 14 aprilie a trecut râul Mincio, fiind victorios pe 26 și 27 a lunii la Cassano d’Adda. Numai două zile mai târziu a ocupat Milano, și cheile orașului iau fost predate de către arhiepiscop și reprezentanții comunei. A avut într-un timp foarte scurt un mare succes. Împăratul la onorat prin atribuirea Crucii de Comandor al Ordinului Militar Maria Terezia. După ce Suvorov a plecat să se lupte cu trupele franceze conduse de André Masséna în Elveția, Melas a condus 40.000 de trupe austriece în bătălia din 4 noiembrie de la Genola, de lângă Fossano, unde a învins trupele franceze conduse de generalul Jean-Étienne Championnet, și a ocupat orașul Cuneo.^[10]

În 1800 înaintează până la râul Var, unde se pregătește pentru o invaziune a regiunii Provence, când îi cade Napoleon Bonaparte în spate, venit peste Alpi, și îi taie legăturile de comunicație cu Austria. La 14 iunie, Melas încearcă la Marengo, regiunea Piemont, să rupă frontul, are succes la început, dar părăsește câmpul de bătălie prea devreme (predă comanda unui subaltern), francezii primesc ajutorul trupelor de cavalerie ale generalului Desaix, ceea ce a rezultat în înfrângere totală a trupelor austriece. La 20 iunie 1800, Napoleon îi trimite lui von Melas o scrisoare și îi oferă o sabie "ca o dovadă al deosebitei mele considerațiuni ce mi-a fost inspirată de curajul armatei dumneavoastră pe câmpul de la Marengo".^[11] După ce se semnează convenția de la Alessandria, este obligat să își retragă trupele în spatele râului Mincio^[12]

După încheierea păcii de la Lunéville în 1801, devine general comandant în regiunea Innenösterreich (Austria interioară) și apoi în Boemia.

Este guvernator al orașului Praga (funcție onorifică) timp de doi ani, înainte de a se retrage din armată în 1803.

Moare la Elbeteinitz, Boemia (actualmente, Týnec nad Labem, Cehia) și este înmormântat în cimitirul unei bisericuț

Michael von Melas

·         1809: A  decedat compozitorul  german Joseph Haydn, reprezentant  de seama al muzicii clasice instrumentale (n. 31 martie 1732). (Franz) Joseph Haydn (n. 31 martie 1732, Rohrau / Austria – d. 31 mai 1809, Viena) a fost un compozitor austriac. Alături de Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven face parte din rândul marilor personalități muzicale ale epocii clasice vieneze. A fost unul din cei mai influenți maeștri ai tradiției muzicale din Europa apuseană,  cel mai bine cunoscut pentru muzica sa simfonică, supramumit “Parintele simfoniei”. A fost fratele compozitorului Michael Haydn.

·         1832: A incetat din viata Évariste Galois, matematician francez. (n. 1811). Évariste Galois (n. 25 octombrie 1811, Bourg-la-Reine, Franța – d. 31 mai 1832, Paris) a fost un matematician francez, care, deși a trăit numai 20 de ani, a adus contribuții notabile în domeniul algebrei.

* 1900: Anton Freiherr von Scudier (n. 2 ianuarie 1818, Villach, Carintia – d. 31 mai 1900, Viena) a fost un Feldmarschalleutnant al armatei austro-ungareși comandant al cetății Timișoara.

Scudier a fost fiul unui ofițer și ginerele lui Joseph von Scheda. După ce a absolvit Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt (urmată între 1829–1837) cu gradul de sublocotenent, a fost repartizat la regimentul de infanterie 47 la Bologna. În 1838 a fost avansat locotenent, iar din 1839 a fost alocat serviciului general de intendență din Italia. În 1845 Scudier a fost avansat locotenent-major și mutat la Viena.^[2]

În aprilie 1848, la izbucnirea Revoluției Maghiare din 1848 se afla la Cracovia, având gradul de căpitan. A făcut campania din Ungaria ca maior. În bătălia de la Budimír (en) a fost rănit și luat prizonier. În 1849 și-a demonstrat valoarea în bătălia de la Seghedin pentru care a fost decorat cu Crucea de Merit Militar.^[3] Ulterior a fost numit referent militar la statul-major din Brno. În 1851 a fost avansat locotenent-colonel și a revenit la statul-major general din Viena, unde la comandamentul armatei s-a ocupat de reforma instituțiilor de învățământ militar, în anii 1851-1852 elaborând un plan de reformă valabil până în 1868. Colonel din 1854, în 1859 a fost mutat la statul-major general al Corpului 4 de armată de la Liov, iar apoi, ca general-maior, la Corpul 8 de armată, iar în final la statul-major general al Armatei a 2-a din Italia. În 1859, după bătălia de la Solferino, a fost decorat cu Ordinul Coroana de Fier, clasa a II-a.^[3] În același an a fost înnobilat cu titlul de von Scudier (Scudo = Scut).^[2]

