2. /1 IUNIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

Decese

·       193: Imparatul roman Marcus Didius Salvius Julianus (n. 133),  moare  asasinat. Didius Iulianus (latină: Marcus Didius Salvius Julianus; 133 – 193) a fost împărat roman de la 28 martie la 1 iunie 193. Didius Iulianus era un senator foarte bogat, originar din Gallia. A devenit împărat cumpărând la mezat tronul imperial de la pretorieni, care, după tulburările ce avuseseră loc la moartea împăratului Pertinax, au scos tronul imperial la vânzare, pentru cel mai bun preț. A fost recunoscut de Senat și de pretorieni, nu însă și de legiunile de la Dunăre de sub comanda lui Septimius Severus, care, de altfel, l-au detronat și ucis.

·       195: Moartea lui Liu Bang, primul împărat al dinastiei chineze Han. A murit la 52 de ani dupa ce, opt ani mai devreme, profitând de dezintegrarea imperiului a preluat puterea şi a restabilit ordinea în ţară. Este unul dintre cei doi împăraţi din istoria chineză care provin din familii de rând, el descinzand dintr-o familie de ţărani. A lucrat ca funcţionar de mic rang în timpul dinastiei Qin si a fost nevoit să se ascundă în munţi dupa ce a eliberărat fără permis prizonierii. În 209 î.e.n. Liu Bang a organizat în satul său natal o oaste si trupele sale au cucerit capitala Xianyang, încheind astfel dominaţia cruntă a dinastiei Qin. Liu Bang a abrogat legile severe elaborate în dinastia Qin , castigand asfel a câştigat sprijinul populaţiei. Apoi Liu Bang a luptat 4 ani cu un alt conducător al ţăranilor răsculaţi, Xiang Yu. În 202 î.e.n. acesta din urmă s-a sinucis, după ce a fost încercuit de 300.000 de militari conduşi de Liu Bang, câştigand astfel războiul şi instalandu-se pe tron în acelaşi an la Shandong. Statul său s-a numit Han. Dinastia Han (206 BC-C – 220 AD) este cea mai lungă din istoria imperiala a Chinei. In semn de respect, in China si Taiwan acestui imparat ii sunt inchinate cateva temple.

·       1431: Domnitorul Munteniei Dan II-lea moare eroic într-o luptă cu turcii. Ulterior pe tronul Munteniei vine Alexandru Aldea (1431-1436), fiul lui Mircea cel Bătrîn, impus de boierii din ţară şi avînd sprijinul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, împotriva pretendentului Vlad Dracul. Dan al II-lea a fost domnul Țării Românești între toamna lui 1422 – 1426; primăvara lui 1427 – 1431, fiul lui Dan I. A fost totodată duce al Amnașului și Făgărașului. Domnia pro-otomană a lui Radu al II-lea deci, implicit, scoaterea Țării Românești din alianța statelor creștine, nu a convenit regalității maghiare, care se vedea văduvită de un important aliat mai ales în contextul în care Imperiul otoman era din nou în expansiune. Totuși nu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg îl aduce pe tron pe Dan al II-lea ci, conform cronicii lui Ducas, acesta vine de la Constantinopol, recrutează armată de mercenari din Transilvania, după care pornește o campanie militară pe cont propriu în toamna lui 1422 ce are drept rezultat înfrângerea și alungarea vărului său. Astfel la 22 octombrie era deja înscăunat și cerea sprijin regelui maghiar pentru menținerea domniei, în folosul țării și al creștinătății și acceptul de a bate monedă. Ca răspuns la cererile voievodului muntean, Sigismund îi poruncește comitelui de Timiș, Pippo Spano să stea la dispoziția lui Dan, cerându-i în schimb omagiul de vasalitate și redarea vechilor privilegii brașovenilor. Luptele ce au urmat în iarna dintre anii 1422 și 1423 au culminat cu o mare victorie la 23 februarie când se spune că ar fi rămas pe câmpul de luptă 36.000 de turci.

·       1841: Nicolas Appert, inventator francez (n. 1749)

·       1846: Papa Grigore al XVI-lea (n. 1765)

·       1868: James Buchanan, al 15-lea președinte al Statelor Unite (n. 1791)

·       1876: Poetul erou national al bulgarilor Hristo Botev, este omorat in luptele cu turcii la Styara Planina ;

·       1912 - A încetat din viaţă Daniel Hudson Burnham, arhitect american, unul dintre pionierii construcţiei de “zgârie-nori”, cu structură metalică şi pereţi portanţi (n. 4 septembrie 1846)

·       1941: Hans Berger, medic psihiatru german (n. 1873)

·       1946: Gheorghe (George) Alexianu (n. 1 ianuarie 1897, Străoane, județul Putna;^[1] d. 1 iunie 1946, Jilava) a fost doctor în drept, profesor de liceu, conferențiar universitar, guvernator al Transnistriei în perioada 19 august1941–1944. În 1946, inculpat și condamnat pentru crime de război, crime împotriva păcii și crime împotriva umanității; a fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului din București (condamnare reconfirmată la recursurile din 2006 și 2008) și a fost executat la 1 iunie 1946 prin împușcare.

Gheorghe a fost fiul mai mare unui oier aromân din zona Munților Pindului, Ovanez Alexean, refugiat în Țara Românească de a scăpa de izlamizarea forțată de turci în a doua jumătate al secolului al XIX-lea. Ovanez a ajuns cu turmele de oi în Moldova în zona Panciu, unde s-a stabilit după scurt timp și și-a intemeiat o gospodărie solidă.^[1] [2]În 1915 și-a început studiile de drept la Universitatea București. După intrarea României în război, în decembrie 1916, s-a înrolat voluntar în armata română. În 1918 a fost demobilizat și a reluat cursurile la Universitatea București. După absolvire a fost timp de un an profesor de filozofie și istorie la un liceu din Râmnicu Vâlcea, apoi a urmat cursuri de doctorat la Universitatea București și a obținut titlul de doctor în științe juridice (1925). Începând din 1927 a ocupat un post de conferențiar de drept public la Universitatea din Cernăuți, unde a lucrat până în 1938.

Cariera administrativă și-a început-o cu numirea sa ca rezident regal al Ținutului Suceava (cu sediul la Cernăuți) la 29 august1938, în prezența unei delegații guvernamentale formată din trei miniștri: Armand Călinescu, ministru de interne și interimar al educației naționale, Mihail Ghelmegeanu, ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor, și general dr. Nicolae Marinescu, ministrul muncii, sănătății și ocrotirii sociale. Prezența înaltei delegații era menită să releve importanța pe care guvernul României o acorda Bucovinei ^[3].