Bătălia de la Custozza, 1866

În 1860 a fost numit comandant militar în Triest, apoi general de brigadă și comandant al cetății Pula. În 1862 era la Corpul 5 de armată la Verona, apoi la Peschiera, iar în 1866 la Corpul 7 de armată la Mantova. După Bătălia de la Custozza (1866) (de/en) a fost deferit Curții Marțiale pentru o schimbare de poziție din proprie inițiativă și condamnat la moarte, dar în curând a fost reabilitat.^[2]

În 1867 era Feldmarschalleutnant și comandant al diviziei 17 la Komárom, iar din 1869 comandant militar al cetății Timișoara. De la 26 iunie 1871 și până la 1 noiembrie 1878 a fost comandant militar general al Banatului, însărcinat cu desființarea frontierei militare a Banatului spre Regatul Ungariei și cu introducerea administrației civile.^[4] În 1873 a fost decorat cu Ordinul Coroana de Fier, clasa I. Pentru serviciile sale la dezvoltarea Timișoarei, orașul i-a ridicat o statuie în parcul care-i purta numele.^[2]

Din 1876 a fost la comanda Regimentului 29 infanterie. Din 1878 a fost Feldzeugmeister onorific în retragere și s-a dedicat unor sarcini științifice și economice. Din 1880 a fost membru al Clubului de Științe din Viena. În 1881 a fost în juriul Congresului internațional de geografie de la Veneția, președinte al secțiunii de matematică. Din 1886 a fost președintele consiliului de administrație din Viena al Căilor Ferate de Stat din Austro-Ungaria(StEG).^[2]

În 1890 a stârnit mult interes procesul intentat de el ziarului Das Vaterland (română Patria), care-l acuzase de corupție, proces câștigat de el

Decorații și onoruri:

• Crucea de Merit Militar (3 august 1849)^[2]
• Ordinul Coroana de Fier, clasa a II-a (15 august 1849)^[3]
• Ordinul Coroana de Fier, clasa I (1873)^[2]
• Cetățean de onoare al orașului Timișoara^[4]
• Cetățean de onoare al orașului Weißkirchen in Steiermark^[4]
• Parcul Central „Anton Scudier” din Timișoara îi poartă numele.^[4][5][6]
• A avut o statuie în Parcul Scudier

Statuia lui Scudier, înainte de 1918

Anton von Scudier

·         1910: Elizabeth Blackwell, medic american de origine engleză (n. 1821). Elizabeth Blackwell (n. 3 februarie 1821 – d. 31 mai 1910) a fost medic american de origine engleză. A fost prima femeie-medic din SUA, activistă pentru drepturile femeii, susținătoare a mișcării aboliționiste și una din fondatoarele spitalului New York Infirmary for Women and Children.

·         1938: Max L. Blecher^[2][3] (n. 8 septembrie 1909, Botoșani - d. 31 mai 1938, Roman) a fost un romancier român de origine evreiască. Și-a semnat toate cărțile M. Blecher. În schimb, corespondența privată o semna Max L. sau Marcel.^[4]

Tatăl său, Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă, era destul de înstărit. Prozator și poet cu o sensibilitate maladivă, Max Blecher face parte din aceeași generație literară cu Mircea Eliade sau Anton Holban, scriitori care aduc în spațiul literaturii române un spirit confesiv fără false pudori, remarcabil grație coordonatei unei lucidități dilatate de veritabilă febră existențialistă. Din acest motiv, Max Blecher este considerat de critica literară drept principalul reprezentant al literaturii autenticității.

Își întrerupe cursurile la Facultatea de medicină din Paris imediat după declanșarea bolii sale: Max Blecher suferea de o boală pe atunci incurabilă, morbul lui Pott, tuberculoză la coloana vertebrală. A fost internat în câteva sanatorii, întâi la Berck-sur-Mer, în Franța, apoi la Leysin, în Elveția. Apoi a fost internat în sanatoriul de la Techirghiol. Operele sale sunt în foarte mare măsură autobiografice. Suferințele sale atroce l-au impresionat profund pe Mihail Sebastian, care a făcut din Max Blecher un personaj foarte important al Jurnalului său.

O primă și ultimă plachetă de versuri, intitulată Corp transparent (1934) îi apare cu ajutorul prietenului său Geo Bogza, versurile fiind uneori suprarealiste, dar mai adesea destul de convenționale ca tehnică. Geo Bogza l-a ajutat de altfel să-și tipărească și cele trei romane și cu el avea să poarte o corespondență asiduă. A colaborat la revista Le Surréalisme condusă de André Breton

Romanul său de debut, Întâmplări din irealitatea imediată este o evadare din viața de zi cu zi a tânărului cu o sensibilitate excesivă, „țintuit la pat” de o boală cumplită. Inimi cicatrizate, roman în care descoperim începutul bolii sale (morbul lui Pott la coloana vertebrală), care-l va doborî mult prea timpuriu. Ultimul său volum, tipărit postum de amicul său Sașa Pană, Vizuina luminată, un "jurnal de sanatoriu", închid trăirile sale. Tânărul critic Eugen Ionescu a făcut pentru prima oară o apropiere între scrisul său și cel al lui Franz Kafka. Corpul lui avea, într-adevăr, „să se frângă... ca un copac rupt, ca o păpușă de cârpă.”