La 1 decembrie 1938, a intrat în vigoare decretului-lege nr. 169/1938 pentru „revizuirea cetățeniei”, emis de guvernul lui Octavian Goga, cu scopul anulării cetățeniei unui mare număr de cetățeni evrei. Alexianu a aplicat acest decret-lege abuziv, cu adaosuri personale, nestipulate de prevederile acestei legi antisemite. Printre altele a ordonat cetățenilor de etnie evreiască, privați de cetățenia română, să se înregistreze și totodată le-a „sugerat” că s-ar cuveni ca aceștia să-și vândă proprietățile și afacerile în decurs de 14 zile. La 31 ianuarie 1939, el a fost destituit din funcția de rezident regal al Ținutului Suceava – din cauza incapacității de a rezolva problemele sociale și politice ale Bucovinei și a conflictului cu studențimea cernăuțeană și înlocuit de Gheorghe Flondor. Alexianu a fost apoi numit în funcția de rezident regal al Ținutului Bucegi (cu reședința la București). A deținut această poziție până în octombrie 1940^[A].

La 19 august 1941, Alexianu a fost numit de Ion Antonescu în funcția de guvernator al Transnistriei. În această calitate, Alexianu era membru ex officio al Consiliului de Miniștri.

A participat la ședința guvernului Ion Antonescu din 19 iunie 1941, când s-a hotărât declararea războiului împotriva Uniunii Sovietice.

Ca urmare a unui atac cu bombe lansat în seara zilei de 22 octombrie 1941 de partizani sovietici asupra comandamentului garnizoanei din Odesa al Armatei Române, Alexianu, ca reprezentant al guvernului, a ordonat și supravegheat represaliile și masacrul din noiembrie 1941:

Evrei deportați sub supravegherea unui soldat român

„Dl. mareșal Antonescu, conducătorul statului: (…)Rolul diviziei a X-a la Odesa este acela pe care l-am pus: este un organ la dispoziția administrației. Cu Evreii dela Odesa ceea ce s’a întâmplat s’a întâmplat; de acum înainte să se pună regula. Represiunea a fost destul de severă?

Dl. prof. Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei: A fost, domnule mareșal.

Dl. mareșal Ion Antonescu, conducătorul statului: Ce înțelegi prin “destul de severă”? Dv. sunteți cam miloși cu alții, nu cu neamul românesc.

Dl. prof. Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei: A fost foarte severă, domnule mareșal.

Dl. mareșal Ion Antonescu, conducătorul statului: Am spus să se împuște câte 200 de Evrei pentru fiecare mort (respectiv 17 ofițeri, 35 de soldați, 9 subofițeri și funcționari civili români uciși în urma unei explozii produse în clădirea Comandamentului Armatei Române din Odesa) și 100 de Evrei pentru fiecare rănit. S’a făcut așa?

Dl. prof. Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei: Au fost împușcați și spânzurați pe străzile Odesei.”

—Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 13 noiembrie 1941

Articol principal: Masacrul de la Odesa.

În calitate de guvernator al Transnistriei, Alexianu a organizat ghetouri și lagăre de internare a evreilor și a 25.000 de rromi pe teritoriul dintre Nistru și Bug (Vapniarka, Berezovca etc.); a ordonat marșuri interminabile în care evreii și rromii - inclusiv femei, bătrâni și copii - erau tărâți prin imensele stepe înghețate lăsând în urmă șiruri de cadavre; a dispus prestarea de „munci obligatorii”^[4]. Prin Ordonanța nr. 35 din 2 ianuarie 1942 Alexianu a dispus deportarea tuturor evreilor din Odesa în regiunea Berezovca, unde aceștia au fost masacrați.

Conform istoricului Raul Hilberg, executarea ordinelor lui Antonescu a provocat intervenții germane: „Au fost situații în care germanii au intervenit pentru a restrânge și încetini avântul măsurilor românești. În acele timpuri, românii se mișcau prea rapid pentru birocrația germană”^[5].

Raportul Inspectoratului Jandarmeriei - Evacuarea ţiganilor în Transnistria

Au fost uciși cam jumătate din cei circa 25 000 de rromi deportați în Transnistria^[6].

Alexianu a împărțit administrativ Transnistria ocupată în județe, a cerut trimiterea unei Misiuni Ortodoxe Române în acest teritoriu, unde, în timpul regimului sovietic, bisericile fuseseră transformate în depozite de grâne sau stauluri de vite, a reînființat școlile românești pentru minoritarii români care, în perioada 1918-1941, fuseseră lipsiți de învățământ în limba maternă^{[necesită citare]}. La 7 decembrie 1941, din inițiativa lui Alexianu, s-a reorganizat și redeschis o Universitate la Odesa în locul vechii Universități ce fusese evacuată în est în timpul războiului de către autoritățile sovietice.

Deși în Transnistria populația majoritară era ucraineană, în timpul administrației lui Alexianu, a fost acordată prioritate școlilor românești. Au funcționat atunci 57 licee (26 românești, 13 ucrainene, 18 rusești), dintre care 34 licee practice (5 românești, 13 ucrainene, 16 rusești) și 23 de licee teoretico-practice (21 românești și două rusești).

La 26 ianuarie 1944, Gheorghe Alexianu a fost înlocuit în funcția de guvernator al Transnistriei de generalul Gheorghe Potopeanu.

La 5 februarie 1944 noua Universitate din Odesa i-a decernat lui Alexianu titlul de doctor honoris causa, „ca o recunoaștere a sprijinului acordat învățământului superior din Odesa în decursul administrației sale.” Universitatea din Odesa și-a asumat cu acest prilej și funcții municipale și i-a acordat lui Alexianu și un titlu municipal: „Universitatea din Odesa, noi, Consiliul Profesoral, în unanimitate, vă declarăm Cetățean de Onoare al Odesei

Alexianu a fost arestat în august 1944 și expediat la Moscova, în lotul din care făceau parte Ion Antonescu și Mihai Antonescu. A fost predat autorităților române în aprilie 1946, a fost judecat și condamnat pentru crime de război și executat la 1 iunie 1946^[8].

Capetele de acuzare formulate la proces împotriva lui Alexianu și soluțiile pronunțate pentru fiecare dintre acestea au fost următoarele:

• a militat pentru desăvârșirea intrării trupelor germane pe teritoriul țării, prin participarea sa la Consiliul de Miniștri, începând cu 7 iulie 1941 până la 26 ianuarie 1944 – detențiune grea pe viață și 10 ani degradare civică;
• participarea la declararea războiului împotriva URSS și sprijinirea continuării războiului împotriva URSS și Națiunilor Unite – pedeapsa cu moartea și 10 ani de degradare civică;
• ordonarea represaliilor împotriva populației civile de la Odesa din toamna anului 1941 – pedeapsa cu moartea și 10 ani degradare civică;
• organizarea de munci excesive, deplasări și transporturi de persoane în scopul exterminării acestora – pedeapsa cu moartea și 10 ani interdicție corecțională;
• însușirea de bunuri private din Transnistria – muncă silnică pe viață și 10 ani degradare civică;
• realizarea de avere în mod ilicit – muncă silnică pe viață și 10 ani degradare civică;
• organizarea de ghetouri, lagăre de internare și deportări din motive de persecuție politică și rasială – detențiune grea pe viață și 10 ani degradare civică;
• ordonarea de măsuri nedrepte de concepție hitleristă și rasială – detenție grea pe viață și 10 ani degradare civică;
• aservirea vieții economice a țării în interesul Germaniei hitleriste pentru sprijinirea războiului împotriva URSS – detenție grea pe viață și 10 ani degradare civică;
• nerespectarea regulilor internaționale cu privire la ducerea războiului – achitat;
• supunerea la un tratament inuman a prizonierilor de război – achitat;
• crima prevăzută de art. 2 lit. e din Legea 312/945 – achitat.

La 5 decembrie 2006, în baza cererii de revizuire înaintată de fiul său, Curtea de Apel București l-a achitat parțial pe Gheorghe Alexianu, la 5 decembrie 2006, de culpa privind participarea României la războiul împotriva Uniunii Sovietice, menținând celelalte condamnări, inclusiv pedeapsa capitală^[9].

În urma recursului formulat de Parchet contra acestei achitări parțiale, procesul a fost rejudecat și, la 6 mai 2008, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au respins definitiv cererea de revizuire a sentinței din 1946

Gheorghe (George) Alexianu

Gheorghe Alexianu după 1935

·       1946: A fost executat Constantin Z. („Piki”) Vasiliu (n. 16 mai 1882 Focșani), general, comandant al Jandarmeriei Române (1940 – 23 August 1944) și subsecretar de Stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944). Constantin Z. („Piki”) Vasiliu (n. 16 mai 1882 Focșani – d. 1 iunie 1946) a fost un general român, comandant al Jandarmeriei Române (1940 – 23 August 1944) și Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944). Pentru crime de război și alte capete de acuzare Constantin Vasiliu a fost judecat, degradat și condamnat de către Tribunalul Poporului de 4 ori la moarte și de 4 ori la 20 ani detenție riguroasă. A fost executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava la 1 iunie 1946.

·       1946: Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România^[2] – d. 1 iunie1946,^[3][4][5][6] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General^[7] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Majorși ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

Numit președinte al Consiliului de Miniștri de către adversarul său Carol al II-lea în contextul pierderilor teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea principelui moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat cu puteri dictatoriale). Nu a primit sprijinul politic al partidelor democrate, motiv pentru care a cooptat în guvern Mișcarea legionară cu Horia Sima în frunte, eliminată de la putere după Rebeliunea legionară din 21–23 ianuarie 1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat, făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei. Politica sa externă s-a dovedit, inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava. Antonescu rămâne un personaj istoric controversat și polarizant.

Ioan Antonescu,^[8] cunoscut sub numele Ion Antonescu, s-a născut la 2/14 iunie 1882, la Pitești, într-o familie de militari. Era de origine albaneză.^[9][10]

Tatăl său, Ioan Antonescu, era fiul lui Anton Vasiliu și al Sultanei, născut pe data de 29 iunie 1853 la București. S-a căsătorit la 27 ianuarie 1879 cu Chiriachița Dobrian din Pitești. La 6 iulie 1870 era soldat în cadrul Regimentului 1 Artilerie, devine brigadier la 8 aprilie 1871, sergent la 1 ianuarie 1872 și sergent major la 15 august 1873. La 1 octombrie 1874 devine sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Roșiori.

A participat la Războiul de Independență fiind recompensat cu medalia „Apărătorii Independenței”, „Crucea Trecerii Dunării”, „Medalia Comemorativă Rusă” și Ordinul „Stanislav” clasa a III-a.

Este transferat la 16 iunie 1879 în cadrul Regimentului 2 Călărași unde este avansat locotenent la 8 aprilie 1881. Pe 15 octombrie 1884 este mutat la Regimentul 10 Călărași La 16 septembrie 1886 este transferat la Brigada Călărași Constanța unde este avansat căpitan la 16 aprilie 1889. Revine la Regimentul 1 Roșiori pe 1 aprilie 1893, iar la 1 aprilie 1896 este transferat la Regimentul 6 Roșiori. La 1 octombrie 1899 este mutat la Miliție în cadrul Corpului 3, iar la 30 martie 1900 este trecut în rezervă de la Regimentul 6 Roșiori. La 1 iulie 1900 apare în evidența Diviziei a 5-a.^[8]

Mama sa, Chiriachița, fiica lui Gheorghe Dobrian, s-a născut la 18 martie 1862 în Pitești. În urma căsătoriei au rezultat doi copii: o fată, care s-a căsătorit cu locotenentul (mai târziu, generalul) Ștefan Panaitescu,^[11] și un băiat, Ioan Antonescu. După decesul soțului se recăsătorește cu maiorul Nicolae Savovici-Baranga^[12] care se ocupă de educația băiatului în spiritul carierei militare.

Tatăl său a divorțat de mama sa și s-a recăsătorit cu evreica Frieda (născută Cuperman sau Kuppermann).^[13][14] După moartea acestuia, Frieda și-a reluat ostentativ numele Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor fiului ei vitreg)^{[15][sursa nu confirmă]}

În 1928, la vârsta de 45 de ani, Ion Antonescu s-a căsătorit cu Maria Niculescu (zisă „Rica”), fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu, din Calafat.

Maria Niculescu era văduva lui Gheorghe Cimbru (ofițer de poliție, decedat în 1919), cu care avusese un fiu (Gheorghe, handicapat post-poliomielită, decedat în 1944).^[16][17] După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris, unde s-a recăsătorit, în iulie 1919, cu bijutierul francez-evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller^[18]. După șapte ani de căsnicie, Maria a divorțat de Fueller, dar divorțul a fost contestat. Mareșalului Antonescu i se intentează un proces de bigamie, inspirat probabil de persoane din anturajul regal (Mihail Moruzov)

După absolvirea claselor primare (1890-1894) și a primelor patru clase de liceu (1894-1898), a urmat Școala fiilor de militari Craiova (1898-1902). A luat premiul I în fiecare an, iar la terminarea școlii numele său a fost înscris pe placa de onoare ca șef de promoție.