Paul Cernat^[6] menționează „experiențele avangardiste și romanele poematice, atipice” ale lui Blecher.

Opere:

• Corp transparent, 1934
• Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Vremea, București, 1936, tirajul de lux are 26 de exemplare
• Inimi cicatrizate, 1937^[8]
• Vizuina luminată, Cartea Românească, București, 1971 (ediție și note de Sașa Pană)
• M. Blecher, mai puțin cunoscut: corespondența și receptare critică, ediție întocmită de Madalina Lascu ; prefață de Ion Pop; Hasefer, București, 2000

* 1943: Prințul Georg al Bavariei (germană Georg Franz Joseph Luitpold Maria Prinz von Bayern; 2 aprilie 1880 - 31 mai 1943) a fost membru al Casei regale de Wittelsbach și preot catolic.

Arhiducesa Gisela a Austriei cu soțul ei Leopold al Bavariei și cei patru copii (de la stânga la dreapta: Elisabeta, Konrad, Georg și Auguste), ca. 1885

Georg s-a născut la Munchen, Bavaria, ca fiul cel mare al Prințului Leopold al Bavariei și a soției sale, Arhiducesa Gisela a Austriei. Mama sa a fost fiica împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta a Austriei ("Sisi"). Ziarul New York Times a scris că el a fost nepotul favorit atât al bunicului matern împăratul Franz Joseph cât și al bunicului patern, Prințul Leopold al Bavariei.^[1]

Georg a intrat în armata bavareză ca locotenent secund (germană: Leutnant) cu o zi înainte să împlinească 17 ani, la 1 aprilie 1897; a fost asignat regimentului de infanterie Leib. La 8 februarie 1903, a fost promovat la rangul de prim locotenent (germană: Oberleutnant) și reasignat regimentului 1 de cavalerie regală "Prințul Karl al Bavariei”. Doi ani mai târziu, la 27 octombrie 1905, a fost promovat "Rittmeister" iar la 26 octombrie 1906 la cel de maior.

În timp ce era în armată, a devenit campion la box.

În decembrie 1911 Georg s-a logodit cu Arhiducesa Isabella de Austria, fiica Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen și a soției lui, Prințesa Isabella de Croy.^[2] Căsătoria a avut loc la 10 februarie 1912, la capela Mariä Vermählung de la Palatul Schönbrunn din Viena; slujba a fost oficiată de cardinalul Franz Nagl.

Cuplul a plecat în luna de miere la Wales, Paris și Alger,^[3] însă s-au separat până la sfârșitul lunii de miere. Au existat câteva încercări eșuate de reconciliere. La 17 ianuarie 1913, căsătoria a fost anulată de Curtea Supremă Regală a Bavariei; la 5 martie 1913 căsătoria a fost anulată de Sfântul Scaun pe motiv că mariajul nu a fost consumat.^[4]

Isabella a devenit asistentă medicală în armata austriacă în timpul Primului Război Mondial. În timpul războiului ea s-a îndrăgostit de chirurgul Paul Albrecht (1873–1928) și au avut o logodnă scurtă pânâ când împăratul Franz Joseph al Austriei a interzis căsătoria.^[5] Isabella nu s-a mai căsătorit niciodată și a murit la La Tour-de-Peilz, Elveția la 6 decembrie 1973, la vârsta de 86 de ani.

Prințul Georg al Bavariei, 1912.

În timpul Primului Război Mondial, Georg a luptat atât pe Frontul de Vest (inclusiv în Bătălia de la Arras (1914) și Bătălia de la Ypres (1914)) cât și pe Frontul de Est. A început războiul ca comandant al trupelor mecanizate bavareze și în cele din urmă a servit sub comanda generalului Erich von Falkenhayn în Palestina. A fost decorat cu clasa I și clasa a II-a a Ordinului Crucea de Fier și la 14 decembrie 1917 a ajuns la gradul de colonel (germană: Oberst).

În conformitate cu dispozițiile constituției elene din 1843, Georg a fost moștenitorul regelui detronat Otto al Greciei. Având în vedere renunțarea de către unchiul său Ludwigla toate drepturile sale la succesiunea greacă și, deoarece constituția Greciei a interzis ca suveranul Greciei să fie conducător al unei alte țări (Ludwig a devenit rege al Bavariei), din punct de vedere tehnic, după decesul tatălui său Leopold, Georg era moștenitorul tronului elen

În 1919 Georg a demisionat din armată și a început să studieze teologia la Innsbruck, Austria. A fost hirotonisit preot catolic la 19 martie 1921 și la scurtă vreme după aceea a primit un doctorat în drept canonic de la Facultatea de Teologie Catolică de la Universitatea din Innsbruck.^[7] Și-a continuat studiile religioase la Roma și în 1925 a absolvit Academia Pontificală Ecleziastică.^[8]

La 18 noiembrie 1926, Papa Pius al XI-lea l-a numit pe Georg prelat intern cu titlul de Monsenior.^[9] În anii 1930, Georg a fost numit preot la biserica Sf. Petru din Roma. La 12 noiembrie 1941, Papa Pius al XII-lea l-a numit protonotarius apostolicus(unul dintre cele mai înalte ranguri de monsignor).^[10]

De-a lungul acestui timp în Roma, Georg a locuit la Villa San Francesco. A menținut un contact regulat cu familia sa, inclusiv cu vărul său primar Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei care s-a mutat la Roma în 1939. De asemenea, el a fost în contact permanent cu alte case regale. În 1930 a participat la Roma la nunta prințului de Piemont (mai târziu regele Umberto al II-lea al Italiei) cu Prințesa Marie-José a Belgiei,^[11] iar în 1935 a participat la Roma la nunta Infantelui Jaime al Spaniei.^[12]

În 1938 el a aranjat transferul rămășițelor regelui Francisc al II-lea al celor Două Sicilii și a soției lui, regina Maria Sofia a Bavariei de la mănăstirea Tegernsee din Bavaria la Chiesa del Santo Spirito din Roma.^[13]

La 31 mai 1943, Georg a murit la Villa San Francesco. Unele surse spun că era bolnav de ceva timp.^[14] Alte surse spun că a murit pe neașteptate de tuberculoză pe care a contactat-o lucrând la un spital.^[15] A fost înmormântat la Campo Santo Teutonico, cimitirul german situat imediat în afara zidului Vaticanului.

Prințul Georg al Bavariei

* 1954 - A murit fizicianul Dragomir Hurmuzescu, membru al Academiei Române. A pus bazele învăţămîntului electrotehnic românesc şi a realizat, în 1925, primele experienţe de radio din ţara noastră (n.13.03.1865). Dragomir M. Hurmuzescu (n. 13 martie 1865, București – d. 31 mai 1954, București), fizician, inventator, profesor la Universitatea din Iași și la Universitatea din București, membru corespondent al Academiei Române, a fost fondatorul învățământului electrotehnic din România; colaborator al soților Marie și Pierre Curie. A fost unul dintre ctitorii radiofoniei româneşti: în 1927, sub conducerea sa, a început să funcţioneze Societatea Română de Radiodifuziune (Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România), care, la 1.XI.1928, difuza în eter prima emisiune cu anunţul: „Alo, alo, aici Radio Bucureşti”, urmat de discursul preşedintelui Societăţii, Dragomir Hurmuzescu; era momentul ce inaugura, practic, postul naţional de radio din România; membru corespondent al Academiei Române din 1916;.

·         1957: Leopold Henryk Staff (n. 14 noiembrie 1878,^[1] Lemberg, Austro-Ungaria^[2][3] – d. 31 mai 1957,^[4][3][5] Skarżysko-Kamienna, Polonia^[3]) a fost un poet, dramaturg, eseist și traducător polonez. Este cunoscut ca fiind unul dintre principalii exponenți ai mișcării artistice Tânăra Polonie, de la începutul secolului al XX-lea.

Este considerat un mare poet erudit, pentru că a creat cicluri de poezii închinate monumentelor culturii antice și culturii italiene: ciclul Iubirea în statui din volumul Ramura înfloritoare, Pe urmele piciorului antic, din volumul Surâsul orelor și Tripticul artei italiene, din volumul Copacii înalți și pentru că a privit toate problemele omenești, inclusiv raporturile cu natura prin prisma culturii, prin cunoștințele sale de literatură, de pictură și de modificare permanentă a convențiilor din acestea.

De asemenea, tablourile sale înfățișând grădini, livezi, „copaci înalți”, cuprindeau trimiteri la imaginația constituită în cultura europeană; printr-un citat, ori printr-o aluzie se refereau la imaginile grădinii biblice, la idilicele peisaje antice stabilite deja prin convenție, la conținutul și imagistica din Georgicele lui Virgiliu, la modele înregistrate în pictura renascentistă, nu fără aluzii și la arta contemporană. Prin aluzii plastice sau stilistice, aparent simple și foarte obișnuite, prin motivele cotidiene, de viață obișnuită, de care se servește (motivul grădinii sau motivul călătorului), Staff obține profunzime istorică și dimensiunea problemelor veșnic-umane, prezente în cele mai vechi scrieri din cultura mediteraneeană. Căutarea unor astfel de imagini, având tradiții îndelungate în cultură, a unor astfel de fantezii arhetipale, îi permit autorului ca, într-o mică operă lirică, să clădească un pod între trecut și prezent, îi permit să vadă problemele umane la dimensiunea lor universală, nu numai aici și acum, dar și în vremurile de demult, în timpul îndepărtat al trecutului. O asemenea apreciere, cu care unii comentatori nu vor fi de acord, este implementată de convingerea că omul, poetul, se realizează ca ființă integrală, universală, cu atât mai mult, cu cât, la propriu, depășește clipa istorică și se supune necesității de a retrăi arhetipurile.