Atras din liceu de arma cavaleriei a urmat Școala militară de infanterie și cavalerie din București (1902-1904) pe care a absolvit-o ca șef de promoție cu numele înscris pe placa de onoare. A fost înaintat la gradul de sublocotenent și repartizat la Regimentul I Roșiori.

Este selecționat și trimis să urmeze Școala specială de cavalerie Târgoviște (1905-1906). După absolvirea ei revine la Regimentul I Roșiori.

S-a distins în timpul Răscoalei din 1907 când, în fruntea unei subunități a regimentului, a oprit intrarea țăranilor răsculați în Galați, o parte din istorici susțin că Antonescu a fost un comandant violent în timpul răscoalei,^[20][21] alții fiind de părere că are un comportament similar cu al celorlalți ofițeri participanți,^[20] cert este că a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand.^[22]

În data de 12 martie 1907, tânărul sublocotenent Ion Antonescu a ordonat la Galați deschiderea focului împotriva unui grup de 200 de țărani aflați în drum spre negocieri la oraș, ceea ce s-a soldat cu moartea a 12 oameni din grupul de țărani.^[23][24] A fost avansat locotenent în 1908. A absolvit Școala superioară de război din București (1911-1913) cu gradul de căpitan.

Urmează Școala superioară de război București (1909-1911), apoi un stagiu la Marele Stat Major (1911-1912) si Școala de observatori aerieni (1912-1913). După Primul Război Mondial a urmat un stagiu de pregătire la Academia militară Saint-Cyr din Franța

Puciul anticarlist

Pe acest fundal de dezbinare politică^C, speriat de ofensiva germană în vestul Europei și ocuparea Olandei, Danemarcei, Belgiei și mai ales a Franței, principalul sprijin al României față de expansionismul Axei^[47] și simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu^D: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5 ani”.^[48]

Aceste legi copiau Legile de la Nurenberg,^[49][50] însă în literă (și probabil și în practică) comportau un caracter încă și mai discriminatoriu și abominabil decât cele naziste pe care le copiau.^[51]

Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist.^{[52][53] [54]} România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit - sub influența agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România.^[55] Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Valer Pop,^[56] Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu mandatul de formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1946, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Nu a primit sprijinul politic al partidelor democrate, motiv pentru care a fost nevoit să coopteze în guvern membri sau simpatizanți ai Mișcării legionare. În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline.^[57]

În legătură cu numirea ca prim-ministru a lui Antonescu de către Carol, în Enciclopedia Britanică se menționează^[58]: „Antonescu a fost numit prim-ministru cu puteri absolute la 4 septembrie 1940, după ce România a avut o treime din teritoriu împărțit între Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică.” Decretul regal de numire stipulează următoarele:

Art. I. Investim pe dl. general Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.

Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:

a) El este capul oștirii;

b) El are dreptul de a bate monedă;

c) El conferă decorațiunile române;

d) El are dreptul de grațiere, amnistie și reduceri de pedepse;

e) El primește și acreditează ambasadorii și miniștrii plenipotențiari;

f) El numește pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;

g) El încheie tratate;

h) Modificarea legilor organice, numirea miniștrilor și subsecretarilor de stat se va face prin decrete regale contrasemnate de președintele Consiliului de Miniștri.

Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de președintele Consiliului de Miniștri.

Dat în București, la 5 septembrie 1940.

Prin Legea nr.510/1940 se hotărăște suspendarea constituției care fusese promulgată în 1938, precum și dizolvarea parlamentului.

În seara aceleiași zile de 5 septembrie, Antonescu i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. După propria mărturie făcută de Ion Antonescu la 22 septembrie 1940 liderului PNȚ Ion Hudiță, generalul ar fi forțat abdicarea regelui , amenințându-l cu un revolver.^[59] [60] Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I. În actul de abdicare nu figurează cuvântul „abdic”; ^[61] în loc de „abdic” Carol a folosit formula „trecând azi fiului meu...grelele sarcini ale domniei”. În dimineața zilei de 6 septembrie 1940 toată țara asculta o emisiune specială. Regele Mihai depunea jurământul, în fața generalului Antonescu, a patriarhului țării și a d-lui Lupu, prim președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție.^[62] După Rege, trebuia să ia cuvântul Antonescu, însă acesta a rostit doar o frază: „Dumnezeu să ajute nației , Majestății Voastre și mie.”

Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

Statul național-legionar

La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și sufletul acelui guvern. În Decretul Regal nr. 3151, ultimul articol îl desemnează „conducător al Mișcării Legionare” pe Horia Sima, care se considera „factor constituțional, alături de Rege și General”.^[63] În guvernul instalat la 15 septembrie 1940, legionarii dețineau patru ministere - Afaceri Interne, Externe, Educația Națională și Sănătate, Muncă și Ocrotiri Sociale (Preda Cristian, op. cit. p. 189), precum și mai multe posturi de secretar de stat. Garda de Fier controla presa și serviciul de propagandă și 45 din cele 46 de prefecturi de județ. Singura mișcare politică autorizată era Garda de Fier.^[64]

În cartea Pe marginea prăpastiei vol. 2^[65] se precizează: „Vinovăția în privința pregătirii rebeliunii, prin înarmarea legionarilor, și a dezlănțuirii ei cade întreagă în sarcina conducătorilor mișcării legionare, care sunt principalii vinovați, începând cu Horia Sima și continuând cu generalul C. Petrovicescu, fostul ministru de interne, Alexandru Ghika, fostul director general al poliției, colonel Zăvoianu Ștefan și Radu Mironovici, foști prefecți ai poliției capitalei, Maimuca C., fost director al Siguranței etc.”

Instaurarea Statului național-Legionar a dus la o situație paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna a două forțe antagoniste: poliția, responsabilă cu păstrarea ordinei publice conform legii, condusă administrativ de Ministerul de interne - noul ministru de interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ - și coordonată de instanțele judecătorești, și legionarii, organizația paramilitară a partidului Garda de Fier, pornită să facă ordineconform propriei ideologii fasciste și a intereselor de partid. Deși împănată cu legionari și simpatizanți legionari, poliția era antipatizată de aceștia datorită participării - adesea, cu exces de zel - la activități antilegionare în perioada carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima și Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliție auxiliar, Poliția legionară.

Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea unor dușmani personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza ulterior de aceste crime și ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți toată latitudinea, dublați toate elementele de la Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”^[66]. În privința Siguranței, Antonescu trișa, știind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de Informații - SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar și fidel Conducătorului statului.

Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul și șeful Serviciului Secret de Informații - SSI - al armatei române în perioada 1924-1940, instituție care avea să iasă de sub tutela militară și să se subordoneze nemijlocit șefului statului, sub denumirea de Serviciul Special de Informații, SSI), pe care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare, Moruzov și adjunctul său, Niky Ștefănescu au fost asasinați în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un comando al Poliției legionare la închisoarea Jilava).