În plus, întreaga operă a lui Staff se constituie în literatura poloneză ca uimitor exemplu de perenitate: el lucrează, participă, se înscrie cu lucrări de prim rang în trei perioade, numite cu pasiune de către istoricii literari– „epoci”. Staff începe vasta sa creație literară ca modernist, iar despre volumul de debut Sny o potędze („Vise despre putere”, 1901) se poate spune că a ocupat de la început primul loc printre cele mai renumite volume lirice, dar s-a constituit și ca probă de depășire a decadentismului propriu Tinerei Polonii (Młoda Polska): se opune cultului epuizării, bolnăviciosului, impotenței spirituale, dispariției și morții și-și afirmă cu tărie propria poziție – încântarea în fața existenței: „Mă depărtez înot și-un dor nebun încalec,/Să prind putere nouă, cu un elan sălbatec!” clamează poetul în „O taină pe valuri” din volumul sus-amintit.

Numeroasele sale creații lirice, chiar de la volumul de debut sunt îmbibate de filozofia ordinii, a acordului cu viața. Deși îi mai apar poezii cu tonalitate melancolic-pesimistă, ciclul introductiv și sonetul Fierarul aduc o nouă tonalitate. După volumul Ziua sufletului - 1903, care mai conține elemente din Maeterlinck – atmosfera fricii metafizice, presimțirilor tragice, vor apărea ciclurile Matka („Mama”) pe tema maternității și Dzień pracy („Ziua muncii”), menit să ridice la valoare sacră truda agricultorului-țăran. În acest volum se află cugetarea semnificativă pentru poetul celor trei epoci: „O, viață a mea! Fii tu sfântă și gigantică” (poezia Nienazwany – „Nenumitul”).

Este clar faptul că, nu numai creația „Tinerei Polonii”, cu a sa căutare a sensului metafizic al vieții, ci și perceperea lumii și particularizarea ei în poezia lui Staff, au fost influențate incontestabil de Friedrich Nietzsche. Însă Staff s-a străduit și a reușit să înțeleagă și să aplice filozofia voinței de putere într-un mod propriu, care să nu contrazică valorile creștine, efort datorită căruia a depășit prin ruptură primatul pesimismului modern, dominant în epocă, precum și fundamentele decadentismului, a respins tot ce era în conflict cu etica creștină, înainte de toate moralitatea individualismului, disprețul pentru milă și altruism.

Leopold Staff - portret pictat de Stanisław Pichor în 1915

Leopold Staff

·         1962: Criminalul nazist Adolf Eichmann a fost spânzurat în Israel. Otto Adolf Eichmann (n. 19 martie 1906, Solingen, Imperiul German – d. 1 iunie 1962, închisoarea din Ramla, Israel) a fost un nazist german, cu gradul de Obersturmbannführer-SS. A organizat și condus Soluția finală – exterminarea a 6 milioane de evrei între anii 1940-1945. În Procesele de la Nürnberg a fost condamnat la moarte în contumacie ca mare criminal de război. Prins de Mosadul israelian a fost rejudecat la un tribunal din Ierusalim, condamnat la moarte prin spânzurare și executat la închisoarea din Ramla. Eichmann s-a născut la data de 19 martie 1906 ca primul dintre cinci copii, patru băieți și o fată. Mama sa a murit în 1916. S-a înscris în partidului nazist cu numărul 889895 și la 1 aprilie 1932 s-a înrolat în SS cu nr.45326, unde a ajuns la gradul de Obersturmbannführer-SS (echivalent cu gradul de locotenent-colonel – în germană : Oberstleutnant) din Wehrmacht, armata germană). După terminarea celui de al Doilea Război Mondial, în 1950, Eichmann a fost ajutat să fugă în Argentina, devenită țară de refugiu al criminalilor naziști, cu un pașaport fals pe numele de Ricardo Klement, emis de șeful delegației italiene a Crucii Roșii din Geneva, dr. Leo Biaggi de Blasis, pașaport care poartă viza consulară argentineană Termenul „Soluția finală a problemei evreiești în Europa” (în germană : Die Endlösung der Judenfrage), care se referă la planul nazist de executare a genocidului sistematic împotriva evreilor europeni în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost folosit pentru prima oară de Eichmann. Toată industria genocidului Germaniei naziste era condusă și coordonată de Eichmann: …Eichmann decidea cine va fi urcat imediat în trenurile spre Auschwitz și Treblinka și cine va fi deportat ulterior, iar oamenii săi asigurau și coordonau transporturile. Diagramele care reflectau starea curentă a genocidului erau afișiate în biroul său din strada Kurfürstenstraße în Berlin. În 1960, Eichmann a fost capturat de un comando al Mosadului (cu participarea medicului anestezist de origine română dr. Iona Elian) și adus în Israel. A fost judecat la Ierusalim pentru crime de război și crime împotriva umanității. Acuzarea publică a fost condusă de primul-procuror al Israelului, Gideon Hausner. După ce a fost găsit vinovat, Eichmann a fost condamnat la moarte și executat la data de 31 mai 1962. Cenușa sa a fost împrăștiată în apele internaționale ale Mării Mediterane. A fost singurul caz de executare a unui condamnat la moarte în Israel.

Adolf Eichmann

Obersturmbannführer - SS Adolf Eichmann în 1942

·         1969: A murit geologul Gheorghe Macovei (n. 1880). Gheorghe Macovei (n. 25 septembrie 1880, Tansa, Iași – d. 31 mai 1969, București) a fost un geolog român, membru titular (1939) al Academiei Române. A efectuat studii asupra formațiilor cretacice, zăcămintelor de petrol din România, geologiei Dobrogei de sud și a Carpaților Orientali. Om de știință emerit.

* 1969: Constantin Stanca (n. 1889, Petroșani - d. 31 mai 1969, București)^[1] a fost un medic român, profesor la Facultatea de Medicină din București și primul director al Institutului Oncologic din Cluj.

Constantin Stanca s-a născut în familia lui Avram, preot-învățător, și Ioanei Stanca.^[2] A fost al doilea băiat al familei, fratele mai mare fiind preotul, doctor in teologie și publicistul Sebastian Stanca^[3] iar fratele mai mic medicul Dominic Stanca, director al Spitalului de Femei din Cluj.^[4]

După obținerea bacalaureatului, în 1909, urmează cursurile Facultății de Medicină din Cluj obținând doctoratul în medicină și chirurgie în 1914.

Se specializează în obstetrică și ginecologie și, în perioada 1920-1940, este medic primar și șef al Serviciului de Ginecologie și Obstetrică la Spitalul de femei din Cluj.

Constantin Stanca participă la înființarea de către Iuliu Moldovan, în 1929, a Institutului pentru Studiul și Profilaxia Cancerului din Cluj, viitorul Institut Oncologic. Doctorul Stanca a fost, între 1929-1940, primul director al acestei instituții. Institutul, mutat în 1940 la București din cauza războiului, este reorganizat de Constantin Stanca sub numele de Institutul pentru boli tumorale.^[4][5]

Activează ulterior la Maternitatea Spitalului Brâncovenesc, la Spitalul „Elias” și la Maternitatea „Filantropia”, este numit profesor de obstetrică și ginecologie la Facultatea de Medicină din București și primește titlul de Profesor Emerit al R.P.R..^[4]

Se pensionează la 1 decembrie 1962.

·         1976: Jacques Monod, biolog francez, laureat Nobel (n. 1910)

* 1978: József Bozsik (n. 28 noiembrie 1925 – d. 31 mai 1978) a fost un fotbalist maghiar. A reprezentat Ungaria la mai multe turnee finale și a făcut parte din echipa supranumită Magicii Maghiari. Este cel mai selecționat fotbalist din istoria naționalei de fotbal a Ungariei având 101 selecții.

·         1984: A murit compozitorul şi dirijorul Filaret Barbu; (n. 1903). Filaret Barbu (n. 16 aprilie 1903, Lugoj — d. 31 mai 1984, Timișoara) a fost un compozitor român de operetă.

·         1986: Leo James Rainwater (9 decembrie 1917 – 31 mai 1986) a fost un fizicianamerican, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1975, împreună cu Aage Niels Bohr și Ben Roy Mottelson, pentru rolul său în determinarea formelor asimetrice ale unor nuclee atomice.

Leo James Rainwater

·         1990: A decedat poetul, eseistul şi traducătorul Vasile Nicolescu ; (n. 1929).

* 1995: Veaceslav Zavalișin (în rusă Вячеслав Клавдиевич Завалишин, 13 octombrie 1915, Petrograd — 31 mai 1995, New York) a fost un jurnalist, critic literar și de artă, poet și traducător american de origine rusă.

Veaceslav Zavalișin s-a născut la 13 octombrie 1915 în orașul Petrograd în familie revoluționarului socialist Klavdii Vladimirovici Zavalișin, care a murit în perioada „Marii Epurări. Mama lui Zavalișin a fost, de asemenea, arestată și deportată în lagărul din Karaganda^[1].

A absolvit Facultatea de Istorie și Filologie din cadrul Universității de stat din Leningrad.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost luat prizonier de germani, dar a fugit și s-a ascuns sub un alt nume la Novgorod și Pskov. A fost arestat de Gestapo și trimis în lagărul de la Dvinsk, dar mitropolitul Serghie Voskresenski a intervenit pentru el, iar Zavalișin a fost eliberat.

A devenit refugiat înainte de sfârșitul războiului și a plecat în Germania, unde s-a ocupat cu editarea de cărți. A studiat vechile icoane rusești și a publicat în Germania, în limbile rusă și germană, lucrarea Andrei Rubliov (1948). Mai târziu a publicat un volum de poeme de Serghei Еsenin și patru volume de poezii de Nikolai Gumiliov.

În 1951 s-a mutat în SUA și a lucrat la Universitatea Columbia pentru elaborarea cărții Early Soviet writers (Primii scriitori sovietici), publicată în 1958 și reeditată în 1970. A publicat studii și cronici ale spectacolelor rusești de teatru, concertelor și expozițiilor, pe care le-a publicat în ziarul Novoe russkoe slovo (New York). În 1952 a colaborat la revista Novîm jurnalom(New York). Timp de aproximativ douăzeci de ani a scris texte pentru emisiunile în limba rusă pe teme literare și artistice de la Radio Europa Liberă.

În 1980 a publicat volumul de poezie Stropi de val, ce conține poezii dedicate artiștilor ruși de peste hotare. A tradus într-o formă poetică cartea Secolele (Центурии) a lui Nostradamus, publicată pentru prima dată în 1974 și reeditată apoi de mai multe ori în Occident și în Rusia.