Moruzov a fost eliminat pentru că știa prea mult — Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el fusese agent informator al SSI, iar Antonescu se temea de difuzarea conținutului compromițător al dosarului său personal aflat în posesia lui Moruzov.^[67]

Legionarii se prezentau ca principala forță politică și paramilitară din țară, dar, conform instrucțiunilor de la Berlin, care voia să-și asigure participarea României la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost nevoiți să suporte în fruntea statului un militar agreat de Germania și acceptat de armată. Așa a ajuns Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut, de unul singur, să devină șeful statului, întrucât nu fusese lider politic și nu avusese vreo formație politică proprie (în timpul „revoluției legionare”, Antonescu se afla cu domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița). Ajuns la conducere, Antonescu a preluat ministerele ce reprezentau armata, justiția, finanțele și serviciile secrete - conduse de antilegionarul Eugen Cristescu - și a respins constant pretențiile legionarilor de acumulare de putere în guvern. Garda de Fier și Mișcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în același timp de Mișcarea Legionară ca de o contrapondere, o amenințare, pentru a-i preveni o eventuală nesupunere.

În timpul celor patru luni de guvernare mixtă corupția a devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului, precum și siguranța persoanei, a libertății de exprimare, a exercitării profesiei și a proprietății au fost lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu i-a folosit pe legionari la executarea unor activități la care el nu a vrut să-și murdărească mâinile.

Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor teritoriale, când au fost absorbiți un milion și jumătate de refugiați, cărora trebuia să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie 1940 se mai produsese și un cutremur de pământ devastator, a devenit excedentar^[68][69] la finele anului 1940 prin jefuirea sistematică a averilor evreiești. Procesul de expropriere forțată a capitalurilor și bunurilor evreiești numit „românizare” a fost aplicat de comisiile de românizare – controlate de legionari).^[70] Miliarde de lei–aur au intrat, parțial, în vistieria țării și, mai ales, în buzunarele legionarilor (Neagu Djuvaramenționează: „...legionarii (...) s-au dezlănțuit cu violență împotriva evreilor și, sub pretextul românizării, au preluat averile lor și le-au împărțit între ei”).^[71]

La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic româno-german” pe zece ani. Acordul suplimenta „Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27 mai 1940 în ralierea economiei române la acțiunile germane de război.^[72]

Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran, Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament. Conducătorul nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de control public. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat prin anularea drepturilor și libertăților cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat, desființarea instituțiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în special antisemitismului) și a naționalismului extremist.

Rebeliunea legionară

Articol principal: Rebeliunea legionară.

Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele și experiența organizațiilor paramilitare naziste din Germania, SA și SS: teroare și haos, descinderi prin forță, maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeșanu, Victor Iamandi. Acțiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost uciși 64 de deținuți, toți foști demnitari.

Simțindu-se amenințat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare și dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi șefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini și cu generalul Antonescu”) și și-au promis colaborarea și sprijinul reciproc (vezi mai jos cap. „Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” - Războiul împotriva URSS, această promisiune va costa viața a zeci de mii de soldați și ofițeri români pe care Antonescu, conștient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire la Stalingrad și-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea și sprijinul lui Hitler, Antonescu a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind „reprimarea infracțiunilor în contra ordinei publice și intereselor statului” și la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desființat comisiile de românizare controlate de legionari, l-a destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin Petrovicescu, și a înlocuit toți prefecții și chestorii legionari.

Legionarii au reacționat cu o serie de acțiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări și incendieri de instituții, sinagogi etc. Au fost atacați, schingiuiți, batjocoriți și uciși demnitari români, militari și evrei (Pogromul de la București) La București a fost prins pe stradă un grup de soldați, asupra cărora, după ce au fost bătuți, s-a turnat petrol și li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a fost declanșată la 21 ianuarie 1941 și înăbușită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941, când trupele legionare s-au predat. În timpul rebeliunii, legionarii au ocupat instituții, tipografii ale ziarelor, radioul. Aproximativ 8.000 de legionari au fost judecați^[73] și condamnați la diferite pedepse, iar mișcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului.^F Circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetățeni români uciși de legionari au fost evrei.

Șeful serviciului secret german în România a aranjat scoaterea din țară, în secret, a conducătorilor Gărzii și ducerea lor în Germania.^[64]

Prin Decretul Regal nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat Național-Legionar” și „orice acțiune politică a fost interzisă”. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari și tehnocrați. Vicepreședinte al consiliului de miniștri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareșalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea Bistrița a fost folosit ca emisar al generalului la Berlin și pe lângă liderii politici). Regimul instituit de Antonescu nu poate fi caracterizat drept fascist. O descriere mai exactă ar fi dictatură militară. Această dictatură era lipsită de o ideologie, nu era susținută de un partid politic de masă. Existența dictaturii nu era justificată de considerații filozofice, ci de ordine și securitate, pe care Antonescu le considera esențiale. El folosea armata și aparatul de siguranță pentru a conduce și a suprima disidența.^[64]

Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia și Japonia) și a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.

Se presupune că rebeliunea legionară ar fi fost influențată sau provocată de comuniști, existând argumente în acest sens, precum faptul că în timpul rebeliunii s-a strigat „Trăiască Rusia sovietică!”^[74], iar însuși Horia Sima menționază în cartea sa că Antonescu afirma că există infiltrări comuniste în mișcarea legionară, idee însă negată de Horia Sima.^[75]

Sub guvernarea lui Ion Antonescu, regatul României a reușit performanța de a deveni unicul stat în afară de Germania nazistă care a înființat și operat propriul lagăr de exterminare (în Podolia), unde peste 100 000 de evrei au pierit.^[76][77]

Sălbăticia și zelul cu care trupele române au executat politica lui Antonescu de exterminare a evreilor au fost remarcate la doar 3 luni de ofensivă comună în est chiar de către führer, care declara că Antonescu urmează niște politici mult mai radicale decât noi în chestiunea evreiască. La doar două săptămâni de la deschiderea frontului răsăritean, Joseph Goebbels constata și el cât de splendid acționează Antonescu în chestiunea evreiască.^[78]

Armata româna sub conducerea lui Ion Antonescu a bătut recorduri în materie de număr de evrei masacrați într-o unică acțiune, ca număr de evrei masacrați într-un timp cât mai scurt, lăsând în urmă în aceste privințe chiar si Wehrmacht-ul lui Hitler!^[79]

Jaful care însoțea masacrele armatei române i-au dezgustat până și pe naziști, rapoartele militare ale Wehrmacht-ului din iulie 1941 făcându-se ecoul nemulțumirilor germane în ce privește bestialitatea cu care soldații români sub comanda lui Antonescu își executau politica de masacrare evreilor. Nemții se temeau că, asociați fiind cu românii, imaginea armatei lor ar putea să fie murdărită de zelul acestora din urmă.

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondialde partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Vienași Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei.^[81][82]

„Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept și național”. La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania și aliații săi.

„Acest ordin era doar o acțiune de imagine” deoarece „ostașii noștri au trecut Prutul când au dat ordin nemții!” susține istoricul Alex Mihai Stoenescu, ...„Din acel moment trupele române au intrat sub comanda germană și au trecut Prutul când au emis germanii ordinul de atac. Acesta este adevărul militar și istoric al momentului. Restul este imagine. Situația periferică a participării României la atacul împotriva trupelor sovietice din iunie 1941 a fost hotărâtă definitiv în planul modificat al Operațiunei Barbarossa (17 martie 1941) (...) Hitler considera Armata României nepregătită pentru un asemenea război, astfel că, în planul general al conflagrației, ceea ce ni s-a părut nouă absolut grandios, prezentat ca atare de Antonescu, era în realitate o contribuție minoră din ansamblul operațiilor macrostrategice ale marelui front. Iar armata (română) era într-adevăr nepregătită”. Prin acest act Antonescu îndeplinea obligațiile pe care și le-a asumat la Berlin la 14 ianuarie 1941, când s-a dus să-i ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare, aducând România într-o stare de vasalitate, în „situația unui stat care acceptase conducerea trupelor sale de către un alt stat pentru a elibera teritoriul pro­priu.”^[83]

Pe Frontul de Est au participat la operațiile militare două armate române cu 10 corpuri de armată, 33 divizii și alte unități terestre de aviație și marină.^[59]

La 10-12 iunie 1941, Antonescu a avut convorbiri cu Hitler la München. Din stenograma acestor discuții: „La sfârșit s-a mai abordat problema Comandamentului suprem din România. Führerul i-a explicat lui Antonescu că el (Führerul) intenționează să-l lase să apară în fața poporului român drept comandant suprem în acest spațiu.”^[84]

Ion Antonescu și Adolf Hitlerla München, 10 iunie 1941.

Comandantul general al trupelor româno-germane era - formal - Antonescu, dar numai până la declanșarea ofen­sivei. Ultima directivă operativă a Înaltului Comandament român, ca organ de conducere a trupelor mixte, a fost emisă la 15 iunie 1941, cu o săptămână înainte de ziua atacului.^[85]

În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareșal. Prin decretele regale nr. 2240/7 august 1941 și 2352 bis/21 august 1941 - impuse de el și semnate de rege - Antonescu s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și clasa I ^G.

După eliberarea teritoriilor Basarabia și Bucovina de Nord - până la sfârșitul lunii iunie 1941 - Antonescu a fost conjurat de fruntașii partidelor istorice, Maniu, Brătianu și alții, să oprească trupele la granița recunoscută a României și să nu-și caute aventuri și cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunii făcute lui Hitler (la 23 august 1944, la cererea regelui Mihai de sistare imediată a colaborării cu Axa, Antonescu a replicat: „Nu pot să-l trădez pe Hitler, i-am dat cuvântul meu de ofițer.”), a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală.^{[86][87][88][89][90][91]}

Politica sa externă s-a dovedit, inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Transnistria. Antonescu i-a comunicat lui Hitler, în scrisoarea din 31 iulie 1941, decizia: „Voi merge până la capăt în acțiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui dușman al civilizației, al Europei și al țării mele: bolșevismul rus. De aceea nu pun niciun fel de condiții și nu discut cu nimic această cooperare militară”. În răspunsul său din 14 august 1941, Hitler, satisfăcut de declarațiile lui Antonescu, i-a oferit preluarea administrației Transnistriei.^[92]

Memoriul lui Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu către Antonescu (1942) împotriva trecerii Nistrului.

Regiunea dintre Nistru și Bug, Transnistria, a intrat sub administrație românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei și Ungariei, Maramureșul de Nord și Banatul sârbesc. Mareșalul nu a acceptat oferta și a pus condiția ca administrația Banatului sârbesc să fie germană.

Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic și nu există surse obiective care să poată indica poziția reală a majorității poporului român sau a diferitelor pături sociale față de hotărârea de a intra în război. În toată perioada regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit. Primul a avut loc între 2-5 martie 1941, după rebeliune și abrogarea „statului național-legionar” („Pentru aprobarea chipului cum Generalul Ion Antonescu a condus Țara de la 6 septembrie 1940”), la care a înregistrat pe țară 2.960.298 voturi „da” și 2.996 voturi „nu”.^[93] Al doilea și utimul plebiscit a fost organizat după eliberarea Basarabiei, la 9-15 noiembrie 1941. Prin decretul-lege nr. 3052 din 5 noiembrie, „Națiunea Română este chemată în Adunarea Obștească Plebiscitară, Duminică, 9 noiembrie 1941, pentru a-și exprima aprobarea sau dezaprobarea asupra guvernării dezrobitoare a Mareșalului Antonescu”. Dintre peste 4,7 milioane de alegători, pentru politica mareșalului Antonescu au votat „da” 3.446.889 (99,99% din voturi) și împotrivă, „nu”, 68.

Întrucât Antonescu nu a fost ales prin vot electoral exprimat de națiune, iar participarea partidelor istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul său sprijin și sursă de putere. În cartea Antonescu și generalii români, autorii colonel dr. Alexandru Duțu și Florica Dobre^[94] contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii, Conducătorul a organizat o epurare considerabilă a corpului ofițerilor superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din legea înaintărilor în armată au fost trecuți în rezervă „pentru incapacitate” 80 de ofițeri, între care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Țenescu, Ioan Ilcușu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu și Gheorghe Argeșanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail și Constantin Atanasescu etc.^[95] La scurt timp au fost trecuți în rezervă alți 84 de ofițeri superiori^[96]. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate, corupție, vinovați de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai mulți au prevalat considerente de natură subiectivă, dorința lui Antonescu de a plăti polițe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea, cu foștii aghiotanți regali Alexandru Orășanu și David Popescu ș.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost înlăturați alți peste 20 de generali și colonei pentru „slăbiciune la comandă” sau „lipsă de energie”.