Soția sa a fost Galina Vladimirovna Orlovskaia (n. 1924).

* 2000: Petăr Toșev Mladenov (în bulgară Петър Тошев Младенов, n. 22 august1936 - d. 31 mai 2000) a fost un diplomat și politician bulgar comunist. El a servit ca ministru de externe timp de aproape două decenii pentru Todor Jivkov. Mladenov s-au alăturat Biroului Politic și a devenit ministru de externe în 1971, servind în această poziție până în noiembrie 1989, când l-a demis pe Jivkov. Mladenov a preluat apoi ambele functii a lui Jivkov, devenind secretar general al Partidului Comunist și președinte al Consiliului de Stat. A reorganizat Executivul bulgar. Ambele sale functii au fost eliminate la începutul anului 1990, insa Mladenov a devenit președinte al Bulgariei pe 3 aprilie 1990. La 6 iulie în acelaȚi an și-a dat demisia, în urma unei acuzații că ar fi cerut folosirea tancurilor împotriva demonstrantilor anticomuniști in noiembrie 1989.

Petăr Mladenov

·         2006: Raymond Davis, Jr., fizician american, laureat Nobel (n. 1914). Raymond Davis, Jr. (n. 14 octombrie 1914, Washington, DC, SUA — 31 mai 2006, Blue Point, New York, SUA) a fost un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2002 împreună cu Masatoshi Koshiba pentru contribuțiile de pionierat în astrofizică, în special pentru detecția neutrinilor cosmici. Koshiba și Davis au împărțit jumătate din premiul Nobel, cealaltă jumătate fiind acordată lui Riccardo Giacconi.

·         2009: Millvina Dean, ultima supraviețuitoare a naufragiului vasului „Titanic” (n. 1912). Millvina Dean (n. 2 februarie 1912—d. 31 mai 2009) a fost ultima supraviețuitoare a naufragiului vasului „Titanic”, scufundat pe 15 aprilie 1912. Millvina Dean s-a aflat la bordul vasului „Titanic” la vârsta de 9 săptămâni. Părinții săi erau emigranți englezi și călătoreau spre Kansas, Statele Unite ale Americii. Millvina Dean nu s-a măritat și nu a avut copii.

·         2010: Louise Bourgeois, sculptoriță americană de origine franceză (n. 1911).

* 2017: Nicolae Săftoiu (n. 28 martie 1935, Cozieni, Ilfov, d. 31 mai 2017, Lunca Gârții, Argeș)^[2] a fost un grafician român.

Urmează Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1952-1958). Din 1958 expune în țară la toate expozițiile de grafică. În același an devine membru al Fondului Plastic.

În 1961 devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici (U.A.P.). Între anii 1991–2001 desenează toate bancnotele României.

Expoziții în străinătate:

• 1962 - Tokio, Lugano, Havana
• 1965 - Budapesta
• 1967 - "Intergrafic" – Berlin
• 1968 - "Interfauna" – Dusseldorf (20 de monotipuri)
• 1969 - "Europahaus" – Viena (10 lucrări), Budapesta, Torino, Roma, Praga, Beirut, Santiago de Chile, Bienala tinerilor artiști
• 1969 - Pratt Graphics Center, New York
• 1970 - Contemporary Graphic Art on Contemporary Law and Justice - New York; Macerata (Italia); Bienala de la Buenos Aires; Regensburg (R.F.G.); Sao-Paolo; Este, Cesena (Italia); Roma, Maroc, Sofia, Portland (S.U.A.); Mostra d`Arte grafica Romena Contemporanea (Italia)
• 1971 - Centro Culturale Estense (Italia), Rumänische Graphik (1921 - 1971), Neue Berliner Galerie; "Miro" (Spania), Rostock, Halle
• 1972 - "International miniature print competition and exibition" - Pratt Graphics Center: New York, Dallas, Provo, Kansas-City, Kutztown, Athens, Knoxville, Springfield, Grand Forks Pensylvania, Gainesville, Charleston, Litlle Rock, Alabama, Ithaca, Washington, Orange-City, Cumberland, Northamton, Mount Vernon, Havana
• 1973 - Santiago de Chile, Philadelphia, Lagos, Varsovia, Bremen, "Intergraphik" - Berlin
• 1974 - Bratislava, Berlin, Praga
• 1975 - Ciudad de Mexico, Milano, Erba - Como
• 1977 - Rotterdam
• 1978 – Mannheim
• 1980 – Premi International de dibuix Joan Miró
• 1981 – Bienala de la Liubliana
• 1984 – Praga

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Ermie, Eusebiu și Haralambie (Dezlegare la pește)

·     

• Ziua mondială fără tutun. În fiecare an, la data de 31 mai, Organizația Mondială a Sănătății și partenerii săi marchează Ziua mondială fără tutun, în încercarea de a atrage atenția asupra riscurilor majore pe care le prezintă consumul de tutun asupra sănătății. Tema de anul acesta promovează introducerea ambalajelor integral standardizate (”Get ready for plain packaging”), măsură ce are rolul de a nu le mai permite producătorilor din domeniu să folosească ambalaje care să încurajeze folosirea acestor produse. Mai exact, de pe pachetele de țigări vor dispărea elemente cum ar fi culorile variate, imaginile sau logo-urile, permițându-le producătorilor să imprime doar numele mărcii, cu litere de dimensiuni standard, scris într-un anumit loc de pe pachet, alături de avertismente referitoare la riscurile consumului de tutun asupra sănătății, precum și de informații legate de substanțele toxice conținute.