În anii care au urmat, între cei care au fost trecuți în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici^[97], Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu^[98]. Pentru că a intrat în conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit la 20 martie 1943 de la comanda Corpului 6 și numit guvernator militar al Bucovinei.^[99] Cei mai mulți dintre ofițeri au fost scoși din cadrele active, deoarece își exprimaseră rezerve față de greșelile tactice și strategice ale lui Antonescu comise în catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941) și pentru că ofițerii respectivi se opuseseră la a implica într-un război evident pierdut - după înfrângerile de la Moscova și Stalingrad - toate rezervele armatei, conform promisiunii făcute lui Hitler, cu riscul de a lăsa țara descoperită în fața unor eventuale acțiuni beligerante ungurești. Armata română, dotată insuficient, s-a angajat în bătălii deosebit de grele, la Odesa, în Crimeea și Caucaz, soldate cu pierderi mari, aproape o jumătate de milion de soldați și ofițeri. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morți, răniți și dispăruți și daune materiale estimate la un miliard de dolari (la cursul schimbului valutar din 1938).

Ion Antonescu și Joachim von Ribbentrop, ianuarie 1943.

Soldați români supraveghează prizonieri sovietici în sudul Rusiei

Cei care au criticat fățiș calitățile de comandant suprem ale lui Antonescu, ca generalul Nicolae Ciupercă, comandantul armatei 4, generalul de brigadă Nicolae Pălăngeanu, șeful Statului Major al Armatei 4 și, ulterior, generalul de corp de armată Iosif Iacobici, au fost eliminați (Ciupercă raportase că „aproape toate diviziile noastre din primul eșalon se găsesc la limita posibilităților lor ofensive: limita morală și limita fizică”; în cele două asalturi asupra Odesei desfășurate conform planurilor lui Antonescu, aflate în contradicție cu cele ale lui Ciupercă, Armata 4 a suferit pierderi mari, de 58.855 de militari, din care 11.046 de morți, 42.331 răniți și 5.478 dispăruți; la 9 septembrie Ciupercă a fost înlocuit cu Iacobici, ministrul de război din acel moment, motivul invocat de Mareșal fiind „lipsa spiritului ofensiv și încrederea în capacitatea de luptă a armatei române”),^[100] (ulterior Iacobici a fost eliminat și el), dar cei care au acționat cu discreție, sabotând hotărârile mareșalului (Ilie Șteflea, Socrat Mardari, Traian Borcescu ș.a.) s-au menținut.

Totala raliere antonesciană la obiectivele lui Hitler era notorie. După eșecul ofensivei germane asupra Moscovei, deși înțelesese încă din septembrie 1942 că prăbușirea frontului de la Stalingrad era inevitabilă și că războiul era pierdut, credincios obligațiilor luate față de Hitler (la 23 august 1944, la cererea regelui Mihai de sistare imediată a colaborării cu Axa, Antonescu a replicat: „Nu pot să-l trădez pe Hitler, i-am dat cuvântul meu de ofițer”) și, în loc să-și retragă trupele din încercuire, Antonescu a continuat să dispună trimiteri de unități românești spre zona dezastrului, ceea ce a provocat conflicte dese și acute cu generali români de frunte. Încă din ianuarie 1942, Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major s-a opus dispozițiilor de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o limitare a numărului acestora în concordanță cu posibilitățile de echipare corespunzatoare. Iacobici a fost demis și trecut in rezervă.^[101] Ajutorul său și noul comandant al Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea, a ales politica de sabotare a acestor dispoziții, reducând efectivele care urmau să fie trimise. Cu ajutorul generalilor Socrat Mardari, Traian Borcescu și a colonelului Valerian Nestorescu, a oprit toată artileria diviziilor de dublură (diviziile 25, 26, 27, 31, 34 și 45 infanterie), jumătate din artileria diviziilor de munte, majoritatea artileriei grele și câte o baterie din fiecare divizie plecată pe front. În acest fel, a păstrat în țară circa 220 000 de soldați care ar fi trebuit să ajungă în Stepa Calmucǎ, de lângă Stalingrad.^[102]

Tentative de armistițiu

În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu să se intereseze de o cale pentru ieșirea din conflict. Astfel, din septembrie 1942 și până la 23 august 1944, în numele guvernului de la București, diplomații români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, anumiți oameni politici români s-au unit, atrăgându-l și pe rege de partea lor, pentru a obține de la Aliați un armistițiu avantajos. În condițiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistițiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) și Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie 1944), din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele mareșalului Antonescu, și Aleksandra Kollontai, ambasadoarea U.R.S.S.în Suedia. Chiar și în jurul datei de 15 august 1944, sosiseră la Istanbul prof. C. C. Giurescu și colonel Tr. Teodorescu, atașatul militar în Turcia, cu propuneri de pace din partea lui Ion Antonescu și Mihai Antonescu.^[103]

Guvernul României a sistat aceste tratative atunci când, la 12 aprilie 1944, i-a fost comunicată delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului: „capitulare necondiționată”, condiție respinsă de Antonescu, care își exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și de Marea Britanie și Statele Unite.

Tatonările sterile ale diplomaților lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia și interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în brațele Moscovei încă de la Conferința de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943).

La 20 iunie 1944 partidele din opoziție, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. și P.C.R. au pus bazele unei coaliții naționale, Blocul Național Democrat, care și-a propus ca obiective răsturnarea regimului Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și instaurarea unui regim democratic. Regele și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a lui Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului net al lui Antonescu de a admite acest armistițiu, regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, fiind predat inițial spre pază comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică.

Mareșalul Ioan Antonescu a fost trecut din oficiu în poziția de retragere, pe motivul că „prin conducerea sa politico-militară, în calitate de comandant Suprem al Forțelor Armate, a dus Armata Țării la dezastru”, prin decretul nr. 312 din 6 februarie 1945.^[104]

În aprilie 1945 Antonescu a fost readus în România, iar la 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea militară Jilava. Antonescu rămâne un personaj istoric controversat și polarizant.

Anul Nou 1944 a adus Armata Roșie la granițele României. Față cu dezastrul apropiat și inevitabil Mareșalul a publicat următorul Ordin de zi

„ Ordinul de zi nr. 219 al Mareșalului Ion Antonescu către Armată, cu prilejul anului nou 1944 - fragment:

Iubiți ostași,

Stați cu fruntea sus în fața faptelor voastre, a acelora care vă amenință și a Aceluia care de sus vă judecă, ne pedepsește drept și la timp pe toți.

Lupta voastră este dreaptă.

Fapta voastră în ținuturile ocupate și prin locurile călcate a fost blândă și omenească.

Nimeni pe unde ați trecut nu a fost jefuit și nu a fost lovit. Omul pentru noi este om, ori din ce nație ar fi el și oricât de rău ne-ar face el.

Toți acei cari au fost găsiți în calea noastră au fost ajutați și au fost ocrotiți ca oameni.

Noi nu am deportat pe nimeni și voi nu ați înfipt pumnalul în pieptul nimănui. În temnițele noastre nu au fost aruncați și nu zac oameni nevinovați. Credința tuturor și crezul politic al fiecăruia au fost respectate. Nu am dezrădăcinat nici oameni, nici familii din așezările lor, pentru interesul nostru politic sau național.”

—Mareșal Ion Antonescu

La 23 august 1944, regele Mihai I l-a arestat și l-a demis prin decret regal pe Ion Antonescu, prim-ministru al României și a restaurat Constituția din 1923. Acțiunea de înlăturare a lui Antonescu fusese plănuită pentru 26 august 1944, dar ea a trebuit devansată, ca urmare a cererii de audiență la palat a mareșalului.^[142]

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat inițial comuniștilor, apoi de către aceștia rușilor. A fost deținut timp de aproape doi ani în URSS, mai întâi într-o vilă de stat sau casă de vânătoare în împrejurimile Moscovei, la Galițin, apoi în închisoarea Lubianka din Moscova, sediul securității sovietice^[143], după care a fost readus în țară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din București, a fost executat prin împușcare la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foștii săi colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, generalul de jandarmi degradat Constantin Z. Vasiliu, fost comandant al Jandarmeriei și subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august 1944) și Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.

Tribunalul Poporului din București a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnați au fost grațiați cu comutarea pedepsei în închisoare pe viață și 6 condamnați in absentia, care nu și-au mai executat pedeapsa.^{[144][145][146]}

Execuția lui Ion Antonescu

Pentru a evita pelerinaje, Antonescu a fost înmormântat într-un loc menit să rămână neștiut.^{[necesită citare]}

Sentința din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 și reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel București la 5 decembrie 2006.^[147]

În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițieprocesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casație și Justiție care, la 6 mai 2008 a anulat sentința Curții de Apel București și a respins definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, din 17 mai 1946

Gheorghe Barbul, colaborator apropiat al lui Ion Antonescu, într-un articol publicat în periodicul Lupta din Paris, în 1991^[159]scoate în evidență greșelile [militare] ale lui Ion Antonescu. „Prima și principala lui greșeală a fost că a dorit și a crezut în victoria Germaniei asupra Uniunii Sovietice. Pentru el, această victorie era indispensabilă viitorului României. N-a intrat în război pentru eliberarea Basarabiei - ea ne-ar fi revenit implicit - ci pentru înfrângerea comunismului, singurul lui dușman...

A doua greșeală a lui Antonescu a fost că n-a impus din timp, din primăvara lui 1944, după ruperea frontului pe Pripet, retragerea trupelor româno-germane pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați. In acest caz, linia ar fi fost impenetrabilă. Când s-a hotărât, în sfârșit, la 20 august 1944, era prea târziu, mai ales din cauza defecțiunilor suspecte constatate pe front.”

Ion Anonescu a greșit ca strateg militar^[160] România neavând capacitățile umane și industrial-militare să ducă un război cu Aliații,^[161] ca politican (de facto fiind dictatorul României) a greșit declarând război Aliaților (ex. Finlanda nu a aderat la Pactul Tripartit și Puterile Axei), știind că Germania a decis împărțirea țării de către URSS, Ungaria (vezi Dictatul de la Viena, Pactul Ribbentrop-Molotov). În final s-a dovedit a fi un „[..] slab om politic, strateg îndoielnic, obsedat de cucerire si criminal [..].

·       1946: A fost executat Mihai Antonescu, avocat si om politic român, fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri condus de maresalul Ion Antonescu; Mihai Antonescu (n. 18 noiembrie 1904, comuna Nucet, județul Dâmbovița – d. 1 iunie 1946, Închisoarea Jilava) a fost avocat, politician român de extremă dreaptă și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri condus de Ion Antonescu. După război, a fost judecat, găsit vinovat de crime de război, condamnat la moarte și executat.

·       2001: Masacrarea familiei regale din Nepal Regele Birendra, regina Aishwarya şi şase alţi membri ai familiei regale din Nepal au fost masacraţi de către prinţul Dipendra, in vârstă de 29 de ani, care se va sinucide. El era extrem de afectat de interzicerea casatoriei sale. Printul Gyanendra, fratele regelui , care nu a fost in palatul regal din Kathmandu în timpul acestei tragedii , va fi proclamat noul rege al Nepalului de către Consiliul Regal . Acest masacru a afectat grav Nepalul , o ţară zdruncinata de cca. 5 ani de o puternica rebeliune maoista.

·       2008: Yves Saint-Laurent, designer de modă francez (n. 1936

• 2019: Jose Antonio Reyes, fotbalist spaniol (n. 1983)
• 2019: Michel Serres, filosof francez (n. 1930)

Sărbători

·       În calendarul ortodox: Sf Iustin Martirul și Filosoful și cei împreună cu el 

·       Ziua Internațională a Ocrotirii Copilului.  Ziua copilului (numită și Ziua internațională a copilului) este în multe țări o sărbătoare pentru copii care se sărbătorește la date diferite. În România, ziua se sărbătorește în fiecare an pe data de 1 iunie. Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanți din diferite țări, au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului. După această conferință, multe guverne au introdus „Ziua copilului”. În Turcia Ziua copilului a fost sărbătorită pentru prima dată în data de 23 aprilie 1920. În anul 1954 Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF) a emis o recomandare care prevedea faptul ca fiecare Stat să dispună de o zi la așa-numita „Ziua copilului” (engleză Universal Children's Day). În România Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC) s-a constituit la 1 ianuarie 2005. Data zilei copilului variază foarte mult între țări. Aproximativ 30 de state au preluat 1 iunie de la China și SUA.

·         Argentina sărbătorește a doua duminică din luna august.^[4]

·         Australia sărbătorește în prima duminică din luna iulie.

·         Brazilia sărbătorește în data de 12 octombrie.

·         Bulgaria sărbătorește în data de 1 iunie.

·         Cuba sărbătorește în a treia duminică din luna iulie.

·         Germania de la reunificarea Germaniei se sărbătorește în data de 1 iunie din timpul DDR-ului și 20 septembrie sărbătoarea Republicii Federale Germania.

·         India sărbătorește în data de 14 noiembrie.

·         Japonia sărbătorește în data de 5 mai.

·         Mexic sărbătorește în data de 30 aprilie.

·         Polonia sărbătorește în data de 1 iunie.

·         Republica Moldova sărbătorește în data de 1 iunie.

·         Turcia sărbătorește în data de 23 aprilie.

·         Ungaria sărbătorește în ultima duminică a lunii mai.

·       Samoa: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței (1962)