·         România: Ziua Geniştilor Militari. Prima unitate de geniu din Armata României a fost înfiinţată la 31 mai 1859, data la care domnitorul A.I. Cuza punea rezoluţia „Se încuviinţează” pe raportul nr. 1902 înaintat de Guvernul Moldovei, prin care se cerea aprobarea constituirii şi întreţinerii unui batalion de geniu, necesar pentru „înaintarea lucrărilor publice„. Sunt mândru căam servit patria într-o unitate de geniu timp de 17 ani – Col ing (retragere) Dicu Octavian.

·         România: Ziua Rezervistului Militar. Ziua Rezervistului Militar a fost instituită prin Hotărârea Guvernului României nr. 467 din 12 mai 2010. Prin această hotărâre instituţiile publice din cadrul sistemului de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională pot sprijini, in condiţiile legii, manifestările prilejuite de acest eveniment. În data de 31 mai 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a fost adoptată „Legea asupra poziţiei ofiţerilor”, primul act normativ care dă identitate, valoare şi sens corpului cadrelor militare în rezervă. În memoria acestui eveniment şi în semn de respect pentru cei care au făcut din militărie profesia  lor de o viaţă, Guvernul României, prin H.G. nr.464/2010, a instituit „ Ziua Rezervistului militar”, care se aniversează, în fiecare an, în ultima zi din luna  mai. Prin această hotărâre se dă, însă, o semnificaţie mult mai largă noţiunii de rezervist militar. Astfel, potrivit art. 3 al hotărârii, „ prin rezervist militar se înţelege orice persoană care deţine grad militar în rezervă sau în retragere”. De aceea, multe  persoane cu studii superioare din viaţa civilă, care au grad militar ca urmare a absolvirii unor forme de pregătire specifică, precum şi toate cadrele militare în rezervă au îndreptăţirea să aniverseze această zi importantă. Sărbătoarea este înscrisă în Calendarul Tradiţiilor Militare, periodic de istorie şi cultură, editat de Statul Major General al Armatei Române. A doua semnificaţie a zilei de 31 mai este dată de faptul că, printr-o coincidenţă fericită, la 31 mai 1990, după o întrerupere abuzivă de 42 de ani din timpul regimului totalitar, a fost reluată tradiţia asocierii cadrelor militare şi s-a înfiinţat structura care astăzi se numeşte „Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere” (A.N.C.M.R.R.).  De aceea,  prin decizia  conducerii acestei asociaţii s-a stabilit ca, în data de 31 mai, să fie marcată şi „Ziua A.N.C.M.R.R.” Astfel că, este un prilej potrivit pentru a menţiona  câteva date privind statutul şi realizările acestei asociaţii. Încă de la înfiinţare, ea a fost înregistrată, prin hotărâre a instanţelor judecătoreşti, ca persoană juridică, de drept privat, democratică şi independentă. Câţiva ani mai târziu, prin H.G.nr.20/2004, a primit statutul de asociaţie de utilitate publică. Totodată, prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. 5198/2008, i s-a  acordat dreptul de a avea însemn heraldic, steag de identificare şi emblemă de onoare, proprii. Potrivit Statutului,  asociaţia  noastră îşi desfăşoară activitatea sub patronajul Ministrului Apărării Naţionale. Ea asigură acţiunea coerentă şi unitară a rezerviştilor militari pentru îndeplinirea unor obiective cum sunt: integrarea firească a militarilor în evoluţia societăţii româneşti;  apărarea valorilor fundamentale ale României, a tradiţiilor şi simbolurilor naţionale; susţinerea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor vârstnice; cultivarea valorilor civice ale statului de drept; educarea tinerilor în spiritului patriotismului autentic; iniţierea unor măsuri de asistenţă socială, medicală şi juridică, necesare acestei categorii sociale; promovarea sentimentelor de camaraderie între rezerviştii militari şi cadrele aflate în activitate; relaţionarea optimă cu autorităţile centrale, cu cele locale şi cu asociaţiile similare din ţară şi din străinătate. Printre realizările sale notabile se pot menţiona numeroasele demersuri făcute pentru apărarea drepturilor la pensie, legal cuvenite rezerviştilor militari, menţinerea coerenţei şi unităţii filialelor sale judeţene, colaborarea fructuoasă cu celelalte structuri asociative din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Totodată, este remarcabil faptul că A.N.C.M.R.R.  a menţinut legături benefice cu Confederaţia Interaliată a Ofiţerilor de Rezervă ( C.I.O.R.), iar în anul 2004, la Congresul de la Viena, a fost primită ca membru în această organizaţie internaţională, în care  sunt reprezentaţi rezerviştii militari din ţările N.A.T.O.